Bucuriile mele pe sticlă!

Fotografii realizate de Alexandra Calistru

ÎNSCRIERI ATELIER Educaţie nonformală prin arte vizuale şi joc!

Dragii noştri copii, părinţi şi bunici! Ne-aţi tot trimis vorbă de grabnică reîntâlnire în toamnă, aşa că ne-am gândit să vă surprindem cu o propunere nou-nouţă. Atelierul de Artă decorativă face o pauză (e timpul să experimentaţi singuri ce am învăţat împreună), dar începe Atelierul de educaţie nonformală prin arte vizuale şi joc. Sună pompos, dar nu pretenţios!    

Ca să lămurim povestea, J. Kleis defineste educatia nonformala ca fiind "orice activitate educationala desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carei continut este adaptat nevoilor copilului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii invatarii si cunoasterii si al minimalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal" (Ooohh, asta chiar a sunat pretenţios!).

Mai clar: învăţăm să învăţăm, ne jucăm, dezvoltăm şi acumulăm!

Pentru copiii inteligenţi şi neastâmpăraţi, pentru cei timizi şi lipsiţi de curajul acţiunii, pentru puştii creativi şi inventivi. Pentru a elibera frumos energiile ce stau să iasă, pentru a crea şi trăi poveştile care ne locuiesc.

Bineînţeles, cu voia copilului şi în spiritul său!

Atelierul va urmări dezvoltarea emoţională, încrederea în forţele proprii, autodisciplina şi autoînţelegerea, accesarea potenţialului creativ prin mijloace corporale, senzoriale, artistice, plastice, prin exerciţii şi jocuri care pun pe treabă gândirea, atenţia, empatia.

Ne vom ajuta de jocuri de cuvinte, explorări în dialog socratic, crearea de poveşti şi ilustrarea lor, ritm, mimică, memorie, jocuri de concentrare, spontaneitate, de recunoaştere a emoţiilor şi gestionare a situaţiilor.

Ne vom exprima artistic (pictură, modelaj, dar şi foto-video), vom experimenta lucrul în echipă. La finalul fiecărui modul facem (re)unire şi cu părinţii şi le vom împărtăşi aventurile noastre.

Însoţitor de joc şi partener de poveste: Florentina Toniţă (scriitor, jurnalist, artist plastic)

Experienţă în lucrul cu copiii:

Curs de Pedagogie şi Metodică, în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava (promovat cu nota 10); Cursuri de pictură la Şcoala Populară de Artă Suceava

Opţional „Arta pentru copii”, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani, la Grădiniţa nr. 3 Botoşani şi Grădiniţa nr. 1 Botoşani (2005-2006)

Atelier de Artă decorativă (pictură pe sticlă) - La Nistorică - Club de activități (re)creative și distractive pentru copii (2011-2014)

„Joc şi joacă” la Şcoala de Vară – Biserica Vovidenia Botoşani (iulie-august 2013)

Atelier de pictură pe sticlă - Liceul Tehnologic „Sf. Stelian” Botoşani (2014)

Atelierul „Explorează bucuria” – Roşia Montană (iulie 2014)

Atelier de pictură pe sticlă pentru copii – Liceul Pedagogic Botoşani, colaborare cu Asociaţia „Educatori creativi – copii inventivi” (19 august 2014)

În fiecare MARŢI, de la 17.00 la 19.00 în cadrul Clubului de activităţi (re)creative şi distractive "La Nistorică"

Preţ: 25 lei (include şi o parte din costul necesarului de materiale), se achită 4 şedinţe, pentru a asigura locul în grupă, pe fiecare modul. 

Aşteptăm înscrierile la adresa de email ftonita11@gmail.com sau lanistorica@gmail.com sau telefon 0742112074

Pictură pe sticlă, artă decorativă

Lucrările mele de astă-vara ce se duse, la care am lucrat cu bucurie şi drag de culoare. Nu-s cu toatele, unele au ajuns la oameni frumoşi.

precum lacrima, curgi şi dispari...

îngerii se ruşinează de oamenii simpli, de cei fără de lacrimă
sau amintiri
ca un trunchi de copac zgâriat pe obraz
ca în dimineaţa aceea împoienită cu mere în pârg

nu există potecă spre suflet, ai încercat deseori să ră-sufli în candelă, să abureşti cu sfinţenie casa
ai uitat de fiecare dată fereastra deschisă, au pătruns vulturii şi te-au nuntit în verde, în gol
!în femeie te-au nuntit cu muzică aspră

în iubire se poate vorbi uneori, dar nu se poate striga
precum lacrima, curgi şi dispari...

Scotocire în manualul de zbor!

Un ţel oricât de mare, odată propus, dispare atunci când începi să MUNCEŞTI la el. Aş spune că drumul devine mai important şi că, uneori, calea însăşi se transformă în ţel nemărturisit. Citeam atât de frumos la Uspensky zilele trecute despre ce înseamnă să faci primul pas pe calea propusă. Decizia de a face primul pas este un semn al propriei evoluţii, dar de aici, de la primul pas, începe truda scării, a urcării treaptă cu treaptă, pentru a ajunge la Cale, care, iată, nu se află la baza scării, ci abia după ultima treaptă!
MUNCA mănâncă şi din trufia vorbirii, şi din trufia ştiinţei de toate cele. Important este să acţionăm, să facem un pas, să urcăm o treaptă... Apoi încă una. Fiecare treaptă mai sus înseamnă un nivel de conştiinţă în plus. Sunt prezentă în viaţa mea, analizez, observ, elimin, adaug, repar. Îmi pun întrebări şi nu forţez răspunsuri, pentru că până la finalul întrebării o fracţiune a vieţii mele schimbă deja vibraţia şi mă regăsesc în altă formă a înţelegerii despre sine.
Şi probabil că voi atinge şi treapta iertării, a compasiunii. Iertarea de sine presupune ieşirea din trecut şi plasarea în prezentul continuu, eliberarea de cunoscut, renunţarea la mecanicisme şi crearea unui nou mod de percepţie. Adică de evoluţie. Pentru asta am nevoie să mă observ, să îmi studiez reacţiile, obsesiile, sensibilităţile. Să fiu aproapele meu. Şi ajung aici la o formă extrem de interesantă de iubire. La prea-mult uzitatul "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
În stadiul în care mă aflu, văd în cuvintele lui Iisus porunca iubirii... de mine însămi, la început.
Iisus se dovedeşte din nou un Învăţător excepţional, pentru că îmi simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar mă şi pregăteşte pentru ce avea să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!". Eeei! Greu de dus mai departe iubirea, nu-i aşa?! O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat... Cum se poate asta oare? Şi, mai ales, unde mă aflu acum? Pe scară sau pe drum? Mai am nevoie de ţeluri, de idealuri, de materialul lumii concrete?
În iubire fiind, mai încape spaima căderii?
Inţelepciunea nu poate coexista decât iubirii. Nu trufiei, nici semeţiei. Iar Iertarea este în sine o zonă a conflictelor sufleteşti... (mult de vorbit aici!)
Înţelepciunea presupune o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, deci o evoluţie spirituală venită după o serie de experienţe şi lecţii, adică fapte din trecut. Trăind în prezent, sunt un om nou, modelat în timp de aceste experienţe şi lecţii, un om care va şti, prin iubire, să acţioneze şi să reacţioneze.
M-a fascinat o altă poveste din zilele acestea. Avem o căruţă şi un avion. Lipsindu-ne lecţiile şi experienţele din trecut (deci înţelepciunea!), probabil că vom înhăma doi cai la avion şi ne-am plimba pe stradă. Desigur, e mare avantaj să te înalţi cu avionul, dar nu îi cunoşc capacităţile, nu ştiu că are motor şi nici că POATE ZBURA! Dar, studiind, descopăr motorul. Și renunţ la cai, iar avionul devine automobil. Studiind, căutând, observând în continuare, descopăr la ce foloseşte motorul de avion şi îl ridic de la sol. Este asta oare înţelepciune?! Sau mai degrabă preocupare, osteneală, observare, voinţă, dorința de a evolua! MUNCĂ! Aşa e cu propriile fiinţe, cel mai adesea: ne târâm ca nişte căruţe, când de fapt am putea zbura! Mi-a plăcut povestea și cred că ilustrează cel mai bine inactivitatea în care ne complacem, autosuficiența, autocompătimirea. Nimic din toate astea nu au de-a face cu Iubirea, cu zborul, cu înălțimea! Și cred că motorul Iubirii, al Vieţii, este MUNCA.

...o scotocire prin propriile manuale de zbor!

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).

„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o exigentă aplecare asupra propriei fiinţe, însă nu depășește niciodată limita confesivă impusă de o anume discreție în sfera concretului. Elementele fantastice nu sunt decât o nevoie stringentă de negare a realului, de neacceptare a ceea ce este palpabil. Transpuse în poem, tragediile personale devin semne ale trecerii, mărturii cu certă valoare artistică.
Autoarea cultivă în volumul „Dimineaţa cercului” un abandon în sfera seducţiei, cu predispoziţie spre transfigurarea iubirii ca evadare din spaţiul real, rigid al manifestărilor cotidiene. Sensibilitatea îşi lasă amprenta pe fiecare vers, urmând deseori un ritual al supunerii, al cedării în faţa iubirii, ca singură menire a trecerii: „mi-amintesc doar/ că m-ai întrebat/ ce căutam eu pe pământ/ şi ti-am răspuns iubire” (Întâlnire). Poeta afişează fără sfială, de-a lungul acestui prim volum, o tulburătoare disponibilitate a trupului fizic („ca să dau de tine,/ urc în două, trei sau patru labe/ spirala turnului mov” – Turnul mov), chiar dacă la capătul acestei supuşenii terestre o aşteaptă „toată tristeţea lumii”. Însă iubirea se cere asumată, trăită, şi este de ajuns o mână întinsă pentru ca acolo, în „turnul mov”, să experimenteze miracolul suprem - „căderea în înălţare”: „Venită să mă arunc de pe turn,/ e de-ajuns să-mi întinzi o mână/ ca să fac din ea/ o scară de urcat la ceruri/ convertind căderea în înălţare,/ niciodată invers” (Turnul mov).
Dotată cu o inteligenţă nativă căreia i-a adăugat, pe parcurs, o capacitate de autoanaliză aparte, Camelia Răileanu pare să fi cunoscut – în viaţă ca şi în moarte – o supremă solitudine. Versurile sunt rezultatul unor îndelungi acumulări lăuntrice, descărcări ale unei fiinţe din ce în ce mai greu de mulţumit. „Am înnebunit/ să tot fiu PESCĂRUŞ,/ să joc pe-o scenă goală/ de-a viirea şi de-a iubirea.//  Şi totuşi, ce e FERICIREA,/ domnule Cehov.// În samovarul minţii/ fierb dorinţele nespuse ale firii” (Bună seara, domnule Cehov!).
Poeta îşi (pre)figurează imaginile poetice într-un tipar comun femeii îndrăgostite, poezia devenind în final o amplă manifestare a feminităţii, chiar dacă presărată cu paradoxuri, şi acestea previzibile, dând naştere unor noi realităţi: „El aduce marea pe uscat/ demonstrând că/ nu s-a inventat încă înecul” (Lagună).
Dualitatea atitudinal-creatoare este prezentă prin aducerea aproape obsesivă, în poem, a simbolului uşii. De o parte şi de alta a uşii se nasc cele mai multe stări şi sentimente contradictorii. Uşa nu este doar aici şi dincolo, la Camelia Răileanu există şi „starea de (între)deschidere”, o zonă de vulnerabilitate pe care o simte atunci când spaţiul uşii deschise se lasă pătruns de lumină/întuneric, de vedere/nevedere. „În ochi mi se zbate o uşă./ Zadarnic încerc s-o scot/ Nici nu vrea să se închidă./ Mai stau puţin şi trag uşa.../ S-au adunat prea mulţi curioşi/ să vadă ce-i înăuntru”, citim în poemul „Uşa”, din 1988, cu care începe volumul de debut „Dimineaţa cercului”. Există o singură ieşire din această stare de vulnerabilitate: „uşa se face ţăndări”, văzul se eliberează şi „mă aşez la capul podului/ grăbindu-mă să uit de lume” (Uşa).
Eliberarea nu durează. Tulburarea, disconfortul fizic şi psihic, teama se instalează în poemele următorilor ani, acelaşi simbol al uşii devenind o formă de manifestare a temerilor legate de iubire. În 1993, „Crima de a iubi” anunţa furtuna ce avea să o cuprindă în scurt timp. Din starea de (între)deschidere („Cuţitul de lumină al uşii taie/ o felie de întuneric/ care mă-nghite”) pe care o înfruntă cu inconştienţa unui săritor la trapez fără plasă de siguranţă, poeta trece în realitatea şi mai dură („În urma mea, dincolo de uşă,/ se aude gâlgâind sângele/ din cadavrul indiferenţei tale”). În final, urmând înţelepciunea proverbului chinezesc care spune că „uşa cea mai bine închisă este aceea pe care întotdeauna o poţi lăsa deschisă”, pare să depăşească acest „complex al uşii”, chiar şi numai pentru a experimenta înălţimea, lumina, perspectiva: „O uşă deschisă/ m-aduce la verticala fiinţei./ Inima se caţără/ pe lujerul de lumină/ crescut între umerii noştri” (Apariţie).
Limbajul poetic din acest prim volum este un depozitar matematic al cărui echipament nu este neapărat unul al cunoaşterii, al motivaţiei experienţiale, ci conţine un strat senzorial, o formă de reacţie afectivă la ceea ce nu este perfect, dar poate deveni perfectibil. Dacă alăturăm acestei percepţii teoria conform căreia cunoaşterea matematică este de natură predominant metaforică, descoperim în poezia Cameliei Răileanu ceea ce Solomon Marcus definea metafora drept „protagonistă a scenei matematice”, un concept care trece de la metaforă ca ornament oratoric la metafora cognitivă, ca instrument al cunoaşterii. Or Camelia Răileanu, fără să aplice conştient acest principiu, nu face decât să recunoască statutul primordial al metaforei şi să îi confere dimensiunea prin care, uzitând de matematică, ea concepe existenţa, adică „trăirea unui lucru prin altul” (Solomon Marcus): „Jumătăţi perfecte de cerc,/ complexele mele şi complexele tale/ se împlinesc în complexul lui Oedip,/ cerc ce se-nscrie perfect/ în triunghiul echilateral al vieţii./ Această elementară lecţie de psihanaliză/ se poate învăţa/ bând cafeaua amară a dragostei/ la un triunghi de masă/ care are doar două scaune” (Geometria psihanalizei).  Mecanismele minţii umane se raportează la nivelul pragmatic al trăirii, dragostea devenind „un multiplu de cinci” care începe de la „sfiala/ celor cinci degete/ pe care ne tot numărăm/ emoţiile, suferinţele, anii,/ până obosim”. Metaforă care o însoţeşte până în târziul iubirii, când „ultima strângere de mână/ e tot un multiplu de cinci” (La aniversară).
Ultimul poem din volum este datat 31 decembrie 1997, Camelia Răileanu încheind astfel un an al sfâşierii trupeşti şi sufleteşti, după moartea unui alt poet, Horaţiu Ioan Laşcu. "Luna noiembrie fu/ luna poeţilor damnaţi./ Horaţiu cel tânăr muri, înălţându-se./ Vestea ajunse la mine când/ omul în alb şoptea/ dezvelindu-mi ţeasta ca pe pântec:/ parc-ar fi Fecioara Maria!/ A doua zi din Iisus/ îmi rămăseseră-n creştet/ doar cununa de spini şi pirioanele LUI. Cu toţii îi purtăm crucea,/ Horaţiu, bătrâne" (Crucea poeţilor).
Eul poetei rămâne însă nevindecat, neobosit căutător de sensuri şi deschideri care să evite moartea până în ultima clipă. Suferinţa telurică se compensează cu universul astral de care Camelia Răileanu dispune cu lejeritate, salvând parcă un destin ratat, dar o ratare ce ţine mai degrabă de carnalul sfidător, oferind la schimb crucea verticală a pătimirii omeneşti. O pătimire care devine, prin poezie, formă a absolutului grandios, o transcendere către catapeteasma Cuvântului.

(Florentina Toniţă, material publicat în revista Ţara de Sus, nr. 1-2 din 2014)

Securistul care i-a urmarit, aproape 20 de ani, pe Paul Goma, Dorin Tudoran, Nicolae Steinhardt, Doina Cornea

Eugen Velea, fiul lui Vasile şi Elisabeta, s-a născut pe 23 februarie 1940, în localitatea Cordăreni, judeţul Botoşani. 

A fost ofiţer de Securitate, unul dintre cei mai vigilenţi pe care i-a avut comunismul în România, fiind implicat în urmărirea unor personalităţi precum Doina Cornea, Nicolae Steinhardt, Dorin Tudoran, Paul Goma şi numeroşi alţi oameni de cultură. Şi-a început cariera de ofiţer de Securitate când nici nu împlinise 30 de ani, iar munca lui s-a derulat pe parcursul a aproape două decenii, din 1967 până în 1988, perioadă în care a condus Securitatea din judeţul Cluj, serviciul 1/A, cel care se ocupa cu urmărirea disidenţilor.

În anul 1967, la 27 de ani, botoşăneanul Eugen Velea era locotenent la Direcţia Regională Cluj, pentru ca trei ani mai târziu să îl regăsim la Inspectoratul Judeţean de Securitate Cluj, Serviciul 1, cu grad de locotenent-major.

În 1975 activează în cadrul aceluiaşi inspectorat, la Serviciul 1/A, cu grad de căpitan, iar în 1976 devine şef serviciu, post pe care se află şi în anii următori (1979, grad de maior, iar în 1982 de locotenent-colonel).

 

Un geniu al urmăririlor!

Pentru a înţelege cât de amplă şi de bine organizată era munca de urmărire desfăşurată de Eugen Velea, trebuie să parcurgem datele furnizate de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, prin decizia nr. 186 din 25 ianuarie 2007, care se referă la cazul botoşăneanului.

Astfel, aflăm că Eugen Velea a aprobat numeroase măsuri informative asupra unor persoane, semnalate ca fiind cu "intensă activitate pe linia asociaţiei şi legături neoficiale cu emisari ai diferitelor centre cultice şi organizaţii reacţionare din străinătate".

A instruit şi dirijat reţele informative pentru a stabili preocupările, "activităţile clandestine. S-a ocupat de exploatarea datelor obţinute prun mijloace speciale de ascultare, de contactarea periodică a persoanei urmărite în scopul temperării, descurajării acesteia, precum şi în vederea exploatării sale informative. A menţinut măsuri de intercepatre a corespondenţei interne şi externe a persoanei urmărite pentru a cunoaşte legăturile şi preocupările pe care le are. Obţinea date compromiţătoare despre persoana urmărită, dar avea în vedere şi "comiterea unor fapte care contravin legii, pentru a acţiona pe linie de miliţie".

De asemenea, a solicitat folosirea mijloacelor de interceptare a convorbirilor telefonice la domiciliul persoanei urmărite pentru "manifestări ostile la adresa orânduirii noastre socialiste". A aprobat planul de acţiune pentru instalarea mijloacelor de ascultare la Clubul universitarilor, deoarece urma să aibă loc o festivitate la care participa şi persoana urmărită pentru că susţine lipsa drepturilor şi libertăţilor în ţara noastră. A aprobat sarcini şi măsuri informative asupra unei persoane semnalată că "în cercul de relaţii s-a manifestat ostil la adresa politicii partidului şi statului nostru, în domeniul artei şi culturii".

A identificat cercul de relaţii în mediul scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură, atât în Cluj cât şi în ţară, dar mai ales în Bucureşti. A dirijat reţele informative pentru a stabili: "în ce constau atribuţiile persoanei urmărite, care sunt relaţiile sale în mediul cultură-artă şi în ce constau acestea, ce relaţii are în străinătate şi natura lor, care îi sunt relaţiile, prietenii cu care se vizitează la domiciliu şi în prezenţa cărora are manifestări ostile".

 

Dorin Tudoran şi Eugen Velea, via "Udrea"!

Pe Eugen Velea îl găsim în dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran, care era alintat de Securitate "Tudorache". Volumul "Eu, fiul lor", apărut la Editura Polirom, este o selecţie de documente din dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran, dosar deschis de Securitate în 1976 şi închis parţial în 1985, odată cu emigrarea poetului.

Conform datelor prezentate în carte, printre turnătorii identificaţi se află şi unul foarte cunoscut, Eugen U. (sub numele conspirativ "Udrea"), cel care a ocupat, după 1989, şi funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (2000-2005), acelaşi care apare şi în dosarul de Securitate al Doinei Cornea.

În dosarul lui Tudoran, "Udrea" îi livrează informaţii ofiţerului Eugen Velea, şef serviciu în cadrul Securităţii Cluj şi unul dintre personajele implicate în urmărirea Doinei Cornea. Astfel, într-o notă din iunie 1983, sursa "Udrea" îi transmite lui Eugen Velea că "o schimbare de atitudine tactică faţă de Dorin Tudoran din partea organelor competente l-ar putea determina pe acesta să tempereze agresivităţile ostile ale cercurilor din străinătate care-i dau credit necunoscând situaţia reală". La sfârşitul raportului, ofiţerul Eugen Velea notează: "I s-a indicat sursei să-l contacteze pe Tudoran când se va deplasa în capitală sub pretextul că-i înmânează Almanahul literar. Va căuta să-l studieze în profunzime cu privire la substratul poziţiei sale contestatare. În cazul că Udrea se va deplasa la Bucureşti ne va comunica pentru ca să-l putem verifica".

 

Blajinul Steinhardt şi viforul Velea!

Tot "Udrea" oferea Securitatii, prin ofiţerul Velea, date despre Nicolae Steinhardt. Notele respective se găsesc in vol. 7 al Dosarului nr. 207 (Arhiva Fond Informativ), aflat in custodia CNSAS.

Sarcina turnătorului era să-l tempereze și să-l influenteze pozitiv pe Steinhardt. "Să mai abordeze problema cartilor confiscate, de la Rohia, pentru a stabili daca mai poseda carti primite de la emigratie", se arată în datele consemnate în dosar.

Pentru că Nicolae Steinhardt avea probleme de sănătate, ofiţerul Velea lua măsuri pentru pregatirea "consultării" la Spitalul de recuperare, "în vederea luarii mulajului de la chei". Informaţiile le primea de la aceeaşi sursă "Udrea".

Turnătorul îl vizitează la Steinhardt la Mănăstirea Rohia şi îl informează apoi pe ofiţerul de Securitate că, de la "Dej la Cluj, scriitorul monah a calatorit in compania poetului PINTEA din Bistrita".

Iată cum arăta un raport complet, instrumentat de Eugen Velea (conform lui George Ardeleanu, care prezintă documente din dosarul de urmarire a lui N. Steinhardt (aflat in custodia CNSAS), cu precizarea că "Udrea" era redactor, la acea vreme (nota este datata 25.09.1984), la revista Steaua:

"UDREA" ne-a informat la 25.09.1984 ca l-a intilnit in zilele de 21-23 si 24 pe NICOLAE STEINHARDT, evreu, crestinizat, scriitor din Bucuresti, in prezent calugar la Manastirea Rohia, jud. Maramures.

NICOLAE STEINHARDT a prezentat la redactia "Steaua" doua materiale de critica literara referitoare la Nicolae Breban si Augustin Buzura, cu referiri la ultimul roman, "Refugii".

(...)

Tot cu ocazia vizitei la redactia revistei "Steaua", STEINHARDT si-a manifestat nemultumirea pentru faptul ca un articol al sau, referitor la C-tin Noica, nu s-a publicat in intregime. Considera ca Noica nu este suficient de apreciat, desi, a conchis Steinhardt, "el m-a bagat pe mine la puscarie, insa trebuie sa-i multumesc ca m-a determinat sa gindesc si sa-mi cultiv intelectul".

N. STEINHARDT are relatii cu VIRGIL BULAT, fost condamnat, redactor la editura Dacia, la care se cazeaza de regula cind vine la Cluj. De asemenea, se cunoaste cu Teohar Mihadas, si el fost condamnat, insa cei doi nu sint in raporturi apropiate. Are pareri foarte bune despre Ciomos, profesor, bibliotecar, pe care-l viziteaza.

Sursa cunoaste ca postul de radio "Europa Libera" a vorbit despre N. Steinhardt si problemele sale cu organele de securitate.

N. STEINHARDT este in atentia Dir. I-a si a I.M.B. Securitate, unde se vor inainta copii de pe prezenta nota.

"UDREA" ne va informa asupra continutului materialelor ce le svat prezenta spre publicare la "Steaua" si cu referiri la cele ce prezinta interes pentru organele de securitate si ni le va pune la dispozitie pentru a fi xerocopiate.

Va cultiva relatiile cu STEINHARDT si va cauta sa-l determine sa renunte la activitati potrivnice orinduirii socialiste

ss. m. – G.A.t.

SEFUL SERVICIULUI

Lt. col.

VELEA EUGEN

dact. RI.

3 ex./nrd. 2399/1304

26.09.84

(ACNSAS, AFI, Dosar nr. 207, vol. 7, fila 27)

 

Cere să fie reactivat în zilele Revoluţiei din 1989!

Este trecut în rezervă la data de 26 martie 1988. Trecerea în rezervă nu îi schimbă cu nimic idealurile şi dorinţa de a "dreptate socială", împotriva "manifestărilor ostile la adresa orânduirii noastre socialiste". Astfel, odată cu evenimentele din 1989, Velea s-a prezentat la Securitatea din Cluj, cu rugămintea de a fi reactivat. Interesant este faptul cererea survine pe data de 17 decembrie 1989, când la Timişoara şi în alte oraşe din ţară Securitatea acţiona brutal împotriva poporului român. Securitate în slujba căreia Eugen Velea se dovedea a fi nerăbdător să intre din nou!

Botoşăneanul fixat la Cluj nu a fost un simplu lucrător al Securităţii. Munca lui Eugen Velea a răscolit vieţile unor mari personalităţi ale culturii noastre, a schimbat destine, de ar fi să vorbim doar despre cazul Goma. Însă, deşi extrem de exigent în activitatea de urmărire a "elementelor revoluţionare", ceea ce se evidenţiază la Eugen Velea este forţa cu care şi-a controlat sursele folosite în strângerea de informaţii (turnătorii), surse care proveneau, de cele mai multe ori, tot din rândul oamenilor de cultură care au acceptat, din păcate, să fie folosiţi în schimbul unor privilegii obţinute ocazional sau nu. Privilegii care aveau să dovedească, mai târziu, chiar calitatea de "colaboratori", indiferent cât s-au străduit unii să încadreze plecările în străinătate sau publicarea rapidă a unor cărţi la capitolul coincidenţe.

 

Personalitate a comunei Cordăreni!

Eugen Velea s-a bucurat încă mulţi ani de democraţia din România. După 1989, ofiţerul de Securitate a fost răsplătit de ţara sa pentru serviciile aduse, recompensat cu pensie generoasă. Dorin Tudoran s-a întors din exil, Paul Goma nu. Sursa "Udrea", identificată de către cei urmăriţi ca fiind Eugen U., a părăsit scena literară după greaua povară a deconspirării.

Eugen Velea a murit în anul 2002, la Cluj Napoca. Avea 62 de ani. Ironia sorţii face că astăzi, cine ajunge pe site-ul comunei Cordăreni, din judeţul Botoşani, are parte de o surpriză: singura personalitate a Cordărenilor, consemnată de administratorii paginii, este cea a lui "Eugen Velea, ofiţer de Securitate".

Tatăl meu din Lumină

M-am trezit gândindu-mă la el. Îl văd în fiecare an îmbrăcat în Lumina Paştilor. Tatăl Gheorghe a trăit 39 de ani, mai puţin decât eu însămi am străbătut din drumul prin Viaţă. E greu, e copleşitor să te simţi mai bătrân decât tatăl tău. Din cauza asta simt, de o vreme, un dor protector de el, un dor aşezat pe nopţile lungi în care îl ştiam acasă, în siguranţă.
Am fost împreună 8 ani. Apoi el a plecat brusc, fără să îşi ia rămas bun. Lucra la oraş şi zi de zi trebuia să plece cu trenul de dimineaţă din sat pentru a se întoarce cu trenul de seară. Prea puţine amintiri în cei 8 ani fără 5 zile (a murit pe 2 octombrie, eu pe 7 împlineam anii, abia trecusem în clasa a doua).
Cu fiecare an, din 1979, nu am făcut altceva decât să scotocesc după amintiri, imagini care să mi-l păstreze în suflet, în Lumină.
Nu am mai simţit niciodată bucuria cireşelor pentru că imaginea tatei, purtând un lighean imens cu cireşe uriaşe, pocnind de roşu şi de miros, a rămas pentru mine singurul gust al acestor fructe.
El cânta la frunză ca nimeni altcineva. Se spăla afară, în mişcări largi, ritualice, în timp ce noi, copiii, îi turnam apă din vasul niciodată prea plin. Nu ne dădea niciodată dulciuri în mână, dar geanta lui ascundea bucurii nebănuite: iepuraşii din plastic umpluţi cu bombonele mici, colorate, mentosane pe care niciodată, mai târziu, nu le-am regăsit la fel de bune ca atunci... Duminica era acasă. Ieşea dimineaţa în pijamalele lui mari, să se lumineze în soarele care se abătea pe casa noastră din deal. Noi, copiii, tăbăram pe el. Veneau şi copiii din vecini. Stăteam pe prispa înaltă şi tata ne băga, pe câte unul, în sac, şi ne purta în spate pe aleea până la poartă şi înapoi.
Era vesel, frumos, prietenos. Generos, duios, blând ca o flacără. Era electrician. A murit într-o noapte, călcat de o maşină uriaşă, plină cu butelii... Ironie sau nu... A trăit şi a murit ca o flacără!

HRISTOS A ÎNVIAT!

la hotarele timpului, ploaia (din volumul de poezii "Forma păsării")

în pragul casei, tata îşi ia rămas bun
"cheia rămâne sub streşini, când sună ceasul coborâţi
talpa sub prispă, niciodată nu daţi ore cu împrumut"
tata ştia totul despre ploaie şi fulger
ultimul zâmbet, haina mirosind a gutui
jocurile copilariei ascunse în zidul odăii
a plecat cu o geantă albastră pe umăr
nu avea timp să cânte, cumpăra mereu iepuri dulci,
în buzunare, cireşe împărăteşti inimii fac pace

Poveştile creionului...

Desene din primăvara asta, în aşteptare de verde şi de floare...

PICTORUL: O poveste trăită şi murită între timp

Astăzi mi-am amintit de el. Pictorul. Scotocind prin cutiile în care, de cel puţin 20 de ani, îmi port poveştile prin care am trecut. Poveşti pe care nu le-am scris niciodată pentru că, odată trăite, am crezut că nu mai pot fi scrise. Poveşti care se compun din priviri pierdute, din hârtii ce poartă urmele degetelor celor care le-au hrănit în vreun fel sau altul, cu gânduri şi tristeţi alungite în toate zilele.
Pictorul m-a învăţat să cred în culoare şi să am încredere în forţa mea de a o disciplina pe sticlă. M-a învăţat că naivitatea este o formă matură a inocenţei, de care e bine să îţi doreşti să nu scapi niciodată! El, Pictorul, m-a privit în ochi şi m-a îndemnat pentru prima dată să scriu. Un scenariu despre copilărie. Nu credeam că voi fi în stare. L-am scris, rescris. Visa la un spectacol adevărat, neprelucrat, neprefăcut, cu copii şi despre copii. Credea în ei ca în Dumnezeu. Se ascundea în copilărie atunci când lumea de afară îl speria. După ce am scris scenariul - nu era un scenariu, la propriu, nu ştiam atunci, în urmă cu 20 de ani, cum ar trebui să arate un scenariu adevărat, cu toate rigorile lui! - s-a întors la tristeţile lui. Într-o zi mi-a pus în mînă un carneţel vechi, cu copertă cartonată, grea, în nuanţe maronii. Citeşte, mi-a spus, nu ai voie să arăţi nimănui altcuiva. Am citit. Era plin de poezii. Scrise de el în cerneală, caligrafiate atent şi datate, fiecare în parte. Cele mai multe din anii 1982, 1983. A doua zi i-am înapoiat carneţelul, dar în noaptea aceea, în camera de cămin, am copiat aproape toate poeziile. Nu i-am spus nici atunci, nici altădată, că am copiat poemele. S-ar fi supărat. Nu m-a întrebat niciodată dacă mi-au plăcut, nu le-a publicat niciodată nicăieri, nici atunci nici în anii ce au urmat.
Cele câteva luni cât am mai rămas în oraş, Pictorul m-a învăţat despre frică şi despre îndrăzneală. Era un timid prin excelenţă şi avea un fel aparte de a transmite ceea ce gândea. dar găsea mereu cuvintele cele mai potrivite.
Bea mult, despre familia lui nu ştia nimeni nimic. Oamenii mari nu îl luau un serios. Era un profesor atipic, greu de catalogat sau de ordonat în rigorile învăţămîntului. Dar avea un cult pentru copii! Îi diviniza! Iar copiii îl simţeau, trăiau alături de el nebunia culorii, a formelor originale şi îndrăzneţe.

Într-una dintre zile a scris, pe o hîrtie verde, aproape transparentă, o poveste scurtă. O transcriu astăzi, de pe aceeaşi hîrtie verde, aşa cum s-a păstrat vreme de 20 de ani: "Am urît o întâmplare din studenţie... În Piaţa Unirii a Iaşului, nişte turişti întindeau fărîmături „bogate” porumbeilor. Săracul student s-a nimerit pe acolo şi avea, de la cantina unde era şef, prea puţine resturi în palmă. Porumbeii s-au repezit la palmele pline ale turiştilor... De atunci urăsc porumbeii, pot să fie de milioane de ori simbolul păcii. Dacă şi viaţa poate fi atît de trădătoare şi ticăloasă sau mai ştiu eu cum, palma mea cu fărîmături de culoare nu se va mai întinde decît celor care au vulcanul în ei!".

A murit anul trecut, în împrejurări mult prea dure pentru sufletul lui: omorât în propria casă, în condiţii suspecte.

Pentru mine, Pictorul a rămas acolo, aşteptînd să creeze, în viaţă sau în afara ei, marele spectacol al Vieţii: Copilăria. Dan Cornel a fost un artist. Un om de o sfiiciune ieşită din comun, dar îmbrăcată într-o grea povară a celui nevoit să trăiască într-o lume în care nu se simte comod.

Îndrăznesc să redau un poem dintre cele "furate" în urmă cu 20 de ani:

"Un fel de rugăciune"

Voi, care sînteţi buni
şi fără nume în scoicile voastre oarbe,
încercaţi faptul că exist...
Exist şi eu, fără suferinţe de egumen,
înlănţuit într-un lift defect.
Voi, ascunşi sub un cer prea generos
(de unde v-a parvenit neruşinarea de a vă ascunde?)
să ştiţi că nu am crini în mîini
şi nu urzesc singurătăţi pentru lăcaşuri uitate...
Zic: hai să uităm de aripa morţii,
hai să uităm!

Hai să uit îmi spun, vă spun,
dar îmi aduc aminte de diguri,
hotare care ne-aruncă nisip în ochi
dintr-un adînc prea plin de sunete.

Chiar dacă vorba mea e fierbinte amiază,
chiar dacă simt că ating margini de cer, plînsul meu se amestecă roşu
cu băuturile ordinare...
Mai ţineţi minte, departe, luminînd
un fel de şoptită rugăciune?
(1982)     

(În fotografie, realizând o pictură monumentală într-un sat din judeţul Suceava, şi o alta în care a fost vizitat de un grup de copii CITITI AICI)

”Dușmanul poporului”: Avea 16 ani când comuniștii l-au condamnat la moarte

Cine l-a văzut alunecând agale pe străzile Botosanilor îl păstrează înapoia privirii pentru totdeauna. Cine l-a cunoscut îndeaproape păstrează în inimă lumina și, mai ales, amintirea unui om erudit, o erudiție dublata de o educație exemplară, care făceau din Dorin Glăvan un personaj al vieții sale, dar și al celorlalți deopotrivă.

Dorin Glăvan s-a născut pe 14 februarie 1942, la Botoșani. A fost un reputat teatrolog, activând zeci de ani că secretar literar al Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani și, în ultimii ani ai vieții, consilier la Inspectoratul pentru Cultură.

"Jos cu jugul sovietic!"

Că elev al Liceului Laurian, este arestat pe 24 octombrie 1958, pe când avea doar 16 ani și opt luni. Dorin Glăvan a fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.

Mai exact, elev fiind, Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale, sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Nu au reușit mare lucru, pentru că Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe când chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg de clasă, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, pitite într-o pianină.

Un an mai tărziu a fost anchetat și tatăl sau, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost găsită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi.

"Arătam caraghios în hainele vărgate: uniformele erau rupte, tatii îi ajungeau pantalonii până la genunchi, vestonul meu avea o mânecă lipsă. Ne-am privit și am izbucnit în ras. A fost un râs sănătos, care ne-a ajutat să plecăm cu moralul ridicat pe drumurile ce aveau să urmeze. Al meu la Jilava, Aiud și Mărgineni. Al tatii, la Jilava și Gherla", mărturisea prin 1997 Dorin Glăvan, cu trei ani înainte de a se săvârși din viață, mărturisire consemnată de Dumitru Ignat în cartea "Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni - Mărturii ale supraviețuitorilor", editata de Inspectoratul pentru Cultura al Județului Botoșani.

Shakespeare, o lecție "pe viu" și carcera!

În penitenciarul de la Mărgineni a petrecut șase luni în carcera cruntă.

"Înființasem o altă organizație subversivă. Pusesem la cale și un plan de evadare, numai că, din păcate, sau poate din fericire, am fost trădați de unul din cei vreo șase membri ai grupului. Singura izbândă a organizației au fost cele șase luni de carceră pentru fiecare", mărturisea Dorin Glăvan.

Într-o zi, pentru a descuraja pe viitor astfel de acţiuni periculoase, gardienii şi mai-marii acestora au vrut să le dea o lecţie celorlalţi băieţi din celule. L-au scos pe Dorin Glăvan şi, pe o masă de ciment, l-au bătut cu funia udă.  Şi totuşi, acel copil încă, de 17 ani, nu a scos un sunet!

Constantin Adam îşi aminteşte, despre perioada neagră a destinului lui Dorin Glăvan, mărturisiri venite în momente rare de apropiere sufletească, colegul său fiind extrem de circumspect în a exterioriza astfel de gânduri.

"Mi-a mărturisit că în perioada detenţiei a avut "norocul" şi de o izolare de şase luni, timp în care a fost singur în celulă şi nu a schimbat prea multe vorbe decât cu gardianul care-i arunca "teica cu zoaie de mâncare". După vreo două săptămâni de claustrare simţea că-i plesneşte capul, devenise agitat şi nervos, situaţie pe care a constatat-o şi paznicul. Într-o zi, acesta i-a propus să se gândească la o carte pe care ar vrea s-o citească, câştigându-şi acest drept "ca o recompensă că a fost cuminte"! În acel moment şi-a adus aminte de un volum de Shakespeare ce se găsea în biblioteca Liceului Laurian, foarte gros şi consistent. Îl ceru. După vreo patru luni îl ştia aproape pe de rost!".

Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odată cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținuților politici, ce avea să vină în 1964.

După eliberarea din închisorile comuniste, Dorin Glăvan s-a angajat în Botoșani, la o cooperativă meșteșugărească, după care a reușit să găsească un post de contabil la IAS Todireni. În 1965 a reușit să își termine studiile liceale, între timp lucrând - un an - ca actor la Teatrul de păpuși Vasilache.

 Finalizarea liceului i-a deschis drumul spre studii, astfel că s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității București.

Filosoful de la teatru!

Trecutul l-a urmărit, însă, îndeaproape. Desi șef de promoție la facultate, Dorin Glăvan nu a avut acces la o catedră universitară, dar nici măcar în învățământul preuniversitar: avea dosar de fost deținut politic! 

În final s-a recalificat, alegând domeniul teatrologiei, care se pare că i-a adus și cele mai mari satisfacții.

A petrecut cei mai mulţi ani în Teatrul ”Mihai Eminescu”, unde a activat că secretar literar.

"Era un adevărat specialist, căutat, consultat şi recunoscut, verdictele lui apreciative fiind de mare valoare, sincere şi obiective. Îşi spunea punctul de vedere având criterii în sprijinul susţinerii lui, cu seriozitate şi direct, fără a folosi ocolişuri neproductive", îşi aminteşte Constantin Adam, regizor artistic al Teatrului ”Mihai Eminescu”, cel căruia îi datorează lui Dorin Glăvan intrarea în scena profesionistă de teatru. "Era un bun coleg, cinstit, de încredere, loial, necălcând niciodată deontologia profesională. Era şarmant, cult şi tot timpul gata să-şi pună cunoştinţele la dispoziţia celor care îi cereau ajutorul. Se enerva rar, dar motivat, se supăra şi mai rar, dar îi trecea repede".

O viaţă, două vieţi, mai multe destine...

Doamna Glăvan îmi zâmbeşte cu bucurie. Mare lucru, iată, că cineva se gândeşte la soţul ei. Acum câteva zile, nepoţica cea mică a întrebat-o din senin: Bunica, noi avem vreun erou în familie?

I se luminează chipul de fiecare dată când povesteşte despre Dorin. E mult mai tânără decât m-aş fi aşteptat şi nu îmi pot ascunde nedumerirea. Aveam să aflu, peste câteva minute, că era o copilă atunci când s-a căsătorit. Nu regretă nimic din viaţa ce le-a fost dată, lor şi copiilor lor.

"Ne-am cunoscut când a ieşit din închisoare. Avea 21 de ani, eu aveam 14. Locuiam în aceeaşi curte. După ce a venit şi-a continuat studiile, pentru a termina liceul, apoi a dat la Facultate. Ne-am căsătorit după primul an de facultate şi am rămas împreună până la sfârşitul vieţîi lui, care a venit mult prea devreme. A murit la nici 58 de ani - după ce a suferit un atac cerebral - pe 2 ianuarie 2000. Avem doi copii, băiatul este inginer constructor, fata este asistentă medicală", povestește Doamna Glăvan.

Detenţia a fost grea, dar nu vorbea niciodată despre el că ar fi vreun erou. În puşcărie s-a îmbolnăvit de hepatită, după ce a mâncat dintr-o farfurie în care a găsit un cap de şoarece. "El a fost singur la părinţi. Mama lui îi spunea mereu: Ce-ai să faci tu când pleci la facultate, pentru că eşti atât de pretenţios la mâncare! Şi iaca, bietul de el, ce facultate i se pregătea!".

Percheziţia, o scenă demnă de Oscar!

A fost mereu sub supraveghere, i se atrăgea atenţia că ar putea oricând să se întoarcă în puşcărie. În 1986, la teatru au venit nişte tovarăşi de la Bucureşti. Se făcea un spectacol după un text scris de unul din garda lui Ceauşescu. Au venit puhoi şi securiştii. În timpul unor discuţîi, Dorin Glăvan, încurajat niţel de o gură de vin, le-a ţinut o scurtă lecţie celor care, voalat sau nu, voiau să îl determine să îşi facă autocritica în legătură cu trecutul lui. Nu numai că nu a făcut-o, dar le-a spus tovarăşilor că vă veni timpul în care vor trebui să dea socoteală pentru tot ce au făcut comuniştii şi Ceauşescu.

În 1987, la un an după discuţia din teatru, un an în care a fost şi mai atent monitorizat, le-au făcut percheziţie acasă.

"Eram foarte speriaţi. Dorin avea doi dolari de la nişte bătrâne nemţoaice ce locuiau pe strada Iorga, care se rugaseră de el să îi cumpere pentru că nu aveau ce mânca. Dolarul era ieftin, dar Dorin le dăduse pe ei, de milă, cât nu făceau. Dolarii erau ascunşi în Biblie. Nu era mare lucru, dar dacă îi găseau aveau motiv să îl ridice din nou", își amintește Doamna Glăvan.

Scena pare desprinsă dintr-un film de Oscar! În apartament locuiau acum cu fiica lor (băiatul era plecat la facultate) şi cu tatăl lui Dorin Glăvan, aflat pe patul de moarte, foarte bolnav, el însuşi fost deţinut politic. La uşă, securiştii îşi dezbracă tacticos hainele, pregătiţi să devasteze vieţile celor care credeau că nu mai era nimic de devastat. Dorin Glăvan le iese înainte şi îi roagă şoptit: "Vă rog frumos, tata e pe moarte! Aş vrea să nu ştie cine sunteţi, o să le spun că au venit nişte scriitori!". Cei doi sunt de acord, parcă încep să creadă ei înşişi că sunt ceea ce li se spusese. Numai că, neașteptat, bătrânul tată îi strecoară printre uşi fiului său, destul de tare cât să audă şi musafirii: "Vezi, dacă tot sunt scriitori, spune-le şi despre cum am pătimit noi în puşcărie!".

"Nu am văzut niciodată o casă mai devastată că a noastră atunci! Ne-au scormonit tot. Priveam cu groază spre bibliotecă, unde nu ajunseseră, şi unde aveam Biblia cu cei doi dolari. Şi atunci s-a întâmplat ceva incredibil. Pe uşă a intrat fiica noastră, venea de la şcoală. Imediat ce a văzut casa, s-a dus întins la Dorin şi a început să facă o scenă: Tată, ce e în casa asta! Ce e cu dezordinea asta, când ştii cât se chinuieşte mama, chiar nu ai un pic de respect pentru ea! Striga, şi noi stăteam înmărmuriţi. Securiştii au privit unul spre altul şi, mai de voie, mai de nevoie, au spus: Apăi, noi plecăm, vedem că domnişoara e foarte supărată, o să venim noi altădată. Imediat ce au ieşit, Dorin a luat-o pe fiica noastră în bucătărie. Tremurau amândoi. Tu ştii cine erau ăştia?! Da, tată, ştiu. Sunt securişti. De unde ştii?! Am văzut, de cum am intrat, hainele de piele atârnate în curier".

Fata, de 17 ani, avea aceeaşi vârstă la care tatăl ei, tot elev, fusse arestat. Peste doi ani, avea să plece înflăcărată Bucureşti, la Revoluţie, sperând că regimul care i-a măcinat familia vă fi distrus. Şi tatăl ei a avut aceleaşi sfinte aşteptări. A crezut foarte mult în momentul Revoluţiei, dar a coborât repede cu picioarele pe pământ.

"Nu se schimbă nimic. A venit eşalonul doi", spunea Dorin Glăvan la câţiva ani de la mirificul şi tragicul an 1989.

Au fost convinşi că, la percheziţie, securiştii le-au montat şi microfoanele de urmărire. "De atunci aveam mereu grijă ce vorbim în casă, iar Dorin a început să facă ordine în scrisori, să distrugă orice le-ar fi dat comuniştilor motiv să îl aresteze".

Asta nu l-a făcut, însă, să lase garda jos, să cadă în extrema umilinţă în care trăiau cei mai mulţi dintre români. Accepta realitatea fără că prezentul să îi impună o poziţie nedemnă a umerilor. Dimpotrivă! Salvarea lui venea, însă, din talentul excepţional de a-şi dezarma urmăritorii.

Epoca-lumină fără lumină!

În anul 1989, cu puţîn înainte de căderea comunismului, Constantin Adam îşi aminteşte una dintre şedinţele de învăţământ politic obligatoriu, la care erau obligaţi să asiste.

"În timpul unei astfel de întâlniri, când tovarăşul de la partid ne vorbea despre "epoca de aur" şi "noile aventuri ale celor mai iubiţi fii ai poporului", energia electrică s-a întrerupt, becurile s-au stins şi, prin întuneric, în primele câteva clipe de stupoare, s-a auzit vocea lui Dorin Glăvan lăudând batjocoritor, cum numai el ştia s-o facă fără a-şi atrage eventuale ostracizări: epoca lumină (fără lumină) şi binefacerile ei comuniste!", ne mărturiseşte Constantin Adam.

Cu toate acestea, Dorin Glăvan evita discuţiile îndelungi sau ieşirile publice care să îl expună inutil. A continuat să trăiască discret în oraşul plin de oameni, să accepte că lupta pe care a purtat-o în tinereţe poate să-i fi fost şi în zadar.

Nu s-a înclinat, însă, niciodată în faţa noilor ocupanţi. Când a înţeles că noua Românie e veche, când a simţit că tinerii calcă niţel nepăsători pe pământul încă neuscat de lacrimile martirilor din puşcăriile comuniste, Dorin Glăvan s-a hotărât să moară puţin... Era a doua zi a anului 2000.

Violoncelistul Marin Cazacu la Botosani: "Creaţia împreună este cea mai fascinantă!"

Este împlinit profesional, dar a simţit nevoia să se dăruiască şi generaţiilor care vin. A creat prima orchestră de tineret din România, în special pentru a schimba mentalităţi, dar şi pentru a-i învăţa pe tineri că nu este important să fii cel mai bun singur, ci să poţi crea alături de altcineva. 
Marin Cazacu a fost invitatul Filarmonicii Botoşani vineri, 24 ianuarie, prilej cu care a interpretat împreună cu orchestra Concertul pentru violoncel în do major, de J. Haydn.
Aplauzele au fost pe măsură, iar bisul un regal: Astor Piazzolla – Oblivion.

- Alături de orchestra Filarmonicii Botoşani veţi interpreta Haydn, o muzică iubită de public... 
- Da. Astă-seară am venit cu o ocazie specială, să interpretez un concert de Haydn la Botosani. Un concert din epoca clasică, poate cel mai iubit de public. Este uşor de înţeles această muzică, pentru că are de toate: are lirism, virtuozitate. Prezenţa mea aici este pentru mine ceva deosebit.

- Aţi cântat de zeci de la Botoşani! Cum percepeţi oraşul, oamenii...
- Cred că am venit de vreo 40 de ori la Botoşani, începând cu anii 80. Uneori veneam şi de două pe an. Relaţia cu Botoşaniul - eu vin de la Bucureşti – te gândeşti că e ultimul oraş pe harta României, şi are o orchestră simfonică, un teatru, înţeleg că şi un teatru de păpuşi. Un oraş care nu are o susţinere financiară grozavă îşi permite să continue o activitate culturală atât de intensă. Pentru mine este Jos pălăria! Cred că nu numai Enescu şi Eminescu au contat în faptul că există aceste instituţii, ci şi oamenii care sunt aici. Pentru mine este un miracol că există evenimente culturale în Botoşani. Cunosc geografia României, am călătorit în toate oraşele. La un pas de dumneavoastră este Suceava, cred că este de 5-6 ori mai bogat decât Botoşaniul, şi nimeni nu s-a gândit că oamenii aceia poate au şi ei nevoie de cultură la nivelul la care este Botoşaniul.

- Care este relaţia dvs. Cu orchestra Filarmonicii Botoşani?
- Relaţia mea cu orchestra este ca într-o familie, în general, noi, muzicienii, ne cunoaştem toţi. A apărut şi generaţia nouă, şi pe aceştia îi cunosc. Este o generaţie frumoasă, orchestra este un singur suflet. Se creează o unitate de simţire şi de viaţă. Oamenii aceştia îşi petrec aproape jumătate din viaţă nu alături de familia lor, ci de colegii lor din orchestră. Oamenii din zona aceasta au o blândeţe deosebită, şi atunci mă duc mereu cu gândul la Enescu, la Eminescu, fără să vreau. Despre Enescu ştiu foarte multe, mai ales că profesorul meu de violoncel de la Conservator, Serafim Antropov, a colaborat şi a cântat cu Enescu.

- Ce proiecte aveţi în afara activităţii concertistice?
- Am cântat în toată lumea şi mă simt împlinit şi realizat. Împlinirea cuiva nu se termină niciodată. Împlinirea urmează. M-am împlinit până aici, dar mai urmează ceva, poţi să mai dăruieşti ceva. Întotdeauna, la o anumită vârstă, te întorci în istoria ta proprie, în viaţa ta, şi cauţi lucrurile esenţiale în viaţa fiecăruia. Una este dacă te simţi împlinit în familie, dacă esţi împlinit în profesie, să faci toată viaţa ce ţi-a plăcut, asta este foarte important pentru orice persoană, şi simt că am făcut acest lucru. Şi cel mai important: ai făcut ceva şi pentru alţii? Trebuie să dăruieşti ceva din gandurile tale, din aspiraţiile tale, să transmiţi şi generaţiilor următoare. Şi din acest motiv a venit foarte uşor şi pedagogia, să creez o clasă de violoncel foarte bună, cu tineri care deja sunt în toată Europa şi în lume, dar şi în România.

- Vorbiţi-ne despre ultima realizare!
- Ultima realizare este că din 2008 am început o schimbare a mentalităţii pentru tinerii din România. Aşa că am creat o orchestră de tineret. Există în toată lumea astfel d eorchestre, numai România nu avea. Eu, ca profesor, simţeam nemulţumirile studenţilor mei. Şcoala de muzică românească a fost mereu foarte bună, talentul ţi-l dau Dumnezeu şi mama, dar munca trebuie să fie a ta. Şcoala de educaţie muzicală din România merge pe ideea de a crea solişti. Fiecare dintre noi voia să ajungă cel mai mare violonist, cel mai mare pianist, cel mai mare instrumentist al lumii. Ceea ce este greşit, pentru că viaţa te învaţă mai târziu că nu e aşa. 99 la sută dintre cei care termină liceele de muzică sau universităţi ajung în orchestră sau în pedagogie, nu ajung solişti. Şi atunci schimbarea de mentalitate era obligatorie în România. Din doi în doi ani, la Festivalul George Enescu, noi primim lecţii despre ce înseamnă o orchestră. Vin la nivel atât de ridicat încât nici cea mai bună orchestră din România nu poate ajunge atât de sus. Nu ne putem alătura. Pentru că la ei, de copii, au fost învăţaţi să creeze împreună, nu individual. Şi creaţia împreună este cea mai fascinantă. Talentul cuiva nu se măsoară în cine cântă cel mai bine de unul singur, ci cum poate să creeze alături de altcineva. Şi atunci toată investiţia de timp şi de muncă în folosul tinerilor a fost să schimbăm această mentalitate. Acest proiect este din 2008, cu copii selectaţi din toată România, cu aspiraţii comune, cu acelaşi fel de gândire muzicală, e un proiect care nu a avut sprijinul statului român, nici astăzi nu are. A ajuns în 2012 să cânte în Festivalul George Enescu de la Bucureşti, în ciclul Mari orchestre ale lumii. Vă puteţi imagina nivelul de performanţă la care am ajuns, apoi am cântat pe multe scene din lume. Poate anul acesta statul să garanteze un minim de suport. Aceşti tineri creează un model de ce înseamnă o orchestră. Aceşti tineri se întorc, unii, în orchestrele lor. Bucuria lor de a fi trăit această experienţă este uriaşă. Pentru mine nu există niciun beneficiu, eu sunt voluntar, chiar am şi avut concerte, eu şi soţia mea, iar cu banii am susţinut financiar această orchestră. Dar nu regret!

Marin Cazacu, născut pe 30 septembrie 1956, la Vidra-Ilfov, a studiat violoncelul, mai întâi, la Liceul de Muzica nr.1 din Bucureşti, iar apoi la Universitatea Naţională de Muzică din acelaşi oraş, cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. Din anul 1983 este solist concertist al Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti. De asemenea, din anul 1992, Marin Cazacu predă violoncelul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săi cucerind numeroase premii naţionale şi internaţionale. În anul 2006 a obţinut titlul de Doctor în Muzică.

15 IANUARIE: Ziua Culturii Naţionale şi Ziua Naţională a Culturii!

Festivităţi şi festivism, improvizaţii şi rigori patriotarde, emfaze şi moliciuni veleitare, amnezii şi memorii încâlcite. La 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu nu vorbim despre discernământ cultural, despre proiecte de ţară sau perspective reale întru dezvoltarea cadrului responsabil şi obligatoriu mediului cultural postsocialism. Nu vorbim despre ceea ce ne desparte, nici despre ce ne prisoseşte. 
 Sărbătorim la Botoşani încă un 15 ianuarie, zi de naştere a poetului Mihai Eminescu şi, prin Legea 238 din 2010, Ziua Culturii Naţionale. Începând din 2013, sărbătorită şi în Republica Moldova, drept Ziua Naţională a Culturii.În urmă cu câteva zile, un poet botoşănean (laureat al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, în anul 2002) refuza un premiu de 3000 de lei, oferit de Institutul Cultural Român. Motivaţia: politica dusă de guvernul ţării sale! Premiul a fost redistribuit, însă, surpriză!, a fost refuzat şi de următorul poet, Andrei Dosa, care recunoaşte, la rândul său, că refuzul vine după ce gestul lui Dan Sociu l-a determinat să mediteze asupra problemei. Aşezate în contextul Zilei Naţionale a României (premiul urma să fie acordat pe 15 ianuarie), atitudinile celor doi poeţi capătă conotaţii de simbol. "Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor", spune Cezar Ivănescu, el însuşi o victimă a vechilor şi noilor proletcultişti.

Oamenii Unirii...

Şi vai de veacul în care cei răi nu au caracter, ne strigă din istorii Eminescu!

În urmă cu un veac, românii făureau România cea mare. Imediat ce au ajuns la putere, comuniştii au trecut la distrugerea, compromiterea şi desfiinţarea tuturor partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte oamenii politici care purtau încă simbolurile Unirii. Ţărănişti şi liberali, preoţi, militari. Genocidul elitelor avea să ţină mai bine de un secol ţara în întuneric şi izolare culturală.

...şi România neagră!

A urmat o Românie a Brucanilor: Silviu Brucan – pe numele său Saul Brukner, şef adjunct la Scânteia (1944-1955), oficiosul care cerea public condamnarea duşmanilor de clasă (vezi cazul Iuliu Maniu!), şi Saşa Brukner(Alexandra Sidorovici), acuzator politic la Tribunalul Poporului, cea care asigura drumul spre temniţele de exterminare a mii şi mii de români.

O Românie în care impostura, nonvaloarea, nulocraţia (de la Magda Ursache citire!) a devenit politică de stat. O ţară arestată de comunişti, cu Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Corneliu Coposu în puşcării, cu temniţe înmiresmate de Gafencu, Gyr, Constantin Oprişan, Sandu Tudor, Iustin Pârvu...

Anul acesta, Sorin Toma (născut Moscovici) împlineşte 100 de ani! Fost şef la Scânteia în perioada 1946-1960, anii marilor crime asupra poporului român şi a elitelor sale. Sorin Toma rămâne în istoria României drept cel care "a ucis modernitatea literară românească", după ce, la doi ani după instalarea la Scânteia, a scris un articol devastator pentru istoria literaturii române: "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos din literatura română. "În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în Scânteia, atunci a fost ucisă modernitatea românească", scrie criticul literar Eugen Simion.

Sorin Toma a scris atunci împotriva lui Tudor Arghezi cu aceste cuvinte:
"Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale".
"Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original şi nimic naţional".
"Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale".

Despre Ana Pauker, în schimb, iată ce povesteşte Sorin Toma, la venerabila vârstă de 100 de ani: "Era o femeie inimoasă. Nu ştiu cu ce instrucţiuni a venit ea de la Moscova, însă aici s-a purtat ca un om inimos. Avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic".

Spre comunism, înainte, tovarăşi! 

Secolul 1914-2014 ar trebui să se numească secolul Toma, Brucan, Pleşiţă, secolul torţionarilor care au ucis Cultura acestui popor. 

Să nu uităm că, după 1989, a urmat tot o Românie a Brucanilor, cu torţionari pe sticle, mărturisind cu lacrimi în ochi dragostea de ţară. Noua generaţie de proletcultişti face de strajă la graniţă, ca nu cumva Paul Goma să calce pe pământul ţării sale.

Să nu uităm că Brucan a fost cel care ne-a prorocit tranziţia de 20 de ani, dar şi criza. Şi încă una, de la Brucan zicere: dezastrul crizei va fi, pentru România, întoarcerea la comunism. Spre comunism, înainte, tovarăşi!

Brucan ne lasă din nou fără Dumnezeu!

Mă întorc iarăşi la Magda Ursache, cu a sa carte, "Comunismul cu rele şi rele",apărută în 2013 la Editura Eikon: "Activistul trecut din funcţie în funcţie, la fel sau mai mare, după principiul rotaţiei cadrelor, era slab profesional. Asta făcea socialismul: tăia şansele celor buni, pentru a-i proteja pe cei mai puţin buni, dar urmând neabătut linia oficială".

Vi se pare cunoscut? Privim în jur şi e destul.

Capitolul Brucan este semnificativ pentru neamul românesc, nu numai în vremurile Pauker sau Dej, ci şi sub vremuri iliesciene şi de sfârşit de negru veac.

Manifestul FSN redactat şi citit la TV în decembrie 1989 a apărut fără finalul "Aşa să ne ajute Dumnezeu!". Final tăiat la cererea lui Brucan!

Ce a rămas din Cultura României după acest genocid?

De câte alte secole are nevoie România pentru a reface generaţiile de oameni liberi?

"Românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie", scria Cezar Ivănescu în 1992.

Întoarcerea la Cultură!

România trebuie să se întoarcă la Cultură, la dreptele reaşezări ierarhice. Să înveţe să aprecieze inteligenţa, valoarea, discernământul civic. Să demaşte amatorismul, improvizaţia, superficialitatea şi activismul de partid, cel fără o minimă aderenţă la realitate şi la evoluţia culturii şi a limbii române.

"Judecăţile de azi, prejudecăţile de mâine", filosofa în veacul său chinuit Lucian Blaga. Mai târziu, Radu Săplăcan îi întoarce vorba şi ne spune: "Grav şi greu de acceptat este când prejudecăţile de ieri devin judecăţile de azi". În ce timp ne aflăm, hotărâţi dumneavoastră, fiecare în parte. Nu ne rămâne decât clauza de conştiinţă (revenire la Magda Ursache).

Da, ne aflăm într-un deficit de identificare a culturii reale, a valorii autentice, a literaturii demne. Despre asta ar fi trebuit să vorbim în ultima săptămână şi asta ar trebui să ne frământe în următoarele luni de zile, până ne-om revedea în alt Eminescu.

Să gândim de Ziua Culturii Naţionale a României. Să medităm şi pentru Ziua Naţională a Culturii din Republica Moldova. Ne uneşte 15 ianuarie. 

Voi încheia acest material cu câteva cuvinte ale scriitorului "născut în URSS" Vasile Ernu. Sunt mai mult decât sugestive: "Statul român - dar şi cel moldovenesc - şi elita financiară a acestora ar trebui să ştie că greşesc, atunci când nu-şi permit luxul de a cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva".

Să ne trăieşti, Românie, să te bucuri de oamenii tăi!

15 ianuarie 2014, Ziua Naţională a Culturii şi Ziua Culturii Naţionale!