Tovarasa Invatatoare era o Doamna!

Ii povesteam unei persoane dragi despre invatatoarea mea, care mi-a conturat primii ani din viata cu zambet, cu lacrimi si cu muscate in fereastra clasei.
In scoala din sat, la cativa kilometri de Barlad, Tovarasa Invatatoare ne umplea toata saptamana capul cu litere si cifre, iar sambata, in fiecare sambata, dupa ore, spalam dusumeaua clasei cu motorina, scuturam, maturam, dereticam, pregateam locusorul pentru inca 7 zile de litere si cifre.
Era aspra, se apropia de pensie. Iubea florile si cred ca ne iubea si pe noi. Tin minte despre Tovarasa Invatatoare ca nu a lipsit niciodata din clasa, desi facea naveta de la Barlad. Cand viscolea, cand era ghetus de lunecau si trenurile pe sine, Tovarasa ramanea in sat, la o batrana, ca sa nu riste sa nu poata ajunge la noi. Se intorcea acasa cand autobuzul sau trenul se incumetau la drum.
In toamnele noroioase purta galosi, pe care ii descalta in clasa si ramanea intr-o pereche de incaltari frumoase, de batranica simpatica si cocheta.
Odata, desi mama ma rugase sa pastrez secretul - urma sa ma mut cu familia la Barlad - nu am rezistat si i-am spus, in mare taina, ca intr-a doua nu voi mai fi in clasa ei. A scos copiii in pauza, m-a luat pe genunchi (niciodata nu facea gesturi de apropiere fizica fata de noi, elevii) si mi-a spus sa ii aduc o muscata, sa o aiba in geam, de la mine. Eram fericita! I-am dus muscata, dar nu m-am mutat la Barlad. Tatal meu, care trebuia sa primeasca apartamentul la oras, a murit la doua saptamani dupa ce am inceput clasa a doua...
Asa ca am ramas amandoua cu Tovarasa Invatatoare: si eu, si muscata!
Dupa inca o generatie de elevi, adica peste 4 ani, Tovarasa Invatatoare a iesit la pensie. Mi s-a facut dor de ea peste ani, cand eram la liceu. I-am scris.
M-a chemat la ea. Locuia intr-un aparament mic, langa Gradina de Vara din Barlad. Neschimbata, parca cu mai mult zambet. Ma servea de fiecare data cu dulceata si un pahar cu apa, intr-un aer vechi, curat si misterios. O data pe an ajungeam in Barlad, de fiecare data asteptandu-ma cu dulceata si alte mici bunatati. Imi scria scrisori lungi, rabdatoare, sfatoase, cu aceeasi caligrafie pe care o stiam din caietele de clasa primara.
Intr-o buna zi nu mi-a raspuns la telefon. O sunam mereu din intersectie, aproape de blocul unde locuia. Am pornit totusi spre ea, cu gand ca a renuntat la telefonul fix. In usa a aparut, insa, altcineva. Invatatoarea mea se mutase in alt oras, departe, la fiul sau. Nu am putut sa mai aflu nimic de atunci.
Mi-am amintit deseori de ea. O fi batrana, imi spuneam..., o fi..., n-o mai fi...
Si acum o saptamana povesteam unei persoane dragi despre ea.
Era sambata. Duminica primesc o veste din satul meu, de langa Barlad: Tovarasa Invatatoare a trimis vorba ca vrea numarul meu de telefon. Nu a mai avut rabdare, asa ca peste alte cateva zile am primit numarul ei de telefon. Am sunat. Nu o mai auzisem de 15 ani. Eram ingrijorata, cateva zile primeam semnale ca ma cauta, ma cauta... Am iesit afara, sa ma bucur de albul zapezii.
Ma suprinde cu aceeasi voce: "Ce mai faci?? Cand vii sa te vad? Sa imi scrii, o sa iti scriu si eu, dar sa imi dai adresa".
Ma enerveaza gandul ca nu am rabdare sa socot cati ani are. Adica incep, dar ma pierd pe drum. Nu ne-a invatat, la numere, sa adunam anii de viata. Mai bine... Stiu doar ca acum 30 ani eram in clasa a IV-a.
Acum, peste 30 de ani, parca ma pregatesc sa plec in cautarea acelui om care m-a tinut pe genunchi, asteptand de la mine o muscata de pus in fereastra.
Astazi nu mai exista Tovarase, ci doamne si domni. Exista caiete speciale, ghiozdane burdusite cu tot felul de inventii inutile, ore speciale pe internet.

Insa e sigur un lucru: Tovarasa mea, Elena Suditu, era o Doamna!

Aceeasi Marie, alt ceai... (fragment)

a trecut pe partea cealalta a patului. dimineata acolo vine mai incet, ai timp sa respiri visul, sa il descompui pe fiecare fereastra. o auzea cum pregateste ceaiul, in fiecare dimineata aceeasi rutina, aceiasi papuci de casa dezlanati si plictisitori. cu prima ocazie ii va cumpara altii, va gasi el vreun prilej. gandul ca ii pregatea ceaiul purtand aceiasi papuci pe care ii tarsaia prin casa de cinci ani il facu sa tresara brusc, sa imprastie visurile si sa grabeasca dimineata. mirosul de iasomie il mai imbuna nitel, dar nu destul. de fapt, se plictisise de dimineti, de ceaiuri, de papucii mereu aceiasi, de trezitul in fiecare dimineata. uneori avea chef sa doarma pe care parte a patului are chef, sa se trezeasca pe seara, sa bea cafea incaltat in ghete. partea cu aceeasi femeie nu intra in discutie, pentru ca de asta se ocupase indeaproape in ultimii ani. se stie, barbatii iubesc o singura femeie, atunci cand se afla in prezenta acelei femei.

sorbea din apa cu miros de iasomie, dar se gandea la urmatorul ceai, cel pe care avea sa il soarba peste cateva ore. bineinteles, alta aroma, alta femeie. fara papuci. asa ajungea sa bea, zilnic, patru-cinci ceaiuri, cu arome diferite, in incaltari diferite. numai diminetile pareau grele, din cauza rutinei. poate pentru ca era singurul moment al zilei in care era nevoit sa asiste la preparatul ceaiului.

ceaiul ii ordona si femeile. dependenta de aroma ii asigura zilnic cel putin patru femei. daca era atent la dozele admise, reusea sa nu faca abuz si, astfel, sa se trezeasca in fiecare dimineata in acelasi pat. era singurul moft la care tinea.

Copacii si umbrele lor...


15 ianuarie 2010, Botosani
Premiul National de Poezie, Opera Omnia - DORIN TUDORAN
(Catalin Flutur, Cristian Simionescu, Dorin Tudoran, Mircea Martin)

GELLU DORIAN: "Tinerii poeti sunt, in general, pe linga orgoliosi, ceea ce este bine, foarte vanitosi, ceea ce este rau!"

Interviu cu poetul Gellu Dorian, initiatorul Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, decernat la Botosani, in luna ianuarie a fiecarui an.

- Sunteti initiatorul Premiilor Nationale de Poezie Mihai Eminescu, decernate anual la Botosani. Daca Premiul oferit pentru Opera Omnia a reusit, cu putine exceptii, sa se pastreze intr-un spatiu aureolic, poetii, atat cei premiati, cit si cei nominalizati, fiind in afara oricaror discutii cu privire la valoarea lor, Premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima stirneste, de citiva ani, unde "patimase" pe site-uri, reviste sau bloguri ale tinerilor scriitori. Sunt orgoliile mai mari la autorii tineri?

- Tinerii poeti sunt, in general, pina la proba contrarie sau pina la acumularea unei experiente, pe linga orgoliosi, ceea ce este bine, foarte vanitosi, ceea ce este rau. Premiul National de Poezie Mihai Eminescu a aparut la initiativa mea, in 1991. Opera Omnia. Cel de debut - Opera Prima - s-a ivit la o propunere, in sala de Consiliu a Primariei Botosani, a Poetei Ileana Malancioiu, cind a venit sa-i inmineze coronita Anei Blandiana. Astfel acesta se acorda din 1999, pentru anul 1998, fiind acum la a XII-a editie, fata de Opera Omnia, care se afla la a XIX-a editie. De atunci au fost tot felul de discutii, asa cum se intimpla cu orice premiu rivnit, asa cum este Premiul National de Poezie Mihai Eminescu, cel mai rivnit premiul liuterar din Romania, asteptat de fiecare data si comentat. Insa cele mai banale discutii si acuze au avut loc la Botosani, din partea unor fosti consilieri, fosti din toate punctele de vedere, si ca oameni, si ca orice vreti, care ar fi dorit sa faca parte din juriu national, ceea ce nu se putea, conform regulamentului, fie chiar sa ia premiu si unii dintre poetii traitori la Botosani, la fel de vanitosi ca tinerii de care vorbeam. Acest premiu se acorda unui poet roman contemporan in viata, pentru intreaga opera scrisa, recunoscuta, girata de criticii literari si, acum, de un juriu formata din cei mai reprezentanti critici literari si profesori universitari din patru mari centre culturale ale tarii: Bucuresti, Iasi, Cluj-Napoca si Timisoara. In rest, valuri-valuri de pareri, opinii, suparari, bucurii, ceea ce este absolut normal. Ca organizator, am primit si felicitari dar si critici uneori mult prea dure si nemeritate, mai ales ca veneau de la niste neaveniti. Dar treaca odata cu noaptea si viata lor de nimic.

- Din ce in ce mai multi tineri autori cer lamuriri cu privire la nominalizari. Cine face propunerile, selectiile si, in final, nominalizarile cartilor intrate in cursa finala?

- Exista un regulament. Il anexez aici, sa se vada, regulament publicat si, ca orice regulament, daca nu este respectat, nu se intra in competitie. Chiar de anul acesta, regulamentul pentru premiul de debut a fost rediscutat cu juriul national si imbunatatit, in asa fel ca sa nu mai existe discutii de felul celor de anul trecut. Astfel, se primesc exemplare din cartile publicate in decursul anului precedent lunii ianuarie curent, se trimit la juriu, juriul le citeste, se consulta, fixeaza primele cinci nume, din care, cu vot secret, se stabileste cistigatorul. Nimic mai simplu. Nimeni, in mod unilateral, nu fixeaza vreun nume sau altul, asa cum a lansat un poet local, nominalizat cu ani in urma la acest premiu, cum ca sforile ar fi toate la mine. Sforile organizatorice, care depind de toate celelalte institutii implicate in organizare, tin si de mine, dar asta nu inseamna ca eu stabilesc liste, nume si spun cine sa ia premiu sau nu. Din acest punct de vedere, acest premiu este cel mai corect din toate cite se dau in Romania si nu am lasat niciodata sa se infiltreze si alte reguli decit cele cerute de regulament. Anul acesta, in urma publicarii regulamentului, s-au primit 8 titluri. Poate or fi fost mai multe, si sigur au fost, dar daca nu au sosit, asa cum prevede regulamentul, nu au intrat in concurs. Important este ca nici juriul nu a sesizat si alte nume. De regula, intr-un an, apar cel mult 8-10 debutanti, din care doar cinci conteaza, si mult mai putini evolueaza in sensul unei cariere poetice. Anul acesta editam o antolgie care cuprinde primele unsprezece editii, in care au intrat doar 16 din cei 19 premiati de-a lungul anilor: unii dintre ei au renuntat, au disparut, altii au fost adusi cu greu, insa citiva sunt nume de marca ale celei mei tinere promotii poetice de la noi, si ne bucura ca au fost remarcati si premiati la Botosani, care astfel devine o rampa de lansare si consacrare nationala pentru acesti tineri poeti.

- Se stie ca si juriul este ales in functie de prevederile regulamentului. Cateva referiri la rolul juriului, la spatiile geografice si culturale pe care le are in atentie fiecare membru si, mai ales, cum se ajunge la desemnarea cistigatorului.

- Am spus deja mai sus despre cum este ales juriul. Si cel pentru poetii debutanti are o reprezentare nationala: Bucuresti, Tg. Mures, Sibiu, Suceava, Bacau - orase unde sunt cei mai reprezentanti critici care scriu despre poezia tinerilor. Toti membrii juriului sunt si profesori universitari, nume recunoscute in spatiul literaturii romane ca fiind de notorietate. La fel, la desemnarea cistigatorului, am spus mai sus cum se ajunge, printr-o consultare permanenta intre membrii juriului, care, astfel, nu au cum sa greseasca.

- Anul trecut, unul dintre nominalizati, ma refer la Florin Caragiu, a fost contestat de colegii de breasla intrucit se spunea ca debutul acestuia se petrecuse mult inaintea volumului publicat in 2008. Acum, un alt nume apare in contradictie cu nominalizarea la acest premiu: Monica Stanila. Exista o prevedere in regulament, care eventual sa remedieze astfel de situatii?

- Organizatorii si juriul iau in calcul ceea ce scrie pe cartile celor care participa in concurs, adica DEBUT. In rest, daca se mai intimpla sa fie si situatii de genul celei iscate cu Florin Caragiu, nu este vina organizatorilor, nici a juriului. Daca Moni Stanila a mai publicat o carte, ceea ce eu nu stiu sa fi publicat, si nu si-a prezentat-o juriului decit pe aceasta, pe care o considera de debut, nu este vina juriului. Si Aida Hancer a publicat doua carti de debut intr-un an si a fost nominalizata, dar nu i-a sarit nimeni la git, nici ei nici juriului. Unii poeti mai fac si astfel de debuturi dublate, ca sa ma exprim asa, primele iesiri in public, editorial, fiind considerate de acestia neconcludente. Nu cunosc acum discutiile pe baza nominalizarii poetei Moni Stanila. Or fi. Nu am timp de tot felul de site-uri in care velaitariii isi expun produsele si opiniile la fel de valoroase.

- In mod cert, Premiile Eminescu, decernate anual la Botosani, reprezinta unul dintre evenimentele culturale majore ale lumii literare si nu numai, numele poetilor premiati girind cu asupra de masura acest lucru. Discutiile stirnite pe seama nominalizarilor vor fi, probabil, mai acide de la an la an. Este acesta un fenomen usor de gestionat, se inscrie intr-o normalitate culturala?

- Da, aceste discutii se inscriu intr-o normalitate originala, ca democratia noastra, de altfel. Am dorit ca prin acest premiu sa impunem o nota de seriozitate, de normalitate sanatoasa, dar lumea inca este bolnava si poate peste citiva ani, va fi mai bine. Si Herta Muller, anul trecut, a fost contestata destul de vehement de unii, chiar daca Premiul Nobel se acorda intr-o tara cu o normalitate sanatoasa. Asta este lumea, diversa, cu pareri contradictorii, firesti, de altfel.

Gala de decernare a Premiilor Nationale Mihai Eminescu, Opera Prima si Opera Omnia, va avea loc pe 15 ianuarie, de la ora 17.00, evenimentul fiind transmis in direct pe internet, de http://www.live.botosani.ro/.


Regulamentul AICI

DORUL

Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-asa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.

LUCIAN BLAGA, Dorul - Din volumul „Poemele lumii”, 1919

Descântec de dragoste

trupul meu cu tot cu dragoste îl las la poarta bisericii tale
sã-ti deschizi în fiecare dimineatã somnul cu semnul crucii pe el
sã spui mi se pare cã odatã demult am locuit cu tine
urmele mâinilor tale pe zãpadã le-am simtit
în alt anotimp
talpa rostogolitã în forma chipului tãu
pe care zilnic îl strivesc pânã ce irisii
încep sã mã doarã
coapsele din trunchiul copacului sub care îmi adorm tristetile
linia vietii
aruncatã pe cerul meu ca un curcubeu trist si tãcut
iubirile împrãstiate peste tot în ochi
pe umeri pe glezne

de unde aceste dureri în fiecare dimineatã
cînd deschid portile si mã gãsesc strãin
cu trupul obosit în zãpadã?

Craciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952

"În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul "O, ce Veste minunată!", continuând pe aceeaşi melodie cu "A venit şi-aici Crăciunul", colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi. Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi". (Anastasie Berzescu despre Craciunul din 1952, inchisoarea Aiud)

A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ţi Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.


(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)

SUFLET DE CRACIUN...

Cand eram mica, desi nu foarte mica, i-am scris lui Mos Craciun. Nu tin minte ce cuvinte am scris, nici macar ce adresa am pus pe plic. Dupa cateva zile, am primit scrisoarea inapoi, cu stampila Returnat, si desfacuta. Nu am avut curaj sa o recitesc. Ciudat este ca nu sufeream. De parca nu ar fi contat, iar faptul ca era desfacuta insemna, pentru mine, ca Mosul isi bagase nasul destul cat sa afle ce vreau.
Normal ca nu am primit nimic de Craciun. Niciodata nu primeam nimic de Craciun.
In fiecare an jucam, la scoala, un joc stupid. Ne scriam numele pe niste biletele si apoi, dintr-o caciula, extrageam cate un nume. In ultima zi dinaintea vacantei de iarna trebuia sa ii facem un cadou celui al carui nume l-am tras din caciula. Imi dadeau lacrimile cand vedeam ca un copil sarac se nimerise sa ii cumpere cadou unuia bogat si familia acestuia cheltuia o gramada de bani, ca sa nu se faca de rusine. Nu acelasi lucru se intampla atunci cand unul dintre cei bogati pregatea cadou pentru unul necajit. Cadoul era mic, de parca saracia nu ingaduia un cadou mai mare.
In rest, acasa, impodobeam in fiecare an un bradut artifical, mic. Imi era foarte drag. Dupa multi ani, cand nu l-am mai putut monta de vechi ce era, am renuntat la brad.
Un timp, cred ca aveam vreo 10 ani, ii faceam cadou de Craciun surorii mele mai mici. Ea avea 5 ani si credea in Mos. Strangeam bani cateva luni si cumparam cate putin, puneam jucariile intr-o punga si ascundeam punga intr-o magazie unde tineam carbunii de foc. Aduceam punguta in casa in Ajun, cand o puneam sub perna. Ea era singura din familie care primea cadou de Craciun. Ca sa fie si mai credibil, ii lasam si o scrisoare. Foloseam litere mari, sa nu se prinda... Ultima data am mancat o litera. A iesit: DE LA MOS CRACUN.
A fost ultimul cadou de la mine. Apoi a primit din alta parte, cadouri mai mari si mai frumoase. Dar nu cred ca a fost vreunul ca acelea de la mine...
Acum face ea cadouri copiilor. E actrita si e cea mai tare pentru ca, de fiecare data cand joaca pentru copii, se face toata un suflet.

Anul acesta, pentru prima data, copiii mei nu au mai gasit cadouri sub brad. Culmea e ca nici nu cred ca au observat. Tot pentru prima data, si-au impodobit singuri bradul. Cu bucurie, cu spirit curat si daruire. Fara dulciuri, bomboane de pom si alte ciudatenii. S-au bucurat altfel. Probabil ca au preluat de la mine ceea ce si eu am trait pentru prima data: ANUL ACESTA, TOTUL A FOST SUFLET!

Din nimic, Doamne...

Poti sa stai cu fata la mine, dar nu vei sti care imi este numele decat daca vom rosti impreuna rugaciunea de seara. Ai putea sa te asezi in spatele meu, dar nu-mi vei simti genunchiul dimineata, cand voi cobori odata cu soarele.
Acum ma privesti uimit. Daca ma intrebi, as spune ca te vreau in sufletul meu, sa imi fii aproape si departe, gol si plin, umblet si popas. Mi-ai mai fost toate astea demult, cand naluceai frenetic prin fereastra.
Nu totul e lumesc, ingere! Te voi invata cu ne-lumea, iti voi povesti despre tresariri si spaime, despre cum mor oamenii din nimic.
Doamne, cum mai mor oamenii din nimic!
Doamne, de ce mor oamenii din nimic?
Doamne, Iti mor oamenii din nimic!!!
Din nimic... Doamne... Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii...

Se cauta 5 autori de literatura pentru copii!

Editura Benefica anunta lansarea concursului national "Cautam 5 autori talentati de literatura pentru copii". Acesta consta in realizarea de texte pentru copii in versuri sau proza si alegerea celor mai bune 5 manuscrise trimise de participantii care vor avea sansa de a fi publicati.

Intreaga investitie in tipar, promovare, distributie, design este suportata integral de editura. Fiecare autor din cei 5 castigatori va incheia un contract pe o perioada de 7 ani cu editura si va beneficia de drepturi de autor de pe urma vanzarilor manuscrisului publicat.

Cei interesati sa participe cu creatii originale in versuri sau proza se pot inscrie pana pe 25 decembrie 2009, urmand sa predea manuscrisul pana pe 25 februarie 2010. Mai multe detalii pe: www.editurabenefica.ro.

IOANID ROMANESCU: Trăiască poezia şi marii visători!

Al dracului am fost, cu patimă în toate
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic-şi nu e bine-
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale-parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte-o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde-aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare-
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar trălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători!


Ionid Romanescu (1937-1996) a trăit și a scris la Iași, recunoscut ca poet damnat, marele însingurat, apostol al idealurilor romantice, poet al uriașilor, „paznicul lumii la recolta postumă”. A debutat editorial cu volumul Singurătatea în doi, în 1966, în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură.

Alte volume publicate în timpul vieții: Presiunea luminii (1968), Aberații cromatice (1969), Poeme (1971), Favoare (1972), Baia de nori (1973), Poet al uriașilor (1973), Lavă (1974), Paradisul (1975), Energia visului (1977), Trandafirul sălbatic (1978), Accente (1981), Magie (1982), Demonul (1982), Flamingo (1984), Orpheus (1986), Zamolxis (1988), Școala de poezie (1989), Morena (1990), Dilatarea timpului (1990), Urania (1992), Noul Adam (1994). (culturalis.wordpress)

Un drum la Parintele Iustin Parvu

E tot mai batran, mai imputinat la trup si mai luminos. Ii ating umarul si la fiecare cateva secunde imi reprim gestul de a-l imbratisa. Ajunge chiar sa ma obsedeze gandul ca as putea sa il cuprind in brate inainte de a mai constientiza gestul si imi petrec minute bune pandindu-mi pur si simplu mainile, pregatita sa le opresc la timp. Ma aplec si ii spun Parintelui ca au venit actorii. I se lumineaza fata si priveste in sus. Actorii ingenuncheaza cuminti in fata lui. Raman mai in spate, chiar langa umarul Parintelui. Ma luminez toata de albul care ma inunda pana adanc in suflet si ascult susurul de vorbe. Privesc in jur. Camera e plina de carti, medicamente, tot felul de lucruri adunate sau pur si simplu aduse de pelerini. Citesc titlurile care napustesc de peste tot: de la carti religioase la istorie si poezie. Multe daruri, unele nedesfacute inca, mai mari si mai micute. Peste toate troneaza o frumusete de pisica, pe care o zarim chiar cum intram in camera.
Am intrat la Parintele Iustin la minute bune dupa prietenii mei. Pur si simplu, dupa ce am asteptat doua ore la usa, am decis sa urc sus, la bucatarie, si sa ma bucur ca ma aflu in acel loc, fara sa imi doresc nimic altceva. Constient, renunt la gandul de a mai intra in chilia Parintelui. Imi adun gandurile si hotarasc sa ajut la sarmalute. In bucatarie e forfota mare, se pregateste masa pentru duminica. Sunt asteptati zeci de pelerini si treaba e multa si departe de a se sfarsi pana spre dimineata. Vreau sa ma spal pe maini si rog un calugar sa ma ajute.
-Haideti aici, ca va torn eu, si ia o cana din care apuca sa imi toarne apa in palme. Va torn eu, dar nu la Securitate!, incepe a glumi si veselia lui ma relaxeaza brusc.
Miscarile incete ale celorlalti, vorbaria calma, frateasca, atmosfera fireasca imi fac bine. Aflu ca grupul meu a intrat la Parinte. Plec in chilie. Acolo realizez ca mi-am lasat haina in bucatarie. Nu am, asadar, nici telefon, ca sa fac fotografii, dar nici acatistul pe care il scrisesem in urma cu doua ore. Nimic nu se intampla fara voia Domnului, imi spun, si ma bucur de starea care ma cuprinde. E multa bucurie, iar fata Parintelui pur si simplu te absoarbe, te face una cu lumina.
Parintele ne roaga sa luam fructele pe care i le-am adus in dar, dar si cele pe care le mai aveam, precum si alte 3 ladite, si sa le ducem mai la vale, la centrul pentru copii al Manastirii.
Jumatate de ora mai tarziu poposim in curtea centrului si cautam indrumare. Bat la o usa unde vad lumina. E o sala de mese. In prag un parinte si dincolo de alta usa, in bucatarie, probabil, mai multe maici. Doamne ajuta, spun, si parintele din prag se intoarce: Bucurie!, ma saluta el si chiar ma bucura vederea lui. Il ascultasem in urma cu cateva luni in orasul meu, conferentiase in legatura cu cipurile. Nu aici trebuie sa lasati fructele, imi spune, si merge cu mine afara. Uite colo, mai sus, unde iese fum din horn. Nu mai am rabdare si il intreb: Ati fost la noi acum cateva luni? Da, sint Parintele Ioan. Bucurie, spune, si se porneste in alta directie. La timp, pentru ca de data asta nu mai aveam de gand sa imi tin sufletul acasa. L-as fi imbratisat. Poate ca am si facut-o, dupa lumina care ii imblanzea chipul.
Am lasat fructele la copii si probabil ca, pe langa fructe, le-am lasat tone de fericire.
M-am intors acasa. Stiu ca mi-e dor de Parinte, de mine si de sufletul meu inundat de pace. Bucurie, imi spun singura. Stiu ca, daca intind bratele, il imbratisez pe Parintele Iustin. Stiu ca imi doresc sa imbratisez oameni fata de care niciodata nu am facut acest gest si mi-e teama de reactia lor. Mi-e ciuda ca ma preocupa reactia lor. Bucurie!

TACERE

Se face seara, e frig si taci. Taaaaaaaciiiiii. Cararea s-a serpuit in tacerea ta, ca un Kundalini din alte vieti.
Salbatic suflet de duminica, nu mai simti magia, pentru ca intre timp te-ai nascut...

ANNA AHMATOVA - Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

1911

Aproapele-meu-fiinta-sociala


Cel mai tare doare aproapele tau care devine, in timp, aproapele altuia...
Nu mai stim cine sintem pentru ca, deodata, devenim altii? Cine decide cind si cum ne directionam sentimentele, starile, urile, suspinul?
De ce tu, om-aproapele-meu, te dezici de mine fara sa ma vezi? Dincolo de strigat exista totdeauna durere, dar exista si incrincenare, exista vremelnica indirjire.
Ce va ramine cand pustiul va re-de-veni?
Nu mai sintem oameni pentru ca devenim fiinte sociale? Probabil ca aproapele meu nu mi-a stat niciodata in fata, ci doar paralel cu mine. Doar asa drumul se desparte iremediabil, mai devreme sau mai tirziu. E bine si mai devreme si mai tirziu!
Durere este, dar ma bucur ca, chiar asa fiind, imi iubesc aproapele. Acela care a devenit acum aproapele altuia si nu ma mai recunoaste.
Astept pustiul-ce-va-sa-vina. AMIN!

Monahul Bucuriei a plecat la Domnul!

Părintele arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice în noaptea de miercuri spre joi, 29 octombrie (ora 1:45), la Spitalul Militar din Cluj-Napoca.
După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie.

Înmormântarea părintelui Teofil Părăian va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, la ora 12:00, după oficierea Sfintei Liturghii.

Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, părintele Teofil şi-a întemeiat viaţa pe credinţă şi cultură.
Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.

Preot SAVATIE BASTOVOI - Cantec pentru baietii ucisi de la Chisinau

Aş vrea să spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da...
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-ompărtăşesc cu dumneata.

Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea, aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul...

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte Cineva
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge,
Să simţi inima mea ca pe a ta...

ASCULTA AICI CANTECUL

Versuri, chiatara, voce - Preot SAVATIE BASTOVOI
Clape - Sandu Corduneanu


Un cantec de o sensibilitate incredibila, il ascult de cateva zile si simt cum ma faureste treapta cu treapta, inima cu dor deopotriva. O sensibilitate a vocii pe care nu am banuit-o la Parintele Savatie Bastovoi. Un cantec pentru fiecare inceput de zi si pentru fiecare seara de inchinaciune.

SAVATIE BASTOVOI - ECLEZIASTUL

E vreme s-arunci pietre şi vreme să le strîngi,
E vreme ca să urli şi vreme e să plîngi.
E vreme să iubeşti, dar şi să te desparţi.
E vreme pentru pace şi vreme să te baţi.

E vreme să vorbeşti şi vreme să asculţi.
E vreme să fii jertfă şi vreme e să lupţi.
E vreme pentru toate şi nu te întrista:
Tu hotărăşti ce vrei să faci cu viaţa ta!

ASCULTA AICI CANTECUL

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...