Povesti reale cu oameni ireali: Pictorul Silviu Babii si culoarea dramatica a unui destin

Silviu Babii, din Botosani, pare a fi omul care isi intelege rostul. Povestea lui uimeste si construieste deopotriva, sperie si fascineaza. Rareori un om se strecoara cu atata intelepciune printre napastele impartite cu cea mai suspecta „generozitate”, si mai rar un artist manifesta atata daruire fata de semenii sai. Pictorul care isi coloreaza viata, dar care foloseste, fara patima, doar culorile de care dispune, fara sa tanjeasca la ceea ce nu poate avea.

Silviu Babii este pictor. Are 30 de ani, aproape toti fiindu-i controlati cu perfidie de teama si nesiguranta zilei de maine. La scurta vreme dupa ce a implinit 3 ani, la Silviu si-a aratat coltii una dintre cele mai groaznice boli din cate pot exista: miopatia Duchenne, o forma grava de distrofie musculara, boala care debuteaza la copii in jurul varstei de 3-5 ani. „Mi se parea ca are probleme cu mersul, ca nu urca chiar bine scarile, ca se impiedica prea des. Avea permanent genunchii loviti”, povesteste mama lui Silviu. Intr-o seara, a adormit linistit si s-a trezit in alta lume. Nu se mai putea tine pe picioare. Boala lui Silviu produce atrofia musculara progresiva, manifestandu-se prin scaderea fortei musculare.

„Ori in scaun, ori mort”

„Distrofia la mine este genetica. A avut-o si tatal meu, si alte rude din familia noastra, numai ca la tata boala a debutat tarziu, pe la 35 de ani”, spune Silviu. Privirile ii par senine. Numai el stie cata intunecime sau cata lumina incape in ochii lui. Medicii, care recunosc raritatea acestei boli (cam 4 cazuri la 10.000), spun ca un copil cu o asemenea maladie, mai ales daca ea debuteaza la 3 ani, in 10-12 ani ajunge in scaunul cu rotile, dupa care viata mai joaca la loterie anii care urmeaza. „Doctorul mi-a zis: tu trebuia sa fii acum, la 30 de ani, ori in scaunul cu rotile, ori mort!”, zambeste amar Silviu.

Joaca destinului cu lumea

Cel mai mare inamic al bolii a fost, insa, pictura. Peretii camerei sale isi impart spatiul intre lucrarile sale si ale tatalui. „Tata a murit in iarna trecuta. Pensionat si el, din cauza unei coxartroze. Distrofia musculara s-a agravat si am umblat luni in sir sa-l trecem la alt grad, pentru o pensie mai mare. Trebuia sa vina doctorul acasa si doctorul nu avea niciodata timp”. Silviu nu uita, dar nici nu uraste. S-a obisnuit ca in viata asta nimic nu e normal, ca Dumnezeu incearca si iubeste. Pur si simplu. „Cu o ora inainte de a muri, tata a primit acasa decizia pentru gradul de pensionare!”, spune fara patima.

Spaga cu bonus

In camera intra cu doua cafele mama. Se aseaza pe marginea patului cu greu. „Ma iertati, eu sunt in convalescenta”. O operatie pe coloana, un final de poveste, de fapt, care a inceput grotesc la Botosani, din cauza orgoliului unui medic. Un medic, femeie, care profeseaza in continuare nestingherita. „Ma durea spatele si am mers la ea. Mi-a recomandat masaj si fizioterapie”. Isi cunostea, insa, trupul, si a indraznit sa conteste, timid, ce-i drept, diagnosticul doctoritei: lombosciatica. „Daca te crezi mai desteapta decat mine, du-te acasa, asa mi-a raspuns. Am tacut si am facut ce mi-a zis. In cateva zile am cazut in baie si am ramas imobilizata”. Constienta ca a gresit, dar fara sa recunoasca, doctorita a trimis-o pe femeie la Iasi. „Sotul meu era bolnav, imobilizat. Nici nu a stiut ca am trecut prin doua operatii. Acasa aveam si doi copii in plasament, parca toate necazurile se revarsasera pe noi”, spune mama lui Silviu. La Iasi a ajuns pe targa. „Doctorul de acolo a spus ca a doua zi ma opereaza. Fata mea a intrebat direct cat trebuie sa dea: 5 milioane pentru el, 3 milioane anestezistul, doua asistenta si infirmierele un milion. A dat fata cat avea. Restul, dimineata. Doctorul a primit banii. Pentru anestezist a luat tot el, sa-i dea. In sala de operatie, insa, i-a spus fetei: uite, el e anestezistul. Fata a mutit: pai, domnul doctor, v-am dat dumneavoastra sa-i dati... A raspuns nervos: iaca, m-am gandit ca acela e bonusul meu!”.

„Baiat bun pana la urma”

Silviu zambeste intruna. Are o frumusete calma a gesturilor, completata, chiar daca pare nefiresc, de fragilitatea mainilor pe care nu le foloseste foarte bine si de mersul greoi, chinuit de boala. „Doctorul de la Iasi a gresit operatia. A dat o parte din bani inapoi, ca pentru analizele de dupa operatie, sa nu se faca tam-tam”, isi aminteste pictorul. Brusc, zambeste larg: „Oricum, a fost baiat bun pana la urma, mi-a cumparat doua tablouri!”.

Doctorul satul de bani si bun de suflet

De la Iasi au plecat intins spre Bucuresti, decisi sa uite experientele de pana atunci. Bucuresti, alta lume. Diagnosticul a fost crud: tumoare pe coloana, boala care se agravase din cauza „tratamentelor” de pana atunci, de la Botosani si Iasi. „M-a chemat pe mine doctorul. Tata murise. Mi-a zis: 1. se opereaza si are sanse, 2. asteapta si o va mai duce putin, 3. nu se opereaza si moare. La ei nu ai voie sa vorbesti. Doar asculti, dar trebuie sa dai un singur raspuns”, povesteste Silviu. S-a operat mama. „M-am dus la doctor sa dau bani. Mai baiete, nu-mi trebuie nimic, sunt satul de bani pana aici”, incheie Silviu si face un semn calm pana in dreptul gatului.

Culoarea care hraneste

Silviu, un inger el insusi, prin indurarea si intelegerea vietii, o mama care parcurge zilele cu seninatate. „Trebuie sa lasam totul in urma, sa uitam trecutul si sa privim doar in fata”. Silviu inclina serios si grav din cap. „Eu as vrea sa fiu sanatos macar atat, sa pot face cate ceva, sa pot picta”. Expune de ani de zile lucrari la LuxRo, o policlinica, mai cumpara lumea... Banii, la cheltuielile lor, se duc mai repede decat ai avea timp sa-i vezi. Silviu este pensionat, desi abia a trecut de 30 de ani. Are doua milioane pe luna. Mama, pensionata, are in jur de 5 milioane. Silviu nu are nevoie decat de hrana sanatoasa si vitamine. Atat, dar aproape imposibil mai mereu. Se hraneste, mai degraba, din culoare.

Pictor de Craciun

Un impresar i-a propus o expozitie personala, ajutandu-l cu materialele pentru pictura. In rest, Silviu nu are planuri sau sperante. Poate doar sa evolueze medicina, sa se gaseasca un leac ieftin, o cale prin care sa reuseasca sa se deplaseze mai usor. Rareori iti este dat sa vezi atata frumusete intr-o casa atat de mica. Au vorbit amandoi, mama si fiu, cu calm si intelegere. Fata, plecata in Spania, nu va ajunge in tara de Craciun. Prea multa cheltuiala. Nu s-a auzit cuvantul „ajutor” sau „mila”. Nimic din toate astea. Si nici nu poti crede ca, pentru cei doi, casa se va schimba prea mult de sarbatori. Poate doar Silviu sa picteze ingeri sau biserici luminoase de Craciun. O casa care se va gati cu suflete de sarbatoare. Un pictor care este multumit de culoarea in care straluceste viata lui.

(Articol publicat în decembrie 2007, în Evenimentul de Botosani)

culoare

poţi crede despre tine că stăpâneşti culoarea doar atunci când nu poţi trăi fără ea, doar atunci când depinzi estetic de nuanţe, chiar şi de griuri. poţi străluci în negru, chiar dacă răceşti în alb. e ca în iubire, ca în copilărie, ca în vis. e ca o joacă de-a îngerii, atunci când îngerii nu ştiu că se joacă. tristeţile de seară, cu depărtări şi cuvinte nătângi, înnourează sufletul, îmbolnăvindu-l.

despre bun simt

Dezamăgită până la dezgust de dezmăţul intelectual în care se complace, de câteva zile, cultura română, via mass-media. privit din faţa televizorului, pare aproape incestuos raportul dintre comisia parlamentară constituită în regim de urgenţă de apărătorii patriei, pe de o parte, şi activiştii pudici, de cealaltă parte, hotărâţi să stârpească din rădăcini toţi poneii şi fanteziile tinerilor artişti.
adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. între libertatea de exprimare a unui artist, chiar dacă acesta este şi purtător de cuvânt al unei instituţii importante - în speţă Institutul Cultural Român - şi statutul său de diplomat (sau nu!), ar trebui să primeze calitatea actului artistic. ce deranjează cu adevărat este implicarea aproape premeditată a preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, în acest scandal. la fel cum deranjează şi atitudinea neconvingătoare a lui Neagoe, purtătorul de cuvânt al ICR din SUA, pe care l-am urmărit la TV serile trecute, într-o eşuată încercare de drept la replică la Antena 1. avea o figură de neadaptat, de timorat, de incapabil să pareze acuzaţiile, din oricare parte ar fi venit ele. Neagoe s-ar fi descurcat excelent în cuvinte tastate, meşteşugite, cu miresme de sarcasm scriitoricesc, dintre cele care fac deliciul generaţiei noastre. dar acolo, pe sticlă, nimic nu se leagă, totul se transformă! pentru că, oricât de neadaptaţi, deşi aparent dezimhibaţi, oricât de intransigenţi, deşi aparent toleranţi cu tâmpenia exprimată liber, la vedere, aceşti tineri ai generaţiei noastre au ceva de certă valoare: bun simţ!

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacit atoatecuprinzator. Arta nu inseamna neaparat comert, profesie sau mod de viata. Arta inseamna traire, cuprinde suflul inaintemergator si curata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenare in drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-un ciob de OM.

O poveste din creştinătate. ”Să scrii despre ea, să ştie lumea!”

„Fântâna cu lacrimi se conturează în imagine, se sapă, se zideşte într-un loc ales de Dumnezeu prin pronia sa, înţelepciune prin care s-a spart zidul necredinţei. Fântâna cu lacrimi este un loc al ideii de supunere, de respect, de mulţumire lui Dumnezeu zilnic, în orice timp…” (egumena Marina Colibă, stareţa Schitului Feteşti)

Din Suceava, drumul urcă lin spre Adâncata, dealurile ungându-se cu pădure cam atât cât le trebuie ca să prevestească locurile de taină.

La intrarea în Adâncata, şoseaua este ruptă brusc de un drum de piatră. Pasul o ia uşor spre Feteşti, kilometru după kilometru se înşiră unul după altul, cu răbdarea răcorii cioturilor de pădure care ating din când în când cărarea. Până în sat ar fi vreo trei kilometri, dar lungimea aşezării mai are încă vreo trei şi aflu că da, mai e cale lungă până la Schit. Satul se înşiră ciudat, case arătoase împiedicate de altele mici, chinuite, de ţigani. E sărbătoare creştinească şi uliţele sunt pustii.

Pădurea se aruncă iar asupră-mi cu toată răcoarea, într-o zi cu adevărat caniculară. Brusc, o poiană luminează în faţă, de parcă, în întunecimea pădurii, a prins tot soarele în ea. Însă mai alb şi parcă mai luminos stă aşezat Schitul, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Clădire mare, monahală. Linişte în jur şi nici ţipenie de om. Foarte multe uşi îmbie, în căutarea unui suflet de om. Ocolesc şi bat la uşa cea mai mică, oarecum dosită privirilor. „Doamne-ajută!”, aud şi intru.

Viaţa lumească

O chilie cât o lungime de pat. Maica stă chircită, cu o carte în faţă. Pe obraji curg lacrimi lungi. Mă opresc în prag.

„Dacă veneai un pic mai devreme, mi-ai fi pus picăturile astea în ochi, că, uite, singură le-am pus rău…”, spune maica şi mă îmbie să stau jos, pe o pernă mică, grena catifelat.

„Citesc Acatistul Sfântului Prooroc Ilie, azi e sărbătoare, ştii…”, şi începe a citi mai departe, cu ochii scăldaţi în lacrimile medicamentului. Ochi care nu rezistă, însă, multă vreme. Maica îmi trece firesc şi duios cartea sfântă, grea, măcinată de lacrimi şi de gândurile ultimilor zeci de ani.

„Citeşte tu, eu nu mai văd bine, cu picăturile astea…”. Nu am timp să spun nimic, un fel de transă îmi închide orice logică a minţii. Iau în braţe cartea, citesc cu glas tremurat, urmărind pe furiş femeia din dreapta mea. Un teanc de pomelnice, acatiste, trec prin mâinile ei cu răbdare. Nu uită să puncteze cuvintele mele. „Doamne miluieşte…”, „Aaaaamin…”  

Monahia Marina Colibă este stareţa Schitului şi sălăşluieşte singură poiana. E trecută de 50 de ani, dar în călugărie a intrat abia de vreo zece ani, după o viaţă lumească încercată de toate greutăţile pământului. „Trebuia de la început să intru la mănăstire, dar părinţii mei nici nu vroiau să audă de aşa ceva. Erau oameni harnici, buni, dar îmi spuneau că la mănăstire se duc fetele bolnave şi urâte. Or ei aveau fată frumoasă, contabilă de-acum, numai bună de măritat. După ce-am terminat liceul şi am prins a munci, m-au dat după un om, cadru militar, cu care am plecat, din Probota mea, tocmai în Caransebeşul Timişului”, îşi aminteşte maica stareţă. Căsătoria a durat doar şase ani, în timpul acesta născând patru fete. Căsătorie terminată cu durere şi mare sacrificiu. „Aşa a vrut Dumnezeu, să am fetele astea. Trei dintre ele sunt în Mănăstirea Voroneţ, iar a patra a terminat Conservatorul şi predă religia”.

Odată cu despărţirea de soţ a început sacrificiul pământesc al femeii. Locuia în Roman şi muncea pe brânci pentru copiii ei, pe care i-a trimis, de la 10, 11 ani, la Liceul de artă din Iaşi, să fie sensibili şi buni la suflet. Un timp a vândut şi ziare pentru a face faţă cheltuielilor foarte mari. După ce fetele au intrat la mănăstire, a început a simţi că şi rostul ei în lume s-a cam sfârşit. „Într-o zi, am sfinţit apartamentul din Roman. După ce-au terminat slujba, m-am îmbrăcat să plec în piaţă, să iau ceva pentru un borş. Am ieşit din casă şi m-am oprit la Agapia. Nu ştiu cum am ajuns acolo, parcă aş fi zburat, a fost puterea lui Dumnezeu.”

Şi a rămas la Mănăstirea Agapia, sub numele de sora Georgeta. Mulţi ani a muncit, a îngrijit trei maici bătrâne, foarte bolnave. Boli grele, cancer, pansat şi spălat răni în fiecare zi. A mers şi la Iaşi cu ele, pe la spitale. „Când mi-au murit maicile, am simţit că mi-am terminat treaba la Agapia. M-am dus la Prea Înaltul şi-am zis că eu vreau să fac o mănăstire”.

În 1998 a fost călugărită sub numele de Marina şi a bătut Bucovina, în căutarea unui loc. Straja Putnei, loc încreştinat şi frumos, a atras-o de la început. Dar Dumnezeu a adus-o aici, în Feteştii Adâncatei, cu oameni săraci, reci. „Oamenii poate or fi buni, dar sărăcia materială scoate la suprafaţă toată pustia sufletească”, spune maica Marina cu oarece durere.

 Vagonul-paraclis şi blestemul pământului

A ajuns într-un loc populat de legende vechi, bătrânii au aruncat prin timp crezul că pământul acesta este „dat diavolului”, pentru că apa niciodată nu a vrut să clipocească pe aici. În trecut, pădurea fusese populată de nişte schimnici, călugări care au rămas în istorie doar ca nişte nume.

Maica Marina a venit hotărâtă să aducă apă pământului. A împrumutat un vagon vechi, stricat, în care şi-a făcut adăpost, împreună cu câteva tinere venite de prin casele de copii ale Botoşaniului. Aici dormeau, aici mâncau, aici le-a fost primul paraclis pentru slujbe. Pe fete le-a convins repede ă se retragă în alte mănăstiri, i-a fost milă să le chinuiască tinereţea. A rămas singură. Cinci ierni s-a încălzit cu conuri de brad şi a primit zăpada de prin acoperiş, alături de şerpii care mişunau alene prin toate crăpăturile vagonului. Râvna, dar mai ales credinţa, i-a mai înduioşat pe oameni, care au prins a căra cu spatele lemne, spre a o încălzi cât de cât. Asta nu i-a împiedicat pe alţii, însă, să o privească ciudat sau chiar să o ocolească de ar fi dat peste ea pe uliţele satului lor.

Aşa a construit maica Marina casa monahală cu paraclis la mansardă, un atelier de croitorie pentru maici şi construcţiile pentru chilii. Amintirea vagonului e vie în suflet, altfel nu se explică de ce, din nişte clădiri mari, luminoase şi aproape moderne, locuieşte în cămăruţa de lungimea unui pat.

 Fântâna de lacrimi

Durerea cea mai mare a rămas. Apa. Viaţa fără de care nimic nu se putea începe, nimic nu se putea construi. Oamenii nici nu voiau să audă de lupta în van cu piatra blestemată de secole să rămână stearpă. Sub straturile argiloase nu avea cum să fie apă. Însă maica se încăpăţâna, ea ştia că prima construcţie de acolo avea să fie fântâna. Cu mare greu a găsit fântânari care să se apuce de lucru. Şi apoi alţii şi alţii, pentru că toţi plecau după câţiva metri de scotocit piatra. Săpase deja vreo 20 de metri în inima pământului. Nimeni nu se mai lăsa convins de credinţa maicii. Apoi, muncitorii au prins a bate cu pumnul în masă pentru bani.

„Le-am spus că nu plătesc pentru gropi, plătesc pentru apă! Nici nu ştiu de unde am avut atâta putere şi curaj să mă pun cu ei, eu, o femeie, în mijlocul sălbăticiei”, povesteşte stareţa.

A rămas singură în noapte. A început a plânge la marginea gropii, ruga către Maica Domnului fiind singura alinare în disperarea ce-o cuprindea. Prima apă pe care acest pământ a primit-o a fost cea din lacrimile călugăriţei. A legat o lumânare şi a coborât-o în adânc. Nimic. Când a ridicat lumânarea, a fost străfulgerată de un gând. Şi-a dat seama că, de fapt, nu ceruse nimic. „Atunci când te rogi, trebuie să spui cu buzele tale pentru ce te rogi, nu ştiam nici eu, acum îi învăţ pe alţii. Dumnezeu spune: Cere şi ţi se va da! Şi am spus atunci: „Maica Domnului, dă-ne a..”, şi nici bine n-am terminat cuvântul „apa”, că dintr-o dată s-a auzit un clipocit. Am potrivit lumânarea din nou, şi, la lumina ei am văzut pe fundul fântânii o mână de apă care se întindea în jur. Aveam apa cu ajutorul puterii mari de la Dumnezeu, prin minunea Maicii Domnului, care s-a milostivit de rugăciunile unei călugăriţe. Era semnul că Maica Domnului voia să se facă aici mănăstire. Apa este viaţa, este sănătate, este sfinţită, ea a dat viaţa construcţiilor”.

A doua zi, muncitorii au auzit de minune, au râs răutăcios. „Mi-au spus că sunt nebună, apoi m-au bănuit că am turnat apa din bidoane. Unul dintre ei a coborât până jos. Când l-au tras îndărăt de pe fundul fântânii, omul era atât de uimit, încât ceilalţi s-au dat îndărăt”. „Oameni buni”, le-a spus omul, făcându-şi semnul crucii, „Maica Domnului a făcut o minune!”                  

Apa e la o adâncime de 24 de metri. Apă limpede, bună la gust, argiloasă. „La analize s-a zis că are calităţi terapeutice, că e bună pentru bolile digestive şi renale. Dar eu le spun oamenilor că e un leac spiritual. Dacă sufletul e curat, trupul se dă după el”, spune maica.

„Să scrii despre maica Maria!”

E târziu şi timpul mă absoarbe spre treburile zilei. Maica mă sfătuieşte să fac drumul spre Botoşani prin Siminicea şi Dumbrăveni. Are şi ea treburi la Siminicea şi vom pleca împreună. O luăm pe scurtăturile pe care le ştie ca nimeni altcineva. Trecem poiana în lung, o poiană cu flori albe, uriaşe, mult peste un stat de om, ca în poveşti. Pădurea se adânceşte apoi şi maica prinde a culege ciuperci, în timp ce vorbim. La ieşirea din spaţiul schitului, un mormânt miră trecătorul neavizat. Privirile maicii capătă unduiri calde. Da, anul trecut şi-a făcut milă de o bătrână, despre care nu ştia mare lucru, doar că suferea de epilepsie şi de la nouă ani fusese aruncată în lume. Acum avea peste 70 de ani şi ultimii 40 îi trăise într-un cămin-spital. Doctorul i-a povestit despre ea, femeie pâinea lui Dumnezeu, o adevărată muceniţă. Făcuse un atac cerebral foarte grav, şi-a revenit tare greu şi de la spitalul din Fălticeni au dat-o înapoi la cămin, să moară în linişte. „Dacă murea la Fălticeni, o ardeau la crematoriu, aşa a zis doctorul, că nu aveau voie să o mai trimită la cămin moartă”, povesteşte maica Marina. „M-a chemat doctorul şi m-a rugat să o iau pentru o săptămână, cam atât a spus că va mai trăi, dar să o îngrop creştineşte”.

Chipul maicii trăieşte amintirea femeii trecută la Domnul. „I-am lungit viaţa nu cu o săptămână, ci cu trei luni. Era paralizată pe o parte, dar era atât de luminoasă la chip şi nişte ochi albaştri… Am tratat-o cu iubire, cu blândeţe. Când plecam undeva o sărutam pe obraz, ca să simtă viaţa care i-a lipsit. Îmi spunea mereu: milă am avut, milă am primit!”

În ultima săptămână de viaţă, când a simţit că va muri, a chemat-o pe maică şi i-a suflat încet şi cu smerenie: „Ştii, eu am trăit în curăţenie toată viaţa, am încercat să-l slujesc pe Hristos. Aş vrea să îl chemi pe Înaltul Pimen la mine”. Prea Înaltul a venit, a vorbit cu ea şi aşa, înainte de a se sfârşi, a fost călugărită ca monahia Maria. După o viaţă de chin, a trecut la cele veşnice ca mireasă a lui Hristos.

„Doamne, cum rânduieşte Dumnezeu toate. Abia după ce a murit mi-am dat seama că lumea o ştia şi că era tare iubită. Maicile de la mănăstirea Dragomirna au venit şi i-au purtat sicriul pe umeri. Zeci de călugări şi maici au venit, şi foarte multă lume. E înmormântată aici, aproape de mine. Mă umplu de lumină când mă apropii de mormânt. Să scrii despre ea, să ştie lumea…”