Cezar Ivanescu, mai al nostru ca niciodata!

(text preluat de pe cezar-ivanescu.blogspot.com)

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.
Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.
Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.
În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăsit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.
În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului!
În faţa lor mă plec precum statuile din templu în fata lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.
În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.
(Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)
Ascultaţi acest mesaj: http://www.trilulilu.ro/alki/74d9e365e72197
Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit... Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, Cezar Ivănescu a murit martirizat în propria sa Ţară, Ţara Tatălui, pe 24 aprilie... („!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... / Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia... / Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama, / că ni l-ai pus tu pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana!“, Cezar Ivănescu, Tatăl meu Rusia).
„Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“, afirma Cezar Ivănescu. În preajma marii sărbători creştine a Învierii trupul său zăcea la Morga Spitalului de Urgenţe Floreasca abandonat şi fără lumânare pentru că tot acolo se mai aflau trupurile a doi Infractori care prin moartea lor deveniseră probe... Poate exista un absurd mai perfect? Cezar Ivănescu, personalitate de excepţie a culturii române, poet de geniu, traducător, director de editură, membru al USR şi membru în Consiliul USR zăcea în preajma Învierii fără lumânare, în morga unui spital... captiv pentru ultima dată într-o lume care nu îl înţelegea... şi toate acestea parcă se petreceau spre a ne fi transmisă o ultimă lecţie de iubire şi spre a ni se adeveri din nou că Cezar Ivănescu avea dreptate atunci când acuza. Încă o dată, din preajma morţii şi de dincolo de moarte, ne arăta nimicnicia apocaliptică a Omului Nou, fără morală, lege şi Dumnezeu, şi ne învăţa cu blândeţe ceea ce nu ar trebui sa devenim vreodată...
Încercăm să redam, pe cât ne va sta în puteri, măsura dramei trăite de un scriitor de exceptie, mort în condiţii neclare, ca urmare a unei intervenţii minore şi programate.
Atacul nedrept asupra lui Cezar Ivănescu a căpătat dimensiuni de nebănuit începând cu 29.01.2008. Bazându-ne pe documentele audio rămase, pe manuscrisele şi pe multele declaraţii din ultima perioadă a vieţii sale vom încerca sa restabilim câte ceva din adevărul acestei morţi.
Acest prim fragment înregistrat şi făcut public este de fapt un mesaj profund creştin de mulţumire şi iertare pe care Cezar Ivănescu a dorit să îl adreseze celor care i-au făcut rău, celor care l-au trădat, celor care în mod nedemn i-au provocat, într-un final, moartea... celor care l-au preţuit, celor care l-au iubit, celor care l-au cunoscut si celor şi mai mulţi pe care nu i-a cunoscut niciodată, dar pentru care a scris, a suferit şi a murit.
Reproduc şi un scurt fragment din textul care ar fi trebuit să deschidă blogul Cezar Ivănescu, în timpul vieţii scriitorului, intitulat Mesajul lui Cezar Ivănescu pentru discipolii, prietenii şi susţinătorii cauzei sale.
De la Alex Cetăţeanu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, cu sediul în Montréal, George Filip şi toţi ceilalţi membri ai Asociaţiei, până la bravii mei cenaclişti de odinioară din Târgovişte, Mircea Drăgănescu, Ion Iancu Vale, Ioan Vişan şi mai tinerii discipoli Alina Safta sau Sebastian Drăgan, de la minunata doamnă Lucreţia Berzintu din Israel şi până la genialul şi dragul meu poet din Botoşani, Lucian Alecsa, grav bolnav, de la hagiograful meu de o viaţa, Ion Murgeanu, care crede că sunt cel mai mare poet român de la Eminescu încoace, la George Roca din Australia, de la marele pictor şi scriitor Sorin Dumitrescu şi până la incomparabilul uomo universale românul de geniu de la Paris, Basarab Nicolescu, cu toţii mi-aţi încălzit inima... Dar pe toţi v-a întrecut copilul fără nume care mi-a postat pe net fotografia şi un poem... Care e numele tău, îngere? /.../ Închei şi iar închei cu vorbele aceleia pe care o iubesc de când mă ştiu, Mahalia Jackson: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi îngăduie să îl ador!" (Cezar Ivănescu, 11 martie 2008)

La moartea unui artist - Mihai Bejenariu

Moartea unui pictor vorbeşte lămuritor şi deschis despre cei rămaşi. Artistul şi-a terminat chinul, şi-a înfăptuit rostul. Acelaşi artist care nălucea pe străzile prăfuite ale unui oraş care se împiedica de el. Puţini prieteni, duşmani nici atât. Discreţie şi măsură. Mihai Bejenariu rămâne în artă drept unul dintre cei mai buni (dacă nu cumva cel mai bun) acuarelişti. Fapt recunoscut cam cu jumătate de gură de unii...

Uimitor cum viaţa unui artist îi aparţine doar sieşi, iar moartea sa devine a tuturor. Mihai Bejenariu a adunat pictorii la un loc, aşa cum puţine reuniuni artistice, expoziţii sau vernisaje au reuşit vreodată să strângă. Aflu că pictorul şi-a plîns propria moarte... Două zile după ce şi-a încredinţat sufletul, ochii săi au plîns. Cine sau ce vieţuia încă în trupul său?

De asta, uneori, moartea devine mai frumoasă decât viaţa, mai plină de înţelesuri. De asta, uneori, merită să mori. Ca să laşi în urmă acel pustiu de gol pe care are cine să-l umple. Ca să petreci împreună cu cei rămaşi, ca şi cînd abia atunci te naşti.

Discret, mărunt la trup, dar înalt în privire. Talentat, genul de spirit înzestrat cu har, dintre cei care se nasc o dată la multe zeci de ani. A pictat cu boala în trup, cu durerea în culoare. De la Mihai Bejenariu rămân acuarela sa de excepţie şi amintirea unui om înmiresmat de decenţa artei pure. În anii 1975, Mihai Bejenariu a decis să dea examen la Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, obţinând o medie egală cu a altor doi candidaţi, chiar pe ultimele locuri. A fost admis. Imediat după absolvirea studiilor superioare a devenit şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, expunând constant şi bucurându-se de aprecierile unanime ale criticilor. Însă cele mai frumoase aprecieri le-a primit, se pare, de la micii săi învăţăcei, pentru că în ultimii ani ai vietii s-a aplecat cu răbdare şi pasiune asupra lucrului cu copiii, fie la Şcoala 16 din Botoşani, fie la şcoala din Cătămărăşti Deal. Puţini artisti au modestia, decenţa şi mai ales generozitatea de a accepta în preajmă copii. Boala i-a chinuit cumplit ultimii ani ai vieţii. După o grea şi neştiută de nimeni suferinţă – în afara unor puţini prieteni – Mihai Bejinariu s-a stins din viaţă în 21 august 2008. Boala l-a răpus, la 54 de ani, într-un moment în care avea încă o mare putere de creaţie! Dumnezeu să-l odihnească în pace! În odihna pe care nu şi-a mai trăit-o de ani buni în viaţa pământească.

Mihai Bejenariu a terminat lupta cu moartea

Discret, mărunt la trup, dar înalt în privire. Talentat, genul de spirit înzestrat cu har, dintre cei care se nasc o dată la multe zeci de ani. A pictat cu boala în trup, cu durerea în culoare. De la Mihai Bejenariu rămân acuarela sa de excepţie şi amintirea unui om înmiresmat de decenţa artei pure.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

În odihna pe care nu şi-a mai trăit-o de ani buni în viaţa pământească.

„In politica, daca nu ai umor, e foarte complicat”

(Interviu cu Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, ministru al Economiei şi Finanţelor)

Florentina Toniţă: Domnule Varujan Vosganian, va aflati la Botosani cu ocazia Zilelor Mihai Eminescu, asa ca va voi prezenta cititorilor in primul rand in calitatea dumneavoastra de vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, apoi de vicepresedinte al Partidului National Liberal pentru Regiunea de Nord-Est, dar si, poate cea mai importanta functie pe care o detineti in prezent, de ministru al Economiei. Pentru inceput, si nu intamplator ating acest subiect in discutia noastra, va rog sa ne referim la Raportul Comisiei Tismaneanu prezentat Parlamentului la sfarsitul anului trecut. Spuneam ca nu intamplator discutam despre acest raport. Studentul Varujan Vosganian, in decembrie 1989, a fost arestat de militie si trimis la Jilava.

Varujan Vosganian: Da, am fost arestat in 21 decembrie seara si dus in sediul Securitatii. Am trecut prin camera de tortura, prin lanturile de tortura a Securitatii comuniste, apoi dusi pe camp cu masina, legati cu mainile la spate, cu tevile pustilor atintite asupra noastra, asteptand ordinul de a fi executati. Pe 22 dimineata erau deja semnale ca se aduna muncitorii in centru, asa ca ne-au dus la Jilava. Televiziunile deja spuneau sa se mearga la Jilava, „acolo sunt ai nostri, eliberati-i”. Asa am fost eliberati. Am iesit intr-o realitate cu totul alta decat cea pe care o parasisem, una halucinanta, era un soare puternic, oamenii pe strazi afisau pancarte. Important este ca eu mi-am prilejuit intalnirea cu moartea. Intalnirea cu moartea este foarte importanta, pentru ca in aceste momente ajungi sa te cunosti.


„Au calomniat o persoana despre care nu se spusese nimic pana atunci”


F.T.: S-a scris foarte mult despre episodul cu privire la numirea dumneavoastra in functia de comisar european. Mai ales despre revocare…
V.V.:Eu nu am fost revocat! Daca m-as fi incapatanat, as fi reusit, dar consider ca nu ai dreptul sa expui imaginea tarii tale.
F.T.:Credeti ca cei care v-au calomniat atunci s-au bazat pe principiul „calomniati, calomniati, ceva tot va ramane”?
V.V.:Nu, nu este vorba despre asta! Ei au calomniat o persoana despre care nu se spusese nimic pana atunci. Varujan Vosganian era purtatorul de cuvant al PNL, care vorbea despre valorile morale, cel care lansase Manifestul Dreptei, despre desprinderea de clanul comunist. Deci era foarte tentant! Dar s-a vazut ca nimic nu era adevarat. Pentru mine a fost o lectie, sa nu se spuna ca despre tine nu se poate spune nimic. Ba da, se poate spune orice. Este, totusi, un subiect de meditatie pentru societatea romaneasca.

„Am vazut ca am multi prieteni”

F.T.:Studiind articolele aparute in presa in legatura cu acest subiect, se pare ca este unul din putinele exemple din Romania postrevolutionara in care un caz de acest fel, dintr-un esec, s-a transformat intr-o victorie personala.
V.V.: A fost un prilej de a-mi descoperi si redescoperi prietenii. De la cei care au luat atitudine, Stelian Tanase, Liviu Mihaiu, Monica Lovinescu, am vazut ca am multi prieteni. S-a vazut ca in Romania se poate spune orice, dar nu se poate face orice.

„Nu-i aprob, caut sa-i inteleg”

F.T.:Nu vreau sa discutam neaparat despre Partidul Liberal Democrat, ci pentru ca a venit vorba despre prieteni. Se intampla sa aveti prieteni printre platformisti, oameni de care sa fiti acum dezamagit?
V.V.:S-a intamplat sa fie printre ei diferite categorii de oameni. Sunt unii carlat sã fie printre ei diferite categorii de oameni. sunt ã fiþi acum dezamãgit? despre prieteni.teni.ia postrevoluþionarora le era teama ca nu vor mai intra pe listele parlamentare, altii carora le era teama ca nu vor intra in Parlamentul european, altii care au pierdut alegerile judetene. Mai sunt unii, ca George Flutur, de la Suceava, Gheorghe stefan, de la Neamt, Catalin Flutur, de la Botosani, care au avut o relatie speciala cu Theodor Stolojan si au continuat-o. Este, totusi, un partid ce se defineste prin reactie la PNL. si un partid care nu se defineste prin sine, ci prin reactie la ceva, nu rezista! Acest partid va rezista cat va dori PD si cat PD ii va fi util. Au fost in acest partid oameni cu care am avut o relatie foarte buna. Eu nu am intrat in politica pentru a ma certa cu oamenii. Nu sunt certat cu ei, iar relatiile nu s-au deteriorat. Nu-i aprob, caut sa-i inteleg. Ma gandesc la faptul ca intr-o zi vom fuziona, asa cum s-a intamplat intotdeauna cu radacinile liberale. si se va intampla atunci cand acest partid va abandona limbajul acesta certaret, suparacios fata de PNL. Totusi, aceasta tema este cu adevarat reala doar in judetele Botosani, Suceava si Neamt, pentru ca in tara ac partid are o structura mult mai fragila. Aici s fost vorba de reprezentanti vizibili, fie ai administratiei locale, fie parlamentari.
As vrea, insa, sa amintesc si faptul ca eu sunt presedinte al Uniunii Armenilor din Romania…

„Romanul isi respecta carturarii”

F.T.:Sunteti si membru al Asociatiei Umoristilor din Romania…
V.V.:E bine, pentru ca in politica, daca nu ai umor, e foarte complicat. Vreau sa spun doar ca armenii au fost intemeietori in Botosani, au avut mari demnitari si numerosi primari.
F.T:Sa ramanem putin in sfera aceasta, pentru ca am amintit de calitatea de membru al Asociatiei Umoristilor. Cum se vede din interior discursul agramat, vulgar, al unor politicieni? Sunteti om de litere, lucrati cu limba romana, respectati cuvantul limbii romane.
V.V.:Se spune adesea ca limbajul elevat sau atitudinea de carturar nu e inteleasa de omul de rand. Nu este adevarat! Romanul isi respecta carturarii. In legatura cu agramatii, care sunt deseori foarte bine pozitionati in politica, in legatura cu ei functioneaza mai ales naduful. Romanii sunt recunoscatori si respectuosi fata de cel recunoscator si respectuos. Recunoscator pentru votul pe care l-a primit si respectuos in a face ce a promis. Cand il inseli, romanul isi varsa naduful, adica te face de ras, votand in locul tau pe unul din acestia. Faptul ca romanul da girul acestor populisti este, de fapt, o palma catre tine, cel care l-ai inselat.
F.T.:Domnule Vosganian, va multumesc!


(Interviu publicat in Evenimentul de Botoşani, ianuarie 2007)

De la Codrin

• Dacă ne este teamă de necunoscut, atunci secretul pentru a nu ne mai fi teamă de nimic este să cunoaştem cât mai mult.



• Poţi trăi cu vina, dar poţi trăi cu gândul că eşti vinovat?



• De ce să vorbim pentru cei ce nu ne ascultă, când îi putem asculta pe cei care merită ascultaţi?



• Proştii se bat pentru putere. Deştepţii împart între ei înţelepciunea.



• A minţi înseamnă a-ţi trăda sufletul şi existenţa.



• Cel ce simte vina în timpul greşelii este cu adevărat vinovat.

(Codrin Moldovanu-Toniţă, 12 ani)

P L E C A R E A

Cezar Ivanescu pare sa fi fost, pe timpul vietii si al mortii, cel mai controversat poet din literatura romana a ultimului secol. 

Detractorii s-au intrecut pe ei insisi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivanescu au stat deoparte. Tacuti, uimiti, umiliti, plansi de dinauntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vietii si al mortii, nici de unii, nici de altii. Cezar Ivanescu s-a trait pe sine, asa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false incadrari valorice stralucinde, la ore de maxima audienta, pe sticle colorate in doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultura. 

A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivanescu traieste dintotdeauna si ca va trai si dupa noi toti. De ce, insa, televiziunile l-au ignorat si nu i-au dat dreptul, castigat cu mare si neagra suferinta, la ultimele aplauze? Cel putin asa cum au procedat in cazul ultimilor disparuti, Sabin Balasa si George Pruteanu... 

Cezar Ivanescu a fost, este adevarat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten si cel mai pitoresc dusman. Insa Romania dispune de atatea mii de exemplare disciplinate, cu platforme si insigne, incat un Cezar Ivanescu ar fi putut fi, de-ar fi incaput pe undeva, Nebunul constient al Adevarurilor despre noi. 

Ar fi putut fi Poetul, feeria universala a cuvantului nerostit. Cezar Ivanescu ar fi putut fi multe. A fost, insa, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepamantean. Cezar Ivanescu a fost acel om caruia, privindu-l, ii multumeai in gand ca spune fara teama ceea ce tu ai gandit intotdeauna, insa niciodata nu ai indraznit sa strigi. 

Cel mai hulit roman! Ar fi concurat si ar fi castigat categoria detasat, daca vreo televiziune s-ar fi hazardat sa organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevarat. Poetul care a existat si a murit fara sa mai existe. O tacere razbunatoare, incrancenata. 

Rostul acestui material este de a scandaliza. De a intriga intr-atat incat sa incite la poezie, la adevarata cunoastere a Poetului. Veti descoperi versul divin, cantat, duios al unui om care a trait pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei. 

 

Povesti reale cu oameni ireali: Pictorul Silviu Babii si culoarea dramatica a unui destin

Silviu Babii, din Botosani, pare a fi omul care isi intelege rostul. Povestea lui uimeste si construieste deopotriva, sperie si fascineaza. Rareori un om se strecoara cu atata intelepciune printre napastele impartite cu cea mai suspecta „generozitate”, si mai rar un artist manifesta atata daruire fata de semenii sai. Pictorul care isi coloreaza viata, dar care foloseste, fara patima, doar culorile de care dispune, fara sa tanjeasca la ceea ce nu poate avea.

Silviu Babii este pictor. Are 30 de ani, aproape toti fiindu-i controlati cu perfidie de teama si nesiguranta zilei de maine. La scurta vreme dupa ce a implinit 3 ani, la Silviu si-a aratat coltii una dintre cele mai groaznice boli din cate pot exista: miopatia Duchenne, o forma grava de distrofie musculara, boala care debuteaza la copii in jurul varstei de 3-5 ani. „Mi se parea ca are probleme cu mersul, ca nu urca chiar bine scarile, ca se impiedica prea des. Avea permanent genunchii loviti”, povesteste mama lui Silviu. Intr-o seara, a adormit linistit si s-a trezit in alta lume. Nu se mai putea tine pe picioare. Boala lui Silviu produce atrofia musculara progresiva, manifestandu-se prin scaderea fortei musculare.

„Ori in scaun, ori mort”

„Distrofia la mine este genetica. A avut-o si tatal meu, si alte rude din familia noastra, numai ca la tata boala a debutat tarziu, pe la 35 de ani”, spune Silviu. Privirile ii par senine. Numai el stie cata intunecime sau cata lumina incape in ochii lui. Medicii, care recunosc raritatea acestei boli (cam 4 cazuri la 10.000), spun ca un copil cu o asemenea maladie, mai ales daca ea debuteaza la 3 ani, in 10-12 ani ajunge in scaunul cu rotile, dupa care viata mai joaca la loterie anii care urmeaza. „Doctorul mi-a zis: tu trebuia sa fii acum, la 30 de ani, ori in scaunul cu rotile, ori mort!”, zambeste amar Silviu.

Joaca destinului cu lumea

Cel mai mare inamic al bolii a fost, insa, pictura. Peretii camerei sale isi impart spatiul intre lucrarile sale si ale tatalui. „Tata a murit in iarna trecuta. Pensionat si el, din cauza unei coxartroze. Distrofia musculara s-a agravat si am umblat luni in sir sa-l trecem la alt grad, pentru o pensie mai mare. Trebuia sa vina doctorul acasa si doctorul nu avea niciodata timp”. Silviu nu uita, dar nici nu uraste. S-a obisnuit ca in viata asta nimic nu e normal, ca Dumnezeu incearca si iubeste. Pur si simplu. „Cu o ora inainte de a muri, tata a primit acasa decizia pentru gradul de pensionare!”, spune fara patima.

Spaga cu bonus

In camera intra cu doua cafele mama. Se aseaza pe marginea patului cu greu. „Ma iertati, eu sunt in convalescenta”. O operatie pe coloana, un final de poveste, de fapt, care a inceput grotesc la Botosani, din cauza orgoliului unui medic. Un medic, femeie, care profeseaza in continuare nestingherita. „Ma durea spatele si am mers la ea. Mi-a recomandat masaj si fizioterapie”. Isi cunostea, insa, trupul, si a indraznit sa conteste, timid, ce-i drept, diagnosticul doctoritei: lombosciatica. „Daca te crezi mai desteapta decat mine, du-te acasa, asa mi-a raspuns. Am tacut si am facut ce mi-a zis. In cateva zile am cazut in baie si am ramas imobilizata”. Constienta ca a gresit, dar fara sa recunoasca, doctorita a trimis-o pe femeie la Iasi. „Sotul meu era bolnav, imobilizat. Nici nu a stiut ca am trecut prin doua operatii. Acasa aveam si doi copii in plasament, parca toate necazurile se revarsasera pe noi”, spune mama lui Silviu. La Iasi a ajuns pe targa. „Doctorul de acolo a spus ca a doua zi ma opereaza. Fata mea a intrebat direct cat trebuie sa dea: 5 milioane pentru el, 3 milioane anestezistul, doua asistenta si infirmierele un milion. A dat fata cat avea. Restul, dimineata. Doctorul a primit banii. Pentru anestezist a luat tot el, sa-i dea. In sala de operatie, insa, i-a spus fetei: uite, el e anestezistul. Fata a mutit: pai, domnul doctor, v-am dat dumneavoastra sa-i dati... A raspuns nervos: iaca, m-am gandit ca acela e bonusul meu!”.

„Baiat bun pana la urma”

Silviu zambeste intruna. Are o frumusete calma a gesturilor, completata, chiar daca pare nefiresc, de fragilitatea mainilor pe care nu le foloseste foarte bine si de mersul greoi, chinuit de boala. „Doctorul de la Iasi a gresit operatia. A dat o parte din bani inapoi, ca pentru analizele de dupa operatie, sa nu se faca tam-tam”, isi aminteste pictorul. Brusc, zambeste larg: „Oricum, a fost baiat bun pana la urma, mi-a cumparat doua tablouri!”.

Doctorul satul de bani si bun de suflet

De la Iasi au plecat intins spre Bucuresti, decisi sa uite experientele de pana atunci. Bucuresti, alta lume. Diagnosticul a fost crud: tumoare pe coloana, boala care se agravase din cauza „tratamentelor” de pana atunci, de la Botosani si Iasi. „M-a chemat pe mine doctorul. Tata murise. Mi-a zis: 1. se opereaza si are sanse, 2. asteapta si o va mai duce putin, 3. nu se opereaza si moare. La ei nu ai voie sa vorbesti. Doar asculti, dar trebuie sa dai un singur raspuns”, povesteste Silviu. S-a operat mama. „M-am dus la doctor sa dau bani. Mai baiete, nu-mi trebuie nimic, sunt satul de bani pana aici”, incheie Silviu si face un semn calm pana in dreptul gatului.

Culoarea care hraneste

Silviu, un inger el insusi, prin indurarea si intelegerea vietii, o mama care parcurge zilele cu seninatate. „Trebuie sa lasam totul in urma, sa uitam trecutul si sa privim doar in fata”. Silviu inclina serios si grav din cap. „Eu as vrea sa fiu sanatos macar atat, sa pot face cate ceva, sa pot picta”. Expune de ani de zile lucrari la LuxRo, o policlinica, mai cumpara lumea... Banii, la cheltuielile lor, se duc mai repede decat ai avea timp sa-i vezi. Silviu este pensionat, desi abia a trecut de 30 de ani. Are doua milioane pe luna. Mama, pensionata, are in jur de 5 milioane. Silviu nu are nevoie decat de hrana sanatoasa si vitamine. Atat, dar aproape imposibil mai mereu. Se hraneste, mai degraba, din culoare.

Pictor de Craciun

Un impresar i-a propus o expozitie personala, ajutandu-l cu materialele pentru pictura. In rest, Silviu nu are planuri sau sperante. Poate doar sa evolueze medicina, sa se gaseasca un leac ieftin, o cale prin care sa reuseasca sa se deplaseze mai usor. Rareori iti este dat sa vezi atata frumusete intr-o casa atat de mica. Au vorbit amandoi, mama si fiu, cu calm si intelegere. Fata, plecata in Spania, nu va ajunge in tara de Craciun. Prea multa cheltuiala. Nu s-a auzit cuvantul „ajutor” sau „mila”. Nimic din toate astea. Si nici nu poti crede ca, pentru cei doi, casa se va schimba prea mult de sarbatori. Poate doar Silviu sa picteze ingeri sau biserici luminoase de Craciun. O casa care se va gati cu suflete de sarbatoare. Un pictor care este multumit de culoarea in care straluceste viata lui.

(Articol publicat în decembrie 2007, în Evenimentul de Botosani)

culoare

poţi crede despre tine că stăpâneşti culoarea doar atunci când nu poţi trăi fără ea, doar atunci când depinzi estetic de nuanţe, chiar şi de griuri. poţi străluci în negru, chiar dacă răceşti în alb. e ca în iubire, ca în copilărie, ca în vis. e ca o joacă de-a îngerii, atunci când îngerii nu ştiu că se joacă. tristeţile de seară, cu depărtări şi cuvinte nătângi, înnourează sufletul, îmbolnăvindu-l.

despre bun simt

Dezamăgită până la dezgust de dezmăţul intelectual în care se complace, de câteva zile, cultura română, via mass-media. privit din faţa televizorului, pare aproape incestuos raportul dintre comisia parlamentară constituită în regim de urgenţă de apărătorii patriei, pe de o parte, şi activiştii pudici, de cealaltă parte, hotărâţi să stârpească din rădăcini toţi poneii şi fanteziile tinerilor artişti.
adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. între libertatea de exprimare a unui artist, chiar dacă acesta este şi purtător de cuvânt al unei instituţii importante - în speţă Institutul Cultural Român - şi statutul său de diplomat (sau nu!), ar trebui să primeze calitatea actului artistic. ce deranjează cu adevărat este implicarea aproape premeditată a preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, în acest scandal. la fel cum deranjează şi atitudinea neconvingătoare a lui Neagoe, purtătorul de cuvânt al ICR din SUA, pe care l-am urmărit la TV serile trecute, într-o eşuată încercare de drept la replică la Antena 1. avea o figură de neadaptat, de timorat, de incapabil să pareze acuzaţiile, din oricare parte ar fi venit ele. Neagoe s-ar fi descurcat excelent în cuvinte tastate, meşteşugite, cu miresme de sarcasm scriitoricesc, dintre cele care fac deliciul generaţiei noastre. dar acolo, pe sticlă, nimic nu se leagă, totul se transformă! pentru că, oricât de neadaptaţi, deşi aparent dezimhibaţi, oricât de intransigenţi, deşi aparent toleranţi cu tâmpenia exprimată liber, la vedere, aceşti tineri ai generaţiei noastre au ceva de certă valoare: bun simţ!

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacit atoatecuprinzator. Arta nu inseamna neaparat comert, profesie sau mod de viata. Arta inseamna traire, cuprinde suflul inaintemergator si curata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenare in drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-un ciob de OM.

O poveste din creştinătate. ”Să scrii despre ea, să ştie lumea!”

„Fântâna cu lacrimi se conturează în imagine, se sapă, se zideşte într-un loc ales de Dumnezeu prin pronia sa, înţelepciune prin care s-a spart zidul necredinţei. Fântâna cu lacrimi este un loc al ideii de supunere, de respect, de mulţumire lui Dumnezeu zilnic, în orice timp…” (egumena Marina Colibă, stareţa Schitului Feteşti)

Din Suceava, drumul urcă lin spre Adâncata, dealurile ungându-se cu pădure cam atât cât le trebuie ca să prevestească locurile de taină.

La intrarea în Adâncata, şoseaua este ruptă brusc de un drum de piatră. Pasul o ia uşor spre Feteşti, kilometru după kilometru se înşiră unul după altul, cu răbdarea răcorii cioturilor de pădure care ating din când în când cărarea. Până în sat ar fi vreo trei kilometri, dar lungimea aşezării mai are încă vreo trei şi aflu că da, mai e cale lungă până la Schit. Satul se înşiră ciudat, case arătoase împiedicate de altele mici, chinuite, de ţigani. E sărbătoare creştinească şi uliţele sunt pustii.

Pădurea se aruncă iar asupră-mi cu toată răcoarea, într-o zi cu adevărat caniculară. Brusc, o poiană luminează în faţă, de parcă, în întunecimea pădurii, a prins tot soarele în ea. Însă mai alb şi parcă mai luminos stă aşezat Schitul, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Clădire mare, monahală. Linişte în jur şi nici ţipenie de om. Foarte multe uşi îmbie, în căutarea unui suflet de om. Ocolesc şi bat la uşa cea mai mică, oarecum dosită privirilor. „Doamne-ajută!”, aud şi intru.

Viaţa lumească

O chilie cât o lungime de pat. Maica stă chircită, cu o carte în faţă. Pe obraji curg lacrimi lungi. Mă opresc în prag.

„Dacă veneai un pic mai devreme, mi-ai fi pus picăturile astea în ochi, că, uite, singură le-am pus rău…”, spune maica şi mă îmbie să stau jos, pe o pernă mică, grena catifelat.

„Citesc Acatistul Sfântului Prooroc Ilie, azi e sărbătoare, ştii…”, şi începe a citi mai departe, cu ochii scăldaţi în lacrimile medicamentului. Ochi care nu rezistă, însă, multă vreme. Maica îmi trece firesc şi duios cartea sfântă, grea, măcinată de lacrimi şi de gândurile ultimilor zeci de ani.

„Citeşte tu, eu nu mai văd bine, cu picăturile astea…”. Nu am timp să spun nimic, un fel de transă îmi închide orice logică a minţii. Iau în braţe cartea, citesc cu glas tremurat, urmărind pe furiş femeia din dreapta mea. Un teanc de pomelnice, acatiste, trec prin mâinile ei cu răbdare. Nu uită să puncteze cuvintele mele. „Doamne miluieşte…”, „Aaaaamin…”  

Monahia Marina Colibă este stareţa Schitului şi sălăşluieşte singură poiana. E trecută de 50 de ani, dar în călugărie a intrat abia de vreo zece ani, după o viaţă lumească încercată de toate greutăţile pământului. „Trebuia de la început să intru la mănăstire, dar părinţii mei nici nu vroiau să audă de aşa ceva. Erau oameni harnici, buni, dar îmi spuneau că la mănăstire se duc fetele bolnave şi urâte. Or ei aveau fată frumoasă, contabilă de-acum, numai bună de măritat. După ce-am terminat liceul şi am prins a munci, m-au dat după un om, cadru militar, cu care am plecat, din Probota mea, tocmai în Caransebeşul Timişului”, îşi aminteşte maica stareţă. Căsătoria a durat doar şase ani, în timpul acesta născând patru fete. Căsătorie terminată cu durere şi mare sacrificiu. „Aşa a vrut Dumnezeu, să am fetele astea. Trei dintre ele sunt în Mănăstirea Voroneţ, iar a patra a terminat Conservatorul şi predă religia”.

Odată cu despărţirea de soţ a început sacrificiul pământesc al femeii. Locuia în Roman şi muncea pe brânci pentru copiii ei, pe care i-a trimis, de la 10, 11 ani, la Liceul de artă din Iaşi, să fie sensibili şi buni la suflet. Un timp a vândut şi ziare pentru a face faţă cheltuielilor foarte mari. După ce fetele au intrat la mănăstire, a început a simţi că şi rostul ei în lume s-a cam sfârşit. „Într-o zi, am sfinţit apartamentul din Roman. După ce-au terminat slujba, m-am îmbrăcat să plec în piaţă, să iau ceva pentru un borş. Am ieşit din casă şi m-am oprit la Agapia. Nu ştiu cum am ajuns acolo, parcă aş fi zburat, a fost puterea lui Dumnezeu.”

Şi a rămas la Mănăstirea Agapia, sub numele de sora Georgeta. Mulţi ani a muncit, a îngrijit trei maici bătrâne, foarte bolnave. Boli grele, cancer, pansat şi spălat răni în fiecare zi. A mers şi la Iaşi cu ele, pe la spitale. „Când mi-au murit maicile, am simţit că mi-am terminat treaba la Agapia. M-am dus la Prea Înaltul şi-am zis că eu vreau să fac o mănăstire”.

În 1998 a fost călugărită sub numele de Marina şi a bătut Bucovina, în căutarea unui loc. Straja Putnei, loc încreştinat şi frumos, a atras-o de la început. Dar Dumnezeu a adus-o aici, în Feteştii Adâncatei, cu oameni săraci, reci. „Oamenii poate or fi buni, dar sărăcia materială scoate la suprafaţă toată pustia sufletească”, spune maica Marina cu oarece durere.

 Vagonul-paraclis şi blestemul pământului

A ajuns într-un loc populat de legende vechi, bătrânii au aruncat prin timp crezul că pământul acesta este „dat diavolului”, pentru că apa niciodată nu a vrut să clipocească pe aici. În trecut, pădurea fusese populată de nişte schimnici, călugări care au rămas în istorie doar ca nişte nume.

Maica Marina a venit hotărâtă să aducă apă pământului. A împrumutat un vagon vechi, stricat, în care şi-a făcut adăpost, împreună cu câteva tinere venite de prin casele de copii ale Botoşaniului. Aici dormeau, aici mâncau, aici le-a fost primul paraclis pentru slujbe. Pe fete le-a convins repede ă se retragă în alte mănăstiri, i-a fost milă să le chinuiască tinereţea. A rămas singură. Cinci ierni s-a încălzit cu conuri de brad şi a primit zăpada de prin acoperiş, alături de şerpii care mişunau alene prin toate crăpăturile vagonului. Râvna, dar mai ales credinţa, i-a mai înduioşat pe oameni, care au prins a căra cu spatele lemne, spre a o încălzi cât de cât. Asta nu i-a împiedicat pe alţii, însă, să o privească ciudat sau chiar să o ocolească de ar fi dat peste ea pe uliţele satului lor.

Aşa a construit maica Marina casa monahală cu paraclis la mansardă, un atelier de croitorie pentru maici şi construcţiile pentru chilii. Amintirea vagonului e vie în suflet, altfel nu se explică de ce, din nişte clădiri mari, luminoase şi aproape moderne, locuieşte în cămăruţa de lungimea unui pat.

 Fântâna de lacrimi

Durerea cea mai mare a rămas. Apa. Viaţa fără de care nimic nu se putea începe, nimic nu se putea construi. Oamenii nici nu voiau să audă de lupta în van cu piatra blestemată de secole să rămână stearpă. Sub straturile argiloase nu avea cum să fie apă. Însă maica se încăpăţâna, ea ştia că prima construcţie de acolo avea să fie fântâna. Cu mare greu a găsit fântânari care să se apuce de lucru. Şi apoi alţii şi alţii, pentru că toţi plecau după câţiva metri de scotocit piatra. Săpase deja vreo 20 de metri în inima pământului. Nimeni nu se mai lăsa convins de credinţa maicii. Apoi, muncitorii au prins a bate cu pumnul în masă pentru bani.

„Le-am spus că nu plătesc pentru gropi, plătesc pentru apă! Nici nu ştiu de unde am avut atâta putere şi curaj să mă pun cu ei, eu, o femeie, în mijlocul sălbăticiei”, povesteşte stareţa.

A rămas singură în noapte. A început a plânge la marginea gropii, ruga către Maica Domnului fiind singura alinare în disperarea ce-o cuprindea. Prima apă pe care acest pământ a primit-o a fost cea din lacrimile călugăriţei. A legat o lumânare şi a coborât-o în adânc. Nimic. Când a ridicat lumânarea, a fost străfulgerată de un gând. Şi-a dat seama că, de fapt, nu ceruse nimic. „Atunci când te rogi, trebuie să spui cu buzele tale pentru ce te rogi, nu ştiam nici eu, acum îi învăţ pe alţii. Dumnezeu spune: Cere şi ţi se va da! Şi am spus atunci: „Maica Domnului, dă-ne a..”, şi nici bine n-am terminat cuvântul „apa”, că dintr-o dată s-a auzit un clipocit. Am potrivit lumânarea din nou, şi, la lumina ei am văzut pe fundul fântânii o mână de apă care se întindea în jur. Aveam apa cu ajutorul puterii mari de la Dumnezeu, prin minunea Maicii Domnului, care s-a milostivit de rugăciunile unei călugăriţe. Era semnul că Maica Domnului voia să se facă aici mănăstire. Apa este viaţa, este sănătate, este sfinţită, ea a dat viaţa construcţiilor”.

A doua zi, muncitorii au auzit de minune, au râs răutăcios. „Mi-au spus că sunt nebună, apoi m-au bănuit că am turnat apa din bidoane. Unul dintre ei a coborât până jos. Când l-au tras îndărăt de pe fundul fântânii, omul era atât de uimit, încât ceilalţi s-au dat îndărăt”. „Oameni buni”, le-a spus omul, făcându-şi semnul crucii, „Maica Domnului a făcut o minune!”                  

Apa e la o adâncime de 24 de metri. Apă limpede, bună la gust, argiloasă. „La analize s-a zis că are calităţi terapeutice, că e bună pentru bolile digestive şi renale. Dar eu le spun oamenilor că e un leac spiritual. Dacă sufletul e curat, trupul se dă după el”, spune maica.

„Să scrii despre maica Maria!”

E târziu şi timpul mă absoarbe spre treburile zilei. Maica mă sfătuieşte să fac drumul spre Botoşani prin Siminicea şi Dumbrăveni. Are şi ea treburi la Siminicea şi vom pleca împreună. O luăm pe scurtăturile pe care le ştie ca nimeni altcineva. Trecem poiana în lung, o poiană cu flori albe, uriaşe, mult peste un stat de om, ca în poveşti. Pădurea se adânceşte apoi şi maica prinde a culege ciuperci, în timp ce vorbim. La ieşirea din spaţiul schitului, un mormânt miră trecătorul neavizat. Privirile maicii capătă unduiri calde. Da, anul trecut şi-a făcut milă de o bătrână, despre care nu ştia mare lucru, doar că suferea de epilepsie şi de la nouă ani fusese aruncată în lume. Acum avea peste 70 de ani şi ultimii 40 îi trăise într-un cămin-spital. Doctorul i-a povestit despre ea, femeie pâinea lui Dumnezeu, o adevărată muceniţă. Făcuse un atac cerebral foarte grav, şi-a revenit tare greu şi de la spitalul din Fălticeni au dat-o înapoi la cămin, să moară în linişte. „Dacă murea la Fălticeni, o ardeau la crematoriu, aşa a zis doctorul, că nu aveau voie să o mai trimită la cămin moartă”, povesteşte maica Marina. „M-a chemat doctorul şi m-a rugat să o iau pentru o săptămână, cam atât a spus că va mai trăi, dar să o îngrop creştineşte”.

Chipul maicii trăieşte amintirea femeii trecută la Domnul. „I-am lungit viaţa nu cu o săptămână, ci cu trei luni. Era paralizată pe o parte, dar era atât de luminoasă la chip şi nişte ochi albaştri… Am tratat-o cu iubire, cu blândeţe. Când plecam undeva o sărutam pe obraz, ca să simtă viaţa care i-a lipsit. Îmi spunea mereu: milă am avut, milă am primit!”

În ultima săptămână de viaţă, când a simţit că va muri, a chemat-o pe maică şi i-a suflat încet şi cu smerenie: „Ştii, eu am trăit în curăţenie toată viaţa, am încercat să-l slujesc pe Hristos. Aş vrea să îl chemi pe Înaltul Pimen la mine”. Prea Înaltul a venit, a vorbit cu ea şi aşa, înainte de a se sfârşi, a fost călugărită ca monahia Maria. După o viaţă de chin, a trecut la cele veşnice ca mireasă a lui Hristos.

„Doamne, cum rânduieşte Dumnezeu toate. Abia după ce a murit mi-am dat seama că lumea o ştia şi că era tare iubită. Maicile de la mănăstirea Dragomirna au venit şi i-au purtat sicriul pe umeri. Zeci de călugări şi maici au venit, şi foarte multă lume. E înmormântată aici, aproape de mine. Mă umplu de lumină când mă apropii de mormânt. Să scrii despre ea, să ştie lumea…”