IARNA LA MANASTIREA PROBOTA

RADU DORULEȚ: ”Cei fără de greseală sunt pictați pe icoane, nu fac presă!”

Face presă de aproape 15 ani. Jurnalist experimentat, a încercat și a reușit cu succes să facă ziaristică, radio și televiziune. Sau mai multe la un loc. Astăzi este redactor-șef la Jurnalul de Botoșani și realizator al emisiunii Taverna lu`Radu, de la TeleM. Radu a răspuns cu promptitudine provocării de a ne vorbi despre profesia de jurnalist.

"Criza asta ne va revizui atitudinea față de ban, față de muncă!"

-E clar, subiectul zilei este criza economică. Față de oamenii simpli, un ziarist este informat, atent la detalii, dar, mai ales, are capacitatea de a privi altfel lucrurile. Este situația actuală serioasă, gravă sau nu imposibil de depășit? Ai un sfat pentru prieteni, la vreme de criză?
-Situația e destul de gravă. Unii poate încă nu realizează, dar eu o iau destul de în serios. Avalanșa încă nu a pornit. Deocamdată, singurele efecte sunt cele provocate de faptul că patronii au devenit mai prudenți, mai chibzuiți cu banii, chiar speriați unii, și nu mai au dare de mână. Oamenii care nu le sunt strict necesari sunt puși pe liber, sarcinile angajaților rămași cresc, iar salariile sunt înghețate, cheltuielile curente la fel. Însă prudența lor în afaceri e exagerată, banii nu mai circula, și asta va duce la cădere, efectul va fi cel al bulgărelui de zăpadă și va fi mult mai rău un timp. Vor fi victime.
Dar, ca după orice furtună, situația se va stabiliza, însă nimic nu cred că va mai fi ca înainte. Noi am mai fost în criză când aveam dobânzi la credite de o sută și ceva la sută, dar nu eram atât de îndatorați ca acum.
Ce sfaturi să le dau? Să cheltuiască cu cap. Atenție la datorii și, pe cât posibil, să nu facă altele, să nu cheltuiască bani pe care nu-i au. Să fie serioși la serviciu, și dacă pot să mai facă și altceva pentru a câștiga un ban, e bine! Eu muncesc de regulă de dimineață până la miezul nopții ca să fac față și, cât am să pot, am s-o țin așa. Desi mi-ar plăcea și mie program de opt ore, weekend liber, vacanțe de o lună și ceva. Dacă se poate, și prima de vacanță.
S-au dus vremurile când stăteam cu băieții în cârciumi până dimineața sau cumpărăm tot felul de prostii care nu ne trebuiau. Până la urmă criza asta ne va revizui atitudinea față de ban, față de muncă. Chestia: Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc nu mai merge! Oamenii serioși, muncitori și pricepuți au o șansă în plus.

"Vor fi și ziariști șomeri!"

-Ești unul dintre cei mai buni jurnaliști din presa locală. O profesie invidiată de unii, blamată de alții, dar în care se pătrunde tot mai greu. Din experiență, știi că un redactor-sef își găsește, în condițiile actuale, foarte greu reporteri, dar și mai greu oameni dispuși să învețe, să aibă răbdare și să muncească la modul serios într-o redacție. Ce îi recomanzi unui tânăr fără experiență, care ar dori să urmeze această profesie?
-Lucrez în branșă de vreo 14 ani. Sincer, la început nici nu credeam că asta e o profesie. Eram prost plătiți și făceam treaba asta mai mult din entuziasm. Nici nu se punea atunci problema de mașină și telefon de serviciu. Am rupt multe perechi de papuci făcând talpa, adică teren.
Apoi lucrurile au devenit serioase, presa a devenit o putere și jurnalismul o meserie. Cât am răspuns de redacții, la radio sau la ziare, am avut întotdeauna o grijă în plus, să caut oameni și să fac ehipa. Mulți au venit, puțini au rămas, dar cu cei care au rămas nu mi-e rușine. Din păcate, acum, foarte mulți tineri fac facultăți de jurnalism, dar nu vor profesa niciodată. Se duc la scoală fară să știe nimic despre meseria asta, fară să aibă talent.
Cei care se visează totuși jurnaliști trebuie să știe că începutul e greu, alergătură de teren, nu cunoști oamenii, nu ai surse, programul de lucru e nedeterminat, lucrezi și în zilele de weekend, câștigi puțin pentru că, fiind novice, nu prea produci.
Doar cei care se îndrăgostesc de meseria asta rămân. Farmecul ei constă în faptul că te simți mai liber, mai puțin supus decât ceilalți. Abia când capeți ceva experiență ajungi să poți trăi decent din munca asta. Chestia e că, acum, criza vă lovi necruțător și presa. Vor fi și ziariști șomeri.

"Un câine învățat slobod e mai greu să îl pui în lanț!"

-Un jurnalist are satisfacții, împliniri și numeroase dezamăgiri. Cum ți-ai manifestat bucuriile, dar mai ales cum ai depășit neimplinirile? Ai avut momente în care ai simțit că renunți, că ești gata să părăsești breasla?

-Cea mai mare satisfacție a unui om de presă este să fie respectat, apreciat, să simță că nu scrie, că nu vorbește în van. Îmi aduc aminte de multe momente frumoase alături de colegi. Situațiile grele au fost și ele suficiente. Proiecte care nu au mers așa cum aș fi vrut, oameni cu care am lucrat și care m-au dezamăgit. Am demisionat de patru ori. Niciodată nu a fost ușor, au fost și despărțiri cu lacrimi.
Dar viața merge înainte și, indiferent ce a fost atunci, îi respect pe oamenii cu care am lucrat. Cât de plecat din breaslă, recunosc că m-am gândit de multe ori și încă mă mai gândesc că aș putea face și altceva, poate macar la fel de bine. Sunt de părere că e greu să te pensionezi din meseria asta. Dar un câine care s-a învățat slobod e greu să-l mai pui în lanț.

"Fac o emisiune pe care o încep azi și o termin mâine!"

-Taverna de la Tele M te arată într-o postura nouă, atât ca om, cât și ca jurnalist, emisiunea fiind o noutate în spațiul media local. Te caracterizează acest tip de format, iți oferă mai multe satisfacții decât ancheta jurnalistica, de exemplu?

-E adevărat că e ceva nou și nu stiu încă în ce măsură prinde asta. E clar că acele eterne talk-show-uri cu unul sau doi invitați la o masa sunt demodate. Șeful m-a chemat o dată la el și mi-a zis să-mi iau câteva zile de concediu, ca să mă gândesc la un format pentru o emisiune de noapte. Și atât m-a dus pe mine mintea.
E foarte greu într-un oraș, într-un județ ca Botoșani, să faci o astfel de emisiune. Să ai seară de seară invitați, s-o începi azi și s-o termini mâine. Și apoi publicul mai vrea să fii și amuzant, și spiritual. Nu știu în ce măsură reușesc. Eu aș vrea să scot în față oameni care până acum au stat în umbră. Oameni care fac sau au de spus ceva interesant. Uneori mă simt în elementul meu, dar sunt și momente în care mă întreb ce caut acolo.
Mi-am propus să fac asta, ca un experiment, macar un sezon. Dacă prinde continuăm, dacă nu, poate încercăm altceva. Fac și o emisiune de călătorii, pentru că îmi place să trăiesc în natură. De partea sobră a meseriei nu mă rup însă. Momentan sunt și redactor șef la Jurnalul de Botoșani.

"Conțac și Roman s-au prins de cumătri!"

-Botoșănenii se manifestă deseori violent la greșelile jurnaliștilor, dar și la subiectele cu care nu sunt de acord. Cum ai prefera să fii corectat? Te deranjează atitudinea grosolană, ești gata să te așezi la masa rotundă și să oferi explicații sau pur și simplu ignori situația respectivă? Vorbim în calitatea ta de redactor-șef, care își asumă răspunderea față de eventuala greșeală a unui reporter din subordine.
-Atitudinea grosolană evident că mă deranjează. Dacă am greșit pot să recunosc. Îmi asum răspunderi și, dacă ceva nu e clar, se poate discuta civilizat. Cei fară de greșeală sunt pictați pe icoane, nu fac presă.
Dar întreb ce s-ar întâmpla dacă în țara asta, timp de o lună, absolut toate ziarele, fie tipărite, online, buletinele de știri de la radio sau jurnalele de la televiziune ar dispărea. Un fel de grevă a ziariștilor. Atunci să vedeți criză. Efectiv nu am mai ști pe ce lume trăim.

-Este de notorietate pasiunea ta pentru pescuit. Ce subiect mare ți-ar plăcea să prinzi dacă arunci undița în politica botoșăneană? Nu mai vorbim despre momeala folosită...
-Ha! Ha! Constantin Conțac și Cristian Roman s-au prins de cumătri. Nu stiu, subiectele vin zilnic, nu le visăm, nu le inventăm. Important e să ai surse și baftă, chiar intuiție, să le afli la timp.

-Planuri pentru noul an și o vorbă bună pentru cititori!
-Pentru că vine criza… să rezist. Aa! Și să fac ceva, o nebunie, nu stiu, să merg cu barca pe Prut până la Dunăre, să prind somn pe Ebru sau știucă în Laponia.
Să fiți sănătoși și să gândiți pozitiv!
Să fiți iubiți și să vi se împlinească visele!

IARNA LA MANASTIREA VORONA

CONSTANTIN DRACSIN, omul care si-a daruit mainile ingerilor

!Mori cu adevarat

cand incepe sa te uite lumea...

Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satul Draxini, comuna Baluseni, judetul Botosani, si s-a stins din viata la 7 ianuarie 1999, in ziua Sfantului Ioan Botezatorul.

Este inmormantat la Cimitirul Eternitatea, din Botosani.

A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti.

A publicat in timpul vietii opt volume (primul in 1981), numeroase grupaje de poeme in reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafarul", Romania literara"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze si au ajuns in variate colectii particulare.

Daca ar fi trait intr-un alt timp, intr-un alt oras, intr-o alta tara, Constantin Dracsin ar fi fost un simbol. Al victoriei in fata infrangerii, al putintei in fata neputintei, al bucuriei in fata intunecimii.

Dracsin a fost omul care si-a plimbat intotdeauna manecile in buzunarele goale. Pentru ca mainile si le imprumutase ingerilor.

Asa si-a inceput joaca. Joaca de-a poezia, de-a chinul, de-a viata.

Un poet care si-a trecut cuvintele printre dinti si le-a prefacut in poem. Un artist care, pentru ca nu avea maini, a desenat cu ochii. Poetul care a creat minuni cu creionul intre dinti.

Un confrate de generatie care scrie cu creionul intre dintii sai albi si puternici de moldovean asa cum lucra Luchian in anii sai din urma. Sunt miscat de seninatatea verbului sau, de curatenia si candoarea cu care strabate veacul si viata ce i s-a dat..., scria Ioan Alexandru in aprilie 1976.

Am dat peste un om

care nu stie sa faca un rau bine;

fericit pentru acest lucru

in fericirea lui

fara margini.

Astfel povestea despre sine Constantin Dracsin, in Autoportret. Cuvinte de o curatenie biblica, intocmai Fericirilor: Fericit in fericirea fara margini!

Prea putin cunoscut printre botosaneni, aproape uitat de strazile pe care le-a strabatut, Poetul isi urmeaza acum nemurirea pentru care se pregatise amanuntit timp de 59 de ani.

ZBUCIUMUL JUGULUI

Totdeauna am preferat mai intai

joaca, -

dupa aceea moartea.

Odata chiar murisem

nejucat; -

ca sa ma intorc nejucat

la oile mele.

Se spune ca hartia fiecaruia

este scrisa,

de la cap la coada,

din inceputuri;

jugul ma tine

dupa ce-l duc

prin zi si noapte

zbuciumat.

Hai,

priviti-ma unde ma doare;

de jocul meu sa-si bata joc

numai

cuvantul, mama,

si tot ce iese in ei,

frumos!

DUMNEZEU SA TE ODIHNEASCA IN PACE, CONSTANTINE!

IARNA LA MANASTIREA GOROVEI

Maria (fragment de roman)

De unde vine această nefirească înţelegere a ceea ce ne este dat? De unde porneşte sentimentul de siguranţă, de acceptare a unui om pe care l-ai văzut pentru prima oară, l-ai simţit o clipă şi ţi-ai deschis inima fără teamă, pentru că el este, Dumnezeu îţi trimite gândul acesta, că el este!

Pe Traian îl ştia de multă vreme, deşi mai mult din auzite, iar vorbele ce-i treceau pe lângă urechi Mariei erau departe de a o face să-l placă în vreun fel. Prima dată a vorbit cu el întâmplător, sau mai degrabă într-o circumstanţă socială, pentru că se nimeriseră împreună la un prieten comun. Un prieten mai mult al lui, decât al ei.

De aceea, poate, Traian îşi asumase şi rolul de gazdă, cât timp Luca plecase până jos, la un chioşc de reviste. De fapt, Maria realiză că trecuse ceva vreme şi îşi dădu seama că Luca, avea ea o presimţire, va întârzia mult…

Traian, abia acum îl privea cu atenţie, se plimba fără rost prin cameră, într-o agitaţie alungată din când în când de o abia simţită amabilitate. Maria se aşezase pe o canapea. Îşi aşeză alături pălăria cu boruri largi, era vară şi vara îi plăcea să poarte pălăria aceea mare, pe care o simţea acoperindu-i uneori o grămadă de gânduri. Mergea pe stradă, astfel, într-o intimitate cu ea însăşi, cu gândurile neamăgite de vreo iubire zăludă. Furişa, din când în când, priviri scurte către bărbatul înalt, frumos, timid şi total dezorientat, care nu semăna cu nimic din ce aflase de la prea mulţii prieteni despre el.
Nu au vorbit mai deloc şi Maria hotărî să plece, deşi gestul ei putea părea nepoliticos pentru gazdă.

Se mai vedeau întâmplător, păcăliţi de conjuncturi sau de proastele evenimente care se mai organizau, când şi când, prin oraş.

Într-o seară, Traian i-a bătut în uşă. Maria a deschis fără să verifice vizorul, tocmai pentru că ştia că el este. Deşi nu vorbiseră mai deloc, amândoi ştiau că, mai devreme sau mai târziu, el va suna la uşă.

Într-un fel, Maria îşi încălecă dureros buza de jos, cu ciudă şi, puţin, cu durere. Dacă chiar a venit, atunci e adevărat tot ce se spunea despre el. Dacă a venit, cum va credita ea tot ce urma să i se spună? Cum să aibă încredere în tot soiul de vorbe care, oricât de frumoase ar fi, urmăresc aşternutul şi cămaşa ei de noapte scurtă, de vară?
- Bună seara!
- Bună!
Maria nu avea nici un motiv să nu îi lase liber cadrul uşii, măcar dintr-o ospitalitate umană, meschină, ca a tuturor participanţilor la acest trafic uman, fără semnalizatoare luminoase pentru pericole sau măcar indicatoare ce ar putea să-ţi schimbe destinul, la un moment dat. Dacă i s-ar fi cerut să aleagă ceva, ar fi afişat, pentru acel moment, un avertisment de genul Atenţie! Risc maxim!, punctat de un început de Mozart, ca o agonie asemănătoare nebuniei. Nebunie pe care, însă, Maria o accepta.
- Ţi-am adus ceva!
- Intră mai întâi, se ruşină Maria brusc de toate gândurile care circulau bezmetice, peste limita admisă, prin mintea care, nu ştia de ce, îi scăpase de sub control.
- Nu stau mult, dar vreau să îţi arăt ceva.
Şi scoase, cu o delicateţe care îi transmise Mariei fiori umblători prin inimă, o carte mică, albă, din colecţia veche „Cele mai frumoase poezii”.

Autorul era greu de descifrat din pricina uzurii cărţii, dar reuşi, dintr-o privire, să citească: Octavio Paz. Nu auzise niciodată de el, de asta nici nu se lăsă foarte afectată de marea surpriză.

Albul iernii si iarna sufletului, totuna!

Mi-e greu sa scriu ca si cum m-as iubi.
Mi-e greu sa vorbesc ca si cum as zambi.
Sunt iubiri si taceri in viata pe care le descrii cam asa: am visat cu ochii deschisi un inger. am simtit falfaire de aripi, am zburat, am zambit. apoi am stiut ca ochii deschisi erau tot in vis. acum nici nu mai stiu daca macar visul a fost vis. ar fi bine sa fi fost.
Avem nevoie, se pare, de certitudinea ca visul este traibil, ca il putem contabiliza, la final, in rubrica: am trait, am iubit.
Pentru ca, daca nu le punem la socoteala, ce mai ramane in afara de vise?
Dimineti insiruite dupa geamuri care ascund pustietati, amiezi in asteptare, seri in asternuturi reci, eventual colorate, o zi alb, o zi verde, in alta rosii.
Ce mai ramane in afara de vise?
Doar ceea ce ai iubit cu adevarat!
Si mai stiu sigur ca imi voi aminti ceea ce niciodata nu am avut curajul sa traiesc!

TOLERANTA SCUZA SCOPUL, DAR ACUZA MIJLOACELE!

Toate epocile si-au purtat cu demnitate valorile. Dar, mai presus de valori, timpul si-a tinut aproape nonvalorile, lichelele si netrebnicii.

Pentru ca, dintotdeauna, geniile au existat pur si simplu, pe cand paranoicii, megalomanii si falsii eroi au creat haos, harababura si, nu de putine ori, au pornit cruciade in numele unor adevaruri care, oricum, nu aveau nevoie sa fie aparate.

Doar ca aceasta micime a mintii incepe sa patrunda, pe zi ce trece, tot mai adanc in structurile politice, administrative, culturale, sociale, in posturi cheie, de maxima raspundere.

Nu numai la nivel local, ci si national, in fruntea statului.

De asta artisti precum Stefan Iordache se sfarsesc din viata scarbiti de propriul popor, de proprii conducatori. De asta un mare actor, Radu Beligan, la 90 de ani, priveste cu ochii pierduti o Romanie uitata in ea insasi, parasita de un trecut fara putere, pradata la drumul mare de tot felul de baroni, ministri, sinistri...

Intelectualii de salon isi frang limbile in galetile inculturii, isi construiesc propriile glorii, lasand in seama posteritatii doar productiile lor artistice fumegande. Care, oricum, vor ajunge in "almanahe", la rubrica "succesuri".

Doar timpul, spuneam, isi poarta cu demnitate specimenele, cu toleranta si intelepciune, pentru a demonstra, daca mai era nevoie, nimicnicia si vremelnicia mizeriilor umane.

Pentru ca ce nu stiu aceste mici fiinte este ca, atunci cand ai impresia ca ai invins tot universul, inseamna ca nu te vei conduce niciodata pe tine insuti.

Prima zi dupa!

A murit Anca Parghel.

Am urmarit, de cateva luni, un om care invata sa moara. Uneori, daca reusesti sa intelegi rostul si lectia despre viata, treci granita spre Dumnezeu inca inainte ca trupul sa anunte cealalta traire.

Nu stiu sa spun daca foarte mare tristete mi-a fost astazi, cand am aflat. Mai degraba o fulgerare a spiritului, o constientizare a faptului ca trupul rezista mult mai putin decat iubirea, decat gandul si frumusetea unei vieti construite prin oameni.

E timpul, imi spun, sa arunc cutiile in care am adunat, de-a lungul anilor, framantari, cuvinte care au insemnat mai mult decat era necesar, frici si pustiuri inselatoare.

Nu se poate trai pentru ziua de maine. Nici pentru cea de azi. Se poate trai, in schimb, pentru zilele pe care nu le vom mai cunoaste, zilele care vor incepe fara noi.

De azi, voi trai ca prima zi de dupa.

Nu mi-am dat seama, pana azi, ca aceasta poate fi o forma de a o lua de la inceput. Nu am stiut ca poti trai timpul fara ca tu sa ii apartii lui, timpului. Ca astfel poti juca fiecare clipa ca si cum maine o poti reface, relua, construi, modela.

Recunosc, imi da o detasare imensa acest gand. Ca si cum s-a creat deja o dedublare a spiritului, o asezare deasupra lucrurilor, rareori printre ele.

Poveste de noiembrie

Azi mi-a daruit Dumnezeu o intamplare frumoasa. Intr-un supermarket din Botosani. O doamna de care ma lega pana acum doar o cunostinta comuna, Maica Marina de la Schitul Fetesti, m-a bucurat in mod cu totul neasteptat. Intalnirea vine dupa zile intregi in care parca ne zaream, dar nu ne vedeam cu adevarat. Asta-seara am stat fata in fata. Nu stiu despre doamna decat ca este procuror.

In mijlocul unui supermarket, am discutat despre Maica Marina, despre Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga), Cezar Ivanescu, Manastirea Guranda si Maica Gabriela.

Cu cosurile de cumparaturi atarnate de noi, de parca nu stiam ce sa mai facem cu ele... Sprijinite de frigiderul de inghetata, ferindu-ne de cumparatorii grabiti si preocupati.


Abia tarziu, la cateva ore, am realizat ca Dumnezeu mi-a facut azi un dar. Si ca nu pot sa nu Ii multumesc, cu drag.

Maria (fragment de roman)

Fiecare zi o apropia tot mai mult de trecut, îndepărtând-o, însă, de cea care fusese, de parcă abia acum începea să se cunoască cu adevărat, abia acum învăţa să iubească, ca şi cum viaţa ei nu fusese decât o repetiţie pentru ce urma să i se întâmple cu adevărat important. Poate că nici acum nu era mulţumită, nu se simţea împlinită, dar iubea, şi iubirea ei nu mai depindea de un bărbat, nu se mai hrănea din prezenţa fizică a celuilalt. Se desprinsese de material, de manifestări, de dureri provocate de atitudini sau reacţii de care totdeauna se legase în trecut.

Îi era recunoscătoare lui Traian că o învăţase ce înseamnă iubirea. Îi era dragă această iubire, tocmai pentru că o trăia într-un plan subtil, nu la vedere, pentru că nu era o stare care o expune privirilor, remarcilor, răutăţilor. Era un mister al trăirii interioare pe care nu-l mai simţise niciodată şi care o apăra chiar şi de ea însăşi.

Poate că chiar şi Traian era mirat de această iubire. Pentru că nu înţelegea la început de ce Maria îl privea îndelung, în tăcere, la sfârşit şoptind doar:
- Mi-eşti drag, om…
Pictura o izola într-un fel de lume şi, în egală măsură, o apăra de manifestările publice ale unei bresle aflată în concurenţă cu ea însăşi. Maria refuza să participe la expoziţiile de grup, tocmai pentru că grupul, în accepţiunea confraţilor ei, nu reprezenta o uniune artistică, ci mai degrabă o motivaţie socială şi un orgoliu bine ascuns.

Observase cu atenţie felul în care se formau aceste grupuri şi constatase, cu părere de rău, că de fiecare dată exista un lider de expunere, un pictor nu atât de bine cotat încât să se prezinte singur cu succes, şi nici atât de căutat încât să stârnească interesul eventualilor colecţionari sau cumpărători de artă. Aşa că se alegea varianta expunerii în grup, iar scopul se definea de fiecare dată în ziua vernisajului.

Criticii erau aleşi pe o singură sprânceană, presa invitată cu mare atenţie şi motivată pe măsură, prietenii şi familia în primul rând, şi reţeta funcţionează, aluatul creşte fără alte ingrediente artificiale. Astfel, nimeni nu se mai mira că, dintr-un grup de patru-cinci expozanţi, întâmplător sau nu, se vorbea aproape exclusiv despre unul singur. Şi toată adunarea găseşte acest drept meritat, de vreme ce lucrările celorlalţi, iarăşi întâmplător sau nu, sunt mult sub nivelul vedetei manifestării.

Fără a expune, dar şi fără a se expune inutil, Maria picta într-o intimitate glorioasă a propriei camere, un atelier atent luminat, bine aranjat şi structurat încât să folosească spaţiul cât mai util. În aglomeraţia aparent dezordonată, reuşise să armonizeze volumul interiorului cu un aer personal, discret, punctat de sofaua de dimensiuni mici, portocalie, care lumina mijlocul camerei, pe duşumeaua de culoarea frunzelor de cireş în toamna târzie.

Pe cadrul uşii, la intrare, atârnase un nud mic, o lucrare foarte lungă şi extrem de îngustă, pe fond verde rupt delicat cu nuanţe de roşu închis, mai mult un cărămiziu cuminte, asortat cu frunzele naturale lipite alături, pe perete.
Aici o vizita Traian, după dimineaţa cu ceaiul de mentă alintat de nucile sfărâmate şi prăjite. De fiecare dată venea pe neanunţate, cu flori albastre de câmp în braţe, buchete mari, uriaşe, care-i acopereau faţa până ajungea în atelier. De cele mei multe ori le aranja singur, căuta vasele cele mai potrivite, locul cel mai de efect.

Maria îl urmărea curioasă, descoperise în el un bărbat cu un simţ artistic nebănuit, un critic documentat, un prieten sincer şi, în ultimul timp, un om drag, tot mai drag. Se simţeau bine împreună, chiar dacă stăteau minute în şir îmbrăţişaţi, fără să se fi sărutat vreodată, sau doar sporovăiau la nesfârşit, până târziu în noapte, despre pictură sau literatură.

Traian era un spirit aproape enciclopedic, cu răbdare, subiectele abordate fiind mai mereu epuizate până la cele mai mici aspecte. Maria ar fi vrut să recunoască adevărul, că se îndrăgostise de el din noaptea în care îi citise poezii, sau din dimineaţa în care îi bătuse la uşă, sau poate din prima seară în care i-a umplut casa cu flori…

Îl dorea lângă ea, să i se chircească în inimă, să-l simtă odată cu fiecare bătaie a inimii lui, să-i curgă apoi prin vene, prin fiecare fibră, până în talpă, să i se scurgă cu fiecare pas, să-i fie astfel trecere prin lume.

Ea, Maria, să fie urma lui de paşi printre oameni.

Cezar Ivanescu - strigatul vietii! ULTIMUL

Pentru gloria Clarei
(Sutrele muteniei)

!de trei ori Moartea
mi-ai luat-o cu mana
ca pe o panza
de paianjen
de pe fata:
acuma Moartea
ma tine in Moarte,
Fiica mea, Clara,
tine-ma-n viata!

(poemul apartine Clarei Arustei, fiica Poetului)

Viata sunt eu!

Minunile nu se intampla niciodata degeaba. De asta nici nu ai cum sa ceri, daca nu ai pentru ce sa le traiesti. Se intampla sa te saturi uneori de tine, sa te certi si sa te dezici, ca si cum simti nevoia sa te desparti de sinele tau. Se intampla sa gresesti atunci, dar niciodata nu vei sti ce ar fi daca Dumnezeu chiar te-ar asculta.

Exista, probabil, un sens al fiecaruia, o viata a sinelui dincolo de aparente, dincolo de certitudine si concret. In plan subtil, fiecare clipa adanceste sau inalta, functie de ganduri, vise sau pustietati hazlii.

Am o stare de lehamite aruncata la intamplare. Ca si cum as privi prin camera si nu as recunoaste nimic. Acum ma nasc si nici macar nu sunt constienta de asta. Cred ca, de fapt, m-am saturat. Cred ca azi mi-am bagat bine in cap ca am nevoie de altceva. Ca nu-mi place ce fac tocmai pentru ca nu asta sunt eu. Daca mai stiu cine sunt eu. Nu cred ca mai stiu. Poate ca e momentul sa risc. Oricum nu mai conteaza.

Dar e bine sa ne gandim mai des ca pana dimineata s-ar putea sa nu mai fim. NU cred ca imi doresc sa muncesc pentru bani, sa imi amanetez viata. Imi lipseste libertatea de a muri. Asta simt.

Ziua impacarii

Ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. E frig afara, atmosfera de noiembrie. Zi de impacari cu sufletul nostru si al altora deopotriva.

Ar trebui sa ne imprietenim cu Sfintii astazi, sa invatam sa ne zambim noua insine, sa facem repetitii de dragoste si, astfel, sa ne daruim lumii.

Astazi suntem cel mai aproape de Dumnezeu, astazi avem portile deschise catre El.

Bucuria si Pacea. Iubirea si Tacerea prin cuvinte.

LA MULTI ANI MIHAIL, MIHAELA, GABRIEL, GABRIELA!

Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger!

Am un sentiment ciudat in legatura cu un om pe care nu il cunosc decat in plan subtil. Recunosc, e o indrazneala sa folosesc aceste cuvinte in contextul social de astazi. Dar totdeauna m-au fascinat provocarile de acest gen. M-au stimulat si m-au facut atenta la fiecare gand aparent fara rost, intamplator, la acel flash ratacit, care ti se agata de haine intr-un iritant joc al subintelesurilor.

L-am admirat fascinata pe Cezar Ivanescu, din mai multe motive: pentru ca era din Barlad, adica la 15 kilometri de satul meu, Tutova, pentru ca in preajma lui m-am simtit mereu mult mai constienta de mine insami decat m-as fi simtit oriunde in alta parte, tocmai pentru ca imi doream sa traiesc constient apropierea de el, imaginandu-mi cum se simt cei care au trecut, chiar si numai in lungul strazii, pe langa Nichita Stanescu, Marin Preda, Steinhardt, Noica. Cezar le stia masura, le stia maretiile. Cezar a fost singurul care si-a stiut propria masura, care si-a recunoscut propria maretie.

In ziua de 24 aprilie ma aflam in fata unei manastiri vechi, o manastire chinuita aspru de comunisti. Printr-un telefon, era spre seara, aflu ca a murit Cezar Ivanescu, la Spitalul Floreasca. Poate ca a fost prima lumanare pe care cineva a aprins-o in biserica pentru sufletul sau. Poate, cine stie, zic si eu. Am postat si aici imaginea manastirii. Se afla la cativa kilometri de Botosani. Manastirea Agafton, un loc unde Mihai Eminescu poposea des la matusile lui, maici in manastire, care se odihnesc astazi in cimitirul acestui locas.

Abia peste cateva zile, de fapt in ziua trecerii sale in Pamant si ridicarea la Ceruri, indraznesc sa scriu un text. L-am publicat. Un text pe care, peste un timp, l-am regasit in mai toate evocarile despre Cezar Ivanescu. Nu stiam cine il preluase. Intre timp mi-am facut acest blog, mai mult din dorinta de a-mi depasi propria teama fata de tehnica informatiei, din frustrarile mele fata de nepriceperea in lumea internetului. De fapt, am deschis o usa, fara sa imi dau seama. Pe aceasta usa a intrat, destul de repede, Clara Arustei. Fiica adoptiva a Poetului, care mi-a povestit cum a preluat textul despre Cezar Ivanescu. Ca mentiunea care insotea peste tot textul meu: Redau cel mai succint, frumos si trist articol scris la moartea lui Cezar Ivanescu - ii apartine.

Legatura dintre noi s-a refacut peste cateva luni, la fel de spectaculos spiritual. Acelasi sentiment greu de definit, aparut intr-o seara de octombrie, m-a lamurit asupra a ceea ce simteam: am socotit rapid si mi-am dat seama: se implineau sase luni de la plecarea din lume a lui Don Cezar. Am mai scris un text, dupa care a mai urmat unul, in ziua de 24 octombrie.

Acum, parca rostul meu s-a terminat. Asta simt si s-ar putea sa gresesc. Desi in aceasta seara am simtit ca vreau sa scriu despre Clara. Sa spun ca mi-a facut bine sa ascult, intr-o seara, la telefon, frumuseti din viata Poetului, frumuseti tragice, sfasietoare, dar frumuseti, pentru ca doar ingerii le pot trai.

Asa cum, mi-a spus Clara, Cezar Ivanescu scrisese intr-o scrisoare: Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger! Si s-a sfarsit in Vinerea Mare! Mi-am dorit, cateva zile la rand, sa ma intalnesc cu Clara, imi imaginam ca imi va povesti la nesfasit, fara capat si fara mantuire.

Acum cred ca nu mai vreau. E acea zona de nedefinit, de infinit. E acea voce de niciunde, asa cum mi-a spus: ciudat cum am inceput sa vorbim, ciudat cum, dintre toate textele, acela al tau a fost altfel. Mi-ar placea sa ascult la radio, sa existe inregistrari cu zilele Poetului povestite de Clara.

Povestile Clarei, asa s-ar numi. Le astept.

Despre altceva as fi vrut sa scriu!

Ce lipseste si ce prisoseste unei societati adanc infipte in cutume, prejudecati, false valori si reale carente de educatie, cultura si civilizatie?

Ar prisosi increderea in sine a fiecarui participant activ la spectacolul strazii, o incredere care atinge deseori limitele orgolioase ale ipocriziei, dar si ale badaraniei condimentate abundent de cuvinte incluse de curand in vocabularul de baza al romanului.

Ar prisosi ignoranta care inlocuieste cu succes calitatea oricarui act de bun simt. O dictatura a poporului de dragul multimii si a gloatei ca valoare suprema.

O victorie a prostiei, girata viclean de niste conducatori constienti de puterea ei, a prostiei, in campaniile electorale, folosita ca hrana subliminala a celor multi.

Lipseste din societate decizia. Lipsa de reactie a fiecaruia la pomeni, la prostie, la lideri injumatatiti de capacitatea lor intelectuala si culturala. Lipsa de bun simt. Lipsa de educatie. Lipsa de civilizatie. Lipsa de dragoste. Lipsa de daruire.

Lipsa de responsabilitate in viata, la locul de munca, in iubire, in colectiv, pe strada, pe stadion, pe ecranele TV, pe hartia de ziar, in pat, in tramvai, la stopul de la intersectie, la telefon, pe mess...

Putin cate putin, invatam sa ne prisosim si sa ne lipsim de noi insine.

RECUNOASTEREA NOIMEI

Un soi de neputinta spirituala, psihica, o greutate a simtirii, zilnic, permanent, ca un pustiu ce se intinde, ti se agata de umeri, de spate, de ochi, de auz. O lehamite sociala si o deznadejde sufleteasca, chiar daca realizezi pericolul caderii in tine insuti.

Un timp al nimanui, trait laolalta si uneori fara rost. Traim superficialul si superficialitatea cu farmec si degajare. Inspaimantati si inspaimantatori de atata ignoranta si nesupunere la Legile divine.

Ne lasam acaparati de plosnite, dar avem curaj sa ripostam firescului, pentru ca am invatat sa ne negam pe noi insine, sa nu ne mai recunoastem, sa nu ne dezvaluim fiorii in fata rugaciunii, sa nu recunoastem Minunea tocmai pentru ca ne-au invatat ca ea dureaza doar trei zile.

Maria (fragment de roman)

Chiar dacă nu era decât o acţiune susţinută mental, Maria se confesa cu toată încrederea lui Traian. Cu fiecare amintire reconstruită, îi transmitea bărbatului mai mult absent din viaţa ei întreaga trăire prăbuşită pe altarul unei existenţe alambicate, neînţelese, frustrante de multe ori, dar de un specific feminin frapant, atât de feminin încât, deseori, credea că trăieşte banal, şters, terestru, fără înălţarea spiritelor dansante întru dezlipirea de palpabil şi concret.

După ani de zile, Traian încă era în viaţa Mariei o mare necunoscută, purtată şi menţinută zilnic de sentimente contradictorii, de la iubire profundă, clară şi aproape vitală, sentimente care o menţineau în văzul lumii concrete, până la stări confuze, amestecate, afundătoare într-o mocirloasă agonie. În acele zile alegea fuga. De oameni, de colegi, de Traian, de privirile câinilor de pe stradă, de vietăţi cu ochi, cu simţuri, care ar putea ghici agitaţia din sufletul ei. Erau zilele în care nu ridica privirea când trecea pe lângă biserică şi nici mâna, în semnul crucii. Erau zilele în care nu exista.

Noaptea cu Domnul Stratis corăbierul al lui Sepheris a rămas în viaţa lor un reper pe care îl evocă de fiecare dată când are nevoie de o justificare a legăturii dintre ei. De ce a acceptat să îl primească, de ce a dansat cu el, de ce a rămas în braţele lui începând cu noaptea aceea, o mulţime de întrebări care o adulmecau şi astăzi. De ce Dumnezeu a strigat atunci: acesta e omul tău, iubeşte-l! De ce tocmai acesta, de ce tocmai atunci?


Maria terminase de câţiva ani facultatea, făcuse o licenţă mistuitoare, despre actualitatea picturii bizantine şi pericolul degradării ei în modernitatea picturală. Între timp se întorsese la o veche dragoste, poezia. Săptămânal recita la un post de radio, într-o emisiune dedicată exclusiv poeziei. Picta mult, în general peisaje şi portrete, într-o combinaţie de grafică şi culoare, tonuri austere, reci, dar care lăsau să trăiască priviri, stări, ca într-o muzică pentru pian, simplă, lipsită de complexitate tehnică, însă sfâşietoare prin simplitate.



Aşa o găsise Traian, un bărbat care căuta cu disperare feminitatea, care se lăsase cucerit de pălăria ei cu boruri largi, de vară, de rochiile ei mai mereu lungi, până în pământ, de discuţiile diverse pe care le purtau ocazional. Atunci când se vedeau întâmplător, Maria simţea că vrea să ştie mai multe despre el, că îi place sensibilitatea lui, pe care nu o mai regăsise în alţi bărbaţi, o sensibilitate aproape feminină, dublată de o atitudine masculină care ieşea la suprafaţă când te aşteptai mai puţin.


***
Într-o dimineaţă, pe când străbătea absentă cu privirea lumina ceţoasă de afară, auzi bătăi în uşă. Privi ceasul. Prea dimineaţă ca să fie vreo prietenă, prea târziu ca să fie instalatorul pe care îl tot chema de câteva zile. Un firişor de apă îşi făcea loc pe lângă chiuvetă şi nu-i dădea de capăt, aşa că se hotărâse să apeleze la un profesionist, înainte de a se întâmpla vreo minune în baie.
Deschise uşa fără să privească prin vizor şi un timp nu ştiu cum să reacţioneze. În prag, Traian o privea într-un fel aparte, de parcă nici el nu conştientiza unde se află, de ce se află acolo şi, mai ales, ce urmează să facă mai departe. Maria aştepta cu uşa deschisă şi crezu, câteva clipe, că Traian nu venise ca să intre, ci doar să o vadă şi să plece.
- Bună dimineaţa, îi spuse simplu. M-am trezit cu gândul la tine şi am îndrăznit să vin. Poţi să nu spui nimic şi voi pleca sau poţi să te bucuri şi să bem o cafea. Ce spui?
- Intră şi mă voi bucura. Va trebui, însă, să inventezi un motiv mai bun ca să primeşti şi o cafea, îi răspunse Maria şi lăsă liber cadrul uşii.
Îl urmărea cu coada ochiului. Era îmbrăcat lejer, un tricou negru, lăsat în umeri cât să îi dea un aer de aparentă neglijenţă sau mai degrabă de voit nonconformism, lăsat să curgă tinereşte peste nişte blugi clasici, un fel de negru catifea, toate oferindu-i o eleganţă actoricească, de personaj cuminte, însă de la care toată lumea aşteaptă să vină surpriza care, de altfel, sprijină întreaga poveste.
- Ciudată ceaţa de afară, nu crezi?
- Da, mă mir chiar cum de ai ieşit pe o vreme ca asta, încercă Maria o conversaţie din care aştepta doar să afle motivul venirii lui Traian în casa ei.
Departe de a încerca să dezvăluie secretul vizitei matinale, bărbatul invadase, cu o familiaritate pe care Maria o observa consternată, tot spaţiul casei. Fără a pătrunde fizic în fiecare cameră, casa se transformase brusc într-o clepsidră uriaşă în care se scurgea cu precizie de ceasornic englezesc fiecare privire a lui Traian. Oricât ar fi încercat să se ascundă de el, să afişeze indiferenţa şi stăpânirea de sine de care se credea capabilă, oricât s-ar fi străduit să nu-i arate ce simte, clepsidra acţiona cu perfidie în ciuda ei. Într-un târziu se lăsă furată de vârtej şi trecută prin gâtul îngust al timpului până în partea cealaltă, viaţa fără clipe numărate, fără încăperi şi pereţi care au darul de a limita, ascunde sau, poate, proteja. Maria se lăsă prinsă în braţe, chiar dacă vârtejul clepsidrei o năucise, o aruncase fără plasă de siguranţă, ca într-un număr de risc maxim, în urma căruia poţi deveni nemuritor sau, dimpotrivă, veşnic vulnerabil.
- De ce ai folosit aşa mult albastru?
Maria tresări puternic, aruncă în spate toate gândurile şi se întoarse spre Traian, care studia cu atenţie ultimul ei tablou, atârnat lejer pe un perete al camere de zi. Îi plăcuse să picteze pânza aceea tocmai pentru că folosise mult albastru, în multe tonuri, un joc floral optimist. Întreaga imagine, o vază cu flori albe şi albastre, accentuate cu două picături de galben şi câteva mărgele de roşu, o lumina de fiecare dată şi îi crea o stare de bine.
- Albastrul, chiar dacă pare o culoare rece, mă purifică. Totdeauna am simţit asta.
- Da, dar predomină albastrul. Ai putea să-l numeşti Tabloul albastru…
- N-ar fi rău! Chiar îmi place cum sună, mulţumesc!
Traian râse şi Maria îi aruncă o privire caldă. Până la urmă, ce contează pentru ce a intrat în casa ei? Ce importanţă are că e dimineaţă, de vreme ce amândoi vieţuiesc în acelaşi timp? Cât va conta întâmplarea asta peste vreme, ce va rămâne în sufletul lor din ceaţa de afară, din discuţia despre tabloul albastru?
- Crezi că merit o cafea? De fapt, nu prea beau cafea şi, dacă nu par snob sau pretenţios, aş prefera un ceai.
- Pai, dacă tot ai criticat aşa de mult tabloul meu, se cade să impunem un protocol, întru îmbunarea criticului! Aşadar, ceai să fie.
Îi arătă lui Traian un fotoliu nu prea departe şi se îndreptă spre aragaz, pentru a pune apa la fiert. Alese în grabă felul de ceai, între numeroasele pliculeţe îmbietoare din comerţ şi frunzele de mentă aduse de la sute de kilometri distanţă de mama ei, din grădina casei părinteşti, se opri la cele din urmă. Garnisi cana înaltă cu o felie de lămâie şi aşeză pe masă tăviţa, presărând alături câteva bucăţele de nucă sfărâmată şi prăjită, care împrăştia, alături de mirosul de mentă, o mireasmă plăcută.
- Uite motivul pentru care am bătut la uşa ta. Pentru nimic în lume nu aş fi ratat frumuseţea acestei clipe, şi Traian o cuprinse firesc de după umeri.
Era pentru prima dată când îi intra în casă, după noaptea cu Domnul Stratis corăbierul. De atunci, fiecare a evitat să creeze ocazii de a rămâne împreună în aceeaşi încăpere, considerând că era nevoie de un răgaz pentru limpezirea sentimentelor.



Viaţa se aşezase cumva şi Maria ezita să şi-o complice inutil. Un soi de conservatorism o menţinea într-o linişte controlată, deşi în tot mai multe zile se voia dorită, căutată, chemată. Şi pentru că toţi bărbaţii din jurul ei păreau să caute altceva decât era ea, se mulţumea să observe cu detaşare manifestările prietenelor, ale bărbaţilor care îi străbăteau episodic zilele, întâmplător sau nu, să se convingă tot mai mult că a crea o relaţie ca cea pe care o visa ea necesita o adevărată artă a comicării şi, mai ales, a răbdării.
Nu nega furnicăturile care o năpădeau când în minte i se furişa chipul lui Traian. Nu se sfia să-şi recunoască sieşi că imaginaţia o lua razna şi că, în sufletul ei, îşi dorea să fie iubită de el. Foarte repede, însă, cobora cu picioarele pe pământ. Traian nu s-ar fi oprit niciodată la ea. În primul rând pentru că toată viaţa cucerise orice femeie dorise, dar mai ales pentru că ea se simţea mult prea ştearsă pentru el, poate neinteresantă, ca să nu spună modestă. Totdeauna a crezut că bărbaţii pot fi cuceriţi de o imagine, de o prefacere a trupului care nu ţine de interior, ci de o investiţie materială pe care o implică îmbrăcămintea, coafura, cosmeticalele.


Observa cum prietenele ei reuşeau să se transforme în femei cu adevărat cuceritoare, chiar dacă, atunci când le vedea nearanjate, nu exprimau mare lucru. Cu toate acestea, îşi propusese să nu cedeze niciodată acestor ispite, chiar dacă asta însemna că nu are nici o şansă în faţa unui om ca Traian.
Acum îl privea sorbindu-şi ceaiul şi se întreba câte din gândurile ei de atunci mai au susţinere logică. Îi plăcea cum ţine cana cu delicateţe, de parcă ar vrea să se hrănească din căldura pe care o emana porţelanul pictat cu uleiuri chiar de ea, într-o zi de Paşti în care se simţise singură. O privea adânc, fără să o fixeze, mai degrabă se simţea cuprinsă de privirile lui, ca şi cum nu ar putea face nici un pas în afara spaţiului delimitat de el, ca într-o sferă care, în funcţie de starea ei, se dilată sau, dimpotrivă, o sufocă brusc.


****
Nimic din misterul acesta, care o străbătea de când îl cunoştea pe Traian, nu mai trăise până atunci, şi poate că aici greşise atât de mult. Totdeauna, în trecut, îşi proiectase mental un viitor aşa cum ar fi crezut ea că poate fi. Nu se lăsase niciodată în voia lui Dumnezeu, nu se dăruise neprevăzutului, tocmai din teama de a nu se mai lăsa surprinsă de propriul destin.


La opt ani, când a murit tatăl ei, a rămas multe zile într-o aşteptare mută, sticloasă, încordată. În fiecare noapte aştepta să adoarmă pentru ca dimineaţa să reaşeze cubuleţele pe care Dumnezeu, nu ştia de ce, le încurcase într-un mod numai de El înţeles.


De atunci, inconştient, se străduia să-şi aranjeze singură întâmplările, să nu se mai lase surprinsă de nimic, să-şi facă viaţa previzibilă.

Botosanii, un oras de langa Ipotesti

Botosanii au devenit, dupa caderea aproape dramatica a economiei si subculturalizarea fortata din perioada comunista, un oras care mai fiinteaza prin trecut. Botosanii au devenit, incet-incet, un oras de langa Ipotesti

Inca de la intrarea in sat, oamenii aduc cel mai bine cu trecutul, cu dulceata Eminescului cel pururi mediatizat, adulat, strigat, pitigaiat, si totusi atat de putin cunoscut.

Oamenii satului stiu cel mai bine ce inseamna sa fii ipotestean. Nu s-au simtit niciodata exclusi, chiar daca au privit peste gardul manifestarilor patriotarde sau electorale, de atatea zeci de ani.


Calea spre Dumnezeu

Gardul Complexului muzeal de astazi leaga strans intre ele cladirile cu semnificatii nationale, culturale sau sentimentale: Casa memoriala a poetului Mihai Eminescu, desi este o cladire reconstruita abia prin anii 70-80, pe fundatia veche a casei copilariei lui Mihai, casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua cladire a muzeului sau Biblioteca Nationala „Laurentiu Ulici”, locas de frumoasa amintire a celui ce a fost Laurentiu Ulici, de la a carui donatie de sute de volume a pornit ideea acestei biblioteci.
In centrul acestora, insa, un fel de paideuma ipotesteana, ridica varful drept si semet biserica satului. Alaturi de cea veche, mica si alba, Bisericuta familiei Eminovici.
Oamenii tacuti ai Ipotestiului si-au pastrat dreptul de a trece prin spatiul Complexului si nimic nu-i poate intoarce din drumul lor spre biserica sau spre cimitir.


Biserica ctitorita de Nicolae Iorga

La aproape 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, o subscriptie publica, initiata de scriitorul Cezar Petrescu, alaturi de unul dintre marii oameni ai Romaniei, istoricul Nicolae Iorga, facuta prin intermediul revistei Neamul romanesc, aduna bani pentru terminarea bisericii noi din Ipotesti.

O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, si nu numai: un locas inchinat unui poet, care avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril.

Constructia bisericii noi a inceput inca prin anii 1928, insa lipsa banilor a facut ca lucrarile sa tergiverseze neingaduit de mult.

Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca lucrarile. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestiului de uriasa-i prestanta pe care statura inalta, aproape masiva, o impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii, posibil prin anii 1939, cu doar un an inainte ca destinul sa i se franga nedrept la marginea unei paduri de langa Ploiesti, unde a fost ucis de un grup de legionari.

Istoricul a sadit, la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti, un brad argintiu, aproape de intrare. Brad preluat in legendele ipotestenilor, transformat in mit, o impletire intre adevar si poveste. Putin dupa anii 1990, un batran, sa tot fi avut vreo 80 de ani, a intrat greu pe aleea bisericii. S-a prezentat scurt, Dan Smantanescu, fostul secretar personal al lui Nicolae Iorga. A vrut sa vada bradul argintiu din fata bisericii.


Cimitirul care uneste

Biserica satului Ipotesti intregeste tezaurul cultural al tinutului Botosanilor. Un turism cultural bine manageriat si valorificat ar crea spre Ipotesti cai nesfarsite de pelerini, contribuind astfel la refacerea zonei atat de vitregite politic, economic si cultural.

Pasii parasesc strada si intra, prin aleea verde, curata si dreapta, urcand lin, spre usa mare a bisericii. O discretie rar intalnita, cultivata de tacerea linistita a ipotestenilor, de parca cel mai mult ar tine la tihna lacasului lor, la frumusetea slujbei de fiecare duminica. Cand ies din biserica, drumul e acelasi, desi ii prinzi cum trag taraneste cu ochiul la lumea boiereasca ce se perinda prin spatiul poetic.

Sirurile de oameni ies, strabat aceeasi alee, unii ocolesc biserica si mai poposesc vreme indelungata in cimitir. Cimitirul lor, singurul care i-a unit cu adevarat de familia Eminovici, aici odihnind Gheorghe si Raluca Eminovici, parintii lui Mihai, doi frati si, posibil, inca vreo doi, dintre cei mici, prapaditi prea curand.


Un unicat al ortodoxiei romanesti

Biserica din Ipotesti este un unicat al Romaniei, un fapt cultural discret, trecut nedrept in necunoastere de un spatiu comunist robust si atoatestiutor. Singura biserica din lume inchinata unui poet are pe pereti sfinti ca niciunde in alta parte.

In semn de doliu pentru pierderea ipotesteanului Mihai, ctitorii au hotarat ca sfintii pictati sa poarte, pe vesnicie, aureole negre, in locul celor aurii. Familia regala strajuieste peretele pe care, in toate lacasurile ortodoxe, se odihnesc spre vesnica cinstire ctitorii.
Pe celalalt perete, insa, care incadreaza intrarea dinspre naos, stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de vreo douazeci de ani, atitudine nicidecum rigida, asa cum scoala ni l-a cultivat zeci si zeci de ani.


Ipostestii mai au rabdare

Un spatiu crestin, necunoscut inca Romaniei, pentru ca spatiul acesta s-a nimerit sa fie aruncat intr-un nord cel mai nord al unei Romanii care traieste azi o politica europeana, mondiala, a globalizarii absolute si cu orice pret. O Romanie a carei religie devine, pe zi ce trece, cea a proiectului european degraba datator de bani, unica rugaciune promovata fiind cea a valorilor europene.

Ipotestii mai au, inca, rabdare. Ca responsabilii judetului sa atarne macar pe undeva, la intrarile in oras, harti cu punctele turistice ale locului, trasee care ar convinge turistii nestiutori sa se apropie de Ipotesti.

Iar programele europene sa aduca, eventual, bani pentru dezvoltarea agroturistica a zonei, pentru ca satenii sa fie, astfel, inclusi in dezvoltarea economica a satului eminescian. Sa dispara, in acest fel, frustrarea si incrancenarea ca de pe urma lui Eminescu, „tarna din tarna lor”, profita astazi doar o categorie inchisa de oameni.

tabloul albastru

privim amandoi spre acelasi albastru

tu van gogh ratacit in lanul de floarea soarelui

eu femeia pierduta din Tahiti

pe umeri suflarea lui gauguin curge in valuri

albastru tempera ulei vopsea de un leu totuna albastru

daca privirile ni se rasucesc din parti opuse

se amesteca

se murdaresc

se curata apoi arunca pe panza peisaje in gri