Un Ceahlau de mamaliga...

Grigore Caraza povesteste de la Aiud: "Pe la sfarsitul lunii august 1950, cand se incheia un an in regim de exterminare prin infometare, frig si boala, ma ridicam foarte greu de pe dusumea. Fortele imi erau sleite, picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se intuneca in fata ochilor si ameteam". Foamea a devenit obsesiva. Visa cum manca metri de carnati si omleta o facea intr-un cazan mare. Cand trecea plantonul ca sa distribuie mancarea, visa ca ridica hardaul de vreo 50 kilograme cu mancare si ca il pune la gura ca sa inghita tot continutul. Intr-o noapte a visat ca Ceahlaul era din mamaliga. Infometat, a mancat toata noaptea din Ceahlau fara sa se sature. Dimineata s-a trezit cu o balta de saliva ce-i cursese din gura.


Din Monitorul de Neamt: 21 de ani de temnita, plus 2 ani domiciliu fortat în Bãrãgan. A intrat în temnitã de la vîrsta 20 de ani si a fost eliberat definitiv la vîrsta de 48 de ani. Dupã eliberare, în vara lui 1977, a revenit în vizitã în satul natal, Poiana Teiului. Casa i-a fost dãrîmatã cu ocazia strãmutãrilor prilejuite de construirea barajului dela Bicaz. A mai gãsit doar douã trepte de la intrarea în casã. S-a asezat pe ele, a privit pãdurea din jur, Ceahlãul, a început sã plîngã... Viata sa, tineretea sa, s-au irosit în temnitele de la Piatra-Neamt, Bacãu, Galata-Iasi, Vãcãresti, Jilava, Tg. Ocna, Aiud. Numai la Aiud a suferit 18 ani, din care în zarcã, 8 ani. În aceste închisori a avut ca profesori mari personalitãti ale neamului românesc: Petre Tutea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stãniloaie s. a. Printre camarazii sãi de suferintã amintim pe Iustin Pîrvu, Dumitru Bejan, Puiu Atanasiu, Filaret Gãmãlãu, M. Lungianu, Paulin Clapon s. a. A rezistat cumplitelor reeducãri organizate în temnitele de la Aiud în perioada 1960-1964, activitate condusã de colonelul de securiate Gh. Crãciun, comandantul închisorii.

Un bibliotecar

Ieromonah Hrisostom Filipescu, bibliotecarul Manastirii Secu.

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

Suferinta ca dor

Ca şi fericirea, suferinţa este egoistă sau împărtăşită. O fericire trăită în inchiderea inimii este aceeaşi cu o suferinţă intimă, ascunsă, măcinătoare de suflet. O suferinţă împărtăşită, recunoscută, mărturisită, devine una cu aproapele, are sens.
E grea şi tămăduitoare suferinţa. Dar trăită în duh poate deveni o şansă de urcuş, de înălţare spirituală. Starea limită a suferinţei ne ajută să conştientizăm condiţia noastră umană.

Suferinţa trupească este, din păcate, o formă avansată a răului sufletesc, o alungire a suferinţei inimii. Dar dacă cele două forme se unesc, se întregesc şi se tămăduiesc reciproc înseamnă că dăm sens durerii.

"Să luptăm cu arme omeneşti, dar putem da sens suferinţei noastre. Atunci când am înţeles acest lucru, anii de închisoare au trecut ca o singură zi", mărturiseşte parintele Calciu Dumitreasa.

E extraordinar cum suferinţa, odată trecută în trup, deschide taina dragostei. Minunea creştinismului nu constă în îndepărtarea durerii, ci în tămăduirea prin suferinţă. Ne place să identificăm iubirea cu suferinţa dacă ea, iubirea, nu ne e împărtăşită. De câte ori avem curajul de a da suferinţei nume de fericire, de iubire, de dor?

Un stat degeaba intr-o societate de consum

Nu putem fi nici mai săraci nici mai bogaţi decât noi înşine ne vom sărăci sau îmbogăţi. La fel cum nu putem deveni nici mai buni nici mai răi decât noi înşine ne vom îmbunătăţi spiritual sau sufleteşte înrăi. Societatea de consum capătă nuanţe înspăimântătoare atâta vreme cât ea, societatea, îşi devorează propriul cetăţean pâna la a-i modifica structura umană.
"Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturora se numeşte viaţă", spune Friedrich Nietzche. Un stat care, iată, nu îşi mai asumă destinul cetăţeanului, dezicându-se la modul cel mai nefiresc de fiinţa umană, dar fidel până la absurd sistemului pe care l-a creat cu ajutorul fiinţei umane.
Din Homo Sapiens, Homo Ludens, Homo Religiosus, omul contemporan a devenit "consumator", un produs al societăţii pe care el însuşi a construit-o. Statul constrânge, în timp ce societatea eliberează, modelează şi creeză modele umane noi, adaptate realităţii contemporane. O societate care îşi selectează nemilos membrii în funcţie de consumul de Cola, Mc Donald’s, telefoane şi acareturi moderne nu mai este o societate sănătoasă, ci o dictatură a consumului. Ierarhizarea cetăţeanului în societate nu se mai face după criterii intelectuale, capacităţi profesionale, artistice, umane. Omul nu mai este de mult de natură divină, ci un produs pe bandă al societăţii de consum, o rotiţă în marele angrenaj universal.
Un stat care îşi ignoră proprii cetăţeni îndesând bani în buzunarele de la Mediu şi Securitate, dar sărăceşte Educaţia şi Sănătatea este un stat bolnav. Un om educat nu va fi niciodată uşor de manipulat, un om sănătos fizic şi psihic nu va deveni dependent de o structură statală, indiferent cât de bun manipulator ar fi Conducătorul. Curios cum, într-o atât de dezvoltată societate, în care mediul virtual oferă posibilităţi nelimitate de informaţie, cetăţenii sunt tot mai puţin interesaţi de cărţi şi tot mai puţin capabili de a discerne informaţiile.
Într-o lume a reclamelor, a indicaţiilor precise, a confortului absolut, a mediei care încurajează egoismul fără scrupule (Eu merit, eu decid, eu votez, eu am dreptul), umanismul riscă să devină el însuşi o formă a consumismului, atâta vreme cât cetăţeanul este sensibil "la pachet", atunci când i se oferă o poveste îmbrăcată în reclame, iar gestul frumos va deveni, la rândul său, un subiect de presă. Asta în timp ce alături, în casa vecină sau pe strada noastră se zbat în viaţă oameni simpli, suferinzi şi nebăgaţi în seamă. Pentru că societatea de consum are nevoie de "poveşti", pentru că povestea atrage reclama, reclama înseamnă bani, banii asigură puterea. De la "vreau să fiu cunoscut pentru ceea ce fac", am ajuns astăzi la "nu fac decât dacă se află că am făcut"!
O hârtie adunată de pe stradă, un copac plantat sau un câine hrănit nu are haz fără "mediatizare". Conceptele creştine (nu ştie stânga ce face dreapta, spuneau bunicii noştri) înseamnă astăzi lipsă de strategie.
Nu este atât de târziu pe cât ne place să credem. Avem şansa de a privi în jur şi de a găsi încă în viaţă, alături de noi, uriaşi ai spiritului. Avem şansa de a deschide cărţi în care aflăm că omul este o fiinţă umană inteligentă.
Societatea de consum poate trăi şi prin ea însăşi, fără aportul nostru. Consumismul are o imensă capacitate de adaptare. Este posibil ca ea, societatea de consum, să fie nevoită să schimbe regulile, să promoveze valoarea şi să se recunoască învinsă. Sunt om, deci exist, exist, deci consum. Nimic rău până aici, cu condiţia ca, într-o societate sănătoasă, să decid eu ce vreau să consum!

Artisti intr-un oras in care nu se intampla nimic

Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artiştii. Artiştii care traiesc veşnic nefericirea de a nu fi recunoscuţi la ei acasă.

Reţeta este un afiş îndrăzneţ şi o manipulare grosolană, la limita legalităţii. Şi succesul este garantat. Orchestra Johann Strauss Spirit, concertul Crăciun Vienez şi un repertoriu strălucitor. Cât de bine au fost folosite aceste cuvinte: orchestră, Johann Strauss, Crăciun, Viena... Bomboana de pe tort: dirijorul Daniil Zaharov, din Sankt Petersburg. Nimeni nu a auzit de el, dar sună bine, nu? Iar şampania, artificiile şi restul, tot pe afiş: On the Beautiful Blue Danube, Emperor Waltz, Wiener Blut, Tales from the, Vienna Woods, Wine, Women and Song, Radetzky March, Pizzicato Polka, The Bat.
Un spectacol plăcut, dar extrem de dezarmonizat din toate punctele de vedere, slab profesional, neplăcut ca tehnică, dezechilibrat estetic. Nimic din ceea ce un spectator aştepta citind un afiş atât de pretenţios ca informaţie. Preţul: 50 de lei.
O orchestră cu 14 instrumentişti (80% viori), un dirijor şi 10 microfoane. Un spectacol cu prea puţine momente reuşite. Un concert în care trăieşti nebunia de a asista la microfonie de... nai! Vals urmat de un moment la limita kitsch-ului, în care o membră a orchestrei, într-un mini de cabaret şi cu o pălărie ordinară, cântă jazz, simfonii cu acordeon, momente de virtuozitate... folclorică şi, culmea, aplauze! Pesonal, am mai avut parte şi de o imagine total dezagreabila: bichinii pe care ii poartă vioara I. Ghinionul meu!

De ce am scris aceste rânduri? Pentru că, acolo fiind şi tot acolo îndurerându-mă, m-am gândit că merităm ceva cam aşa: nişte oameni să facă un afiş maaare, sclipitor şi în mare măsură corect, dar răsunător. Vom plăti 100 de lei biletul pentru că, în orăşelul acesta mic, în care parcă nimic nu se întâmplă, totul se trece, nu poţi rata un asemenea afiş. Să mergem la concert, unde vom asculta – sunt absolut sigură – muzică adevărată, magică. Să aplaudăm, să aruncăm cu flori, să fim fericiţi că în orăşelul acesta mic în sfârşit s-a întâmplat ceva. Şi la final, la bis, să dăm jos măştile şi să privim cum pe scenă ne aruncă florile înapoi ei, artiştii noştri: instrumentiştii Filarmonicii Botoşani! Pe care nu vrem să îi vedem altfel pentru că nu au afiş amăgitor şi preţ de case mari. Ei, aceşti artişti ai noştri, sunt excepţionali. Dar, spre ghinionul lor, sunt artişti într-un oraş în care niciodată nu se întâmplă nimic... Au salarii mici şi o sală infectă. Uneori cântă în semi-obscur, alteori cu gâtul ingheţat. Aş vrea să ne păcălească într-o zi, să ne minunăm şi să aplaudăm şi ei să ne arunce înapoi florile şi aplauzele. E urât, e chinuitor gândul, dar cred că astă-seară mi-au dat lacrimile gândindu-mă la ei. Lacrimi de ciudă, de milă de noi. Atâta tot. Pur şi simplu trebuia să scriu aceste rânduri.

Zborul ne-zburat

Degeaba zbori dacă aripa nu ţi se prinde de suflet, ci numai de trup. Îngereşti printre oameni dar crezi că poţi cuceri văzduhul...
Există o înălţime a inimii pe care nu o vei putea cuceri niciodată, nici măcar cu un milion de aripi. Adâncimea unui suflet, neştiutoare zburătoare, nu înseamnă să te afunzi, ci să te înalţi, să te cutremuri! Ştii tu oare cum se pierd vulturii de lume?

Ştii câtă ignoranţă şi nemilostenie zace într-un zbor frânt? Ai încercat vreodată un mers fără talpă, doar cu vârful aripii? Câtă schilodenie şi chin, câtă păgânătate într-un târâit de aripă... Câte întrebări, atâtea fără-răspunsuri...

Dumnezeu ţi-a dat aripi, dar tu nu ţi-ai dăruit nimic. Cred că nici măcar nu exişti.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Parintele Ilie Lacatusu s-a nascut la data de 6 decembrie 1909, in satul Crapaturile, judetul Valcea. Parintele Ilie a trait 74 de ani, adormind in Domnul la data de 22 iulie 1983. Ilie Lacatusu este un preot ce a slujit in marea perioada de prigoana crestina, in vremea comunistilor, pentru viata si faptele sale el fiind acuzat de regim si inchis ca detinut politic.
Trupul parintelui Ilie Lacatusu a fost inmormantat in Cimitirul Adormirea Maicii Domnului, din Bucuresti. Aici, familia sa detinea o cripta. Trupul neinsufletit al parintelui nu a fost imbalsamat, canoanele Bisericii interzicand acest lucru, mai ales preotilor.

In luna septembrie a anului 1998, sotia lui va adormi si ea in Domnul. Urmasii au tinut minte dorinta parintelui, motiv pentru care ei au sapat in acelasi loc, spre a o inmormanta. In ziua de 29 septembrie 1998, la exact 15 ani de la trecerea la Domnul a parintelui, trupul sau a fost gasit neschimbat, neputrezit si frumos mirositor. Trupul parintelui indeplineste conditiile sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul. Iar viata lui este si ea temei sfant.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Alaturi de Parintele Ilie Lacatusu am stat 4 ani la Periprava, in Delta. El s-a remarcat, in general, prin interiorizarea lui puternica si prin tacere; rar il auzeai vorbind ceva, si atunci cand o facea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne indemna sa ne rugam atunci cand eram in vreo primejdie.
Despre acest om pot sa spun ca avea cu adevarat darul smereniei. Cauta tot timpul sa nu iasa in evidenta cu ceva, facea pe neisemnatul. Imi amintesc de o intamplare minunata din Delta, cand Parintele Ilie a jucat un rol foarte important.
In data de 30 ianuarie, ne-au trimis in colonie, la Canal, la taiat de stuf. Va dati seama ce insemna lucrul acesta pe un frig de iarna? Moarte curata. Eram toti inspaimantati, mai ales ca ii vazusem si pe caraliii nostri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil asteptau sa ne execute, crezand ca vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apa, de vreo patruzeci de hectare si stuful era tocmai in adancime.
Toti am inceput sa murmuram si nu prea aveam de gand sa intram in apa. Ne-au ordonat sa intram si sa scoatem cate doi snopi. Pentru cine faceam noi astea? Nu avea niciun sens. Mai, si cum sa intri in apa? Calci te duci intr-o stioalna, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la inceput.
Dar Parintele Ilie a avut un cuvant foarte ferm si ne-a imbarbatat pe toti: „Mai, intram pentru ca astia is pusi pe gand rau; astia trag in noi. Sa intram in apa, ca Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi ne vor scoate nevatamati.”
Mai, si am intrat. Am ajuns acolo, pana la barbie am intrat in apa. Am taiat frumos snopi. Si ne miram cu totii ca lucram ca pe uscat. Unii pana la piept, unii pana la gat, unii in sfarsit pana la jumatate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Si am scos. Am mers vreo trei ore in apa, si am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai asa ca-l tai cu frunze, trebuia frumos, curatat, masurat, pus la dimensiune si era un ger de -30° afara, gheata groasa de 20-25 cm, incat vedea nufarul galben inflorit sub gheata. Sus ne insoteau niste pasari, care ne-au urmarit in tot acest timp si dedesubt florile de sub gheata.
Ei bine, eram cu totii nevatamati si uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Ca dimineata, cand am intrat noi era ceata, nori si rece, asa te prindea la oase. Si dintr-odata a aparut soarele, mai baieti, s-a luminat de ziua. Era o caldura, de se minunau si caraliii. Ne-am dezbracat si s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte soba, asa aburi ieseau din toate. Ne-am incaltat, ne-am imbracat si hai la colonie.
Si asa Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi au fost cu noi si ne-au ajutat, chiar in ziua de 30 ianuarie. Si va spun ca nu s-a intamplat sa fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Si aceasta datorita rugaciunilor Parintelui Ilie, ca altfel cred ca eram cu totii morti.

Talpi

Nu mai reuşesc să scriu nimic. Poate e sfârşitul sau doar începutul. Am repetat câteva rânduri, dar toate se amestecau şi semănau cu mine. Ca şi cum înlăuntrul meu se schimbă toată anatomia, începe un ireversibil proces de transformare. Ce vietate voi fi? Oare pasăre sau vierme devreme în-fluturit? Braţele căzute pe câmp nu mă vor recunoaşte. Inima a rămas într-un cuib, vor veni femeile-vânător să o sfâşie.
Am luat cu mine doar tălpile de care îmi atârnă genunchii.

E Noaptea Sfântului Andrei. Amuşină lupii pe şira spinării până sus, spre aura cuvintelor. E atât de pustiu că îmi văd trupul niciodată văzut, dinlăuntru spre margine. Din cer până sub pământ. Gol şi umed, aşa cum era de dimineaţă. Acum e Noaptea Sfântului Andrei şi miroase a oameni. Oameni plecaţi cu ei înşişi prin lume. Tălpile le-au rămas la mine, cu genunchii pregătiţi de rugă. Ruga lor. Am şi eu grijă de ceva...

IMNUL DRAGOSTEI

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Cât despre prooroci - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea!

(I Corinteni 13, 1-13)

Parintele Partenie Apostoaie: "Sunteti puternici, dragii mei!", predica la Biserica Vovidenia, Botosani

"Duminica este ziua Invierii, pentru noi, toate aceste trei zile au fost o Inviere prelungita, o bucurie nesfarsita a biruintei asupra necazurilor, asupra grijilor, asupra tuturor greutatilor care au fost, a gandurilor si a necazurilor. Au fost si sunt momente binecuvantate de Dumnenzeu in viata omului, momente care nu se pot sterge. Se pot uita, dar nu se pot sterge din istoria noastra, din sufletul nostru.

O mare bucurie am avut in aceste zile, iata, Maica Domnului se dovedeste a fi inca o data Imparateasa Cerurilor si a Pamantului. Ne-a adunat pe noi in jurul Ei si in jurul sfintilor, prin mijlocirea ei avem aici un fragment din Sfantul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt.
Suntem, din acest punct de vedere, foarte bogati. Noi, ortodocsii, suntem atat de bogati! Bogati sufleteste ca ii avem pe sfinti.
Bogatia este inteleasa in multe feluri. Ca si saracia, de altfel. Nu stim daca exista vreun om care sa se poata cataloga in modul cel mai corect, mai obiectiv, bogat sau sarac. E foarte relativa notiunea de bogatie si bogat. E posibil ca si cel care o paine sa fie bogat. Stiu cu certitudine un lucru: un ortodox este extrem de bogat. Ortodoxul o are pe Maica Domnului, are pe sfantul inger pazitor, este pus sub protectia sfintilor, are sfintele moaste ale sfintilor, are Sfanta Cruce, ortodoxul are Sfanta Impartasanie, are Tainele bisericii, ortodoxul, daca a cazut, are Taina Spovedaniei, ortodoxul are rugaciunea bisericii, are familia mare a bisericii, si iata-ne cat de furmos ne prezentam azi, in aceasta biserica!
De aceea suntem bogati. Bineinteles, omul in perioada de criza cauta si o alta bogatie, a lumii acesteia. Dumnezeu nu l-a creat pe om sarac. Saracia nu e de la Dumnezeu, este permisa de Dumnezeu, dar nu creata de Dumnezeu. Saracia este materiala, este un examen pentru noi, cum vom rezista in fata ispitelor. Ca si un student, daca nu avem un examen nu stim cum ne evaluam, nu stim in ce stadiu de pregatire ne aflam.

In aceste zile ne-am rugat pentru sanatate, ca suntem bolnavi, din ce in ce mai bolnavi, si trupeste si sufleteste, indepartarea de Dumnezeu este o boala a sufletului. Ne-am rugat pentru pacea sufletului. Cel mai aprig si amplu razboi, cea mai necrutatoare lupta, o purtam fiecare in inimile noastre, cand vrem sa facem bine si nu iese binele si te lupti cu raul din tine.
Ne-am rugat pentru intelepciune, de multe ori ne trebuie lumina in suflet, si spunem Sf. Grigore Palama: Doamne Iisuse Hristoase, lumineaza intunericul din mintea mea!
Ne-am rugat pentru iertarea pacatelor, sa ne ierte bunul Dumnezeu. La urma urmei, fiecare din noi - si aici este paradoxul in ortodoxie: si eu pentru mine si dvs. pentru dvs., cerem o exceptie de la regula, cerem ca Dumnezeu sa faca cu mine o exceptie. Dumnezeu a spus: niciun pacatos nu va intra in Rai, si totusi eu cer o exceptie de la regula pe care Tu ai dat-o si adu-ma in Rai!
Ne-am rugat pentru copii, pentru cresterea copiilor in Duhul Sfant, pentru reusita la examene, pentru batrani, pentru cei in neputinta, in boli, in necazuri si ispite, pentru bucurie, pentru ca bucuria este o dimensiune sfanta a ortodoxiei. Dumnezeu nu se vrea saraci, nu ne vrea tristi, ne vrea bucurosi si sanatosi!

Mesajul din seara aceasta, in urma acestor 50 de ore petrecute alaturi de Sf. Ioan Iacob, un sfant contemporan noua, un ascet, un calugar erudit si smerit, un credincios intelept: sa va pastrati sanatatea sufleteasca si trupeasca, sa va pastrati curajul si optimismul, pacea interioara, sa nu dati loc stresului, pacatului, intunericului sa intre in fiinta dvs.

Sunteti puternici, dragii mei, impreuna cu Dumnezeu veti birui! Este greu, dar nu imposibil, ajutandu-ne de sfinti suntem biruitori!
Multumesc pentru bucuria de a fi partasi la aceste zile minunate, multumesc Maicii Domnului, sfintilor, tuturor preotilor care s-au ostenit, multumesc dvs., pt ca toti imi sunteti dragi, si asa vreau peste 100 de ani sa va vad in Imparatia lui Dumnezeu!"

(21 noiembrie 2010, predica preotului Partenie  Apostoaie, paroh al Bisericii Vovidenia Botosani, in ziua Intrarii in Biserica a Maicii Domnului. De pe 19 noiembrie pana pe 21 noiembrie, crestinii s-au inchinat la Moastele Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Paganini în trup de fată

Mi-era dor de Paganini! Niccolo Paganini! Mi-era dor, dar nu ma asteptam sa fie atat de frumos. Atat de maiestuos de frumos. O senzatie ciudata, bizara aproape, o ameteala la propriu sufla dinspre scena. Violonista, o fata de 18 ani, a reusit sa taie respiratia publicului, un public numeros (surprinzator!) si in mare parte cunoscator in ale muzicii.
Nu am mai vazut niciodata o asemenea unduire a trupului dupa arcus, o modelare a mainii dupa sunet, deget, incheietura, antebrat, cot, umar... zvacnire dupa zvacnire. O vioara cu trup de fata. Sau invers. Ioana Cristina Goicea. Fiica violonistei Cristina Anghelescu, dupa cum este prezentata oficial... Nu stiu de ce. Ioana pare sa fie violonista, nu fiica mamei sale. M-a impresionat nebunia muzicii, la care ma asteptam, tanguirile viorii, slobozenia arcusului. Paganini nu poate fi interpretat. Nu e un rol. Paganini te inchide, te prinde in trupul viorii, trebuie sa traiesti odata cu el, sa canti si sa vibrezi pana la capat.

Concertul pentru vioara si orchestra nr.1 in re major, op.6, este poate cel mai armonizat ca stare, de la romantism sublim si sfidator la virtuozitate extrema, marca Paganini si numai Paganini!

O seara frumoasa de Filarmonica, un concert sub bagheta dirijorului Mihai Agafita, cu Paganini incadrat de Triptic pentru orchestra, de Adrian Pop, si Simfonia nr. 41, de W.A.Mozart.

Pulbere de inger

Ispita Îngerului. Nevoia de a privi peste umăr. Singurătatea iubirii. Femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de frunze. Gol. Întuneric în plete, străfulger de inimă. Trădare în hohot, pustiul amiezii. Eşti dar pleci. Aşteptare. Niciodată aici, totdeauna acolo. Părăsire. Pământ lipit de ochi, umbră şi umblet. Pleci. Iar. Se închide cărarea. În pelerina asta nu te recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. Pulbere de înger. Cu bine. 

E mult de spus

Eşti pregătit să primeşti Darul Iertării? Te rogi, plângi, cauţi, străbaţi, adulmeci, pătrunzi, fugi, te împiedici, te ridici, iar plângi, nu mai cauţi, te rogi. Ce faci cu iertarea? Ce faci cu o comoară pentru care nu ai fost pregătit? O distrugi, o lepezi, o îngrijeşti? Ştii să faci toate astea de-odată şi pentru totdeauna? În câtă vreme te vei găsi pe calea dindărăt? Câtă suferinţă mai ai în tine? Cât de repede ai uitat? Până unde crezi că ajungi aşa, preaplin de Iertare şi gol de suferinţă? Poate că nu Iertarea este cea care ne împlineşte, ci drumul până la ea. Frumos a vorbit Părintele astă seară.

(Mă întrebi de unde vin curajul şi atitudinea. Nu din iertare. Nici dintr-un nejustificat spirit al dreptăţii sau vreo luciditate perfidă şi deseori logic amăgitoare. Este vorba despre o stare de dincolo, care nu ţine de vremuri sau întâmplări. Dar vom vorbi despre asta. Este mult şi frumos de spus. Noapte bună, îngere!).  

O surpriza

Am dat peste linkul acesta: http://www.romanianvip.com/2010/11/florentina-tonita-despre-adrian/

"Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu"

Sfintii ingeri nu se barfesc, nu se razvratesc, nu se manie, traiesc in buna randuiala. La fel si noi, sa nu ne mancam cinstea unul altuia, sa avem rabdare in toate ispitele, sa fugim de tulburare, de manie, de cearta, de pofte si patimi trupesti. Sa traim ca fratii, in dragoste unii cu altii, ca suntem fiii Tatalui ceresc.
Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu. La fel si noi sa ascultam de mai-marii nostri, de parintii care ne-au nascut, de cei ce ne invata si ne ajuta la mantuire. Sa ascultam si de glasul constiintei cind ne mustra pentru pacate, cand ne trimite la biserica, la spovedanie si la cele bune. Sa ascultam si de ingerii nostri pazitori. Sa nu-i mai intristam cu tot felul de pacate. Sfintii ingeri se bucura de mantuirea noastra (Luca 15, 10), ajuta la indreptarea noastra si plang cand noi pacatuim sau suntem aruncati in gheena. La fel si noi sa facem. Sa ne bucuram pentru sporul aproapelui si sa plangem pentru caderea lui. Sa dam sfat celui ce are nevoie de el. Sa nu mintim pe nimeni. Sa indemnam si pe altii la pocainta, la biserica, la post si rugaciune.
De vom trai in armonie, in iubire, in viata curata si in rugaciune, vom imita pe ingeri si vom deveni crestini adevarati, iar Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil ne vor acoperi cu acoperamantul aripilor lor cele ingeresti de tot raul si primejdia.

Sa rugam, deci, pe sfintii ingeri si Arhangheli Mihail si Gavriil sa ne fie ajutatori in viata si izbavitori de duhurile cele rele, iar inaintea Tatalui ceresc calzi rugatori pentru mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Despre ADRIAN PAUNESCU numai de bine. Dar despre noi?!

Jigodismul românesc se hrăneşte cu suflete de morţi. O sila mai mare decât aceasta trăită în zilele înălţării la Cer a poetului Adrian Păunescu nu am simţit. Scriitori care până ieri il priveau pe Păunescu din înaltul odiosului lor orgoliu literar, care făceau spume la gură numindu-l “grohăitor” şi alte meschine vorbe, vin astăzi şi îşi plâng peniţele mizere: L-am iubit pe Păunescu!
Tot poporul îşi cinsteşte Poetul! Bună treabă. Şi creştinească, şi de bun simţ. Dar, Dumnezeule, aşa de mult mi-aş fi dorit să aud aceste poveşti spuse cu lacrimi măcar câteva luni mai devreme. Să ştiu atunci că tu, poete, artist, om mare şi om simplu, călător sau pustnic, bolnav sau bine trăitor, îl cinsteşti pe el, nebunul anilor grei, nestăpânitul în tot şi în toate. Dar aflu azi şi altele: că fosta-i soţie, delicata şi frumoasa întru poezie Constanţa Buzea scria demult, în urmă cu zeci de ani, despre greul vieţii sale cu tatăl copiilor săi, Adrian Păunescu. De când interesează ACUM zilele şi noptile a doi soţi, tineri şi orgolioşi poeţi? Urâtă treabă. Se ştie, poetul, pentru a-şi fi comod sieşi şi scrierii sale, devine incomod tuturor. Chiar groaznic de incomod. Doar timpul măsoară egoismul poetului şi încrâncenarea poeziei sale.
În urmă cu doi ani murea Cezar Ivănescu şi oficialii (aceeaşi de azi, de ieri şi de totdeauna) nu au primit trupul scriitorului în sediul Uniunii Scriitorilor, nici în Muzeul Literaturii. Motivul: aceste instituţii nu sunt capele! Atunci, printre puţinii care au scris, s-au implicat şi şi-au manifestat indignarea a fost Adrian Păunescu. La moartea lui Cezar Ivănescu televiziunile au tăcut, cu gura strâmbă de ură. Securiştii şi-au râs în barbă. Astăzi, trupul spre Cer al lui Adrian Păunescu se odihneşte la Uniunea Scriitorilor, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi scriitori ai României şi înainte şi după Cezar Ivănescu.
Într-o generozitate înduioşătoare a mai-marilor, poporul acesta nebun de Păunescu, iubitor de cultură, dornic de poezie, are voie astăzi să îşi cinstească poetul. Este o presiune populară asupra mediei, asupra şefilor statului, pe care media şi şefii statului o manipulează fantastic. Poate că era genul de manifestare care i-ar fi plăcut poetului. În mod cert nu şi familiei sale, care a trăit într-o exemplară discreţie gloria eroului lor în viaţă şi în moarte.
Domnilor de dincolo de sticlă, de dincolo de suflet şi de deasupra tuturor, cine vă dă dreptul să ne selectaţi poeţii? Cu nimic mai mic, chiar cu mult mai mare, era Cezar Ivănescu! În literatura română, nu voi, trăncănitorii de vorbe , faceţi istoria acestei ţări, ci valoarea şi timpul care va să cearnă. Muriţi-vă egal poeţii, trăiţi-vă responsabil valorile, asumaţi-vă corect contemporanii, cu bunele şi relele lor. În rest, moartea unui om vorbeşte doar despre cei care rămân.

Despre Poet, numai de bine. Dar iubirile vin târziu, tovarăşi, prea târziu. Uneori e nevoie de tăcere.

Femeia-drum, Femeia-cărare...

Există femeia-drum şi femeia-cărare. Cu femeia-drum pietruieşti, construieşti, faci dig de apărare, parazăpezi şi şanţuri de scurgere. Cu femeia-drum zideşti continuu, spre a apăra ce ai, spre a nu pierde calea. Teama de eşec, de singurătate, de prăbuşire...

Femeia-cărare e plină de surprize, umbre şi lumini, codru şi luminiş. Dar câtă înfiorare în înspăimântatul gând că pădurea însăşi va acoperi într-o zi cărarea... Paşii pe drum nu vor fi niciodată aceiaşi ca paşii pe cărare. Pe drum îţi aperi comoara. Pe cărare te afunzi, te pierzi, visezi, plângi, răsplângi... (Viata dupa Maria)

Dar cine poate avea o iubire atat de mare?

"Prin orice pot cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau cu indiferenta, cand toti oamenii te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii ca sa-i lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adancimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen. Dar cine poate avea o iubire atat de mare?". (Emil Cioran)

Viniciu Moroianu, Chopin si spectacolul tacut

Concert de pian si aplauze la Filarmonica. Am intrat in sala pentru ca imi era dor de magia baghetei lui Ilarion Ionescu-Galati. Nu am crezut ca voi uita asa de repede de dirijor si ca imi voi lipi sufletul de pian.
Seara a inceput cu Valsul in do diez major, de Fr. Chopin, un fel de preludiu concertistic. "Sa-i dam Cezarului ce este al Cezarului", spunea publicul, foarte numeros de data aceasta. Adica Maestrul isi face intrarea in scena. Ilarion Ionescu-Galati este un monument artistic fara soclu. Adica nefixat in timp, daruit tuturor.

A urmat pianul lui Viniciu Moroianu, Chopin, Concert pentru pian si orchestra. Mi s-a intamplat sa ma indoiesc de autenticitatea momentului. Muzica umplea mai repede auzul, ochiul nu reusea sa prinda mana pianistului. M-a speriat perfectiunea, supraomenescul. Am crezut ca nu e real.
Au umat aplauzele. Doamne, aplauzele! Miracolul aplauzelor. Aplauzele la Filarmonica au ceva magic. Sunt tacute. Atat de tacute... Artistul, indiferent de cate aplauze primeste sau cate bisuri ofera, este tacut. Se inclina. Iese, revine, canta, se inclina, iese, revine... Viniciu Moroianu este un miracol tacut. Chopin insusi a devenit tacut in "mana" pianistului. Ultimul Chopin a fost doar o stare, o boare.

Am iesit. Partea a doua, dupa pauza, era Simfonia a IV-a, P. I. Ceaikovski. Nu mergea dupa tacerea aplauzelor lui Chopin. Nu mergea si gata.