Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om. De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem.

Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.

M-au marcat profund câteva întâmplări trăite de oameni în momente crâncene:

Un deţinut primeşte o pedeapsă cu bătaia. Omul era îngrozitor de slab, nu ar fi suportat nicio palmă, darămite o bătaie la tălpi sau lovituri care rupeau carnea de pe trup. Atunci un coleg de suferinţă strigă: Bate-mă pe mine în locul lui! A fost bătut în locul aceluia. S-a întors în celulă cu capul tumefiat, ochii nu i se mai vedeau. A fost aruncat jos, un maldăr de carne. Dar era liniştit şi cu inima caldă: îşi salvase, în mod sigur, colegul de la moarte!

Filosoful Mircea Vulcănescu, închis la carceră, unde câteva zeci de deţinuţi erau nevoiţi să stea într-o celulă întunecoasă, cu mâzgă şi nămol rece, fără ferestre, s-a întins pe jos şi le-a spus celor tineri să se aşeze pe el, pentru a-şi salva măcar ei zilele. Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit atunci si a murit, nu înainte de le spune celor de faţă: Să nu mă răzbunaţi!

La Canal. Munca de salahori, pe arşiţă, ploaie sau zăpadă. Unul se trezeşte dimineaţa cu perna plină de sânge. "Ai lipsă de calciu", îi spune alt deţinut. Peste câteva zile, cel care îi pusese "diagnosticul" cere să fie luat în echipa de voluntari care muncea în stufărişul Bălţii. Pleca dimineaţa, ajungea seara zdrobit de efort. După un timp, le prezintă tuturor preţioasa recoltă: într-o cârpă murdară strânsese coji de ou, bucăţi una cu penele, de prin cuiburile în care păsările îşi clociseră puii. "Uite, ţi-am adus calciul", zice. La vederea cojilor în două cu pene şi sânge de la puii iviţi în grabă, omul nostru se ridică şi refuză să bage în gură asemenea grozăvenie. Zilele se scurg şi, odată, întreabă acela: "Ia spune, mai murdăreşti perna de sânge?". "Nu", e răspunsul, "de un timp nu mai am nimic". "Pai înseamnă că au fost bune cojile alea". M-a înduioşat profund povestea asta. Într-un Iad cum a fost cel de la canal, un om se oferă voluntar într-o echipa de muncă (nu că altfel nu ar fi muncit din greu!!), iar apoi, zile în şir, pisează pe ascuns cojile de ouă, le strecoară în blidul de mâncare şi aşteaptă senin ca celălalt să se înzdrăvenească.


Poveşti simple. Dar nu de puţine ori mi-am pus întrebări. Mă văd în măcar una dintre aceste situaţii? Vorba devine faptă sau trăieşte doar orgoliul cuvântului rostit?

Domnul sef de cultura...

In urma cu doi ani si jumatate, un sef peste Cultura isi dovedea peste masura incapabilitatea in a gestiona un domeniu care pare, la prima vedere si la infinita auzire, un fel de aflare in treaba... romaneasca. Omul raspundea cu imbecila inconstienta, la intrebarea unui reporter care ii cerea sa explice de ce la restaurarea unui monument de secol XIX (o capela care figureaza pe Lista oficiala a Monumentelor Istorice - ceea ce inseamna ca se substituie legilor stricte de administrare, renovare, patrimoniu etc.) s-au folosit ferestre si usa de termopan. Raspunsul a fost naucitor: "Mortii tot morti raman, degeaba mai facem autopsie! Noi am efectuat controale, dar suta la suta nu poti interveni, pentru ca nu ai o bagheta magica, sa ii convingi pe oameni sa apeleze la un specialist!".

Domnul sef ignora faptul ca acea capela se afla chiar in coasta orasului, daca se iteste mai acatarii din birou ii vede acoperisul mandru si stralucitor - pentru ca intre timp a fost acoperit cu o tabla nou-nouta, sa reflecte in zarile portocalii marile realizari ale cincinalului progresist. Si apoi, domnule sef de Cultura, de cand o institutie a statului, cu responsabilitate enorma in administrarea patrimoniului unei tari, trebuie sa "convinga oamenii sa apeleze la specialisti"?? Nu exista legi, sanctiuni, impuneri, suprapuneri ale autoritatii peste gusturile si placerile omului, daca imobilul - in speta este vorba despre o capela, deci lacas de cult! - este inscris pe Lista Monumentelor Istorice??

Domnul sef de atunci este sef si acum, chiar daca intre atunci si acum scaunul a mai fost invartit de o doamna, si ea jucausa, fermecatoare si (in)cantatoare in sfanta-i nestiinta... Partidul a dat de pamant cu inocenta feminina (mai ales ca era si de alta culoare... in obraji) si, intr-un victorios asalt, patalamat la Capitala, Domnul sef s-a intors unde ii era locul: la Cultura fara de care nu putea trai!

Mi-am reamintit in aceste zile intamplarea din urma cu doi ani si jumatate. Astazi, domnul sef este suparat ca, de Ziua Culturii Nationale, sarbatorita la Botosani pe 15 ianuarie, nimeni nu l-a bagat in seama pe secretarul de stat venit sa ii stearga rusinea ministrului Culturii. Care ministru se afla si el in treaba, dar nu romaneasca, ci... ungureasca, pierdut prin maghiarime, incurcat in nabadaioase probleme electorale. In trecere pe la minister a aruncat in graba niste maruntis spre Botosani (din cei 30.000 de euro din buzunar), mai intai 300 de milioane lei vechi, care apoi au ramas 120 de milioane. Tot ca maruntis, il trimite pe romanul Timis in Moldova, sol de pace cu discurs in bat.

Apoi, vezi matale, noi fara ministru si secretar de stat am tot rostit din Eminescu... de pe la Caramitru inainte si incoace. Nu era nevoie de atata deranj...

Dar aflu ca domnul sef la Cultura este napadit de o mare tristete: oamenii nu constientizeaza ce inseamna sa ai la o asemenea manifestare un ditamai ministru secretar de stat!!! Sunteti rai, rai, rai!!!, striga domnul sef. NU meritati nimic!!! Ati primit niste maruntis si un secretar de stat si tot nu va ajunge!

Cam asa e, domnule sef! Dar stii vorba de demult: Pe oameni nu poti sa ii convingi sa apeleze la specialisti! Unii se simt bine asa, in intimitatile lor, ca intre oameni: fara udemeristi specialisti in cultura!

Chestionarul lui Proust

 Am primit din partea prietenilor provocarea de a răspunde Chestionarului lui Proust:

 1.Principala trăsătură a caracterului meu: bun ascultator
2.Calitatea pe care o prefer la un bărbat: delicatetea
3.Calitatea pe care o prefer la o femeie: spontaneitatea
4.Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: nebunia de a se accepta pe ei insisi ca prieteni ai mei
5.Principalul meu defect: impulsivitatea trairilor marunte
6.Ocupaţia mea preferată: sa scriu
7.Visul meu de fericire: o lume pe cont propriu, fara reguli si cutume
8.Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: sa fiu singura pe o plaja, la marginea unei paduri, pe apa sau uscat
9.Ce-aţi vrea să fiţi? Pelerin, să cunosc oameni si locuri
10.Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Romania
11.Culoarea preferată: Nu exista culori, ci perceptii si armonii de moment, flash-uri ale clipei
12.Floarea preferată: Frezia primavara, crizantema toamna
13.Pasărea preferată: Randunica
14.Prozatorii mei preferaţi: Herman Hesse (Jocul cu margele de sticla), dar la final ramane Dostoievski
15.Poeţii mei preferaţi: Virgil Mazilescu, Giorgos Seferis, Cezar Ivanescu 
16.Eroul meu preferat: Puck din Visul unei nopti de vara
17.Eroina mea preferată: Anna Timiriova, din filmul rusesc Admiral Kolceak
18.Compozitorii preferaţi: Chopin, Enescu, Paganini (Capriciile)
19.Pictorii preferaţi: Tonitza, van Gogh, Paul Gauguin
20.Eroii din viaţa reală: acum Justin Parvu
21.Eroinele din istorie: Frida Kahlo
22.Băutura şi mâncarea preferate: nu am
23.Numele preferat: nu am un nume preferat
24.Ce detest cel mai mult: propriile angoase
25.Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: nu ma intereseaza personajele detestabile
26.Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: Intreaga cariera militara a lui Napoleon
27.Darul natural pe care-aş vrea să-l am: sa pot canta la vioara. Am incercat, dar nu merge!
28.Cum aş vrea să mor: sa am timp sa imi iau ramas bun (si) de la mine. Sa nu ma parasesc brusc
29.Starea de spirit actuală: ascult Gershwin (Rhapsody in blue), deci o agitatie nesigura, dar increzatoare in ce se vede la orizont
30.Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: ale oamenilor simpli
31. Deviza mea: Iubeste si fa ce vrei – Sf. Augustin (dar nu ca pe o deviza)

Ziua Sfantului Ioan Botezatorul

Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie şi rareori conştient.

Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, se numeşte Iubire. Sau mucenicie. Avem cărţi nemuritoare din care putem învăţa – Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Zoe Dumitrescu Buşulenga-Maica Benedicta, Părintele Calciu sau Părintele Lăcătuşu, dar avem şi cărţi vii – Părintele Iustin, Părintele Papacioc. Sunt şi multe pagini nescrise, se vor umple cu încetul.
Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da. Părintele Iustin a primit 12 ani de închisoare pentru că a dat de mâncare unui om considerat periculos de către comunişti. După 12 ani de temniţă grea a mai primit încă 4, pentru că pedeapsa nu îşi făcuse rostul. Adică nu îl schimbase pe Dumnezeu cu idealul comunist. –Părinte Iustin, de ce aţi mai avut nevoie de încă patru ani? Ce aţi mai învăţat? Să îi iertaţi? – Nu, măi!, a răspuns Părintele. Îi iertasem. În ceilalţi 4 ani am învăţat să-i iubesc.
Cât chin sufletesc se abate în mine dacă mă şubrezesc cu oameni care nu ştiu iubirea şi nici nu vor a o învăţa? Cum să mă opresc şi să îngenunchez dacă mintea şi umerii mă dezgenunchiază? E fantastic şi înspăimântător cum locul în care ar trebui să fixăm crucea devine culme a trufiei. În numele Tatălui ridic mâna spre cer. În numele Fiului cobor privirea spre Inimă. În numele Sfântului Duh îmi ating umerii… Sfântul Duh… Grea Cruce umărul care rămâne semeţ… Mai degrabă se dezgenunche ruga decât ar coborî umărul în pământ. În umeri, acolo stă iertarea, semeţia şi orgoliul care, odată coborâte În numele Fiului, spre inimă, se topesc în Iubire. Ohhhhh… Nu m-am gândit niciodată la povestea asta ca acum. Pentru că nu am iertat niciodată cu adevărat? Un văl ce se spulberă de pe umeri şi se face Iertare şi devine Iubire? Ar fi mai uşor să iubeşti de la început? Poate că toţi iubim de la început, iubim pământeşte şi păgân. Pe parcurs ne semeţim…

Grafica Poetului – Expozitie comemorativa CONSTANTIN DRACSIN, 7 ianuarie 2011

"M-am retras/ in devenirea subtila/ a veacului acesta grandios. /Intru toate cautati-ma", scria poetul Constantin Dracsin, unul dintre cei mai fascinanti oameni ai Botosanilor, parca prea putin cunoscut in viata, aproape uitat in moarte, omul care, cu creionul intre dinti, a scris mii de poeme si a realizat aproape 150 de lucrari de grafica.

In data de 7 ianuarie 2011, la ora 14.00, Muzeul Judetean de Istorie Botosani va gazdui expozitia comemorativa de grafica semnata de poetul si graficianul Constantin Dracsin.

Evenimentul este organizat de Societatea Culturala "Constantin Dracsin", prin grija si sustinerea lui Gheorghe Iavorenciuc. Cu aceasta ocazie vor fi proiectate imagini din filmul realizat de Sanda Visan, al carui protagonist este Constantin Dracsin. Sunt invitati si asteptati poetii, scriitorii, artistii plastici din Botosani, dar si cei care l-au cunoscut si iubit ca om.

Constantin Dracsin s-a nascut la 20 iulie 1940, in Băluşeni, judetul Botoşani, si a incetat din viata la 7 ianuarie 1999.

Din pricina unei necrutatoare boli, din copilarie nu si-a mai folosit mainile, scriind si desenand cu dintii. O lupta careia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar si un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale in Botosani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iasi (1988), Bucuresti (1991), Essen, Germania (1991) si Olanda (1993). Prezent in colectii particulare din tara si strainatate. A realizat 146 de lucrari de grafica.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti. Despre opera sa au scris referinte critice: Ioan Alexandru, Virgil Mazilescu, Laurenţiu Ulici, Daniel Dumitriu, Traian T. Coşovei, Radu Negru, Constantin Pricop, Valentin Ciuca, Dumitru Tiganiuc, Emil Iordache, Gellu Dorian.

In aceasta imprejurare

… in aceasta imprejurare
numai sufletele au ceva de spus.

Prin tot ce fac
te repet;

am ratat si moartea
din cauza aceasta!

… langa radacini
mi-e sufletul.

(Ochii si omatul cerului, 1996)


* * *
Cuvintele înseamnă
altceva
la poeţi
decât o spun dicţionarele.

Pentru ei,
sunt timp vechi
şi nenumit.

Gândindu-mă câteodată,
de-abia reuşesc să învăţ
o adresă
în doi ani.

Altădată,
ştiu câţi kilometri are o noapte
şi ce parte
din nisipurile unei mări
intră în ea.

(Poezii si desene, 2001)

ALEXANDRU ZUB - Un portret

"În secolul al XIX-lea, autoritățile Bucovinei, supuse Austriei imperiale, îngăduiseră o manifestare ce le era ostilă (serbarea națională de la Putna - n.n.); în secolul XX, activiștii partidului comunist, credincioși Moscovei proletare - ruși de limba română, cum i-a numit filosoful Petre Țuțea, alt mare întemnițat al vremii -, i-au arestat pe studenții patrioți, i-au batjocorit în anchete și în procese trucate și i-au expediat în lagăre de exterminare.

Suferind de plămâni, Sandu Zub a făcut parte un timp din brigada de inapți. Bolnavii nu ieșeau la dig, însă de muncă nu erau scutiți. Cărau toată ziua cu spinarea lemne și cărămizi de la debarcader sau dezghiocau semințe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate (...).

Zub nu se plângea. Supunerea corpului față de minte părea totală, în cazul său. Nu-i era foame, nu-i era frig, oboseala nu-l dobora. Duhorile barăcii nu-l atingeau și lăsa impresia că tratează murdăria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul și de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrențe (...).

Când prietenii săi zăceau ca niște zdrențe abandonate, mortificați după ziua de muncă, Sandu Zub găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce  pereche de mănuși. Avea mâna modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi și nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ținut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri.

Modestia, simplitatea și bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forța sa sufletească iradia. Trupul, unealta fragilă și străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosință: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra prețioasă a intransigenței morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit și l-ar fi lăsat liber, multi pușcăriași ar fi fost privați de un tipar de comportament impecabil.

În persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreție".

(Florin Constantin Pavlovici, TORTURA PE ÎNȚELESUL TUTUTOR", Editura Cartier, 2001)

VASILE VOICULESCU - Te astept: intra

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;

Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:

Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii

Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

 

(duminica, 4 noiembrie 1956)

Despre Cruce

Între Verticală și Orizontală, Crucea împarte Oamenii în tâlharii de-a dreapta și de-a stânga lui Hristos.

Ești pe Cruce, lângă Hristos: minunea e pe jumătate înfăptuită. Trebuie să mai alegi Calea plecării: a tâlharului care îi spune lui Iisus "pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta" sau a celui neîncrezător, neputincios? Amândoi se vor mântui, fie și numai prin brațele lui Hristos. Amândoi se definesc prin suferința supremă.
Spunem adeseori că trebuie să ne ducem Crucea, dar suntem pregătiți să fim noi înșine Cruce, să fim brațe ale lui Hristos?

Cum am putut să decădem atât de mult, atât de primejdios și să nu ne mai recunoaștem?

Privind candela de dimineață, mi-a venit în minte cât de generos a fost creștinismul cu noi dăruindu-ne împărtășania cu Lumină. O candelă care poate avea darul de a arde chinuri sufletești și de a lumina bucuriile credinței. O flacără care arde și luminează. Purifică și creștinează. Zilnic, clipă de clipă, veșnicie cu veșnicie.

La fel, o Cruce care desparte și împarte este aceeași Cruce care adună, reunește. Dumnezeu a dăruit omului puterea de a aduna brațele în îmbrățișare sau de a le răsfira în minunea dăruirii.
Crucea ne adună, depinde de noi care dintre tâlhari vom fi în clipa ultimă.

Avem în istoria poporului nostru cea mai luminoasa perioada, plina de sfinți, mărturisitori și martiri. Unii dintre ei există încă, ne dojenesc rareori, mai mult se roagă în tristețe pentru netrădarea sufletului nostru. Suntem atât de aproape de o istorie fantastică a neamului nostru și nu îndrăznim, nu purcedem la drum, deși avem sub tălpi cărări cu urme încă proaspete.

Un Ceahlau de mamaliga...

Grigore Caraza povesteste de la Aiud: "Pe la sfarsitul lunii august 1950, cand se incheia un an in regim de exterminare prin infometare, frig si boala, ma ridicam foarte greu de pe dusumea. Fortele imi erau sleite, picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se intuneca in fata ochilor si ameteam". Foamea a devenit obsesiva. Visa cum manca metri de carnati si omleta o facea intr-un cazan mare. Cand trecea plantonul ca sa distribuie mancarea, visa ca ridica hardaul de vreo 50 kilograme cu mancare si ca il pune la gura ca sa inghita tot continutul. Intr-o noapte a visat ca Ceahlaul era din mamaliga. Infometat, a mancat toata noaptea din Ceahlau fara sa se sature. Dimineata s-a trezit cu o balta de saliva ce-i cursese din gura.


Din Monitorul de Neamt: 21 de ani de temnita, plus 2 ani domiciliu fortat în Bãrãgan. A intrat în temnitã de la vîrsta 20 de ani si a fost eliberat definitiv la vîrsta de 48 de ani. Dupã eliberare, în vara lui 1977, a revenit în vizitã în satul natal, Poiana Teiului. Casa i-a fost dãrîmatã cu ocazia strãmutãrilor prilejuite de construirea barajului dela Bicaz. A mai gãsit doar douã trepte de la intrarea în casã. S-a asezat pe ele, a privit pãdurea din jur, Ceahlãul, a început sã plîngã... Viata sa, tineretea sa, s-au irosit în temnitele de la Piatra-Neamt, Bacãu, Galata-Iasi, Vãcãresti, Jilava, Tg. Ocna, Aiud. Numai la Aiud a suferit 18 ani, din care în zarcã, 8 ani. În aceste închisori a avut ca profesori mari personalitãti ale neamului românesc: Petre Tutea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stãniloaie s. a. Printre camarazii sãi de suferintã amintim pe Iustin Pîrvu, Dumitru Bejan, Puiu Atanasiu, Filaret Gãmãlãu, M. Lungianu, Paulin Clapon s. a. A rezistat cumplitelor reeducãri organizate în temnitele de la Aiud în perioada 1960-1964, activitate condusã de colonelul de securiate Gh. Crãciun, comandantul închisorii.

Un bibliotecar

Ieromonah Hrisostom Filipescu, bibliotecarul Manastirii Secu.

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

Suferinta ca dor

Ca şi fericirea, suferinţa este egoistă sau împărtăşită. O fericire trăită în inchiderea inimii este aceeaşi cu o suferinţă intimă, ascunsă, măcinătoare de suflet. O suferinţă împărtăşită, recunoscută, mărturisită, devine una cu aproapele, are sens.
E grea şi tămăduitoare suferinţa. Dar trăită în duh poate deveni o şansă de urcuş, de înălţare spirituală. Starea limită a suferinţei ne ajută să conştientizăm condiţia noastră umană.

Suferinţa trupească este, din păcate, o formă avansată a răului sufletesc, o alungire a suferinţei inimii. Dar dacă cele două forme se unesc, se întregesc şi se tămăduiesc reciproc înseamnă că dăm sens durerii.

"Să luptăm cu arme omeneşti, dar putem da sens suferinţei noastre. Atunci când am înţeles acest lucru, anii de închisoare au trecut ca o singură zi", mărturiseşte parintele Calciu Dumitreasa.

E extraordinar cum suferinţa, odată trecută în trup, deschide taina dragostei. Minunea creştinismului nu constă în îndepărtarea durerii, ci în tămăduirea prin suferinţă. Ne place să identificăm iubirea cu suferinţa dacă ea, iubirea, nu ne e împărtăşită. De câte ori avem curajul de a da suferinţei nume de fericire, de iubire, de dor?

Un stat degeaba intr-o societate de consum

Nu putem fi nici mai săraci nici mai bogaţi decât noi înşine ne vom sărăci sau îmbogăţi. La fel cum nu putem deveni nici mai buni nici mai răi decât noi înşine ne vom îmbunătăţi spiritual sau sufleteşte înrăi. Societatea de consum capătă nuanţe înspăimântătoare atâta vreme cât ea, societatea, îşi devorează propriul cetăţean pâna la a-i modifica structura umană.
"Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturora se numeşte viaţă", spune Friedrich Nietzche. Un stat care, iată, nu îşi mai asumă destinul cetăţeanului, dezicându-se la modul cel mai nefiresc de fiinţa umană, dar fidel până la absurd sistemului pe care l-a creat cu ajutorul fiinţei umane.
Din Homo Sapiens, Homo Ludens, Homo Religiosus, omul contemporan a devenit "consumator", un produs al societăţii pe care el însuşi a construit-o. Statul constrânge, în timp ce societatea eliberează, modelează şi creeză modele umane noi, adaptate realităţii contemporane. O societate care îşi selectează nemilos membrii în funcţie de consumul de Cola, Mc Donald’s, telefoane şi acareturi moderne nu mai este o societate sănătoasă, ci o dictatură a consumului. Ierarhizarea cetăţeanului în societate nu se mai face după criterii intelectuale, capacităţi profesionale, artistice, umane. Omul nu mai este de mult de natură divină, ci un produs pe bandă al societăţii de consum, o rotiţă în marele angrenaj universal.
Un stat care îşi ignoră proprii cetăţeni îndesând bani în buzunarele de la Mediu şi Securitate, dar sărăceşte Educaţia şi Sănătatea este un stat bolnav. Un om educat nu va fi niciodată uşor de manipulat, un om sănătos fizic şi psihic nu va deveni dependent de o structură statală, indiferent cât de bun manipulator ar fi Conducătorul. Curios cum, într-o atât de dezvoltată societate, în care mediul virtual oferă posibilităţi nelimitate de informaţie, cetăţenii sunt tot mai puţin interesaţi de cărţi şi tot mai puţin capabili de a discerne informaţiile.
Într-o lume a reclamelor, a indicaţiilor precise, a confortului absolut, a mediei care încurajează egoismul fără scrupule (Eu merit, eu decid, eu votez, eu am dreptul), umanismul riscă să devină el însuşi o formă a consumismului, atâta vreme cât cetăţeanul este sensibil "la pachet", atunci când i se oferă o poveste îmbrăcată în reclame, iar gestul frumos va deveni, la rândul său, un subiect de presă. Asta în timp ce alături, în casa vecină sau pe strada noastră se zbat în viaţă oameni simpli, suferinzi şi nebăgaţi în seamă. Pentru că societatea de consum are nevoie de "poveşti", pentru că povestea atrage reclama, reclama înseamnă bani, banii asigură puterea. De la "vreau să fiu cunoscut pentru ceea ce fac", am ajuns astăzi la "nu fac decât dacă se află că am făcut"!
O hârtie adunată de pe stradă, un copac plantat sau un câine hrănit nu are haz fără "mediatizare". Conceptele creştine (nu ştie stânga ce face dreapta, spuneau bunicii noştri) înseamnă astăzi lipsă de strategie.
Nu este atât de târziu pe cât ne place să credem. Avem şansa de a privi în jur şi de a găsi încă în viaţă, alături de noi, uriaşi ai spiritului. Avem şansa de a deschide cărţi în care aflăm că omul este o fiinţă umană inteligentă.
Societatea de consum poate trăi şi prin ea însăşi, fără aportul nostru. Consumismul are o imensă capacitate de adaptare. Este posibil ca ea, societatea de consum, să fie nevoită să schimbe regulile, să promoveze valoarea şi să se recunoască învinsă. Sunt om, deci exist, exist, deci consum. Nimic rău până aici, cu condiţia ca, într-o societate sănătoasă, să decid eu ce vreau să consum!

Artisti intr-un oras in care nu se intampla nimic

Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artiştii. Artiştii care traiesc veşnic nefericirea de a nu fi recunoscuţi la ei acasă.

Reţeta este un afiş îndrăzneţ şi o manipulare grosolană, la limita legalităţii. Şi succesul este garantat. Orchestra Johann Strauss Spirit, concertul Crăciun Vienez şi un repertoriu strălucitor. Cât de bine au fost folosite aceste cuvinte: orchestră, Johann Strauss, Crăciun, Viena... Bomboana de pe tort: dirijorul Daniil Zaharov, din Sankt Petersburg. Nimeni nu a auzit de el, dar sună bine, nu? Iar şampania, artificiile şi restul, tot pe afiş: On the Beautiful Blue Danube, Emperor Waltz, Wiener Blut, Tales from the, Vienna Woods, Wine, Women and Song, Radetzky March, Pizzicato Polka, The Bat.
Un spectacol plăcut, dar extrem de dezarmonizat din toate punctele de vedere, slab profesional, neplăcut ca tehnică, dezechilibrat estetic. Nimic din ceea ce un spectator aştepta citind un afiş atât de pretenţios ca informaţie. Preţul: 50 de lei.
O orchestră cu 14 instrumentişti (80% viori), un dirijor şi 10 microfoane. Un spectacol cu prea puţine momente reuşite. Un concert în care trăieşti nebunia de a asista la microfonie de... nai! Vals urmat de un moment la limita kitsch-ului, în care o membră a orchestrei, într-un mini de cabaret şi cu o pălărie ordinară, cântă jazz, simfonii cu acordeon, momente de virtuozitate... folclorică şi, culmea, aplauze! Pesonal, am mai avut parte şi de o imagine total dezagreabila: bichinii pe care ii poartă vioara I. Ghinionul meu!

De ce am scris aceste rânduri? Pentru că, acolo fiind şi tot acolo îndurerându-mă, m-am gândit că merităm ceva cam aşa: nişte oameni să facă un afiş maaare, sclipitor şi în mare măsură corect, dar răsunător. Vom plăti 100 de lei biletul pentru că, în orăşelul acesta mic, în care parcă nimic nu se întâmplă, totul se trece, nu poţi rata un asemenea afiş. Să mergem la concert, unde vom asculta – sunt absolut sigură – muzică adevărată, magică. Să aplaudăm, să aruncăm cu flori, să fim fericiţi că în orăşelul acesta mic în sfârşit s-a întâmplat ceva. Şi la final, la bis, să dăm jos măştile şi să privim cum pe scenă ne aruncă florile înapoi ei, artiştii noştri: instrumentiştii Filarmonicii Botoşani! Pe care nu vrem să îi vedem altfel pentru că nu au afiş amăgitor şi preţ de case mari. Ei, aceşti artişti ai noştri, sunt excepţionali. Dar, spre ghinionul lor, sunt artişti într-un oraş în care niciodată nu se întâmplă nimic... Au salarii mici şi o sală infectă. Uneori cântă în semi-obscur, alteori cu gâtul ingheţat. Aş vrea să ne păcălească într-o zi, să ne minunăm şi să aplaudăm şi ei să ne arunce înapoi florile şi aplauzele. E urât, e chinuitor gândul, dar cred că astă-seară mi-au dat lacrimile gândindu-mă la ei. Lacrimi de ciudă, de milă de noi. Atâta tot. Pur şi simplu trebuia să scriu aceste rânduri.

Zborul ne-zburat

Degeaba zbori dacă aripa nu ţi se prinde de suflet, ci numai de trup. Îngereşti printre oameni dar crezi că poţi cuceri văzduhul...
Există o înălţime a inimii pe care nu o vei putea cuceri niciodată, nici măcar cu un milion de aripi. Adâncimea unui suflet, neştiutoare zburătoare, nu înseamnă să te afunzi, ci să te înalţi, să te cutremuri! Ştii tu oare cum se pierd vulturii de lume?

Ştii câtă ignoranţă şi nemilostenie zace într-un zbor frânt? Ai încercat vreodată un mers fără talpă, doar cu vârful aripii? Câtă schilodenie şi chin, câtă păgânătate într-un târâit de aripă... Câte întrebări, atâtea fără-răspunsuri...

Dumnezeu ţi-a dat aripi, dar tu nu ţi-ai dăruit nimic. Cred că nici măcar nu exişti.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Parintele Ilie Lacatusu s-a nascut la data de 6 decembrie 1909, in satul Crapaturile, judetul Valcea. Parintele Ilie a trait 74 de ani, adormind in Domnul la data de 22 iulie 1983. Ilie Lacatusu este un preot ce a slujit in marea perioada de prigoana crestina, in vremea comunistilor, pentru viata si faptele sale el fiind acuzat de regim si inchis ca detinut politic.
Trupul parintelui Ilie Lacatusu a fost inmormantat in Cimitirul Adormirea Maicii Domnului, din Bucuresti. Aici, familia sa detinea o cripta. Trupul neinsufletit al parintelui nu a fost imbalsamat, canoanele Bisericii interzicand acest lucru, mai ales preotilor.

In luna septembrie a anului 1998, sotia lui va adormi si ea in Domnul. Urmasii au tinut minte dorinta parintelui, motiv pentru care ei au sapat in acelasi loc, spre a o inmormanta. In ziua de 29 septembrie 1998, la exact 15 ani de la trecerea la Domnul a parintelui, trupul sau a fost gasit neschimbat, neputrezit si frumos mirositor. Trupul parintelui indeplineste conditiile sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul. Iar viata lui este si ea temei sfant.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Alaturi de Parintele Ilie Lacatusu am stat 4 ani la Periprava, in Delta. El s-a remarcat, in general, prin interiorizarea lui puternica si prin tacere; rar il auzeai vorbind ceva, si atunci cand o facea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne indemna sa ne rugam atunci cand eram in vreo primejdie.
Despre acest om pot sa spun ca avea cu adevarat darul smereniei. Cauta tot timpul sa nu iasa in evidenta cu ceva, facea pe neisemnatul. Imi amintesc de o intamplare minunata din Delta, cand Parintele Ilie a jucat un rol foarte important.
In data de 30 ianuarie, ne-au trimis in colonie, la Canal, la taiat de stuf. Va dati seama ce insemna lucrul acesta pe un frig de iarna? Moarte curata. Eram toti inspaimantati, mai ales ca ii vazusem si pe caraliii nostri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil asteptau sa ne execute, crezand ca vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apa, de vreo patruzeci de hectare si stuful era tocmai in adancime.
Toti am inceput sa murmuram si nu prea aveam de gand sa intram in apa. Ne-au ordonat sa intram si sa scoatem cate doi snopi. Pentru cine faceam noi astea? Nu avea niciun sens. Mai, si cum sa intri in apa? Calci te duci intr-o stioalna, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la inceput.
Dar Parintele Ilie a avut un cuvant foarte ferm si ne-a imbarbatat pe toti: „Mai, intram pentru ca astia is pusi pe gand rau; astia trag in noi. Sa intram in apa, ca Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi ne vor scoate nevatamati.”
Mai, si am intrat. Am ajuns acolo, pana la barbie am intrat in apa. Am taiat frumos snopi. Si ne miram cu totii ca lucram ca pe uscat. Unii pana la piept, unii pana la gat, unii in sfarsit pana la jumatate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Si am scos. Am mers vreo trei ore in apa, si am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai asa ca-l tai cu frunze, trebuia frumos, curatat, masurat, pus la dimensiune si era un ger de -30° afara, gheata groasa de 20-25 cm, incat vedea nufarul galben inflorit sub gheata. Sus ne insoteau niste pasari, care ne-au urmarit in tot acest timp si dedesubt florile de sub gheata.
Ei bine, eram cu totii nevatamati si uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Ca dimineata, cand am intrat noi era ceata, nori si rece, asa te prindea la oase. Si dintr-odata a aparut soarele, mai baieti, s-a luminat de ziua. Era o caldura, de se minunau si caraliii. Ne-am dezbracat si s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte soba, asa aburi ieseau din toate. Ne-am incaltat, ne-am imbracat si hai la colonie.
Si asa Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi au fost cu noi si ne-au ajutat, chiar in ziua de 30 ianuarie. Si va spun ca nu s-a intamplat sa fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Si aceasta datorita rugaciunilor Parintelui Ilie, ca altfel cred ca eram cu totii morti.

Talpi

Nu mai reuşesc să scriu nimic. Poate e sfârşitul sau doar începutul. Am repetat câteva rânduri, dar toate se amestecau şi semănau cu mine. Ca şi cum înlăuntrul meu se schimbă toată anatomia, începe un ireversibil proces de transformare. Ce vietate voi fi? Oare pasăre sau vierme devreme în-fluturit? Braţele căzute pe câmp nu mă vor recunoaşte. Inima a rămas într-un cuib, vor veni femeile-vânător să o sfâşie.
Am luat cu mine doar tălpile de care îmi atârnă genunchii.

E Noaptea Sfântului Andrei. Amuşină lupii pe şira spinării până sus, spre aura cuvintelor. E atât de pustiu că îmi văd trupul niciodată văzut, dinlăuntru spre margine. Din cer până sub pământ. Gol şi umed, aşa cum era de dimineaţă. Acum e Noaptea Sfântului Andrei şi miroase a oameni. Oameni plecaţi cu ei înşişi prin lume. Tălpile le-au rămas la mine, cu genunchii pregătiţi de rugă. Ruga lor. Am şi eu grijă de ceva...

IMNUL DRAGOSTEI

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Cât despre prooroci - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea!

(I Corinteni 13, 1-13)

Parintele Partenie Apostoaie: "Sunteti puternici, dragii mei!", predica la Biserica Vovidenia, Botosani

"Duminica este ziua Invierii, pentru noi, toate aceste trei zile au fost o Inviere prelungita, o bucurie nesfarsita a biruintei asupra necazurilor, asupra grijilor, asupra tuturor greutatilor care au fost, a gandurilor si a necazurilor. Au fost si sunt momente binecuvantate de Dumnenzeu in viata omului, momente care nu se pot sterge. Se pot uita, dar nu se pot sterge din istoria noastra, din sufletul nostru.

O mare bucurie am avut in aceste zile, iata, Maica Domnului se dovedeste a fi inca o data Imparateasa Cerurilor si a Pamantului. Ne-a adunat pe noi in jurul Ei si in jurul sfintilor, prin mijlocirea ei avem aici un fragment din Sfantul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt.
Suntem, din acest punct de vedere, foarte bogati. Noi, ortodocsii, suntem atat de bogati! Bogati sufleteste ca ii avem pe sfinti.
Bogatia este inteleasa in multe feluri. Ca si saracia, de altfel. Nu stim daca exista vreun om care sa se poata cataloga in modul cel mai corect, mai obiectiv, bogat sau sarac. E foarte relativa notiunea de bogatie si bogat. E posibil ca si cel care o paine sa fie bogat. Stiu cu certitudine un lucru: un ortodox este extrem de bogat. Ortodoxul o are pe Maica Domnului, are pe sfantul inger pazitor, este pus sub protectia sfintilor, are sfintele moaste ale sfintilor, are Sfanta Cruce, ortodoxul are Sfanta Impartasanie, are Tainele bisericii, ortodoxul, daca a cazut, are Taina Spovedaniei, ortodoxul are rugaciunea bisericii, are familia mare a bisericii, si iata-ne cat de furmos ne prezentam azi, in aceasta biserica!
De aceea suntem bogati. Bineinteles, omul in perioada de criza cauta si o alta bogatie, a lumii acesteia. Dumnezeu nu l-a creat pe om sarac. Saracia nu e de la Dumnezeu, este permisa de Dumnezeu, dar nu creata de Dumnezeu. Saracia este materiala, este un examen pentru noi, cum vom rezista in fata ispitelor. Ca si un student, daca nu avem un examen nu stim cum ne evaluam, nu stim in ce stadiu de pregatire ne aflam.

In aceste zile ne-am rugat pentru sanatate, ca suntem bolnavi, din ce in ce mai bolnavi, si trupeste si sufleteste, indepartarea de Dumnezeu este o boala a sufletului. Ne-am rugat pentru pacea sufletului. Cel mai aprig si amplu razboi, cea mai necrutatoare lupta, o purtam fiecare in inimile noastre, cand vrem sa facem bine si nu iese binele si te lupti cu raul din tine.
Ne-am rugat pentru intelepciune, de multe ori ne trebuie lumina in suflet, si spunem Sf. Grigore Palama: Doamne Iisuse Hristoase, lumineaza intunericul din mintea mea!
Ne-am rugat pentru iertarea pacatelor, sa ne ierte bunul Dumnezeu. La urma urmei, fiecare din noi - si aici este paradoxul in ortodoxie: si eu pentru mine si dvs. pentru dvs., cerem o exceptie de la regula, cerem ca Dumnezeu sa faca cu mine o exceptie. Dumnezeu a spus: niciun pacatos nu va intra in Rai, si totusi eu cer o exceptie de la regula pe care Tu ai dat-o si adu-ma in Rai!
Ne-am rugat pentru copii, pentru cresterea copiilor in Duhul Sfant, pentru reusita la examene, pentru batrani, pentru cei in neputinta, in boli, in necazuri si ispite, pentru bucurie, pentru ca bucuria este o dimensiune sfanta a ortodoxiei. Dumnezeu nu se vrea saraci, nu ne vrea tristi, ne vrea bucurosi si sanatosi!

Mesajul din seara aceasta, in urma acestor 50 de ore petrecute alaturi de Sf. Ioan Iacob, un sfant contemporan noua, un ascet, un calugar erudit si smerit, un credincios intelept: sa va pastrati sanatatea sufleteasca si trupeasca, sa va pastrati curajul si optimismul, pacea interioara, sa nu dati loc stresului, pacatului, intunericului sa intre in fiinta dvs.

Sunteti puternici, dragii mei, impreuna cu Dumnezeu veti birui! Este greu, dar nu imposibil, ajutandu-ne de sfinti suntem biruitori!
Multumesc pentru bucuria de a fi partasi la aceste zile minunate, multumesc Maicii Domnului, sfintilor, tuturor preotilor care s-au ostenit, multumesc dvs., pt ca toti imi sunteti dragi, si asa vreau peste 100 de ani sa va vad in Imparatia lui Dumnezeu!"

(21 noiembrie 2010, predica preotului Partenie  Apostoaie, paroh al Bisericii Vovidenia Botosani, in ziua Intrarii in Biserica a Maicii Domnului. De pe 19 noiembrie pana pe 21 noiembrie, crestinii s-au inchinat la Moastele Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Paganini în trup de fată

Mi-era dor de Paganini! Niccolo Paganini! Mi-era dor, dar nu ma asteptam sa fie atat de frumos. Atat de maiestuos de frumos. O senzatie ciudata, bizara aproape, o ameteala la propriu sufla dinspre scena. Violonista, o fata de 18 ani, a reusit sa taie respiratia publicului, un public numeros (surprinzator!) si in mare parte cunoscator in ale muzicii.
Nu am mai vazut niciodata o asemenea unduire a trupului dupa arcus, o modelare a mainii dupa sunet, deget, incheietura, antebrat, cot, umar... zvacnire dupa zvacnire. O vioara cu trup de fata. Sau invers. Ioana Cristina Goicea. Fiica violonistei Cristina Anghelescu, dupa cum este prezentata oficial... Nu stiu de ce. Ioana pare sa fie violonista, nu fiica mamei sale. M-a impresionat nebunia muzicii, la care ma asteptam, tanguirile viorii, slobozenia arcusului. Paganini nu poate fi interpretat. Nu e un rol. Paganini te inchide, te prinde in trupul viorii, trebuie sa traiesti odata cu el, sa canti si sa vibrezi pana la capat.

Concertul pentru vioara si orchestra nr.1 in re major, op.6, este poate cel mai armonizat ca stare, de la romantism sublim si sfidator la virtuozitate extrema, marca Paganini si numai Paganini!

O seara frumoasa de Filarmonica, un concert sub bagheta dirijorului Mihai Agafita, cu Paganini incadrat de Triptic pentru orchestra, de Adrian Pop, si Simfonia nr. 41, de W.A.Mozart.