Poezia care m-a insotit in ultimii 20 de ani

Deasupra a tot ceea ce esti exista!
Îmblânzeste-ti orgoliul
învinge clipa când nu-ti poti apartine si te izbesti de zid ca pasarile oarbe!
Educa-ti vointa! Coboara în suburbiile gândului
neschimbata e lupta dintre bine si rau
nu renunta niciodata la tine
orice om îsi este propria sarbatoare!
nu te-ndeparta de tine o clipa
nu saruta frânghia pe care ti-o întind scamatorii de vorbe
si nu zornai cuvintele adevarului
precum tradatorii argintii! Asteapta: nu poti stapâni ceea ce nu ai înca
si nu te poti darui altora daca nu te daruiesti la nesfârsit tie!
Deasupra a tot ceea ce esti exista!
Nu renunta niciodata la tine. Indiferenta apropie de moarte
asa cum dorinta te-apropie de pacat
vei întinde mâinile dupa vise si îti vor arunca monede
vei traversa clipe cumplite ca drumurile spre marile abatoare
nu dispera!
Poti fi înfrânt de propria libertate
nu dispera!
stiu ca porti cuvinte niciodata rostite si ceva în tine nu poate sa taca
Slaveste clipa ca înainte si dupa tine doamne cât întuneric!

(Daniel Corbu, Alte sfaturi de amagit întunericul)

Zicea Petre Ţuţea...

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.


O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităti, si te misti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stăpîn.

Nu pot evita neplăcerile bătrînetii si nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a tinut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înteleaptă: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferintele bătrînetii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

În afară de cărti nu trăiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru că n-au ratiune, ceilalti pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creatie - literară, muzicală, filozofică - lesin de rîs. Omul nu face altceva decît să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.

Inteligenta, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăta de prejudecăti. Cu cît inteligenta e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

Am făcut o mărturisire într-o curte cu sase sute de insi, în închisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, dacă murim toti aici, în haine vărgate si în lanturi, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă si cutremure, ne dă si război.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? - ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. - Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu altii...

A fost întrebat un tăran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozăvie!

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu tin minte anul... Cînd m-au anchetat am lesinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităti.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom  le? - N-am vorbit, dom le. - Cum n-ai vorbit? - Păi împotriva voastră vorbeste tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat si să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă multumesc că m-ati arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un detinut să scrie. El poate să-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuti...

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiti asa, vă poate fura oricine... Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, tăranii nu-i cultivau. ''Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt...'' Ce a zis regele Frantei? ''Mă, seamănă, mă, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea tăranii că îi păzesc, or să-si dea seama că-s lucru bun. Lăsati-i să fure, că asa se răspîndesc cartofii în tară.''

AZI, 6 octombrie, SE IMPLINESC 109 ANI DE LA NASTEREA LUI PETRE TUTEA.

Cine face pasul inapoi?

Obsedanta povestea cu focul in biserica. Povestita de CTP in emisiunea Profesionistii. Pe scurt: izbucneste un incendiu in altar, biserica plina de oameni. Disperati sa se salveze, toti se reped spre iesire. Usile se deschid spre interior asa ca, in imbulzeala si disperare, puhoiul de lume nu face decat sa blocheze iesirea. Pentru a se putea deschide usile, trebuie ca toti sa faca un pas inapoi. Pas pe care nimeni nu vrea sa il faca primul.


Imaginile m-au urmarit intreaga zi. Pentru ca cei care sunt foarte aproape de usa ce i-ar salva depind de cei din spate. Daca cei din spate nu vor face pasul inapoi, oricat de aproape de lumina s-ar afla, vor fi striviti. Si, chiar daca au solutia, daca vor sa faca pasul inapoi, nu pot din cauza presiunii imense a celor din spate.

Cei din spate nu vor face pasul pentru ca sunt prea aproape de flacari si prea departe de iesire. Cred mai mult flacarilor decat celui care, in fata fiind, ii promite ca daca va face un pas inapoi va fi salvat. Si nu va face pasul!

Nu poti sa ii judeci pe niciunii. Cei din fata se gandesc, desigur, la salvarea lor. Daca vor putea deschide usile vor fi primii salvati. Cei aflati in spate traiesc si apasarea flacarilor si asteapta ca cei din fata sa se descurce singuri. Probabil. Apar alte si alte imagini, alte si mereu alte ganduri. De asta, spun, ma obsedeaza povestea...
 
Si cel mai frumos lucru din toata povestea: usile se deschid DOAR spre interior! Dar daca se vor deschide, ne vom salva si noi si ei...

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, sa ii faci un bine cat de mic. Asa, om cu om, picatura cu picatura...

CTP mi-a mai amintit aseara de ceva. Intrebat care este personajul feminin preferat, a raspuns: "Nicole Kidman in Dogville. M-a obsedat saptamani la rand acest personaj".

Da, este un personaj obsedant, din pacate prea putin oferit publicului. A fost difuzat o data, in urma cu cativa ani, pe la miezul noptii.

Dogville (2003)
Regizor Lars von Trier
Scenarist Lars von Trier
Cu Nicole Kidman in rol principal

Filmul este turnat in intregime in platou, toata actiunea desfasurandu-se ca intr-o piesa de teatru. Un film nu numai tulburator, ci si bulversant, situat la limita parabolei crestine, dar smuls parca din acest gen de arta cinematografica prin sfarsitul extrem de dur, neasteptat.

Titlul este unul definitoriu, al carui inteles se dezvaluie abia spre final. Grace (interpretata magistral de Nicole Kidman) este o tanara din lumea buna americana ( a se citi o familie de mafioti), fugita din casa tatalui sau si adapostita un timp intr-un sat aparent linistit, aparent limitat, ai carui locuitori invata pe parcurs toate regulile santajului si ale micimii sufletesti.

Filmul este, in sine, un simbol. De la regie la scenografie si text, totul este bulversant si paradoxal. Un film care trebuie vazut pentru ca tu, ca spectator, sa te identifici pe rand cu fiecare personaj in parte - de la binefacator la tradator, iar in final sa iti inveti lectia. Daca ai curaj, bineinteles!

http://www.youtube.com/watch?v=ChOEN08xjRs&feature=related

INTERVIURILE MELE

INTERVIU CU CLARA ARUSTEI, FIICA POETULUI CEZAR IVANESCU

INTERVIU CU SCRIITORUL VARUJAN VOSGANIAN

INTERVIU CU ACTORUL DAN PURIC

INTERVIU CU POETUL MARIUS IANUS

INTERVIU CU SCRIITORUL GELLU DORIAN

INTERVIU CU POETUL ADRIAN POPESCU

INTERVIU CU DIRIJORUL ITALIAN GIUSEPPE CARANNANTE SI PIANISTA RITA DELLA RAGIONE

INTERVIU CU VIOLONISTA MARIETA BACIU

Programul Zilelor "George Enescu", Botosani, 30 septembrie - 2 octombrie

30 septembrie, ora 18.30: CONCERT SIMFONIC
Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: DANIEL GOIŢI, pian

În program:
George Enescu: Suita pentru orchestră nr. 1, în do major, op. 9
Fr. Liszt: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în mi bemol major
Fr. Liszt: Preludiile, poem simfonic

1 octombrie 2011, ora 18,30: RECITAL CAMERAL
Solişti:
CRISTINA ANGHELESCU, vioară
DANIEL GOIŢI, pian

În program:
George Enescu: Suita pentru vioară şi pian Impresii din copilărie, op. 28 (fragment)
Lăutar
George Enescu: Suita pentru pian, op. 10 (fragment)
Sarabanda
Gabriel Fauré: Sonata pentru vioară şi pian nr. 1, în la major, op. 13
Claude Debussy: Sonata pentru vioară şi pian în sol minor
César Franck: Simfonia a IV-a, în fa minor, op. 36

2 octombrie 2011, ora 18,30: CONCERT SIMFONIC
Închiderea Zilelor George Enescu
Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: PETREA GÎSCĂ, corn

În program:
George Enescu: Rapsodia română nr. 2, în re major, op. 11 nr. 2
Reinhold Glier: Concertul pentru corn şi orchestră în si bemol major, op. 91
P. I. Ceaikovski: Simfonia a IV-a, în fa minor, op. 36

Pret bilet: 15 lei (10 lei pentru elevi, studenti si pensionari)

Parintele Adrian Fageteanu s-a mutat la Domnul

“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn”, spunea Parintele Adrian Fageteanu.

(…) De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: “Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta“, povesteste parintele. “Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor. Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. “Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram. Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”

*
O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. “In tot acest timp, m-am gandit la multe“, isi aminteste parintele. “Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu.”

(Din Formula AS)

Prea tarziu...

"Prea târziu te-am iubit, frumuseţe străveche şi mereu nouă, prea târziu te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu, iar eu în afară trăind fără tine şi aruncându-mă asupra acelor frumuseţi pe care tu le-ai plăsmuit şi care fără tine nu ar fi putut exista. Tu erai mereu cu mine, dar eu nu te-am găsit. "




(Sfântul Augustin)

"LA NISTORICĂ": ATELIER DE ARTĂ PENTRU COPII!

Tablouri pe sticla, pictura pe vase de sticla, cristal sau lut, vitralii cu culori speciale de sticla, elemente decorative si de design interior!

De la ikebana la motive egiptene, de la cultura educatiei la educatia culturii, cuvintele au nevoie de suflet. Si cel mai frumos inteles al Artei este sufletul.

Din septembrie s-a redeschis ATELIERUL DE ARTA la Tratoria Center, demisol (in spatiul LA NISTORICĂ)


In fiecare Marti, orele 15-16 si 16-17.

IMPORTANT: Se recomanda ca sedintele sa fie frecventate consecutiv, pentru a beneficia de intregul modul (primele sedinte fiind cele de baza pentru lucrul din partea a doua a modulului).

O imagine tulburatoare: Eminescu si Focul cel mare din Botosani!

În 3 iunie 1887 Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape 3 zile, fără întrerupere. Eminescu venise prin primăvară la Botoşani, atras de insistenţele Harietei, care ţinea să îl îngrijească pe Mihai după tratamentul suportat în bolniţa de la Neamţ.

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu, cu doi ani înainte de moartea acestuia, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta:

"... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur?

Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flacari si 608 "atenansuri". 28 dintre cei afectati de incendiu erau crestini (romani, lipoveni si armeni), restul fiind evrei.
Foto: Ultima fotografie a lui Eminescu, datata 1887, la atelierul fotografului Jean Bieling, din Botoşani

EVOLUŢIA care îndepărtează. O privire în gol...

Trebuie să recunosc, chiar cu oarece îngrijorare, detaşarea în care plutesc de ceva vreme. Nu mai fac planuri, nu mai cred în schimbări sociale, politice sau de orice fel. Cred ca a trecut vremea. E târziu. Ritmul s-a accelerat vizibil şi avem impresia că tăvălugul e prea mare. Şi nu, nu e prea mare, ci atoatecuprinzător. Adică din toate părţile deodată. Partea bună în tot acest tăvălug este că, din cauza precipitării vremurilor, toate se întâmplă la vedere. Ca într-un tablou renascentist, cu trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrece pe loc, aspru şi nepotolit.


Mă gândeam astă-seară că omenirea, de 2000 de ani, a evoluat cu adevărat! Cinic şi ireversibil! După 300 de ani de jerfă şi martiraj, Constantin cel Mare a instituit creştinismul drept religie de stat, ajungându-se astfel la o creştinare în masă a populaţiei. Creştinismul fără jertfă a devenit trăire comodă, tolerată de conducători, o religie care s-a diluat imediat în societatea tot mai împăcată cu ea însăşi.
Omul devine propriul său centru de spiritualitate, începe să se exploreze tot mai concentrat, comparaţia şi năzuinţa nu mai tinde către Dumnezeu, ci pe orizontala imediată. Diferenţele nasc conflicte, conflictele opun la randul lor doctrine şi legi. Creştinismul se divide şi se împarte la doi: Om şi aproapele său, ortodox şi catolic.
Autoexplorarea omului de către om conduce, evolutiv, către noi perspective asupra lumii desacralizate. Umanismul zeifica omul şi creaţia sa, imperfecţiunea devine libertate personală. Carnalul se opune chipului spiritualizat, credinţa se pulverizează în misticism.
Tot mai liber şi încrezător în forţele proprii, omul îşi continuă evoluţia din revoluţie în revoluţie, amalgamul de orgolii şi trăiri mistice ia chip de anarhism şi nihilism. Masele se lasă uşor stăpânite, burghezia impune alte legi, ştiinţa devine religie, interesul economic singurul care guvernează popoarele. Slabă şi tot mai inofensivă, creştinătatea se pierde în neutralitate. Şi dacă Revoluţia franceză marginalizează creştinismul, Revoluţia bolşevică îl anihilează aproape complet. Comunismul instalat cu o prea mare uşurinţă nu este decât un pas către plutocraţie, un fenomen pe care cred că îl străbatem astăzi. Cred, dar probabil că lucrurile sunt mult mai grave...

În seara asta am avut această percepţie a EVOLUŢIEI. Un cuvânt care, printre înţelesurile sale lingvistice, cuprinde unul pe care l-am ignorat până acum. Conform DEX, "evoluţie" are şi sensul de mişcare circulară, folosit în special în cazul navelor şi avioanelor, o mişcare de ansamblu. De aici am văzut cu ochii minţii, de sus şi parcă din adâncuri, mişcarea circulară a omului faţă de punctul central - Dumnezeu. O mişcare evolutivă, continuă, care depărtează de centru. Tot mai departe, tot mai departe....

Evoluţie, deci?!

CUCUTENI, istoria in pas si piatra

Esenţa creştinimului, rostită de Părintele Braga

Părintele Roman Braga: "Când suferi puţin devii plin de ură şi doreşti să te răzbuni. Când suferi mult, ierţi tot!"

Flori realiste intr-un tablou suprarealist. Cu gand la Oscar Dominguez

Pentru români, dar şi pentru o sumedenie de artişti din toată lumea, spaniolul suprarealist Oscar Dominguez (1906- 1957) rămâne în istoria artei drept pictorul care i-a scos ochiul românului Victor Brauner, pictor născut la Piatra Neamţ. Şi pentru ca întâmplarea să capete conotaţii ezoterice, ce l-au impresionat profund pe Ernesto Sábato, trebuie ştiut că românul pictase cu mulţi ani înainte un autoportret în care se reprezentase
cu un ochi scos, lucrarea fiind denumită chiar "Autoportret cu ochiul scos" (1931). În anul 1938, aflat la Paris, Victor Brauner încearcă să aplaneze o ceartă dintre pictorii Oscar Dominguez şi Esteban Frances, românul fiind lovit de către Oscar cu un pahar în ochiul stâng, incident în urma căruia Victor Brauner rămâne mutilat pe viaţă.
Cunoscut drept un tip coleric, Oscar suferea de acromegalie, boală care determină creşterea extremităţilor, printre care şi mâinile, fapt care i-a accentuat de-a lungul vieţii spaima de a nu mai putea picta. Contemporan cu Picasso, influenţat de aerul suprarealist dar conştient de propria-i valoare, Oscar Dominguez nu a reuşit să îşi stăpânească îndeajuns viaţa, astfel că, pentru un timp, a fost chiar internat într-un ospiciu, de unde însă se pare că a fost alungat, pe motiv că acolo sunt doar "nebuni normali".

Este impresionantă scrierea lui Ernesto Sábato, care foloseşte episodul de la Paris în una dintre cărţile sale: "Orbirea m-a fascinat mereu şi sinistru. Îţi aminteşti istoria lui Victor Brauner? Ei bine, pictorul român a trăit preocupat de clarviziune, premoniţie şi ochi. A fost prieten cu Brâncuşi şi Tanguy, care l-au pus în legătură cu Breton. Mulţi ani de zile a pictat tablouri cu tema ochilor, dar cel mai uimitor e că în 1931 şi-a făcut un autoportret care i-a prefigurat tragedia: ochiul drept îi apare gol, străbătut de o săgeată de care atârnă litera D. În 1938 s-a întors la Paris, pentru a-şi împlini destinul. Într-o noapte, în atelierul unui pictor a început o ceartă. Dominguez, pe jumătate beat, a aruncat într-unul din cei de faţă cu un pahar, care i-a scos ochiul drept lui Brauner. Uimitoarea întâmplare a fost analizată de cercul suprarealist şi îmi amintesc eseul scris de Pierre Mabille într-unul din ultimele numere din Minotaure, revista lui Breton. În urma acestui incident, Dominguez a fost radiat o vreme din cercul suprarealist şi tocmai atunci am intrat în relaţii cu el, în bătrâna Dôme, cafeneaua din Montparnasse, unde îşi dădeau artiştii întâlnire pe atunci".
 
Textul este prezentat într-un amplu articol din România Literară, unde Emil Nicolae sesizează şi micile erori ale scriitorului citat: "Dincolo de micile erori strecurate în text (e vorba despre ochiul stâng al pictorului şi despre tabloul "Paysage méditerranéen" din 1932 - unde apare litera D atârnată de o sabie care intră în ochiul unui personaj –, confundat cu "Autoportretul" cu ochi enucleat din 1931), trebuie reţinut interesul lui Ernesto Sábato faţă de păţania lui Victor Brauner, învestită cu o valoare simbolică mai profundă decât accidentul fizic propriu-zis", scrie Emil Nicolae. 
 
M-a impresionat povestea pictorului spaniol, dar şi acel mister nedesluşit care face ca oamenii să devină instrumente ale destinului, în conjuncturi pe care - într-un plan superior - cineva le proiectează cu o precizie fantastică.
 
Cu gandul la Oscar am pictat azi tabloul acesta, fără suprarealism sau premoniţii inutile. Sper!
 

 

ATELIER DE ARTA PENTRU COPII

ATELIER DE ARTA DECORATIVA

centrul de vacanta "LA NISTORICĂ" (TRATORIA, demisol)

MARTI si MIERCURI, intre orele 16-18.00. Tarif 10 lei de copil. 

Pictura pe sticla, ikebana, pictura decorativa etc, dar si jocuri de creatie si concentrare pentru copii.

(Lucrarile de mai sus sunt disponibile prin Floraria Hera, strada Marchian, vizavi de Banca Transilvania) 

ASPAZIA OTEL-PETRESCU: Suferinta trebuie transfigurata...

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)

- Cum priviţi acum perioada detenţiei?
- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
- Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

- Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?

- De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

- Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?
- Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

- Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?
- La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…

- Şi aţi reuşit?
- Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

- Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?
- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.



(Raluca Tănăseanu, in familiaortodoxa.ro)

O fotografie impresionanta

Sursa foto: apologeticum.wordpress.com

A murit Mircea Ivanescu, la 80 de ani

Dumnezeu sa ii lumineze calea!

Mircea Ivanescu - Iubire nedeslusita

sa te îndragostesti atunci, în cele din urma, de zapada,

adica sa stii bine ca e o iubire, în care se va sfarsi

peste câteva saptamâni prezenta ei, si aproape un an

dupa aceea are sa trebuiasca s-astepti, de-a lungul zilelor calde,
sau prin noptile reci, sau prin ceata, dar fara ca ea

niciodata sa-ti apara înainte, sub pasi, pe mâini, sau

pe fata, în toate zilele acestea.(ca în adolescenta,

când citisesi o data ca cea mai buna cale de a suporta

indiferenta ei e sa ti-o închipui plecata.doar ca acuma

nu ti-o închipui absenta - stii ca nimic - ca într-o moarte -

nu ti-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).

si fara sa te gândesti la asta, stiind

ca s-ar putea ca pâna la iarna viitoare tu sa n-o mai iubesti,

zapada - si atunci? trebuie s-o iubesti în zilele astea marunte,
umede, si murdare, în care ceata - se spune asta - manânca zapada,

si zapada e ca o femeie bolnava - si tu o iubesti -

si sa stii - fara sa te mai gândesti - c-are sa se termine -

Mainile Parintelui Arsenie Papacioc

Sursa Foto: apologeticum.wordpress.com

Parintele Arsenie Papacioc a plecat la Domnul!

Parintele Arsenie Papacioc a murit marti, 19 iulie 2011, in jurul orei 13.00. Pe 15 august ar fi implinit 97 de ani.

Mi-era teama de ziua asta. Mi-era teama de ceea ce simt acum: un soi de singuratate, de parasire. Ramanem singuri, fara sprijin si invatatura. Mai trebuia, Doamne, un pic sa ne rabzi... un pic sa ma ingadui...

DUMNEZEU SA IL IERTE, DUMNEZEU SA NE AJUTE!