"Românii nu au vocaţie revoluţionară. E defectul lor cel mare"

Eram un prost. La vârsta când Eminescu scria "Luceafărul", eu jucam ţurca marxistă. Eram atât de năuc încât visam să dărâm Bucureştiul din temelii şi să construiesc altul în loc, mai măreţ şi mai durabil decât Piramidele. Şi asta în numele luptei revoluţionare între "nou şi vechi". Spune, om zdravăn eram eu? Noroc că, dând în mintea copiilor, boală de care suferă orice revoluţionar, m-a salvat la timp Nae Ionescu. El mi-a spus într-o zi, în timp ce se uita afară pe geam şi zâmbea, probabil îl amuza entuziasmul meu revoluţionar: "Revoluţia e o treabă serioasă. Dar nu-i de nasul nostru să ne ocupăm de ea. Românii nu au vocaţie revoluţionară. E defectul lor cel mare. Ei au făcut două revoluţii mari şi late. De revoluţia burgheză din secolul trecut s-a ales praful. Au făcut din ea o caricatură. Revoluţia ţărănească din secolul nostru n-a avut o soartă mai bună. A avortat. S-a născut moartă. A treia revoluţie proletară, dacă va avea loc, nu va aparţine românilor. Ea va fi impusă din afară de triburile euro-asiatice. Ca român ce eşti, roagă-te lui Dumnezeu să nu apuci acea zi".


PETRE ŢUŢEA, "Mărturisiri autocratice"
 
(Petre Ţuţea s-a născut pe 6 octombrie 1902 şi a murit pe 3 decembrie 1991. Nae Ionescu s-a născut pe 16 iunie 1890 şi a murit pe 15 martie 1940)

"Prostia e periculoasă când devine obraznică"

"Există, la noi, o "teorie" a autenticităţii care, pân-acum, a justificat "trăirea" tuturor mediocrităţilor şi povestirea pe larg a fleacurilor; care a permis orice facilitate, a anulat orice efort de desăvârşire; o neglijenţă, în expresie, scuzată de "forţele vitale", de "stângăcia vieţii". Când cineva încearcă să scrie clar, corect sau chiar frumos, este desconsiderat. De la o extremă deplorabilă am ajuns la alta, tot aşa de deplorabilă: de la superstiţia scrisului frumos, la cultul scrisului prost. Sunt câţiva inşi – infirmi sufleteşte, căci a nu avea sentimentul frumosului şi sentimentul ridiculului este o infirmitate – care au spus: nu e nevoie să ştim să scriem. A şti să scrii e un semn de mediocritate.

(...) Prostia e periculoasă când devine obraznică. Şi cred că nici o ţară din lume nu permite scriitorilor să nu ştie să scrie. Să nu le permitem nici noi. Să-i lăsăm să se creadă geniali şi să creadă că neroziile lor sunt subtilităţi".

(Eugen Ionescu, în anul 1936)

Doua fotografii cu IPS Teofan: La Petru Voda (2009) si Botosani (2011)

Mikhaíl Baryshnikov, artistul care sfideaza gravitatia

Mikhaíl Baryshnikov este un dansator, coregraf şi actor american de origine rusă. Este adesea recunoscut ca fiind cel mai bun dansator de balet din lume. S-a născut la Riga, în Republica Sovietică Socialistă Letonă (URSS), din părinţi rusi. Tatăl său a fost inginer, iar mama sa croitoreasă. La vârsta de doisprezece ani, mama lui sa sinucis, Mihail a fost crescut de tatăl sau şi de bunica. Mama sa a fost o mare admiratoare a baletului . La unsprezece a înaintat cererea de admitere la Scoala de Balet a Operei din Riga, unde a fost acceptat un an mai târziu, în 1960, şi unde si-a continuat studiile academice. În acest timp, Baryshnikov a învăţat să vorbeasca franceza şi aspira sa fie un pianist celebru. Între timp, s- a îndrăgostit de balet, surclasand afectiunea sa pentru pian şi, ca urmare a decis să urmeze o carieră ca balerin.
În 1963, în timpul unei vizite la Leningrad, el a aplicat pentru a celebra Scoala de balet Vaganova. După terminarea studiilor, în 1966, el sa alăturat trupei Baletului Kirov din Leningrad. În ciuda tradiţiei, Baryshnikov nu a început ca ucenic în corpul de balet, ci si-a făcut debutul ca solist în Giselle. In acelasi an a castigat medalia de aur la concursul internaţional de balet la Varna, in Bulgaria. La întoarcerea sa la Leningrad, el a continuat cu acelaşi succes.
După întâlnirea cu coregraful francez Roland Petit la Leningrad, acesta din urma l-a invitat pe Baryshnikov să participe la un turneu in Canada. În 1974, în timpul acestui turneu, dansatorul a cerut azil politic în Toronto.
Intre anii 1974 - 1979, a fost primbalerin al Teatrului de balet al Americii (ABT), unde a fost partenerul lui Gelsey Kirkland. El a lucrat de asemenea in New York la City Ballet, si a facut turnee in lumea intreaga timp de 15 luni . El s-a întors la ABT în 1980 ca balerin si director artistic, o poziţie pe care a deţinut-o timp de un deceniu. La data de 3 iulie 1986, el a devenit cetăţean naturalizat al Statelor Unite.
Schimbarea cea mai importantă în viaţa sa profesională, a fost cand a luat decizia de a ieşi din baletul clasic si de a se dedica dansului modern, infiintand White Oak Dance Project, impreuna cu Mark Morris şi a unde a fost director artistic din 1990 până în anul 2002 .
În decembrie 2000, Misha a câştigat premiul John F. Kennedy Center, pe care l-a impartit cu tenorul spaniol Plácido Domingo şi actriţa Angela Lansbury. În 2004 a deschis Centrul pentru Arta din New York.
În 1980 a cunoscut-o pe actrita Jessica Lange, cu care s-a căsătorit. Impreuna au o fiica: Alexandra Baryshnikova. În 1982 s-a încheiat relatia lui cu Lange. Baryshnikov a avut timp de mai mulţi ani o relaţie cu balerina Lisa Rinehart, impreuna au trei copii: Sofia, Anna şi Pet. (CinemaRx)

MUC CEL MIC la Teatrul Vasilache, regia Marius Rogojinschi: 30 octombrie, orele 11.00 si 12.30

Eveniment teatral marca Marius Rogojinschi, cu Mihaela Stempel in rol principal! "Copiii sunt invitaţi să parcurgă împreuna cu Micul Muc aventurile prin care acesta este nevoit să le treacă. Binele şi răul se împletesc în calea Micului Muc, dar cu inteligenţă şi noroc va învinge răul, iar Micul Muc va trage multe învăţăminte din întâmplările prin care trece. Personajul poveştii lui Wilhelm Hauff vă invită aşadar în lumea aventurilor, duminică, 30 octombrie 2011, la orele 11 şi 12,30, când va avea loc premiera spectacolului Muc cel mic", transmite regizorul Marius Rogojinschi.

Din distribuţie fac parte actorii Aurica Dobrescu, Ibica Leonte, Mihaela Ştempel, Anamaria Chelaru, Marius Rusu, Florin Iftode, Claudiu Gălăţeanu.
Regia artistica - Marius Rogojinschi;
Scenografia - Marius Rogojinschi şi Mihai Pastramagiu;
Costume şi păpuşi - Mihai Pastramagiu.

DAVID ESRIG la Profesionistii, cu Eugenia Voda: 29 octombrie, TVR1, la miezul noptii

David Esrig s-a născut, în 1935, în Haifa. A absolvit IATC Bucureşti, secţia Regie-Teatru, în 1957. Printre spectacolele care l-au consacrat în ţară se numără „Vicleniile lui Scapin“, de Moliere, 1957, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „Umbra“, de Evgheni Schwartz, 1963, Teatrul de Comedie, „Troilus şi Cressida“, de Shakespeare, 1965, Teatrul de Comedie, „Capul de răţoi“, de Gheorghe Ciprian, 1966, Teatrul de Comedie şi „Nepotul lui Rameau“, de Denis Diderot, 1968, Teatrul Bulandra. După câteva vizionări, montările „Aşteptându-l pe Godot“ şi „Furtuna“ i-au fost interzise de cenzura comunistă. Simţind că nu se mai poate exprima în ţară, în 1973 a părăsit România stabilindu-se în Germania.

ganduri de spectator

O seara de controverse, cu ratari si minusuri adaugate fraudulos la un plus ce ar fi trebuit sa se autodenunte si sa determine spectatorul la autoanaliza, daca nu chiar la re/considerari ale vechilor mentalitati impuse de un sistem trecut, prin excelenta amoral.
In primul rand, alegerea piesei. Foarte scurta pentru un spectacol complet. O alegere care s-ar fi justificat in alte conjuncturi. Nu aici. O asteptare de nu stiu cati ani pentru un spectacol GD a creat, probabil, si o suma de asteptari. Care nu s-au implinit astfel. Un sentiment perfid, un zambet in coltul gurii scapat de regizorul care a ales drumul scurt pentru ca cel inalt e... prea inalt.
Un spectacol "umplut" cu multa si neinspirata forma bruta. Strategia cu asasinate celebre a fost neprofesionist prezentata, periculos aleasa si, in final, manipulatoare, o strategie-capcana, singura care si-a atins scopul. Primul aspect este cel al strategiei insasi: nu se justifica decat pentru a da o falsa directie si a minimaliza conflictul piesei, piesa care nu era despre un asasinat, ci despre disperarea anonimului care isi construieste propria celebritate folosindu-se de un personaj ce ar putea sa ii confere aceasta sansa ultima si unica. Mi-a placut subiectul, mi-a displacut tonalitatea joasa a intregii reprezentatii, blocarea in spatiul fizic si derizoriul previzibil care intrerupea fiecare episod al reconstituirii.
Fixarea piesei in tema impusa de regizor: asasini si asasinate celebre - m-a enervat la culme, la fel cum m-am simtit manipulata grosolan de imaginile macabre de afara, cu topoare si arme insangerate atarnate pe pereti, imagini continuate apoi cu intrebari de genul "tu pe cine ai asasina", "pe cine invidiezi"... Un gen de interactivitate care, din nou, a coborat de fiecare data vibratia spectacolului.
Che Guevara - erou sau martir, Nicolae Iorga asasinat de legionari, Papa Ioan Paul al II-lea si un asasin ratat... Este inadmisibil sa propui o dezbatere si sa creezi confuzii pe care le transferi apoi in mintea spectatorului de teatru. Nu pe probleme atat de importante si, de cele mai multe ori, periculoase.

Impresia mea a fost ca regizorul a ratat cu buna stiinta nasterea unui dramaturg jucat, ca sa folosesc o expresie cu care isi gratula cineva prietenul.
Dramaturg care nu stiu cum ar fi aratat cu o alta piesa, dar intuiesc ce ar fi fost cu o alta interpretare a acesteia. Astept totusi "Catavencii"...

"Cu limba de moarte", de Gellu Dorian, regia Ion Sapdaru

Poezia care m-a insotit in ultimii 20 de ani

Deasupra a tot ceea ce esti exista!
Îmblânzeste-ti orgoliul
învinge clipa când nu-ti poti apartine si te izbesti de zid ca pasarile oarbe!
Educa-ti vointa! Coboara în suburbiile gândului
neschimbata e lupta dintre bine si rau
nu renunta niciodata la tine
orice om îsi este propria sarbatoare!
nu te-ndeparta de tine o clipa
nu saruta frânghia pe care ti-o întind scamatorii de vorbe
si nu zornai cuvintele adevarului
precum tradatorii argintii! Asteapta: nu poti stapâni ceea ce nu ai înca
si nu te poti darui altora daca nu te daruiesti la nesfârsit tie!
Deasupra a tot ceea ce esti exista!
Nu renunta niciodata la tine. Indiferenta apropie de moarte
asa cum dorinta te-apropie de pacat
vei întinde mâinile dupa vise si îti vor arunca monede
vei traversa clipe cumplite ca drumurile spre marile abatoare
nu dispera!
Poti fi înfrânt de propria libertate
nu dispera!
stiu ca porti cuvinte niciodata rostite si ceva în tine nu poate sa taca
Slaveste clipa ca înainte si dupa tine doamne cât întuneric!

(Daniel Corbu, Alte sfaturi de amagit întunericul)

Zicea Petre Ţuţea...

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.


O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităti, si te misti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stăpîn.

Nu pot evita neplăcerile bătrînetii si nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a tinut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înteleaptă: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferintele bătrînetii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

În afară de cărti nu trăiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru că n-au ratiune, ceilalti pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creatie - literară, muzicală, filozofică - lesin de rîs. Omul nu face altceva decît să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.

Inteligenta, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăta de prejudecăti. Cu cît inteligenta e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

Am făcut o mărturisire într-o curte cu sase sute de insi, în închisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, dacă murim toti aici, în haine vărgate si în lanturi, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă si cutremure, ne dă si război.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? - ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. - Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu altii...

A fost întrebat un tăran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozăvie!

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu tin minte anul... Cînd m-au anchetat am lesinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităti.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom  le? - N-am vorbit, dom le. - Cum n-ai vorbit? - Păi împotriva voastră vorbeste tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat si să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă multumesc că m-ati arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un detinut să scrie. El poate să-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuti...

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiti asa, vă poate fura oricine... Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, tăranii nu-i cultivau. ''Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt...'' Ce a zis regele Frantei? ''Mă, seamănă, mă, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea tăranii că îi păzesc, or să-si dea seama că-s lucru bun. Lăsati-i să fure, că asa se răspîndesc cartofii în tară.''

AZI, 6 octombrie, SE IMPLINESC 109 ANI DE LA NASTEREA LUI PETRE TUTEA.

Cine face pasul inapoi?

Obsedanta povestea cu focul in biserica. Povestita de CTP in emisiunea Profesionistii. Pe scurt: izbucneste un incendiu in altar, biserica plina de oameni. Disperati sa se salveze, toti se reped spre iesire. Usile se deschid spre interior asa ca, in imbulzeala si disperare, puhoiul de lume nu face decat sa blocheze iesirea. Pentru a se putea deschide usile, trebuie ca toti sa faca un pas inapoi. Pas pe care nimeni nu vrea sa il faca primul.


Imaginile m-au urmarit intreaga zi. Pentru ca cei care sunt foarte aproape de usa ce i-ar salva depind de cei din spate. Daca cei din spate nu vor face pasul inapoi, oricat de aproape de lumina s-ar afla, vor fi striviti. Si, chiar daca au solutia, daca vor sa faca pasul inapoi, nu pot din cauza presiunii imense a celor din spate.

Cei din spate nu vor face pasul pentru ca sunt prea aproape de flacari si prea departe de iesire. Cred mai mult flacarilor decat celui care, in fata fiind, ii promite ca daca va face un pas inapoi va fi salvat. Si nu va face pasul!

Nu poti sa ii judeci pe niciunii. Cei din fata se gandesc, desigur, la salvarea lor. Daca vor putea deschide usile vor fi primii salvati. Cei aflati in spate traiesc si apasarea flacarilor si asteapta ca cei din fata sa se descurce singuri. Probabil. Apar alte si alte imagini, alte si mereu alte ganduri. De asta, spun, ma obsedeaza povestea...
 
Si cel mai frumos lucru din toata povestea: usile se deschid DOAR spre interior! Dar daca se vor deschide, ne vom salva si noi si ei...

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, sa ii faci un bine cat de mic. Asa, om cu om, picatura cu picatura...

CTP mi-a mai amintit aseara de ceva. Intrebat care este personajul feminin preferat, a raspuns: "Nicole Kidman in Dogville. M-a obsedat saptamani la rand acest personaj".

Da, este un personaj obsedant, din pacate prea putin oferit publicului. A fost difuzat o data, in urma cu cativa ani, pe la miezul noptii.

Dogville (2003)
Regizor Lars von Trier
Scenarist Lars von Trier
Cu Nicole Kidman in rol principal

Filmul este turnat in intregime in platou, toata actiunea desfasurandu-se ca intr-o piesa de teatru. Un film nu numai tulburator, ci si bulversant, situat la limita parabolei crestine, dar smuls parca din acest gen de arta cinematografica prin sfarsitul extrem de dur, neasteptat.

Titlul este unul definitoriu, al carui inteles se dezvaluie abia spre final. Grace (interpretata magistral de Nicole Kidman) este o tanara din lumea buna americana ( a se citi o familie de mafioti), fugita din casa tatalui sau si adapostita un timp intr-un sat aparent linistit, aparent limitat, ai carui locuitori invata pe parcurs toate regulile santajului si ale micimii sufletesti.

Filmul este, in sine, un simbol. De la regie la scenografie si text, totul este bulversant si paradoxal. Un film care trebuie vazut pentru ca tu, ca spectator, sa te identifici pe rand cu fiecare personaj in parte - de la binefacator la tradator, iar in final sa iti inveti lectia. Daca ai curaj, bineinteles!

http://www.youtube.com/watch?v=ChOEN08xjRs&feature=related

INTERVIURILE MELE

INTERVIU CU CLARA ARUSTEI, FIICA POETULUI CEZAR IVANESCU

INTERVIU CU SCRIITORUL VARUJAN VOSGANIAN

INTERVIU CU ACTORUL DAN PURIC

INTERVIU CU POETUL MARIUS IANUS

INTERVIU CU SCRIITORUL GELLU DORIAN

INTERVIU CU POETUL ADRIAN POPESCU

INTERVIU CU DIRIJORUL ITALIAN GIUSEPPE CARANNANTE SI PIANISTA RITA DELLA RAGIONE

INTERVIU CU VIOLONISTA MARIETA BACIU

Programul Zilelor "George Enescu", Botosani, 30 septembrie - 2 octombrie

30 septembrie, ora 18.30: CONCERT SIMFONIC
Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: DANIEL GOIŢI, pian

În program:
George Enescu: Suita pentru orchestră nr. 1, în do major, op. 9
Fr. Liszt: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în mi bemol major
Fr. Liszt: Preludiile, poem simfonic

1 octombrie 2011, ora 18,30: RECITAL CAMERAL
Solişti:
CRISTINA ANGHELESCU, vioară
DANIEL GOIŢI, pian

În program:
George Enescu: Suita pentru vioară şi pian Impresii din copilărie, op. 28 (fragment)
Lăutar
George Enescu: Suita pentru pian, op. 10 (fragment)
Sarabanda
Gabriel Fauré: Sonata pentru vioară şi pian nr. 1, în la major, op. 13
Claude Debussy: Sonata pentru vioară şi pian în sol minor
César Franck: Simfonia a IV-a, în fa minor, op. 36

2 octombrie 2011, ora 18,30: CONCERT SIMFONIC
Închiderea Zilelor George Enescu
Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: PETREA GÎSCĂ, corn

În program:
George Enescu: Rapsodia română nr. 2, în re major, op. 11 nr. 2
Reinhold Glier: Concertul pentru corn şi orchestră în si bemol major, op. 91
P. I. Ceaikovski: Simfonia a IV-a, în fa minor, op. 36

Pret bilet: 15 lei (10 lei pentru elevi, studenti si pensionari)

Parintele Adrian Fageteanu s-a mutat la Domnul

“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn”, spunea Parintele Adrian Fageteanu.

(…) De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: “Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta“, povesteste parintele. “Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor. Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. “Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram. Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”

*
O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. “In tot acest timp, m-am gandit la multe“, isi aminteste parintele. “Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu.”

(Din Formula AS)

Prea tarziu...

"Prea târziu te-am iubit, frumuseţe străveche şi mereu nouă, prea târziu te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu, iar eu în afară trăind fără tine şi aruncându-mă asupra acelor frumuseţi pe care tu le-ai plăsmuit şi care fără tine nu ar fi putut exista. Tu erai mereu cu mine, dar eu nu te-am găsit. "




(Sfântul Augustin)

"LA NISTORICĂ": ATELIER DE ARTĂ PENTRU COPII!

Tablouri pe sticla, pictura pe vase de sticla, cristal sau lut, vitralii cu culori speciale de sticla, elemente decorative si de design interior!

De la ikebana la motive egiptene, de la cultura educatiei la educatia culturii, cuvintele au nevoie de suflet. Si cel mai frumos inteles al Artei este sufletul.

Din septembrie s-a redeschis ATELIERUL DE ARTA la Tratoria Center, demisol (in spatiul LA NISTORICĂ)


In fiecare Marti, orele 15-16 si 16-17.

IMPORTANT: Se recomanda ca sedintele sa fie frecventate consecutiv, pentru a beneficia de intregul modul (primele sedinte fiind cele de baza pentru lucrul din partea a doua a modulului).

O imagine tulburatoare: Eminescu si Focul cel mare din Botosani!

În 3 iunie 1887 Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape 3 zile, fără întrerupere. Eminescu venise prin primăvară la Botoşani, atras de insistenţele Harietei, care ţinea să îl îngrijească pe Mihai după tratamentul suportat în bolniţa de la Neamţ.

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu, cu doi ani înainte de moartea acestuia, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta:

"... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur?

Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flacari si 608 "atenansuri". 28 dintre cei afectati de incendiu erau crestini (romani, lipoveni si armeni), restul fiind evrei.
Foto: Ultima fotografie a lui Eminescu, datata 1887, la atelierul fotografului Jean Bieling, din Botoşani

EVOLUŢIA care îndepărtează. O privire în gol...

Trebuie să recunosc, chiar cu oarece îngrijorare, detaşarea în care plutesc de ceva vreme. Nu mai fac planuri, nu mai cred în schimbări sociale, politice sau de orice fel. Cred ca a trecut vremea. E târziu. Ritmul s-a accelerat vizibil şi avem impresia că tăvălugul e prea mare. Şi nu, nu e prea mare, ci atoatecuprinzător. Adică din toate părţile deodată. Partea bună în tot acest tăvălug este că, din cauza precipitării vremurilor, toate se întâmplă la vedere. Ca într-un tablou renascentist, cu trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrece pe loc, aspru şi nepotolit.


Mă gândeam astă-seară că omenirea, de 2000 de ani, a evoluat cu adevărat! Cinic şi ireversibil! După 300 de ani de jerfă şi martiraj, Constantin cel Mare a instituit creştinismul drept religie de stat, ajungându-se astfel la o creştinare în masă a populaţiei. Creştinismul fără jertfă a devenit trăire comodă, tolerată de conducători, o religie care s-a diluat imediat în societatea tot mai împăcată cu ea însăşi.
Omul devine propriul său centru de spiritualitate, începe să se exploreze tot mai concentrat, comparaţia şi năzuinţa nu mai tinde către Dumnezeu, ci pe orizontala imediată. Diferenţele nasc conflicte, conflictele opun la randul lor doctrine şi legi. Creştinismul se divide şi se împarte la doi: Om şi aproapele său, ortodox şi catolic.
Autoexplorarea omului de către om conduce, evolutiv, către noi perspective asupra lumii desacralizate. Umanismul zeifica omul şi creaţia sa, imperfecţiunea devine libertate personală. Carnalul se opune chipului spiritualizat, credinţa se pulverizează în misticism.
Tot mai liber şi încrezător în forţele proprii, omul îşi continuă evoluţia din revoluţie în revoluţie, amalgamul de orgolii şi trăiri mistice ia chip de anarhism şi nihilism. Masele se lasă uşor stăpânite, burghezia impune alte legi, ştiinţa devine religie, interesul economic singurul care guvernează popoarele. Slabă şi tot mai inofensivă, creştinătatea se pierde în neutralitate. Şi dacă Revoluţia franceză marginalizează creştinismul, Revoluţia bolşevică îl anihilează aproape complet. Comunismul instalat cu o prea mare uşurinţă nu este decât un pas către plutocraţie, un fenomen pe care cred că îl străbatem astăzi. Cred, dar probabil că lucrurile sunt mult mai grave...

În seara asta am avut această percepţie a EVOLUŢIEI. Un cuvânt care, printre înţelesurile sale lingvistice, cuprinde unul pe care l-am ignorat până acum. Conform DEX, "evoluţie" are şi sensul de mişcare circulară, folosit în special în cazul navelor şi avioanelor, o mişcare de ansamblu. De aici am văzut cu ochii minţii, de sus şi parcă din adâncuri, mişcarea circulară a omului faţă de punctul central - Dumnezeu. O mişcare evolutivă, continuă, care depărtează de centru. Tot mai departe, tot mai departe....

Evoluţie, deci?!

CUCUTENI, istoria in pas si piatra

Esenţa creştinimului, rostită de Părintele Braga

Părintele Roman Braga: "Când suferi puţin devii plin de ură şi doreşti să te răzbuni. Când suferi mult, ierţi tot!"