Rămăseseră vreo opt în încăpere. Toma, studentul la Teologie, murise de trei zile, după bătăile crunte la rinichi. Îl puneau în şezut, cu mâinile trebuia să îşi prindă vârfurile picioarelor. Bocancii gardienilor loveau cu sete. Fiecare lovitură se încheia cu o icnitură a studentului, spatele îi zvâcnea involuntar şi mâinile zburau în sus ca nişte aripi. Un alt gardian îi frângea mâinile, pe care studentul le prăbuşea, agâţându-le din nou de vârfurile picioarelor. Urma altă lovitură în rinichi, alt icnet, altă zburătăcire a mâinilor.
A treia zi, spre seară, după primele cinci lovituri, Toma s-a lăsat încet pe o parte, a pus mâinile sub obraz şi a adormit ca un prunc. Petrică era la câţiva paşi. Pe el îl bătuseră la tălpi şi, întins pe cimentul umed, încerca să îşi recompună, mental, propriul trup. De la creştet, frunte, gât, umeri, braţe, genunchi... de la genunchi nu ştia încotro să apuce. Nu mai simţea nimic. Era o pasăre cu aripi, fără picioare. Nu îl durea nimic pentru că nu simţea nimic. Îl înnebunea starea aceea de plutire, de condamnat la zbor. O pasăre care nu atinge pământul nu stăpâneşte nici cerul. Sunt în pragul nebuniei, îşi spunea şi îl mira această conştienţă bizară.
A întors capul şi l-a văzut pe Toma. Se lăsase pe o parte, chircit, cu ambele palme sub obrazul drept, aşa cum dorm copiii mici. A strigat la el să se ridice, mânia gardienilor era de neoprit când renunţai să lupţi cu ei. Pentru trei secunde, care i s-au părut infinite, studentul l-a privit absent. Apoi a închis din nou ochii. Respira uşor. Buzele au început să murmure şi din murmur prinse a-i înflori, miraculos, un zâmbet angelic.
Gardienii aruncau potop de lovituri şi înjurături. Cu noi te pui tu, mă? Crezi că mori când vreţi tu şi Dumnezeul tău? Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu! Studentul îşi înflorea zâmbetul şi ochii, fruntea, tâmplele se luminau ca un pământ cucerit de soare, dimineaţa. A deschis din nou ochii. Petrică s-a cutremurat. Prin ochii studentului camera se umplea de lumină, de zâmbet, de rugăciune. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul... Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă... Apoi a oftat lung şi suflarea s-a oprit. Petrică vedea cum buzele murmură mai departe. Doamne, Iisuse...
A treia zi, spre seară, după primele cinci lovituri, Toma s-a lăsat încet pe o parte, a pus mâinile sub obraz şi a adormit ca un prunc. Petrică era la câţiva paşi. Pe el îl bătuseră la tălpi şi, întins pe cimentul umed, încerca să îşi recompună, mental, propriul trup. De la creştet, frunte, gât, umeri, braţe, genunchi... de la genunchi nu ştia încotro să apuce. Nu mai simţea nimic. Era o pasăre cu aripi, fără picioare. Nu îl durea nimic pentru că nu simţea nimic. Îl înnebunea starea aceea de plutire, de condamnat la zbor. O pasăre care nu atinge pământul nu stăpâneşte nici cerul. Sunt în pragul nebuniei, îşi spunea şi îl mira această conştienţă bizară.
A întors capul şi l-a văzut pe Toma. Se lăsase pe o parte, chircit, cu ambele palme sub obrazul drept, aşa cum dorm copiii mici. A strigat la el să se ridice, mânia gardienilor era de neoprit când renunţai să lupţi cu ei. Pentru trei secunde, care i s-au părut infinite, studentul l-a privit absent. Apoi a închis din nou ochii. Respira uşor. Buzele au început să murmure şi din murmur prinse a-i înflori, miraculos, un zâmbet angelic.
Gardienii aruncau potop de lovituri şi înjurături. Cu noi te pui tu, mă? Crezi că mori când vreţi tu şi Dumnezeul tău? Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu! Studentul îşi înflorea zâmbetul şi ochii, fruntea, tâmplele se luminau ca un pământ cucerit de soare, dimineaţa. A deschis din nou ochii. Petrică s-a cutremurat. Prin ochii studentului camera se umplea de lumină, de zâmbet, de rugăciune. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul... Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă... Apoi a oftat lung şi suflarea s-a oprit. Petrică vedea cum buzele murmură mai departe. Doamne, Iisuse...
Gardianul care îl bătuse pe Petrică şi care acum, obosit, trăgea o duşcă de rachiu, vărsă deasupra studentului restul de băutură. Ia şi bea, mai bine! Nu s-a inventat, mă, Dumnezeul care să se pună cu mine! Aşa să le transmiţi acolo, în raiul vostru!
După ce l-au dus pe Toma la groapa comună de la marginea oraşului, toţi au simţit că s-a lăsat frig în celulă. Era început de noiembrie, dar toamna nu era aşa de aprigă ca în alţi ani. Frigul nu venea nici de afară, nici din ziduri. Era mai degrabă o singurătate cumplită, o părăsire.
Toma le vorbea în fiecare seară despre Dumnezeu, le ţinea de cald, de bucurie, de foame. Avea o cruce mică pe care o ascundea ziua între paiele din saltea şi noaptea, printr-o gaură cât un vârf de unghie, o scotea şi o trecea pe la toţi, pe rând. Petrică păstra încă bucăţica de hârtie ce i se lipise de talpă pe holul tribunalului. Era o părticică dintr-o icoană cu Maica Domnului. Ruptura părea să fie una voluntară, nu de la vreo uzură dată de vreme. Petrică a simţit cum arsura aceea de la început devine căldură, apoi o stare de bine, din ce în ce mai bine, pentru ca târziu să îşi dea seama că ochii Maicii Domnului, care îl priveau din bucăţica de icoană, îi transmit o imensă bucurie.
Într-o seară, după mai multe bătăi, s-a dus la patul lui Toma. Uite, Tomo, îţi dau iconiţa asta a mea. Ai grijă de ea dacă mor. Aşa să fie, Petre! Îi spunea Petre, ca în Biblie. Aşa să fie, şi dacă eu mă duc, să îţi rămână cruciuliţa mea.
Singurul care se ţinea deoparte era Stănescu. Vorbea rar, numai dacă era întrebat, şi atunci se limita la răspunsuri monosilabice. Era ursuz şi rezista cel mai bine la bătăi. I se spunea Profesorul pentru că îi corecta pe ceilalţi fără niciun menajament.
„Foaie verde trei castane,După ce l-au dus pe Toma la groapa comună de la marginea oraşului, toţi au simţit că s-a lăsat frig în celulă. Era început de noiembrie, dar toamna nu era aşa de aprigă ca în alţi ani. Frigul nu venea nici de afară, nici din ziduri. Era mai degrabă o singurătate cumplită, o părăsire.
Toma le vorbea în fiecare seară despre Dumnezeu, le ţinea de cald, de bucurie, de foame. Avea o cruce mică pe care o ascundea ziua între paiele din saltea şi noaptea, printr-o gaură cât un vârf de unghie, o scotea şi o trecea pe la toţi, pe rând. Petrică păstra încă bucăţica de hârtie ce i se lipise de talpă pe holul tribunalului. Era o părticică dintr-o icoană cu Maica Domnului. Ruptura părea să fie una voluntară, nu de la vreo uzură dată de vreme. Petrică a simţit cum arsura aceea de la început devine căldură, apoi o stare de bine, din ce în ce mai bine, pentru ca târziu să îşi dea seama că ochii Maicii Domnului, care îl priveau din bucăţica de icoană, îi transmit o imensă bucurie.
Într-o seară, după mai multe bătăi, s-a dus la patul lui Toma. Uite, Tomo, îţi dau iconiţa asta a mea. Ai grijă de ea dacă mor. Aşa să fie, Petre! Îi spunea Petre, ca în Biblie. Aşa să fie, şi dacă eu mă duc, să îţi rămână cruciuliţa mea.
Singurul care se ţinea deoparte era Stănescu. Vorbea rar, numai dacă era întrebat, şi atunci se limita la răspunsuri monosilabice. Era ursuz şi rezista cel mai bine la bătăi. I se spunea Profesorul pentru că îi corecta pe ceilalţi fără niciun menajament.
Amărât e omul, Doamne
Când se culcă şi n-adoarme,
Ar mânca şi nu-i e foame”.
Dumitru fredona încet şi cântecul începu să treacă de la unul la altul ca o fată frumoasă la hora satului. Petrică improviză repede un dans şi umerii bărbaţilor prinseră a sălta uşor, în timp ce tălpile ştergeau muţeşte, bucată cu bucată, cimentul îngheţat. Murmurau versurile pe rând. Picioarele se ridicau şi coborau în arcuiri ample, încete, pentru a nu stârni furia gardienilor care oricum, la fiecare zece minute, inspectau celulele prin vizete.
„Foaie verde de migdale,
Dragostea e lucru mare,
Nu-ţi dă tihnă la mâncare,
Nici hodină la culcare”.
Valer, un inginer din Bârlad, se aşeză în dreptul uşii şi lipi ceafa de vizetă. Mai aveau câteva minute, în capătul holului se auzeau izbituri şi strigăte, gardienii trânteau uşile de pereţi şi loveau fără milă în deţinuţii care nu erau găsiţi în poziţie regulamentară. Pe măsură ce urgia se apropia, cântecul în celulă devenea tot mai aprig, picioarele zvâcneau cu disperare, cămăşile lipite de umeri de la sângele întărit în rănile uscate se făceau una cu lacrimile lor. Plângeau nu de dor, nu de jale. Plângeau copleşiţi de frumuseţea clipei pe care o trăiau împreună.
– Tu-i mama ei de viaţă! Dumitru se izbi pe pat şi afundă în salteaua de paie un plâns zguduit.
– Lasă, mă, Dumitre! E viaţă şi asta... Omului îi e dat să trăiască şi să moară. Dacă n-am murit pân-acu înseamnă că Dumnezeu are alte planuri cu noi. Ascultă la mine, Dumitre! Valer plecase de lângă uşă şi se pregătea să dea ochii cu gardienii. S-au oprit toţi, aşteptând. Le auzeau glasurile tot mai aproape şi, odată cu zgomotul de chei, simţeau cum îşi făcea drum prin ziduri frigul cenuşiu al închisorii. Valer l-a ridicat pe Dumitru chiar în clipa în care uşa celulei s-a izbit de perete.
– Care-i Dumnezeu aici, bă? Să iasă în faţă şi să îmi spună mie de ce îmi îngăduie să vă sfărâm oasele! Auziţi, bă? Bandiţilor!
Gardianul interpreta încă un act din nesfârşita scenă a degradării umane, chiar dacă spectacolul era despre un război în care învinşii deveneau, la final, eroi. Nimic nu era previzibil, după cum nimic nu era întâmplător!
– Ştiţi de ce îmi îngăduie, bă, nenorociţilor? Pentru că Dumnezeu sunt eu, bă!
Valer îşi făcu rapid cruce, murmurând înfundat „Doamne, iartă-ne”.
În clipa următoare se prăbuşi pe ciment, după ce trupul i se scurse mai întâi pe perete, izbit de namila de gardian.
– O să te ierte, nu avea grijă! Când o să recunoşti şi cum ai omorât-o pe mă-ta! Grijania voastră de lepădături! Când o să scăpăm de voi o să putem să ridicăm şi noi ţara asta din cloacă, bă!
Petrică stătea ţeapăn, cu privirea fixată pe bocancul gardianului. Calculase de sute de ori distanţa până la namila din faţa lui, în fiecare dimineaţă îşi imagina cum se aruncă şi, dintr-o mişcare, îi sare în spate. Trăia satisfacţia unei victorii imaginare pentru ca apoi să renunţe, amăgindu-se că trebuie să se păstreze pentru războiul final. Astăzi se gândea, pentru prima dată, dacă nu cumva lupta poate fi o soluţie pentru a evita războiul. Sau dacă adunând zeci, sute de mici suferinţe, frustrări, amăgiri, dezamăgiri nu făcea decât să pregătească inevitabil, cu minuţiozitate şi sadism, o catastrofă? Putea lupta, cu riscul înfrângerilor şi umilinţelor cumplite. Lupte mici care să dezamorseze războiul mare, nimicitor. Dar câte lupte era în stare să ducă şi, mai ales, cât de departe era războiul final?
Valer zăcea pe jos, cu obrazul sfârtecat de lovitura aplicată în lung, de la ureche spre colţul gurii. Gardianul mai izbi de câteva ori cu bocancul şi Valer fu nevoit să se ridice. Namila răscolea pe sub saltele, sfâşia cele câteva haine aşezate la capătul patului. Învăţase bine toate ascunzişurile de prin căptuşeli, dublurile din ţesături care scoteau la iveală bucăţi din cărţi interzise sau citate din Biblie zgâriate pe resturi de săpun.
Petrică avea, de la o vreme, o detaşare pe care unii o numeau renunţare, alţii indiferenţă. Nu se mai împotrivea, nu provoca. Nu făcea planuri, nu credea in schimbări politice, sociale sau de orice alt fel. Era târziu. Ritmul se accelera vizibil şi avea impresia că tăvălugul e prea mare. De fapt, nu prea mare, ci atoatecuprinzător. Din toate părţile deodată. Partea bună în acest tăvălug era că toate se întâmplau la vedere, în faţa lui. Ca într-un tablou renascentist, cu trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrecea pe loc, aspru şi nepotolit.
(Fragment din romanul "Și cine este aproapele meu", de Florentina Toniță. apărut la Editura Junimea, 2013)
