"Deschid o uşă prin care trece vântul". Uşa deschisă de Liviu Poenaru nu impune limite, nu mărgineşte la "aici" şi "dincolo", nu contrariază, nu vulnerabilizează privitorul. Dimpotrivă. Dezvăluie o sensibilitate poetică, într-o notă confesivă clară, dar în graniţele unei discreţii artistice bine gestionate. Uşa lui Liviu Poenaru este fotografia. Însă dincolo de pasiune, trecând prin fotografie, am descoperit profesionistul.
Născut în Botoşani, în 1969. La 24 de ani pleacă în Elveţia, unde studiază psihologia. În Franţa, la Lyon (pentru că în Geneva nu existau profesori specializaţi), obţine doctoratul în psihanaliză. Teza a fost publicată anul trecut de Editions Universitaires Européennes, cu titlul: L'hallucinatoire de déplaisir et ses fondements. Une approche neuropsychanalytique. Astăzi activează ca psihoterapeut la Geneva, pe un proiect de creaţie a unei reviste specializate în articularea psihanalizei cu ştiinţele exacte şi mai putin exacte. Fotografia, spune Liviu Poenaru, este, şi ea, o obsesie. "Imaginile îmi permit să visez si să creez o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă. Nu am deloc pretenţia de a fi fotograf. E doar ceva instinctiv de care nu mă pot debarasa".
-Am remarcat un cuvânt care apare des în cele exprimate de dvs., libertatea. Prima dată vorbiţi despre "libertatea copilăriei", apoi despre un profesor de liceu care era "o femeie liberă care gândea cu adevărat". Şi regăsesc acest cuvânt atunci când povestiţi despre fotografie: "o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă". Aţi plecat la Geneva la 24 de ani, patru ani după căderea comunismului. A fost o fugă spre libertatea de gândire, de manifestare, de "altceva" decât oferea România acelor ani?
-Sigur că a fost o fugă spre libertate. România acelor ani, când tocmai devenisem adult, era asociată în memoria mea cu libertatea inconştientă a adolescenţei, dar şi cu tirania dictaturii, lipsa de libertate de exprimare, umilirea oamenilor, lipsa alimentelor de bază în comerţ etc. România s-a deschis brutal şi oamenii aproape că au fugit în lume după ce au fost "închişi" ani de zile nu doar în perimetrul geografic, ci şi în perimetre culturale, spirituale etc. Era o atracţie spre libertate, dar şi o fugă de trecut. Apoi nu pot să neg atracţia faţă de bogăţia vestului, luminile care ne atrag ca pe nişte fluturi de noapte (şi care ne ard). Am înţeles mai târziu că această bogăţie, ca cea din jurul meu, e o capcană care ne face să ne pierdem umanitatea, face din noi egoişti care vor tot mai mult pe plan material. Atunci am devenit nostalgic până la durere după simplitatea aceea din copilăria şi adolescenţa mea, când nu aveam decât drumurile şi visurile.
-"Nostalgic până la durere"... Ne întoarcem la teza de doctorat cu tema "Halucinatoriul neplăcerii". Ce anume v-a determinat să studiaţi, să aprofundaţi această temă? Aţi explicat, în interviul oferit pentru letemps.ch, acest concept, vorbind despre "l’échec de la satisfaction".
-Halucinatoriul e un concept studiat deja de psihanaliză începand cu Freud, care descoperă această parte halucinatorie ca un potential permanent în fiecare individ şi care se manifestă în special în vise (care pot fi reduse la nişte halucinaţii). Acest potenţial e determinat de amintirile noastre, care ne arată drumul spre plăcere sau spre neplăcere, în functie de capitalul pe care l-am înregistrat. Ne îndrumă şi ne asigură o satisfacţie/insatisfacţie internă permanentă asigurată de activarea amintirilor şi a dorinţelor. M-a interesat subiectul pentru că nu e suficient de bine explicat în psihanaliză şi pentru că am descoperit că neuroştiinţele posedă suficiente descoperiri şi explicaţii pentru a demonstra acest fenomen. Apoi m-a interesat în particular neplăcerea, pentru originalitatea tezei, şi pentru că nimeni nu a investigat această latură a halucinatoriului. Amintirea neplăcerii, mai ales când e legată de un traumatism, se traduce implicit prin eşecul satisfacţiei şi neputinţa în a crea satisfacţia pentru că nu există în prealabil în memorie şi deci nu există acele elemente care ne îndrumă - prin urmare psihicul e pierdut şi se pierde în repetiţia la infinit a insatisfacţiei. "Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale..."
-Dacă ar fi să adaptaţi la o societate, cea a zilelor noastre (poate chiar din România), cum aţi descrie manifestările "hallucinatoire de déplaisir"?
-Cum se aplică societăţii actuale? E greu de spus, la nivel societal. Trecutul e determinant, cum spuneam, ceea ce impune un fel de compulsie de repetiţie care e cu atât mai impresionantă şi mai sterilă cu cât trauma a fost mai violentă. Mi-e uneori teamă de raportul cu tehnologiile şi lumea virtuală în care creşte noua generaţie şi care nu memorizează suficient raportul corporal cu semenii, cel care e sursa unei satisfacţii autentice şi profunde. Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale...
-Este posibil - ca să rămânem în acest registru neuropsihanalitic - ca noua generaţie despre care vorbiţi să se alimenteze mai târziu de la această sursă virtuală? Amintirile, dorinţele, satisfacţiile adultului de mâine să fie consecinţe ale experienţelor virtuale, ale acestor jocuri sau insatisfacţii, în lipsa, cum spuneaţi, a raportului corporal cu semenii?
-Silicon Valley si Google sunt foarte interesaţi de acest viitor construit în jurul dependenţei de internet...
-Din experienţa dvs., ca terapeut, care sunt cele mai grave manifestări care ar putea apărea drept consecinţă a dependenţei de lumea virtuală?
-Consecintele apar deja sub forma unor personalităţi care devin din ce în ce mai narcisice - neavând o referinţă exterioară suficient de satisfăcătoare, singura referinţă la dispozitie este sinele. Doar că sinele, fără aportul semenilor, a "celuilalt" într-un sens generic, e un sine incomplet care e supus fără voia lui unei căutări a plăcerii care nu poate fi găsită, sau nu suficient; această configuratie duce la autodistrugere sau la tentative de calmare cu ajutorul drogurilor, a alcoolului, a medicamentelor, a sportului etc., care sunt solutii provizorii ce duc, şi ele, la autodistrugere pe termen lung. Să nu uităm: consumul de psihotroape (anxiolitice, somnifere, antidepresoare, antiepileptice) devine exponenţial; mai recent aflăm că sunt administrate din ce în ce mai mult (mai ales în America) copiilor de mai putin de 2 ani.
-Inteligenţa emoţională este un termen tot mai des întâlnit nu doar în literatura de specialitate, ci mai ales în discursurile pe teme educaţionale. Care este ponderea reală (păstrând în discuţie şi în prim-plan mediul şcolar) a inteligenţei emoţionale în raport cu inteligenţa măsurată prin coeficientul intelectual (celebrul IQ!)?
- Termenii aceştia de inteligenţă nu sunt chiar specialitatea mea; termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii, de a le da note, de a-i include sau de a-i exclude. Ca o formă de "rasism ştiinţific", ce răspunde cererilor unei societăţi interesate de performanţele şi de capacităţile indivizilor. În perspectiva mea, exclud din start aceste clasificări. Fiecare om are istoria lui care i-a modelat inteligenţa în funcţie de stimulări şi de stările emoţionale care l-au marcat; deci poate fi competent într-un domeniu şi mai puţin competent în altul. Deci personal mi-e greu să ponderez, considerând că orice clasare poate fi periculoasă. Ca atunci când se anunţă unui pacient un diagnostic în medicina somatică sau în psihiatrie. Termenii diagnostici, mai ales dacă fac referire la boli foarte grave, pot avea efecte devastatoare; a anunţa sau nu un diagnostic rămâne un demers controversat în domeniul medicinei. Atunci când sunt dificultăţi recunoscute, şi un test permite de a nuanţa măsurile terapeutice sau educative care trebuie luate, demersul poate fi util, cu condiţia ca un profesionist să interpreteze cu claritate rezultatele şi să le relativizeze.
-Vorbiţi, în acelaşi interviu, despre povestea a două surori care sunt de multă vreme inamice: prima priveşte spiritul, a doua creierul. Cât de important este să cunoaştem, să ne "împrietenim" cu aceste două "surori" ce coexistă în fiecare dintre noi şi să încheiem un armistiţiu, dacă nu chiar să facem pace între spirit şi creier? Unde greşim? Unde eşuăm?
-Când omul a hotărât să se distanţeze de obscurantismul religios şi magic pentru a dezvolta ştiinţele, cunoaşterea lumii (materiale în special) cu ajutorul probelor care au decis ce e adevărat şi ce nu e, creând un fel de normă de funcţionare a societăţii, atunci a comis prima greşeală. Această separaţie a fizicului şi a metafizicului a dus, în secolul XX, la tirania exersată de ştiinţe care şi-au impus legile şi descoperirile ca fiind unice şi universale. Doar că ştiinţa depinde de context, de societate, de politică şi de temporalitate (contextul istoric). În ultimele decenii, ştiinţa e determinată de finanţarea de către multinaţionale, fapt care duce mai ales la dezvoltarea tehnologiei. Toată această financiarizare a vieţii (care duce la distrugerea planetei, subiectul a fost foarte dezvoltat în ultimul timp cu privire la încălzirea climatică) se face în detrimentul metafizicului, care nu poate fi comercializat şi care nu interesează multinaţionalele; e chiar un pericol în dinamica lor.
Lumea actuală, mai ales cea occidentală, este divizată, ca în politică, între cei care cred doar în fizic şi cei care cred doar în metafizic. Doar că spiritele lucide, chiar ştiinţifice, au înţeles că aspectele fizice nu sunt suficiente pentru înţelegerea lumii şi pentru binele omului. Apoi, un automobil e un automobil; are legile lui fizice, dar nu e deloc interesant din punct de vedere metafizic, care e una dintre preocupările esenţiale ale umanului atâta timp cât gândirea posedă aspecte metafizice. Pentru o înţelegere completă a complexităţii umanului cred că avem nevoie de ambele aspecte. Şi să nu aruncăm bebeluşul cu tot cu apa din cadă: ştiinţele au făcut descoperiri foarte interesante şi pasionante, şi din acest motiv am decis să mă preocup de articulaţia psihanaliză-ştiinţe. Psihanaliza a refuzat mult timp acest dialog, creând un fel de dogmatism care are, şi el, limitele lui. Errare humanum est şi rătăcirea face parte din etimologia halucinaţiei...
Deci greşim de mult şi poate că e vorba de o dilemă umană (antropologică) ce ne face să fugim dintr-o parte într-alta (în funcţie de ideile predominante) crezând că de partea cealaltă va fi mai bine. Sunt însă convins că apogeul atins recent de ştiinţe contribuie la această dezbinare care devine chiar periculoasă. Se poate merge şi mai departe, cu referire la prima eroare. Nu Adam şi Eva au comis prima eroare prin tentativa lor de cunoaştere? Apoi istoria omului nu a fost decât o înlănţuire de greşeli/păcate datorate cunoaşterii.
-Nu pot irosi oportunitatea acestui dialog şi vă invit să poposim în preajma unei poveşti care a făcut istorie în lumea artei suprarealiste şi nu numai. Este vorba despre pictorul român Victor Brauner (născut la Piatra Neamţ), cel care pictase un autoportret în care se reprezentase cu un ochi scos (cred că dreptul), lucrarea fiind denumită chiar "Autoportret cu ochiul scos" (1931). În anul 1938, aflat la Paris, Victor Brauner încearcă să aplaneze o ceartă dintre pictorii Oscar Dominguez şi Esteban Frances, românul fiind lovit de către Oscar cu un pahar în ochiul stâng, incident în urma căruia Victor Brauner rămâne mutilat pe viaţă. Cum ar interpreta un psihanalist această întâmplare, mai ales că sunteţi şi un “practicant al suprarealismului?
-Episodul Victor Brauner e greu de analizat. În primul rând pentru că nu totul poate fi interpretabil prin prisma psihanalizei. Poate că ce a urmat a fost doar o întâmplare. Dacă mă hazardez spre o interpretare, aş zice că deformarea imaginii de sine pe care Brauner o percepea în 1931, prin intermediul autoportretului, a fost efectiv realizată de Dominguez, ca şi cum unul ar fi delegat celuilalt fantasma lui. Un fel de comunicare incoştientă transmisă şi prin faptul că, poate, Dominguez era la curent cu lucrarea lui Braun din 1931. O realizare traumatică, cert. Repetiţia unui traumatism din istoria inconştientă a lui Brauner, care l-a adus să se figureze fără un ochi în 1931?
-Fotografia. Din nou, în căutarea libertăţii, a creaţiei eliberatoare. Mi-aş permite să observ că fotografia dvs. vă conferă o anume detaşare (poate că nu vă expune atât de mult cum ar face-o pictura sau literatura suprarealistă), dar deschide drumuri neaşteptate. Dinspre interior spre exterior, dinspre afară spre înlăuntrul, în funcţie de privitor. "E ceva instinctiv, de care nu mă pot debarasa", spuneţi. Cum vă consideraţi a fi: un fotograf psihanalist sau un psihanalist care lucrează cu imaginea, cu simbolul şi înţelesurile sale? Cum parcurgeţi de obicei acest drum?
-În primul rând, nu mă consider fotograf. Dar să zicem că sunt. Poate mai degrabă un fotograf psihanalist, pentru că instinctiv fiind, nu caut un simbol particular. Deschid o uşă prin care trece vântul, asa cum se deschide inconştientul cu asocierea liberă. Mă interesează în special ruptura limbajului standardizat. Limbajurile au codurile lor, logica lor: o frază trebuie să aibă un subiect, un verb, un predicat. Arta are şi ea limbajul ei (deşi e cea mai deschisă experimentării) şi oamenii în general se aşteaptă la o anumită logică într-o imagine, de preferinţă cu aspecte formale recognoscibile. Lacan, care se voia psihanalist (dar a fost mai mult un one man show decât psihanalist) considera că inconştientul e structurat ca un limbaj. Nu cred.
Inconştientul e un amalgam, cu plasticitatea lui, cu nivelurile lui. La nivelul cel mai superior totul e organizat, dar cu cât mergem mai în profunzime totul se dezorganizează. Această dezorganizare mi se pare fascinantă, mai ales prin dinamica ei, care e munca psihanalistului. În general, când propun o imagine încerc o conexiune cu acest inconştient, al meu şi al spectatorului. Orice om are dezorganizarea lui, şi fiecare o ştie în intimitatea lui; doar societatea ne obligă să ne organizăm în funcţie de context şi de moment. Freud spunea că omul nu e stăpân în casa lui tocmai pentru a reda această dublă dinamică pe care o avem toţi; voia în special să spună că suntem determinaţi de inconştientul nostru şi nu de voinţa noastră conştientă.
-Aţi ales să faceţi studiile în Elveţia, doctoratul în Franţa. Acum, după aceşti ani, vă vedeţi profesând în România? Este diferită percepţia pe care o au românii faţă de acest domeniu?
-Este visul meu să profesez în România; doar că mă reţine un anume confort cu care m-am obişnuit aici. În orice caz, am văzut şi iarna asta (am fost la Lugoj şi la Bucureşti) că multă lume are nevoie de o psihoterapie şi că oamenii sunt foarte deschişi.
-Aveţi relaţii cu profesionişti din România?
-Nu am relaţii cu profesionişti din România; ştiu doar că psihanaliza e destul de dezvoltată şi că Societatea română de psihanaliză este foarte la curent cu ce se întâmplă în lume.
-La finalul acestui interviu vă propun să ne întoarcem la Botoşani. Când aţi revăzut oraşul, după 93, şi care a fost impactul acestei revederi?
-M-am întors la Botoşani în 2006 şi în 2009. În 2006 a fost o urgenţă legată de obţinerea unui paşaport. În 2009 am plecat cu o maşină din Bucureşti, străbătând Moldova pe la Buzău, Bacău, Paşcani, Iaşi. Şi cu cât avansam spre nord cu atât se crea în mine sentimentul că vin din cea mai frumoasă regiune din lume. M-am topit total în contactul cu acel capăt de lume care se deschidea spre un est ce scăpa logicii capitaliste cu care mă confrunt de ani. A fost o redescoperire şi o îndrăgostire après-coup care mă obsedează şi a devenit pentru mine un ideal de viaţă. Compulsia de repetiţie?
-Ce vă lipseşte (v-a lipsit) cel mai mult de acasă?
-În fantasmele mele merg pe străzile Botoşaniului până la epuizare, străbat cartierul lipovenesc de pe lângă Parcul Tineretului, merg pe strada Popa Şapcă spre Cimitirul Eternitatea până la pădurea Rediu, revin pe strada Petru Rareş spre Bulevardul Eminescu (sau mai degrabă pe străzile lăturalnice, să pot să văd casele şi grădinile) străbat bulevardul şi Parcul Eminescu şi cobor pe Unirii să arunc un ochi la cinematograf şi la teatru, care mi-au deschis o altă lume, plec să savurez casele Centrului Vechi, apoi o iau iar de la capăt. Sau plec pe jos la Ipoteşti să-mi mai recit: "Ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt, cu crengile la pământ?" Asta îmi lipseşte. Şi oamenii care mi-au dat simplitatea, generozitatea şi inteligenţa lor.
