Așa l-am cunoscut pe Părintele Justin Pârvu. "Acesta e sfânt pe pământ, nu om…"

(Floriile din 2006) Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi caldă, frământată, încă, de nori şi stropi rătăciţi. De altfel, ne trezim chiar, în câteva minute, cu o ploaie cu gheaţă, un fel de grindină care ascunde drumul şi loveşte furioasă trecătorii. După care iese soarele. Calea este liberă. Fiecare pelerin îşi poartă mai departe visul, speranţa şi nădejdea.
Aleg Mănăstirea Petru Vodă, unde merg pentru prima dată. E un drum lung, aproape o oră, prin munţii uşori încă şi pătaţi din loc în loc de albul zăpezilor iernii. La un moment dat mi se spune să cobor. Am ajuns în satul Petru Vodă, dar de aici până la Mănăstire voi merge pe un drum forestier, prin pădure, cale de vreo cinci kilometri. Alături de mine mai coboară un tânăr. Îmi fac speranţe că va avea acelaşi drum, pentru a fi sigură că voi nimeri unde trebuie. Aşa este. Merge sus, pe munte. Îmi spune că este din părţile Dorohoiului şi că a mai fost de câteva ori pe aici. Drumul e umed şi suntem conştienţi că va fi greu de străbătut, dar dorinţa de a ajunge la Părintele Justin Pârvu este mai puternică decât orice greutate. Curaj care, de altfel, ne este grabnic răsplătit: după numai o sută de metri, un claxon scurt şi o maşină se opreşte lângă noi.

„Or fi venit vremurile ălea?”

„Mergeţi la Părintele?” Da, mergem, aşa că urcăm bucuroşi. În maşină, o familie de ţigani. Tineri, frumoşi, cu fetiţa lor de opt ani. „Suntem din Paşcani. Am fost la Secu, la duhovnicul nostru, şi acum mergem şi la Părintele, să-l vedem”. Femeia tace, dar bărbatul este foarte vesel şi vorbăreţ. „Ce mai ştiţi de părintele? Am auzit că vor să-l schimbă. Aşa e? Păi cum să-l schimbă? Că el o făcut Mănăstirea asta, noi pentru el venim aici”. Da, am auzit şi noi de asta, ştim că lume din toată ţara curge puhoi de câteva săptămâni la vestea că se vrea schimbarea Părintelui. „E greu, domnule, e tot mai greu. Dacă mai citiţi cărţi, mai spuneţi-ne şi nouă. Ce mai urmează, ce se mai zice? O venit vremurile ălea?” Zâmbim şi colegul meu de drum spune că nu, n-au venit, să fie liniştit.

Părintele Justin, o pagină scrisă de Dumnezeu

Părintele Justin Pârvu (foto: Cristina Nichituș Roncea) a copilărit în satul Petru Vodă, loc ce i-a mijlocit, de altfel, şi legătura cu viaţa mănăstirilor din împrejurimi, încă de timpuriu. La numai 17 ani, firesc, intră ca frate monah la Mănăstirea Durău, iar doi ani mai târziu începe cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica. În anii războiului, 1942-1944, este preot misionar pe front, ajungând până la Odessa, cu trupele române. După rusificarea forţată a României, în 1948, este condamnat la 12 ani de închisoare, după care mai primeşte încă patru ani, pentru afirmaţia plină de curaj întru Hristos precum că, după eliberare, „va lua lucrarea duhovnicească de unde a lăsat-o”. Eliberat după 16 ani, se angajează ca muncitor forestier, iar în 1966, la 47 de ani, se retrage definitiv la mănăstire. Vieţuieşte ca monah la Mănăstirea Secu şi Bistriţa.

După eliberarea de comunişti, în anul 1991, pune piatra de temelie Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru Vodă, în preajma satului copilăriei sale, mănăstire închinată eroilor neamului, victimelor comunismului. De atunci slujeşte ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii, între timp, prin stăruinţa sa, înflorind aici o obşte, un schit de maici, un adăpost de bătrâni şi o casă de educaţie pentru copiii sărmani.

Micul Voroneţ

Mănăstirea uimeşte prin frumuseţe, culoare şi curăţenie spirituală. I se spune, pe bună dreptate, Micul Voroneţ, datorită asemănării arhitecturale, dar şi asemănării picturii dintre cele două lăcaşuri de cult.

În curte mişună mulţime de oameni şi îmi atrage atenţia seninătatea de pe chipurile tuturor, dar mai ales diversitatea de vârstă, condiţie socială, dar şi multitudinea de judeţe pe care le văd pe maşinile parcate peste tot, locuri din toate părţile ţării. Copii de doi ani jucându-se liberi peste tot, de opt-zece ani sau adolescenţi pe care recunosc cu oarece ruşine că, judecându-i după atitudinea aparent rebelă, haine sau maşinile scumpe, nu aş fi crezut să îi găsesc aici. Amestecaţi printre ei, oameni simpli, săraci, ţigani avuţi sau modeşti, toţi dau probe de răbdare creştină în aşteptarea aceasta de a intra la Părintele. Ajungem şi noi şi ni se spune că trebuie să ne trecem pe listă. E ora 6 spre seară, suntem la numărul 92, 93 şi aflăm că tocmai a intrat numărul 12. Nu mai sunt nici locuri de cazare, aşa că voi dormi în chilia maicii Mihaela, chilie în care ea locuieşte împreună cu fiul ei Teodor, de 13 ani, bolnav de epilepsie. Mulţi oameni se recunosc între ei, se îmbrăţişează, se bucură, peste tot e pace, oarece veselie creştină şi priviri clare, limpezi. Între timp, la bucătărie se spală în vase uriaşe peşte, pentru că urmează o sărbătoare mare a creştinătăţii, în care se vor servi la masă sărmăluţe de post şi peşte. Nu mă întreabă nimeni nimic, semn că aici intră cine doreşte să bea apă, să mănânce sau să se odihnească. Femeile aleg munţii de orez, pentru că nu e simplu să faci mâncare pentru câteva sute de pelerini. Alegem orez vreo oră, apoi se aude clopotul de masă şi, în cinci minute, sala se umple cu mai mult de o sută de oameni. Restul, afară, aşteaptă. Se serveşte ciorbă de fasole şi piure cu pepene murat. Toate binecuvântate de un călugăr bătrân şi de pâinea făcută în mănăstire, de care nu te mai saturi.

Orezul este ales. Ies afară şi întreb la ce număr s-a ajuns, pentru că au trecut aproape două ore. Mi se răspunde senin: la 13!

O slujbă de noapte la Mănăstire

Nu am reuşit să-l zăresc pe Părinte, nu ştiu cum arată. Începe vecernia de seară şi mulţi dintre cei care aşteaptă se îndreaptă spre biserică, la cinci metri de chilia Părintelui. E ora 7, ora mănăstirii. O slujbă oficiată de 11 preoţi ai Mănăstirii, o slujbă de o frumuseţe divină, din care primeşti pace, iubire şi linişte. Ies afară, beau apă, trec pe lângă chilie. Părintele spovedeşte în continuare.

Intru la slujbă. E ora 8, ora Mănăstirii. Deodată, se aude lin un glas şi toată lumea ridică privirea. Nu-l mai văzusem niciodată, dar mi-am zis: El este. Părintele Justin Pârvu. Bătrân, alb de înger pe chip, o blândeţe supraomenească, ochi arzători şi nespus de vii. O permanentă comunicare între slujitori şi creştini, o subtilă influenţare a fiecăruia dintre cei prezenţi, o delicată trimitere înlăuntrului sufletesc prin lumina din biserică, prin stingerea ei în momentele de rugă profundă, prin luminarea totală a Sfântului Altar atunci când ruga se îndreaptă spre Dumnezeu. Trec orele şi Părintele slujeşte, viu şi puternic, nu de puţine ori răzbate deasupra tuturor vocea celor aproape 90 de ani purtaţi întru Hristos.
E miezul nopţii. Creştinii se perindă în linişte spre a fi miruiţi, mă îndrept spre chilie şi, incredibil: Părintele spovedeşte. Îl regăsesc pe tânărul din Cristineşti. Îmi spune că va rămâne, probabil, şi mâine, pentru că sigur nu va intra în noaptea asta la Părinte. Nimeni nu simte oboseala. După vreo oră mă strigă maica Mihaela. A vorbit cu alte maici şi voi intra la Părinte pe undeva, prin spate. Mi-e greu, pentru că oamenii aşteaptă de mult timp, dar maica insistă. Spun că voi intra doar pentru un minut. Aşa facem.

„Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”

Uşa din spate se deschide. Părintele stă pe un scaun, cu mirul într-o mână. Îmi dăruieşte o iconiţă. E blând şi, mai ales, cu o vioiciune a bătrâneţii extrem de frumoasă. Spun că voi scrie despre Mănăstire şi că îl rog să îmi dea binecuvântare. Zâmbeşte şi spune: „Da, fii binecuvântată!”. Maica mă aşteaptă şi plecăm în chilie. Băiatul ei doarme, aşa că poposim la vorbă până târziu, deşi mai are de mers la bucătărie, pentru că în noaptea asta vor prăji peştele.

S-a reîntors de aproape un an aici, la Petru Vodă. Când copilul ei avea 6 ani, a făcut primele crize de epilepsie şi Părintele a trimis-o la o mănăstire de lângă Cernăuţi, pentru că acolo era un cămin de copii şi o şcoală. „Erau condiţii foarte bune acolo, maici şi părinţi extraordinari, dar mi-era tare dor de Petru Vodă”. De aceea, în urmă cu un an, când au început problemele cu autorităţile ucrainene, s-a întors la Petru Vodă, mai ales că Părintele Justin, între timp, întemeiase un cămin pentru copii. „Nu se compară condiţiile. La Cernăuţi parcă stăteam la un hotel de lux, aşa era. Aici, chilia asta de doi metri pătraţi şi soba asta crăpată, mucegaiul de la colţuri, dar mă simt aşa de bine! M-am întors acasă…”, spune maica şi îşi îmbrăţişează din priviri copilul. Îmi arată poze cu casa ei, cu copiii cei mari, de aproape 30 de ani, cu fratele Teodor, despre care aflu că a fost soţul ei până când a hotărât să intre la Mănăstire, pentru a-şi sluji copilul, boala lui şi pe Dumnezeu. „În Postul acesta a făcut crize foarte mari. Se întâmplă ceva. Am auzit de un doctor mare la Focşani, are un tratament nemţesc, dar e foarte scump. Am vorbit cu Părintele şi a zis să mă duc. Da, Părinte, am zis, dar costă zece milioane. Daţi-mi o hârtie să scrieţi că stau în mănăstire, poate va fi mai ieftin. Nu, a zis Părintele, te duci, îţi dau banii şi tratăm copilul”. Maica are ochii binecuvântaţi de lacrimă.

„Întruna slujeşte, spovedeşte, şi zi şi noapte, nu mai oboseşte niciodată. Vin oameni de peste tot, şi din alte ţări. Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”

Iubire şi sfinţenie

„Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viaţă este Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă. Este şi cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar dacă nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat şi care nu se va putea lua de la el. Aş vrea ca Sfinţii Arhangheli şi Maica Domnului să-i păzească pe ucenicii săi de ispita mândriei de a-i fi ucenici”, spunea Părintele Gheorghe Calciu.

Da, se vorbea mult să fie schimbat din stăreţie, nu ştie nimeni adevărul, de unde a plecat sau dacă la mijloc erau interese aşa de mari după cum se spune. Părintele a ridicat Mănăstirea pe pământurile primite moştenire de la părinţi. Asta a făcut pe mulţi să  considere lăcaşul unul privat, deşi aparţine Arhiepiscopiei Iaşilor şi a fost binecuvântat de ÎPS Daniel al Moldovei şi Sucevei. Se vorbea că în locul Părintelui va fi investit unui preot de nici 30 de ani, venit de abia 3 ani în obşte, chiar dacă şi mai puţini ştiau că aceasta era, totuşi, dorinţa Părintelui Justin, obosit de treburile administraţiei. „A venit puhoi de lume când s-a aflat. Au plecat mulţi părinţi şi mulţi aveau bagajele făcute, care au spus ca numai sub Părintele Justin vor rămâne aici. Se spunea că Mănăstirea se va pierde în scurt timp dacă va fi schimbat,” povesteşte maica Mihaela. Acum, însă, e bine. Părinţii au început a veni înapoi. Vestea că totul a intrat în normal a străbătut România.

Plec la primele ore ale dimineţii. Maica îmi dă un pachet în care a pus cu grijă peşte şi o pâine de mănăstire. Cobor în sat, de acolo mai departe, spre Botoşani. E ziua de Florii.

"Când nu mai poți, mai poți un pas"

Pe Ana Preda o știm. Născută la Botoșani, în familia Paramanov, crescută în lipovenime. O lume pe care, însă, avea să o descopere cu adevărat mult mai târziu, prin ochiul cinematografic al aparatului de filmat. 

A absolvit cursurile Liceului "Mihai Eminescu" din Botoşani (matematică-fizică) şi, la Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Automatizări şi calculatoare. Nu a practicat ingineria. Drumul a cotit brusc încă din anii de studenţie, când s-a angajat în televiziune. A urmat un curs BBC de jurnalistică TV în cadrul Academiei de Teatru şi Film. A fost producător TV, a realizat jurnale de ştiri și emisiuni de televiziune la Pro TV, Antena 1, Naţional TV, a făcut productie cinematografică în cadrul studiourilor Media Pro Pictures. A activat ca freelancer - scenarist, producator TV şi consultant de PR - pentru trusturi de presa, companii financiare, pentru instituţii culturale şi organizaţii non-guvernamentale.

De ceva ani lucrează în Televiziunea Română ca producător și - la ultima ispravă despre care vorbim astăzi - regizor. 

În toamna anului 2015 a finalizat filmul "Filipovenii și cazacii lui Nekrasov", un documentar biografic și antropo-etnic, o scurtă istorie a rușilor-lipoveni din România, o mărturie despre identitatea şi trecutul comunităţii de staroveri din România, având în centrul poveştii personaje reale din Botoşani sau din Deltă. Documentarul (coproducător Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23) a fost lansat şi la Botoşani, la începutul lui ianuarie 2016. 

A urmat apoi o altă frumoasă întâmplare. TVR a lansat un nou film ce poartă marca Anei Preda. 

"Pe cale - despre voinţă şi schimbare". 

Cu Tibi Ușeriu, celebrul ultramaratonist, triplu câştigător al celei mai dure competiţii din lume, ultramaratonul 6633 ARCTIC, (2016/2017/2018), cu un trecut care întrece și cele mai îndrăznețe scenarii cinematografice. "Posed o istorie personală construită din traume", recunoaște Tibi în film.

Documentarul "Pe cale - despre voinţă şi schimbare" vorbeşte despre resetarea lui Tibi Uşeriu, un om cu un trecut greu de depăşit. 

„Povestea copilăriei sale este încă, din păcate, realitatea multor copii din România: violenţă în familie şi-n afara ei, lipsă de educaţie şi de îndrumare reală din partea părinţilor şi a profesorilor”, punctează Ana Preda în prezentarea oficială a Televiziunii Române. 

„Filmul Pe cale - despre voinţă şi schimbare caută să afle ce resorturi interioare şi ce stimuli l-au ajutat pe Tibi Uşeriu să-şi remodeleze viaţa. Când, cum şi de ce s-a produs revelaţia schimbării? Ca noi toţi, Tibi este produsul mediului în care a trăit, o familie în care educaţia era bazată pe pedepse corporale, şcoala şi comunitatea abuzau la rândul lor de el. A fost slugă a profesorilor, ciobanilor, părinţilor, bunicilor, a trăit o adolescenţă într-o Românie dezorientată, în tranziţie, fără perspective, din care tinerii plecau în străinătate pentru un trai mai bun, total nepregătiţi pentru ce-i aştepta, dar gata să facă orice pentru a dovedi că au reuşit”, ne dezvăluie Ana Preda, regizorul filmului.

"Când nu mai poți, mai poți un pas"

Recunosc, așteptam un film despre Tibi Ușeriu. Un documentar și o poveste de viață despre care s-a scris/vorbit/filmat în numeroase ipostaze, în aproape toate accentele posibile. Și totuși, "Pe cale" nu e un film despre Tibi, ci despre cum putem vedea oamenii atunci când retina se curăță de spaime, prejudecăți, lamentații, heirupisme seci sau entuziasme publicitare. Ana Preda ne-a adus în fața televizorului și ne-a arătat ce putem fi dacă am fi cu adevărat.

"Pe cale..." nu a fost un film despre Tibi, a fost despre lumea lui în care încape infinitul. Un infinit de dragoste, de răbdare, de împăcare cu lumea, de acceptare.

Totul a curs ca un pârâu de munte: din ce în ce mai spectaculos. Am văzut un film despre o Românie pe care nici măcar nu o bănuiam.

Despre un om care a ieșit la mal și care a construit un viitor din propriul trecut. “Din greșelile mele am învățat, nu din coronițe și lauri”, spune Tibi în film, caracterizându-se fără patimă, dar mai ales cu o mare înțelegere față de sine: “mare campion, fost pușcăriaș, cu o copilărie teribilă, ca a voastră, a tuturor, acum am luat-o la fugă și vreau să fug prin viața mea să o simt, să o trăiesc”.

Dar cel care impresionează cu adevărat este fratele lui Tibi. Pe care îl asculți cu lacrima în gât, cu răsuflarea tăiată. “Regula noastră, să ne susținem și atunci când greșim. Când treci prin încercări, trebuie să iei de la capătul bun pe fratele tău”. 

Ați auzit ceva mai frumos? “Să iei de la capătul bun pe fratele tău!” Pe acel Tibi care zăcea într-o pușcărie din Germania. Avea 25 de ani și ducea în spate grozăvenii cu care agita Interpolul. La 35 de ani a ieșit Tibi din închisoare, dar “era ca de 15”, povestește fratele său. “Introvertit, mofturos. Suferea foarte tare. La un moment dat a făcut un clic și s-a ridicat”.

Când s-a ridicat Tibi? În ziua în care a spus: “Când nu mai poți, mai poți un pas”.

Și așa s-a construit un nou destin. "O dramă de familie se transformă într-o poveste de viață foarte frumoasă", după cum spune fratele lui Tibi.

Rezist ispitei de a povesti mai mult, surprizele sunt acolo, în cele aproape 55 de minute... Nu le ratați, pentru că vorbesc despre România aceea frumoasă, despre cum putem fi toți dacă am fi și dacă am vrea cu adevărat să fim.

"Dușmanii poporului" din școlile botoșănene: Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă?

Vara anului 1948, anii ocupației comuniste. Elevul de 18 ani a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului. Avocatul din oficiu, un tânăr comunist, şi-a cerut iertare că trebuie să vină în faţa înaltelor feţe judecătoreşti cu asemenea cazuri care atentează, striga avocatul comunist, la demnitatea poporului şi spulberă nemilos speranţa de propăşire a neamului românesc. Însă tinerii aceştia merită o şansă, strigă deodată avocatul, schimbând pledoaria. "Aceste elemente, aceşti tineri corupţi de falsele idealuri capitaliste, în loc să contribuie la reconstruirea ţării, uneltesc împotriva binefăcătorilor neamului! S-au opus noilor planuri măreţe de educare şi de purificare a societăţii! Dar, domnule judecător" - şi glasul avocatului căpăta inflexiuni neaşteptate - "tinereţea lor, elanul şi îndrăzneala cu care au acţionat nu sunt decât semne că pot deveni oameni noi ai socialismului! Vă rog deci, domnule judecător, acordaţi-le şansa de a se transforma! Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare! Bandiţii aceştia tineri vor deveni poporul pe care ţara se va baza în următorii 50 de ani!"

Discursul înflăcărat al avocatului este întrerupt de ropote de aplauze. Procesul a durat până în toamna anului următor. O dată la câteva luni erau îngrămădiţi în dube şi purtaţi pe holurile tribunalelor, un ritual care continua cu lungile discursuri din sala de judecată. Mereu aceiaşi judecători ale căror feţe se ascundeau după teancuri de dosare. Zeci, sute de dovezi care incriminau şi pe baza cărora, apoi, erau condamnaţi pentru înaltă trădare, conspiratie împotriva statului sau favorizarea infractorului. "Banditul a desconsiderat principiile sănătoase ale omului nou pe care orânduirea socialistă se străduieşte să le impună, pentru crearea unei etici conforme cu o societate multilaterală şi dezvoltată totodată. Banditul se face vinovat de a fi sustras din biblioteca şcolii cărţi compromise, care încurajează şi perpetuează atitudini duşmănoase faţă de poporul salvator şi prieten. Cărţi ale unor autori dovediţi periculoşi prin scrierile lor politice, de seama lui Eminescu sau Blaga, şi care erau destinate arderii, au fost sustrase şi ascunse sub scările de serviciu ale liceului, pentru ca apoi să fie folosite spre a distruge idealurile noii ordini şi morale socialiste".

Pentru modul în care a acţionat - ascundea cărţile sub haine şi le transporta, una câte una, până sub scările de serviciu de la demisolul liceului, scări foarte rar folosite şi curăţate o dată la câteva luni - elevul a fost găsit vinovat de conspiraţie împotriva statului. Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu i-au asigurat o condamnare pentru înaltă trădare. Şi pentru că un martor apărut din senin a declarat la proces că banditul-elev a fost auzit în numeroase rânduri recitând poezii de Lucian Blaga, instanţa a dovedit vigilenţă maximă şi a adăugat la dosar încă o vină: favorizarea infractorului. A primit 12 ani de puşcărie. În toamna lui 49 au fost duşi toţi la Jilava şi de acolo la Piteşti.

"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

"Comuniștii sunt de calitate umană mediocră", spune preotul Gheorghe Ursachi, fratele poetului Mihai Ursachi. Amândoi frații, foști elevi al Liceului Laurian din Botoșani.

Capacitățile excepționale ale lui Mihai Ursachi au făcut ca viitorul poet să termine liceul la 16 ani, vârstă la care a și devenit student al Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Facultatea de Filosofie. Fratele său, preotul Gheorghe Ursachi, de zeci de ani trăitor în Elveția, își amintește de anii în care comuniștii făceau legea, în care profesorii își turnau propriii elevi, ani în care elevii erau scoși din clase, bătuți, anchetați, amenințați. "Am fost și eu exmatriculat. Eram în clasă, a venit cineva și mi-a spus: Ursachi, ia-ți traista și ieși. Am mers la Miliție. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, mi-au spus. Eu nu știu nimic, am răspuns, dar au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic, cu un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios. Au scos de acolo unul, mi l-au arătat și mi-au spus: Cu unul din acesta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din familia voastră, așa mi-au spus".

Peste trei ani, când fratele cel mare – după trei ani de facultate – a fost prins în timp ce încerca să treacă Dunărea înot în căutarea libertății, securiștii au venit din nou acasă la părinți, la Botoșani.

"Au venit doi tipi într-o dimineață. Făceau ancheta după condamnare. M-au întrebat de casă, dacă este a părinților, dacă fratele Mihai a contribuit la cumpărarea ei. Vedeți, le-am spus, suntem oameni normali, fără avere. Dar obiecte, au rămas de la el? Da, le-am zis, a rămas un palton. Unde e, vrem să-l vedem, au sărit imediat! Veniți! I-am dus și le-am arătat paltonul: era în cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței judecătorești prin care fratele meu era condamnat cu confiscarea bunurilor. Numai că au renunțat, nu au mai confiscat paltonul din cușcă!", spune părintele și un râs șotios îi inundă privirea.

Anii 50 și anii 60 au fost anii cei mai negri ai comunismului. Ani în care ideologia de partid devenise Biblia omului nou. O ideologie care masacra valorile, tradițiile, dar și sufletele tinerilor.

Demascarea dușmanilor poporului!

Adolescenți de abia 16-17 ani erau târâți prin anchete, amenințați, bătuți. Părintele Gheorghe Ursachi și-i amintește pe Dorin Glăvan, pe colegul Silion, pe alții cărora nici nu a apucat să le memoreze numele. "Dorin Glăvan și Silion erau cu un an înaintea mea. Cineva, chiar din cartierul nostru, spre Sf. Nicolae, a fost luat la fel, i-au dat drumul și la vreo lună-o lună și jumătate a murit".

Ochii părintelui se afundă într-un trecut greu. Liniile feței se rigidizează brusc, într-o încordare care strânge între pleoape lacrimi ce se preling apoi parcă înapoia timpului.

"Au adunat toate clasele în aula liceului. Director era un profesor de geografie de mâna a șaptea. L-au adus pe Silion sau Glăvan, nu mai țin minte bine, unul dintre ei. Voia să ne arate cum arată un dușman al poporului! Dușman al realizării socialismului. Avea 16-17 ani. Era tumefiat, umflat la față din cauza bătăilor. Era înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, cam la două-trei săptămâni după ce îi luaseră", mărturisește părintele.

Mulți dintre profesori se vânduseră noilor stăpâni. Sau, mai degrabă, comuniștii aveau grijă să aducă la catedră oameni mediocri, fără pregătire, dar fideli și bine instruiți. "Eram în clasa a X-a, la ora de geografie. Era domnișoara Balan. Și unul dintre noi, din clasă, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Profesoara a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, pe elev l-au chemat jos, la cancelarie, și a și dispărut. Tovarășa era membră de partid și informatoare, probabil și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului".

Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte?

Dorin Glăvan avea 16 ani și opt luni când a fost arestat, ca elev al Liceului Laurian, pe 24 octombrie 1958. A fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.

Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte? Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale. Sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe cand chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, găsite într-o pianină. Un an mai târziu a fost anchetat și tatăl său, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost gasită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi. Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odata cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținutilor politici, ce avea să vină în 1964.

Sentința pionierilor: Moarte lor! Moarte lor!

În vreme ce dubele Securității se umpleau cu dușmani ai poporului, în timp ce beciurile milițiilor răsunau de urletele copiilor care nu înțelegeau de ce nu au voie să rostească nume la auzul cărora bunicii lor se închinau, în altă Românie, cea comunistă, propaganda făurea noul om al orânduirii socialiste. Pionieri, steaguri, urale, scandări și cântece. Sub pământ, în chinuri cumplite, erau anihilați dușmanii poporului.

O scenă cutremurătoare vine de peste timp, descrisă tot de către părintele Gheorghe Ursache. Fratele Mihai fusese condamnat, în 1961, la 4 ani de temniță grea (a efectuat trei ani în Jilava-Fortul 13 și la Craiova).

"Îmi spunea fratele meu că, la Jilava, deținuții din două-trei celule au făcut greva foamei. Mesajul lor era: preferăm să murim decât să continuăm astfel. Eu spun cum mi-a spus el, așa vă povestesc. Au adus două autobuze de pionieri din București, i-au debarcat la intrarea în închisoare, i-au pus să strige: Moarte lor! Moarte lor! Iar la celulele unde se aflau cei care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți. În timp ce, afară, pionierii strigau: Moarte lor! Asta era voința poporului, spuneau ei! Cumplit", și vorba părintelui Gheorghe Ursache apasă ca și cum de acolo, din trecut, mai răzbat amenințătoare capete ale hidrei comuniste.

Comunismul a distrus tot. A distrus țărănimea, a distrus orașul și satul. A distrus suflete și a transformat conștiințe.

"Și acum se văd consecințele. Eu cred că încă au să mai treacă două-trei generații până să se vorbească despre comunism cu adevărat la timpul trecut. Încă are consecințe, încă are prezențe printre noi".

În urma mea, un om își poartă mai departe istoria. A sa, a familiei sale. A timpului pe care l-a străbătut. Și pe care noi, cei de astăzi, îl uităm sau ne prefacem că nu a existat.

Anchetă după 32 de ani: Trupul lui Mugur va fi scos din groapă!

La mai bine de două decenii de la arestarea elevilor din Liceul Laurian, un alt adolescent din Botoșani punea pe jar regimul comunist. În toamna anului 1981, o mână curajoasă picta zidurile din oraş cu inscripţii care îndemnau cetăţenii să îşi caute libertatea. Un gest de un curaj nebun, care a fost aspru pedepsit de Securitate.  

Mugur Călinescu avea 16 ani, iar comunismul construia o lume nouă cu viaţa şi sângele tinerilor care aveau curajul să strige pentru libertate. Securitatea își schimbase metodele, devenise mai perfidă și mai cruntă decât în anii 50-60. Mugur Călinescu a murit de leucemie, după zeci de anchete, hărţuieli ale securiştilor şi durerea de a se vedea, la vârsta adolescenţei, părăsit de cei pentru care luptase până la ultima fărâmă de viaţă.

Născut pe 28 mai 1965, Botoșani, s-a stins pe 13 februarie 1985. Era elev în clasa a XI-a la Liceul "A.T. Laurian" când a fost arestat pentru că, după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu, scrisese pe clădirile din Botoşani lozinci anticomuniste ("Vrem sindicate libere", "Vrem libertatea cuvântului", "Jos Ceauşescu"). A fost îndelung anchetat de Securitate şi, se pare, iradiat.

Revolta adolescentului care a sfidat cu un curaj nebun teroarea fostei Securităţi n-a rămas fără urmări. Timp de mai multe săptămâni, organele locale ale Ministerului de Interne, susţinute şi de Miliţia şi Securitatea din judeţul vecin (Suceava), au declanşat operaţiunea "Panoul", răscolind Botoşaniul în căutarea "teroristului" care "atentase" la valorile regimului comunist. După o lună de zile de la demararea acţiunii de prindere a făptaşului, Mugurel Călinescu este arestat în timp ce scria un mesaj pe un panou, de către o patrulă compusă dintr-un miliţian şi un securist.

Au urmat sute de ore de anchetă la Securitatea din localitate, deschiderea unui dosar de urmărire informativă – DUI, sub numele de cod "Elevul", şedinţe de prelucrare la şcoală, ameninţări cu exmatricularea şi şcoala de corecţie.

La doi ani de la debutul anchetei, în noiembrie 1983, adolescentul rebel al Botoşaniului este diagnosticat cu leucemie iar după alti doi, la data de 13 februarie 1985, moare într-un spital din Iaşi. Martorii vremii aveau să acuze după 1990 că Mugurel Călinescu ar fi fost iradiat în timpul anchetelor cu o substanţă pe care securiştii i-o puneau de fiecare dată în ceaşca de cafea pe care era obligat s-o bea".

La 32 de la moartea lui Mugur Călinescu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a obţinut acceptul tatălui lui Mugur Călinescu pentru deshumarea trupului luptătorului anti-comunist şi studierea osemintelor, pentru identificarea cauzelor care au dus la îmbolnăvirea acestuia de leucemie, reprezentanţii Institutului şi ai Parchetului Militar urmând să sosească în curând la Botoşani pentru deshumare.

"Ne conduce un idiot!"

Pentru elevii zilelor noastre, ceea ce se petrecea în anii comunismului este greu de crezut. Și nici nu poți explica unui adolescent de 15-16 ani cum poți face pușcărie pentru că ai îndrăznit să scoți din soba clasei o carte de Eminescu pe care profesorul îndocrinat primise ordin să o ardă. Cum să înțeleagă astăzi un elev de 17 ani că în anii 60-70 securiștii torturau copii în pușcării sau în anchete care coborau mult sub limitele umanului?

Dar nu doar elevii au fost eroi. Mai existau și profesori care, fără să atragă prea mult atenția, rosteau adevăruri chiar din fața catedrei. 

Poeta Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002) a lăsat mărturii cutremurătoare, scrise cu o impresionantă fidelitate și o luciditate dureroasă despre viața de liceu în anii 80, în Botoșani. La Liceul Pedagogic.

"Dirigu’ ne povestea arătând cu o falangă tremurândă pe hartă. Pactul Ribbentrop-Molotov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Canalul. Dubele negre. Îl ascultam înlemniți. Avusese domiciliu forțat la un depozit de muniții din Vrancea. Făcea pe-a contabilul. Făcuse Facultatea de Litere și Filozofie, dar știa să contabilicească, până și-a stricat ochii. Scria și-i înjura pe bolșevici".

"Gabi (colegă de clasa, nota red.) vorbea ore în șir cu dirigu’. Despre ce?, o-ntrebam. Că doar nu despre fondul patriotic, pe care nici una din noi nu-l dădea, din penibile motive pecuniare. Vorbeau despre bolșevici. Ura de bolșevici a dirigului prindea rod în noi. Gabi îl iubea pe Aron Cotruș, poetul care nu era în programa școlară. Ea chiulea de la ore ca să citească la Biblioteca Județeană Opera lui Ceaușescu. Toți ne pregăteam pentru bac și ea căuta în "monumentala operă" o idee, un semn de gândire. Gabi avea degete lungi de sculptoriță (și pictoriță), cu unghii care miroseau tot timpul a căpșuni. Se așeza lângă mine în bancă și zicea: "Degeaba, n-am găsit nimic. Ne conduce un idiot." Ora de EMSUR (Educație materialist științifică și umanist revoluționară) devenise "fereastra" elevilor, de când profesoara terminase de vorbit despre Buddha și-o dăduse pe marxism. În orele acelea Gabi îmi arăta frazele sforăitoare pe care le copiase din Operă".

"Dirigu’ nu pricepea ce-i tot dă Ceaușescu cu "omul nou" în polologhiile lui. El voia să nu ne mănânce câinii din traistă. În anii  ’80 de la el am învățat libertatea. După ce-i înjura zdravăn pe toți: B.O.B.-ul (Biroul Organizației de Bază), O.J.B.-ul (Organizația Javrelor Bătrâne!) și C.C.-ul, căutând microfoane pe sub catedră, încheia spunând că speră ca-ntr-o zi turnătorul să vină la el la închisoare “c-un codru de pâine și o cănuță de apă”. Dar dintre noi nu cred să-l fi turnat careva. Era singurul profesor care spunea "Hristos a Înviat!" după vacanța de Paști în semn de salut. Iar noi răspundeam zdravăn: "Cu adevărat a Înviat!", să se audă și la "tovarășa". Noi eram generația Epocii de Aur, o generație de optimiști neînfrânți. Râdeam de pionierie, de U.T.C., de toate. Bianca își punea fața de masă în cap și spunea că e Yasser Arrafat. Cerea să i se dea onorul la venire, ca lui Ceaușescu garda pe aeroport. Și noi strigam: "Hă hăiți hohaș hohandant huhem!". Într-o zi ne-a prins "tovarășa" și ne-a scăzut nota la purtare la toată clasa. Eram viitori pedagogi și se temea că "omul nou" nu se va mai naște cu asemenea mentori ca noi. Noi ziceam că de ce-i democrația socialistă, dacă n-o aplicăm?".

Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă? În bănci ori la catedră, prin atitudine sau răspicat, s-au predat lecții despre demnitate. Unii au plătit cu viața. Alții au supraviețuit, dar nimeni nu le mai cere mărturie în veac. Nu vrem să aflăm pentru că nu mai avem exercițiul recunoștinței, al respectului? Nu vrem să mai știm pentru că am devenit individualități și nu mai simțim durerea întregului? Sau poate pentru că am afla și despre cei care au fost parte a terorii, care nu s-au opus, ba chiar au devenit colaboratori plătiți ai regimului comunist?

Este timpul ca școala românească să recunoască sacrificiile acestor elevi. Este timpul ca reprezentanții școlii - prin Minister și organisme naționale - să își ceară iertare în numele profesorilor care și-au trădat elevii și i-au trimis în grele pușcării. În numele elevilor care și-au ”băgat” profesorii în dube. Sunt gesturi mult prea mici pe lângă atâta suferință, dar nu vor fi în zadar!

Să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri. Și să adunăm mărturii cât încă mai avem supraviețuitori! 

 

Viorica Vatamanu: ”Omul este unic și acea individualitate nu poate ajunge la performanță maximă decât prin înțelegere individuală și unică”

E sigură că Dumnezeu era acolo, în satul ei, atunci când mama a dăruit-o lumii pământești.

Născută pe 27 martie 1964, de Ziua Internațională a Teatrului, la Sulița, în județul Botoșani, pare să fi adunat în priviri toată energia locurilor natale.

De unde aceasta imensă bucurie a vieții? Cine a zămislit în sufletul unei botoșănence, al unei actrițe, o atât de clară bucurie a trăirii creștine?

"Eu m-am născut în Sulița. Aici s-a născut și Părintele Ilie Cleopa. Familia părintelui era bună prietenă cu bunicul meu, care era un om foarte credincios. Bunicul meu mergea des la Sulița, noi locuiam în Lunca. Cred că de acolo a început totul, din pământul acela. Dumnezeu era acolo, când am venit pe lume Dumnezeu era acolo", mărturisea cu emoție actrița, într-o emisiune a televiziunii naționale, "Chip și asemănare".

Viorica Vatamanu-Matei este profesoara de Vorbire! De Vorbire scenică. Ea dă sens fiecărui Cuvânt, pentru ca apoi oamenii, actorii plecați pe scenele lumii să dea ei înșiși alte sensuri și trăiri cuvintelor lor.

Este actriță, cadru universitar la Universitatea de Teatru și Cinematografie București, unde predă Vorbire scenică. A absolvit în 1991 Academia de Teatru și Film, secția Actorie, la clasa prof. Sanda Manu, obținând apoi Doctoratul în Artele Spectacolului/Teatru. A realizat și interpretat numeroase spectacole de tip one man show, a jucat în filme și spectacole de teatru memorabile.

Însă viața pe scenă a Vioricăi Vatamanu începuse cu mult mai devreme. Cu 10 ani înainte de a termina facultatea, aduna lauri la Festivalul de poezie "Mihnea Dragomir", de la Brăila. În același an este angajată în Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoșani, iar un an mai târziu o regăsim printre laureații Concursului de interpretare "Eminesciana", din Botoșani. Joacă, pe scena Teatrului botoșănean, în "Nota zero la purtare", "O soaré la mahala", de Costache Caragiale, în regia lui Boris Perevoznic. În 1984 este distribuită în "Frumosul cotidian", de Ion Bucherul, regia Adrian Lupu, iar în următorii ani publicul moldav o va aplauda în "Floarea de piatră" și "Harap Alb", în regia aceluiași Boris Perevoznic, dar și în "Romeo și Julieta la Mizil", de George Ranetti, regia Mihai Mălaimare.

Înainte de a fi admisă la Institutul de Teatru și Cinematografie din București, va juca în spectacolul regizat de Laurian Oniga, "Slugă la doi stăpâni", de Carlo Goldoni.

Imediat după absolvirea facultății – în 1991 – este angajată la Academia de Teatru și Film București, unde predă până astăzi, fără întrerupere. În aceeași perioadă primește rolul principal în filmul "Scoală-te Ioane", regia Wail Istambullu, dar joacă și în "Stare de fapt", filmul lui Sterea Gulea. Joacă la Teatrul Mic din București, la Teatrul Dramatic Brașov, la Teatrul Român-American, la Teatrul de Comedie București, colaborează cu Teatrul Nottara.

În anul 2001 începe studiile doctorale la Academia Română, secția Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie. În 2006 este acceptată ca doctorand  la UATC, în domeniul teatrului și legătura sa cu psihologia. Peste doi ani susține teza de Doctorat cu tema "Psihologie și expresivitate scenică".

 Botoșănenii au admirat-o în urmă cu mulți ani la Ipotești, unde Viorica Vatamanu a susținut momente de o incredibilă emotivitate și autenticitate artistică, sub un bine conturat și asumat fior creștin.

"Când am terminat facultatea simțeam că sunt atrasă și mai mult către partea spirituală a vieții, legătură noastră și mai puternică cu Dumnezeu. Ce mă fac?, îmi tot spuneam. Pentru ce am făcut școala asta? Am mers la un călugăr și i-am spus: am terminat Actoria. Pe timpul ăla, eram foarte puțini oameni din județul Botoșani care reușiseră la Actorie. Era Cotescu, erau frații Tapalagă și Mălaimare. Ce facem e cu voia lui Dumnezeu, mi-a spus călugărul. Totul e că ceea ce faceți să fie în Adevăr făcut. Să nu smintești pe alții cu ceea ce faci. Nu știam multe, dar m-am rugat. Doamne, nu mă lasă să urc pe scenă și să fac prostii", povestește actriță în interviul televizat.

 Și așa a fost. Chiar dacă nu a devenit o vedetă la modă adulată, cunoscută, solicitată. Dar Viorica Vatamanu trăiește. Prin Cuvântul pe care îl predă studenților săi, prin bucuria împrăștiată în inimile oamenilor simpli.

 "Am avut un concert la Mila 23. Eram în vacanță cu soțul meu, Alexandru Matei, repetam pentru un concert și am zis: Hai să facem un concert. Au venit asistenta medicală, învățătorul, tanti Geta, un cățel, femeia care aduce laptele… A fost un concert extraordinar! Am fost atât de fericiți, mai mare bucurie nu se putea pentru acei oameni! Asta mi-a dat Dumnezeu. Nu mi-aș dori mai mult de atât. Mă bazez pe ideea că omul este unic și acea individualitate nu poate ajunge la performanță maximă decât prin înțelegere individuală și unică", spune actrița. 

Dincolo de profesie, Viorica Vatamanu este fiică, mamă, soție care se raportează în primul rând la Dumnezeu. Actrița născută în sătucul Botoșanilor recunoaște minunile atunci când i se întâmplă, trecând dincolo de obișnuitul și inutilul vieții de zi cu zi.

"Prima minune pe care am conștientizat-o a fost atunci când mama a venit foarte bolnavă la București. La un control ORL, dar i s-au depistat boli grave. O duceți acasă, că în 10 zile e gata, a spus doctorul. Să mai încercam, am zis eu. M-am rugat zi și noapte să fie internată și să îmi dea și mie ce nu poate duce. Au insistat medicii, să nu moară în București, că e lung drumul și scump. Dar mama nu a murit, a mai trăit încă 7 ani de atunci".

 A doua minune este nașterea fiului său, Antonie Alexandru, la o vârstă la care o femeie nu mai crede nici măcar în minuni, mai ales că Viorica Vatamanu trecuse printr-o boală grea, care îi secerase orice gând de a mai fi mamă. "Nașterea fiului meu a fost a doua minune. La 41 de ani am născut primul meu copil, fără niciun fel de veste. M-am dus și m-am rugat la icoana Maicii Sfinte de la Nicula. Am pus mâna pe icoană și apoi pe mine, fără să știu prea bine ce fac. Doamne, fă să fiu sănătoasă. Maica a considerat că sănătatea mea e copilul acesta. Nimeni nu îmi dădea șansa, parcursesem o boală care nu îmi permitea nașterea unui copil. Și a venit copilul Maicii Domnului la mine", spune femeia devenită din fiică-mamă, din actor-om.

De altfel, toate minunile și bucuriile Vioricăi Vatamanu își trag seva din pământul Botoșanilor, din oamenii cei mai frumoși ai vieții ei: propriii părinți, față de care manifestă o înduioșătoare recunoștință și dragoste.

"Mama mea a fost un om extraordinar de bun. Când s-a prăpădit au venit sate întregi. Ea niciodată nu vorbea pe nimeni de rău. Erau țărani cooperatori. Tatăl meu, orice întrebare i-aș fi pus, el îmi dădea un răspuns. De unde știi, măi tăticule, măi? Dintr-o broșură, răspundea. El știa totul dintr-o broșură... Eu am mai multe facultăți. Cum, măi tăticule, că ai numai 8 clase. După ce am citit a doua oară Biblia mi-am dat o licență, a spus. După ce a făcut o casă, într-o comunitate de țigani, a venit acasă și a zis: am mai făcut o facultate. Acum face școala vieții, așa spune, nu mi-am dat încă licență, dar am numai de 10". 

La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Cată iubire într-un Cuvânt întrupat în Om, dar mai ales cată jertfelnică umilință îi trebuie Omului pentru a se supune – și nu suprapune! – Cuvântului! 

 

 (Seară de muzică și poezie cu actriță Viorică Vatamanu și percutionistul Alexandru Matei la Centrul Cultural "Aurel Stroe" din Bușteni la 24 martie 2012)

  

(Spectacolul "Creanga de Aur" - Viorica Vatamanu. Texte din autorii: Tudor Mușatescu, Cântece vechi românești, Teodor Mazilu, Nina Casian, Nichita Stănescu, Rabindranath Tagore, Magda Isanos, Ana Blandiana, D.R. Popescu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Lucian Blaga, F.G.Lorca, Iezechel, Ieremia, Ecclesiastul, Sfântul Pavel și Mihail Sadoveanu)

Constantin Arcu: ”Mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să îmbătrânească”

Născut la 24 februarie 1956, la Flămânzi, în județul Botoșani, Constantin Arcu trăiește și scrie, de o vreme, în București.

Magistrat pe drumul sinuos, dar adânc, al dreptei și, deseori, imprevizibilei Justiții, Constantin Arcu a străbătut hotărât și a urcat asemenea scara ierarhică, ajungând, de la conducerea Curții de Apel Suceava, până la Consiliul Superior al Magistraturii, de unde anii l-au întors îndărăt, spre liniștea scriiturii, a dăruirii întru cuvânt. Mai târziu, în paralel cu activitatea din magistratură, Constantin Arcu a poposit câțiva ani și în amfiteatrele studențești, fiind șef de catedră la Facultatea de Știinte Economice și Administrație Publică, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava.

Dincolo de succesele profesionale, scrisul pare să-l fi împlinit și să-i fi oferit satisfacțiile cele mai mari. A debutat editorial în 1995, cu un volum de povestiri, Cenusa zilei, urmat de romanul Omul și fiara (1996). În 1981 a publicat, în Opinia studențească, povestirea Iluzia. În 2001, scriitorul a publicat romanul Faima de dincolo de moarte, carte foarte bine primită de critică. În 2005 a publicat Ceremonial de despărțire. În 2011 apare, la Editura Paralela 45, Cocteil în cranii mici,  în același an, la aceeași editură, apărând ediția a doua a volumului Faima de dincolo. Romanul Măștile exilului, apare în 2014, la Editura Cartea Românească.
  Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Proză București, și al Societății Scriitorilor Bucovineni. A fost redactor-șef adjunct la revista „Bucovina literară“ (iulie 1999 - decembrie 2006), redactor la revista de cultură „Timpul”, Iași (ianuarie 2009 - februarie 2014), dar și președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni (8 mai 2010 - 8 mai 2012) și redactor șef al revistei "Bucovina literară" (august 2010 - iunie 2012). Este Cetățean de Onoare al orașului Flămânzi.
  Distins cu Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni – acordat pentru volumul Cenușa zilei; Premiul Fundației Culturale a Bucovinei – acordat pentru romanul Omul și fiara; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași – acordat pentru romanul Faima de dincolo de moarte. Primește distincția Crucea de Aur a Sfântului Ștefan cel Mare, acordată de Societatea culturală "Ștefan cel Mare" - Bucovina, pentru romanul Cocteil în cranii mici, dar și Premiul de Excelență acordat de Filiala Iași a USR – pentru întreaga activitate literară.
Constantin Arcu face parte dintre puținii scriitori romani care și-au folosit talentul și în alt scop, fiind chiar premiat pentru volumele Protectia minorilor în dreptul internațional, privat; Dreptul civil. Obligatiile; Adoptia internaționala. Este, de altfel, doctor în drept internațional (2000).

L-am provocat pe Constantin Arcu la o vorbire despre vârste și maturitatea scrisului, despre locul și rolul intelectualului în societate. Mai presus de toate, vă invităm la o clipă de meditație, pe marginea unor teme care și-au făcut cărare către oamenii Cetății.

"Inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta"

  -Vârstele omului. Cum vă regăsiți în propriile vârste?

 Constantin Arcu: Despre vîrstele omului s-a vorbit și s-a scris mult și bine. Filosofi, teologi, scriitori celebri etc. s-au referit la vîrstele omului, încercînd să le identifice la modul general într-o viață. Circulă pe internet o conferință savuroasă și plină de învățăminte susținută de Andrei Pleșu exact pe acest subiect. În esență, se disting trei vîrste - tinerețea, maturitatea și bătrînețea, deși delimitarea rigidă implică și destul arbitrariu. Unii oameni își mențin spiritul tînăr pînă la adînci bătrînețe, în vreme ce alții se acresc și devin nefrecventabili înainte de maturitatea deplină. În ceea ce mă privește, mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să îmbătrînească. E în stare de tot felul de năzbîtii, încît o suspectez uneori de frivolitate.

 - Vârstele iubirii. De la inocență la Taină. Există credință în afara Iubirii?

 - Lăsînd la o parte speculațiile care pot fi făcute, iubirea poate fi detectată în toate vîrstele omului, iar înfățișările sub care se manifestă sînt felurite. Nu reușesc să realizez conexiuni între iubire și inocență, dar dacă inocența înseamnă nevinovăție, naivitate ori chiar ignoranță, mi se pare că drumul spre Taină este larg deschis inocenților. Fericiți cei săraci cu duhul...

 Credința implică, în doze diferite, abandon, devotament și speranță. Nu are nevoie de dovezi care să probeze acea convingere. Eu însă am întîmpinat unele dificultăți. Deși dintotdeauna i-am admirat pe marii mistici și i-am considerat cei mai de invidiat oameni, din păcate, n-am reușit să mă cufund necondiționat în credința religioasă. Tot timpul eram bîntuit de îndoieli și nu izbuteam să simt în suflet nici urmă de fior mistic. Nu mă întrebam dacă există Dumnezeu sau nu. Chestiunea nu prezenta însemnătate. Eu speram să-mi liniștesc sufletul prin credință. Numai că nu reușeam să mă scufund în smerenie și cucernicie. Zadarnic mă rugam să mi se înmoaie cîinoșenia din suflet. Nimic, inima mea rămînea împietrită. Iar dacă rugăciunea (adevărată, pînă la abandonul de sine) în fața Domnului este o taină, mă văd silit să recunosc că n-am avut acces la acest miracol. E greu de închipuit o fire mai îndărătnică. Cred în Dumnezeu, dar cu măsură. Numai că adevărata credință e altceva. Iar credința nu se reduce la credința religioasă.

 Totuși, nu confund credința cu iubirea. De iubit, am iubit mult și asta a fost/este/va fi probabil salvarea mea. Dar poate mă înșel și acum. Dacă iubire însemnă, cum scria Albert Camus, să dărui, să sacrifici totul fără speranță de răsplată, atunci nu știu ce să cred. Mă consolez spunîndu-mi că iubirea a fost definită în fel și chip (însuși Camus a articulat cîteva enunțuri diferite), și deci poate căpăta înfățișări variate.

Oricum, cea mai teribilă definiție a iubirii o dă Einstein în scrisoarea către fiica sa, Lieserl. Pe scurt, Einstein scrie că iubirea este cea mai puternică forță din univers, deoarece explică totul și dă sens vieții. El propune faimoasa sa ecuație E=mc2, substituind unul din termeni. Astfel, ecuația devine E (energia lumii, cea mai puternică forță) = Iubirea X viteza luminii la pătrat, în care „iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este iubire”. Nu pot garanta pentru autenticitatea acelei scrisori descoperită pe Internet, însă nu m-aș mira să fi fost scrisă de acel om genial.

 - Vârstele scrisului. Inocență? Maturitate?

 - Există părerea că tinerețea este înaripată și predispune spre poezie, iar maturitatea presupune experiență de viață și ar fi propice prozei. E o regulă cu foarte multe excepții, deși în ultima vreme poeții români se reciclează spre bătrînețe și trec la roman. Unii autori și-au încheiat opera la vîrste tinere (Nicolae Labiș, Serghei Esenin, Arthur Rimbaud etc.), în vreme ce alții au creat pînă la adînci bătrînețe (Homer, Hesiod, Goethe, Tolstoi etc.). Care ar fi deci vîrstele scrisului? E greu de spus. Însă inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta.

 - Film, carte, teatru. Ce le-ați recomanda tinerilor de astăzi?

 - Nu știu ce să recomand. La acest capitol sînt deficitar. Eu citesc zilnic și merg frecvent la teatru. Locuiesc în București și am teatre la alegere. Dar cum să recomanzi teatru unui tînăr dintr-un orășel sau din mediul rural? Din păcate, la cinematograf n-am mai fost de-un secol. Ultimul film văzut la un cinematograf (în Suceava, pe la începutul anilor 2000) a fost „Pisica albă, pisica neagră”, o comedie dulce-amară regizată de Emir Kusturica. Însă acum există și alte posibilități de a vedea filme (pe Internet, DVD-uri etc.). De la un timp văd filme pe Netflix și uneori descopăr seriale bune.

 - Cât din opera unui scriitor se "extrage" direct din viață? Mai exact: până unde duce imaginația, în absența unei experiențe, a unor surse biografice?

 - Se spune că scriitorul se scrie pe sine. E un truism repetat de mulți. Să nu uităm de celebra sintagmă a lui Gustave Flaubert - „Madame Bovary c’est moi”, devenită maximă. După cum spune Barthes, pentru Flaubert a scrie și a trăi este același lucru, dar cred că afirmația este valabilă pentru toți scriitorii adevărați. Asta nu înseamnă că imaginația nu-și are rolul ei, însă de obicei chiar fantezia se grefează pe o anumită experiență de viață. Se poate replica aducîndu-se drept argument exemplul lui Karl May, un tip plin de fantezie, care a descris atît de seducător viața indienilor apași și figura lui Winnetou (Legenda lui Old-Shatterhand), deși n-a pus piciorul în America de Nord. Nu știu la ce experiență și surse biografice ne-am putea referi, cînd Karl May a avut ani în șir probleme cu poliția germană și a fost condamnat pentru vagabondaj, furturi și înșelăciuni. Cît din opera lui May s-a „extras” din viața sa? Ca de obicei, lucrurile sînt mai complicate decît par la prima vedere.

 - Unde mai este locul intelectualului în societatea actuală? Dar cel al creatorului?

 - Conform DEX, intelectualul este o persoană care posedă o pregătire culturală temeinică și desfășoară o activitate spirituală în domeniul artei, științei, tehnicii. Mie mi se pare că noțiunea de intelectual implică și altceva. Mă refer la impactul pe care îl are activitatea intelectualului asupra celorlalți indivizi și în viața publică. Dacă pot să admit fără șovăială că Andrei Pleșu, Ioan-Aurel Pop, Liviu Antonesei, Gellu Dorian, Lucian Boia etc. sînt intelectuali în adevăratul sens al cuvîntului, nu același lucru îl pot spune despre profesorul care își ține cursul de tehnologie a materialelor sau a informației, bunăoară, după care se retrage între pereții casei sale. Dintotdeauna intelectualul s-a amestecat în viața cetății, iar Păunescu rămîne un exemplu strălucit pentru vremuri recente. Acesta ar fi locul intelectualului în general și al creatorului, în particular. Dacă în perioada interbelică au existat intelectuali de marcă (Iorga, Rebreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Henri Coandă, Victor Babeș, Nicolae Paulescu, George Enescu, Dinu Lipatti etc.), în zilele noastre numărul și influența lor în societate au scăzut considerabil.

Astăzi sînt promovați în funcții înalte secături care habar n-au de nimic, analfabeți și curve de trei parale, pe baza unor criterii halucinante (apartenența la gașca politică de la putere, sumele de bani plătite în campanii electorale și altele de acest fel). Trăim vremuri ostile pentru intelectual și asta se vede de la mare distanță. Din păcate, nu văd nici o soluție pentru remedierea dezastrului în care ne aflăm. Rămîne speranța unei minuni care, abătîndu-se peste pămîntul românesc, să separe grîul de neghină și să stîrpească avalanșa de buruieni vătămătoare ce ne sufocă. (Mai există o soluție laică și eficientă: dictatura). E nevoie de o mînă forte care să bage în pușcării toți hoții înghesuiți în fruntea țării, indiferent de culoarea politică. Politrucii au produs numai rău țării în ultimele trei decenii. E greu de spus ce se va întîmpla. Vedem însă că, din păcate, estimp, intelectualii se mulțumesc să cîrtească pe la colțuri. Și cam atît.

Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat: "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie!"

Miorcanii familiei Pillat continuă să doară, scriam în urmă cu câțiva ani, după ce am trăit tulburătoarea experienţă a unei vizite pe moşia din Nord. "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie", ne spune astăzi Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat şi fiica scriitorului Dinu Pillat.

Fie că este vorba despre Eminescu sau despre Enescu, fie că rostim Onicescu sau Luchian, numele geniilor au devenit monedă de schimb a perfidiei politice. Miorcanii lui Pillat sângerează. Acei Miorcani care odată adunau elita scriitorimii româneşti, acel conac - devenit apoi spital şi care alina boala şi sărăcia ţăranilor după război şi multă vreme din comunism - se află astăzi într-o stare deplorabilă. În urmă cu niște ani fotografiam pereţii serpuiţi de crăpăturile timpului, străbătând cu uimire încăperile care adăposteau o masă de ping-pong, un atelier de tâmplărie sau, pur şi simplu, devenite depozit de lemne. O clădire monument istoric, abandonată şi doborâtă de ignoranţa omului.
Reluăm semnalul de alarmă, de această dată într-un mod mult mai direct decât în urmă cu doi ani: am invitat-o pe Doamna Monica Pillat, nepoata scriitorului Ion Pillat, să rostească răspicat adevărurile pe care prea mulţi le ignoră. Adevărul despre Miorcani!

"Părinţii m-au avertizat să nu spun la şcoală că familia noastră se înrudeşte cu Brătienii"

-Doamnă Monica Pillat, sunteţi vlăstar al uneia dintre cele mai încercate familii din istoria secolului XX. Pornind de la I.C.Brătianu şi fiica sa, Maria, căsătorită cu Nicolae Pillat (străbunicii dumneavoastră), Ion Pillat, fiul lor (şi bunicul dumneavoastră), căsătorit cu Maria, şi ai lor copii: Pia şi Dinu. Apoi Dinu şi Cornelia Pillat, părinţii dumneavoastră. Alăturând şi "contribuţia" pe care mama, Cornelia Pillat, o adaugă prin istoria propriei familii, destinul lui Gheorghe Ene Filipescu (mort în închisoare şi aruncat în groapa comună). Vă amintiţi când aţi înţeles, copil fiind, că aparţineţi unei familii aparte, cu apăsat destin istoric?

-De foarte timpuriu, părinţii m-au avertizat să nu spun la şcoală că familia noastră se înrudeşte cu Brătienii al căror nume de atunci căpătase rezonanţe înfricoşătoare pentru mine. Nu mi-au dat nici o explicaţie deoarece cred că eram prea mică să înţeleg de ce mi-era interzis să pomenesc acel nume. Apoi, după arestarea tatălui meu, în primăvara anului 1959, nu împlinisem încă 12 ani, mama mi-a dat o lecţie de viaţă pe care n-am putut s-o uit niciodată: "să ştii că familia noastră e pe o listă neagră şi modul în care poţi să te aperi este să treci neobservată şi tot ce poţi spera este să fii tolerată în această lume". Îmi mai atrăsese atenţia că singurul meu atu era să învăţ bine şi să mă port ireproşabil în societate. "Să trăieşti de dimineaţă până seara, bucurându-te de fiecare clipă, fără să te gândeşti sau să îţi faci planuri pentru a doua zi, căci s-ar putea ca pentru tine acel "mâine" să nu existe", mi-a mai spus şi aşa am făcut de atunci şi până azi. Aceste sfaturi au dat existenţei mele o intensitate aparte şi, neaşteptând nimic de la viaţă, am căpătat totul, în chip miraculos: şi durerea şi bucuria care umplu de sens şi de frumuseţe trăirea.

-Pentru Botoşani şi botoşăneni, numele Pillat se aşază strălucitor în destinul Miorcanilor din Nord. Un destin cu rezonanţe brătiene, cu poveşti şi mărturii impresionante, asupra cărora vom reveni. Pentru dvs. ce au însemnat Miorcanii şi cum vă poartă gândul de astăzi către Botoşani? 

-Miorcanii reprezintă pentru mine în primul rând un loc evocat de bunicul meu în poeme ca "Aci sosi pe vremuri", "Scrisoare de la Miorcani" şi în multe alte creaţii lirice care au imortalizat atmosfera romanticã a parcului şi conacului de altădată. Eu am cunoscut mai întâi Miorcanii din lecturi, apoi din povestirile părinţilor mei, Dinu şi Nelli Pillat.

În casa copilăriei mele din Bucureşti mai existau două tablouri "Interior la Miorcani" (foto stânga) şi "Ion Pillat la Miorcani", pictate de bunica mea, artista Maria Pillat-Brateş, soţia poetului. În aceste tablouri mi-era drag să intru, închipuindu-mi că mă pot plimba imaginar într-o lume necunoscută şi totuşi atât de familiară mie. Mult mai târziu, în 1970, am avut ocazia să îl însoţesc pe tatăl meu la o sărbătorire organizată la Miorcani de reprezentanţi ai centrului de cultură din Botoşani. Atunci am fost găzduiţi de poetul Lucian Valea, mare iubitor al poemelor lui Ion Pillat şi prieten cu părintele meu. Când am ajuns pe înnoptate, la Miorcani, ne aştepta o mare de oameni care veniseră să îl întâmpine pe fiul poetului. Din anii 80 până în 90 s-au organizat sărbătoriri anuale ale bunicului meu la Botoşani şi Miorcani, iar în acel interval, mama mea, Cornelia Pillat şi cu mine am adus cărţi, fotografii, mobile, tablouri ale Mariei Pillat-Brates, covoare pentru alcătuirea unui muzeu al familiei Pillat în casa administraţiei de la conac. Pe atunci, conacul fusese transformat în casă de naşteri pentru sătenii din Miorcani.


"Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie"

-V-aţi întors la Miorcani şi după 1990?

-În primăvara anului 1990, când am fost invitate din nou pentru o comemorare a poetului, mama şi cu mine am fost primite cu oarecare ostilitate de către autoritãţile locale, care se temeau ca nu cumva să revendicăm proprietatea. Nici prin cap nu ne trecuse un asemenea gând. De atunci nu s-a mai făcut nici o sărbătorire a poetului Ion Pillat, ba mai mult, după cum aţi aflat, în 2002, într-o noapte, muzeul a fost vandalizat, covoarele şi perdelele au fost furate, cărţile au fost împrăştiate pe câmp. Poliţia, care nu a descoperit nici până azi vinovaţii, a reuşit să recupereze doar o piesă de mobilier, câteva tablouri şi fotografii care se află într-un depozit al Muzeului din Botoşani. Îngrozite de acest fapt, mama mea şi cu mine am hotărât să donăm conacul şi parcul Mitropoliei Moldovei, nădăjduind că Biserica va apăra şi proteja proprietatea, dându-i, conform clauzelor donaţiei, o destinaţie cultural-pastorală.

-O destinaţie care rămâne la fel de îndepărtată astăzi ca în urmă cu 10 ani…

-Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum speram. Conacul e într-o continuă degradare, ploaia pătrunde prin acoperiş, iar înăuntru, preotul satului a îngăduit deschiderea unui atelier de tâmplărie care agravează stabilitatea fizică a clădirii, declarată monument istoric. Pe un perete scorojit, vizitatorii pot vedea câteva poze ale familiei Pillat (foto dreapta). Atât şi nimic mai mult. La insistenţele mele, IPS Mitropolitul Teofan a înaintat Centrului de investiţii din Bucureşti o solicitare de fonduri pentru repararea conacului, solicitare care deocamdată nu a primit nici un răspuns. Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie.

-O imagine ce pare desprinsă din Pateric: Maria Pillat, din neamul Brătienilor, alături de ţăranii din Miorcani. Scrisoarea Piei, mătuşa dumneavoastră, către Cornelia Pillat, este una nu doar puternic şi copleşitor creştină, cât mai ales reprezentativă pentru ceea ce a însemnat această familie pentru Moldova în special. Şi-au amintit oamenii din Miorcani de acest christic sacrificiu? 

-Pia, sora tatălui meu, mi-a vorbit despre schimbările dramatice prin care au trecut Miorcanii, de la atmosfera idilic-pastorală, desprinsă parcă dintr-un roman de Turgheniev, la transformarea parţială, după Primul Război Mondial, a locului în infirmerie pentru bolnavii satului, sub îngrijirea Mariei Pillat, născută Brãtianu. Apoi părinţii mei mi-au povestit despre rechiziţionarea conacului şi a parcului, după cel de al Doilea Război Mondial, după venirea comuniştilor, despre arderea în curte a cărţilor din biblioteca poetului Ion Pillat, focul fiind aprins pentru pârjolirea porcilor. A trecut mult timp de atunci, nu ştiu dacă oamenii satului Miorcani îşi mai amintesc de vremurile trecute. Ar trebui să fie foarte bătrâni acum cei care au fost martorii schimbărilor survenite. 

- În volumul de memorii "Ofrande", mama dumneavoastră aminteşte despre "deosebirea dintre copilăria şi adolescenţa lui Dinu şi acelea ale tatălui". Ce rol au avut Miorcanii în viaţa bunicului, poetul Ion Pillat, şi, mai târziu, în cea a tatălui, Dinu Pillat?

-Ion Pillat mărturisea, în paginile "Unui jurnal de vară" din 1942, că Miorcanii îi dădeau sentimentul statorniciei, împăcându-l cu veşnicia. Impresia lui era întărită de frumuseţea arborilor seculari care îi străjuiau parcul, de liniştea senină a locului unde familia sa şi înaintea lui, bunicii, îşi găsiseră reazemul sufletesc. La Miorcani, Ion Pillat îşi aducea prietenii poeţi, citeau şi scriau, stimulându-se reciproc, în casă se afla o superbă bibliotecă. Proprietarul ei ştia locul fiecărei cărţi pe raft şi în arhiva familiei s-a păstrat lista volumelor din acea bibliotecă, unde se preciza şi poziţia lor. Senzaţia de imuabil, de stabilitate şi dăinuire s-a risipit cu totul în anii războiului şi după, când arborii au fost tăiaţi, biblioteca distrusã, obiectele şi mobilierul – furate. Tatăl meu a cunoscut în copilărie şi adolescenţă farmecul Miorcanilor, al proprietăţii parcă desprinse din timp, care în romanul lui, "Aşteptând ceasul de apoi", apare ca o aşezare fantomaticã. El a trăit drama pierderii şi a distrugerii locului care lui Ion Pillat i se păruse nemuritor.

-Cunoaştem şi recunoaştem Miorcanii, astăzi, şi din picturile bunicii dvs., Maria Pillat-Brateş, soţia poetului Ion Pillat. Un destin la fel de dureros, la fel de chinuitor ca al tuturor celor din familia Pillat. A fost arestată şi întemniţată, apoi obligată la domiciliu forţat. Cum aţi evoca-o pe Maria Pillat-Brateş în faţa unei tinere generaţii pentru care istoria veacului trecut se reduce la cele câteva rânduri (discutabile şi ele!) din manualele de şcoală? 

-Bunica mea a fost ocrotită de pasiunea ei pentru frumuseţe pe care a descoperit-o în natură, în artă, în oameni, dar şi în cele mai umile locuri unde a dus-o viaţa. Talentul cu care a dăruit-o Dumnezeu i-a dat curajul şi puterea să reţină farmecul unor chipuri, peisaje sau flori în tablouri de neuitat. Între pictura ei şi lirica lui Ion Pillat s-a creat în timp o armonie aparte, mărturii rămânând volumele de poeme "Balcic" şi "Povestea Maicii Domnului", pe care artista le-a ilustrat cu inspirată fineţe.


"...nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru!"

-Scrie mama dumneavoastră, Cornelia Pillat, în volumul de memorii: "…ca să ajungă la credinţa în absolut şi în eternitatea eliberatoare, Dinu avea să urce trepte, coborând mai întâi în prăpastia suferinţei". Adâncă prăpastia, cutremurătoare înălţimea, am zice astăzi! Închisoarea a fost, pentru Dinu Pillat şi pentru ceilalţi intelectuali ai vremi, Calea prin care a aflat Adevărul. Care este cea mai frumoasă lecţie pe care aţi învăţat-o de la tatăl dvs.? 

-De la tata am învăţat bunătatea, credinţa şi iubirea. De la el am aflat că suferinţa nu este o pedeapsă, ci o treaptă de unde, odată ajunşi, vedem cum ni se deschide mai amplu orizontul înţelegerii, al compasiunii şi al menirii noastre spirituale. Am mai învăţat că iubirea poate înfrunta şi birui moartea.

-"La Grande faim", de Johan Bojer, cartea care l-a impresionat pe Dinu Pillat. Eroul cărţii (care trăieşte drama pierderii fiului său, omorât de câinii asmuţiţi de vecin) se trezeşte într-o dimineaţă, merge şi ară ţarina vecinului: "Pentru ca Dumnezeu să existe". Aici, Cornelia Pillat aşază în faţa istoriei o scenă cel puţin la fel de revelatoare: "La câteva zile după ce a ieşit din închisoare, Dinu (…) s-a întâlnit cu anchetatorul său care, în cursul a cincizeci de interogatorii, l-a chinuit moral şi fizic şi i-a inoculat, perfid, sentimentul vinovăţiei. Dinu l-a salutat şi l-a oprit pentru a-i spune că l-a iertat". Vi s-a întâmplat să rostiţi în timp, precum eroul acelei cărţi, "afin que Dieu existe"? 

-Din fericire, eu nu am cunoscut abisurile răului, aşa cum le-a trăit familia mea şi în mod special tata. Însă avându-l ca model pe părintele meu, nu mi-a fost greu să vreau să fac bine celor aflaţi în mari restrişti şi cumpene. Când întindem mâna cuiva în suferinţă ori la capătul puterilor, devenim instrumente prin care Dumnezeu alină lumea.

-Destinul familiei Pillat, de la străbunicii Maria şi Nicolae Pillat până la Cornelia Pillat, scrie istoria unui întreg secol românesc. Există astăzi un loc - cu valoare de muzeu, o bibliotecă poate - care tezaurizează însemnele literare, biografice ale familiei? 

-Şi părinţii mei şi eu am donat în timp Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Centrale Universitare şi Muzeului Naţional al Literaturii Române manuscrise şi documente din arhiva familiei. De asemenea, o parte din acuarelele şi desenele Mariei Pillat-Brateş se păstrează la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, o altă parte se află în Arhiva Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, iar câteva desene se păstrează la Muzeul de Artă din Constanţa. Sper că cel puţin trei-patru tablouri se mai află în depozitul Muzeului din Botoşani. În anul 2009, cu sprijinul şefului de secţie de atunci, domnul Corneliu Lupeş, Colecţia familiei Pillat (cuprinzând manuscrise, cãrţi, piese de mobilier, picturi şi desene de Maria Pillat-Brateş, vase de ceramicã, fotografii, obiecte personale etc., donate de mine Muzeului Naţional al Literaturii Române) a fost găzduită temporar într-o cameră dezafectată a Casei memoriale Liviu şi Fanny Rebreanu, din Bucureşti. În acest spaţiu, de la înfiinţare şi până în prezent, s-au organizat mai multe simpozioane şi şezători literare dedicate memoriei familiei Pillat.

-Aţi simţit, după 1989, vreun semn de reparaţie morală din partea statului român pentru cruntele încercări? 

-Nu am primit nici un ajutor din partea statului, după 1989. Până şi muzeul amenajat de mama şi de mine la Miorcani, în casa administraţiei, a fost vandalizat şi jefuit, iar proprietatea donată de noi în 2003 Mitropoliei Moldovei, aşa cum am spus la început, este într-o gravă stare de deteriorare. Dacă aş fi avut bani, aş fi reparat-o singură, fără să cer ajutorul nimănui, şi aş fi făcut acolo un centru cultural "Ion Pillat". Dar se pare că nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru!