Nu cumva ne-au jefuit de suflet?

E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului şi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minţit, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet?

Reiau o întâmplare pe care am relatat-o la întâlnirea cu câţiva oameni de care mi-era dor, în urmă cu două săptămâni. Scotocitori de frumos, tinerii de la Zig Zag prin România reuşeau, în Botoşanii tot mai împrăştiaţi, un fapt extraordinar: pentru două ore au adunat oamenii la un loc, în aceeaşi încăpere, în aceeaşi trăire a inimii. Oameni despre care citim în presa locală, îi admirăm public, le oferim respectul nostru, dar nu le strângem niciodată mâna. Nu ne apropiem privirile, nu ne manifestăm bucuria vederii. Şi într-un mijloc de septembrie, nişte tineri veniţi de niciunde au ştiut că menirea noastră este să fim împreună. Să ne unim energiile creatoare, să ne împlinim prin ceea ce suntem sau putem deveni dimpreună.

Povestea pe care am relatat-o atunci, în cele două minute pe care le aveam la dispoziţie, se petrecea acum aproape opt decenii, părtaş fiindu-i unul dintre cei mai providenţiali oameni pe care i-a avut România: jurnalistul şi scriitorul Sandu Tudor, devenit ulterior monahul Agaton, cunoscut apoi ca Părintele Daniil de la Rarău. Întemeietor al Mişcării Rugul Aprins, Părintele Daniil a murit în 1962 în închisoarea Aiud, după ce a fost torturat de comunişti.

În anul 1933, ca ziarist la Credinţa, Sandu Tudor mărturiseşte cum, mergând spre casă, vede în bătrân cerşetor pe care îl miluia deseori. Un om care cerşea foarte discret, vânzând nişte cărămizi pentru construcţia unui locaş. Sandu Tudor se îndreaptă spre sărman cu bănuţul în palmă. În aceeaşi clipă însă, fără să ştie că îl vede cineva, cerşetorul îşi scoate bănuţii săi pe care îi strecoară pe furiş în buzunarul unei oarbe ce cerşea la câţiva paşi, lângă un zid. Sărmanul a lăsat banii şi, fără să scoată o vorbă, şi-a făcut o cruce şi a pornit înapoi, spre locul său obişnuit. "Nu i-am mai putut da nimic. Vă închipuiţi noianul de emoţie care m-a năpădit. Cerşetorul miluind pe cerşetor. M-am zmucit din mers înviorat, încredinţat. Mai e ceva bun în lumea asta, printre noi şi în noi. Dincolo de tirania faptelor exterioare, dincolo de politic şi economic doarme în câţiva dintre noi ceva minunat, un soare de simţire şi gând bun, cu care s-ar putea preschimba lumile. Dragostea. Ce vom face? Să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti. Iată singura noastră politică!", îşi încheia astfel Sandu Tudor articolul său din Credinţa, articol numit simplu, dar sugestiv: "Întâmplare măruntă".
De câte ori, orbi fiind, nu am găsit în propriile buzunare bănuţii strecuraţi discret de vreun cerşetor? Uneori am mulţumit cu recunoştinţă. Alteori nu am făcut-o, crezând că bănuţul acela ni se cuvine. De câte ori, din truda noastră, am strecurat bănuţul în buzunarul vreunei oarbe, fără să scoatem o vorbă, fără să trâmbiţăm gestul în lume? Şi într-un caz şi în celălalt, tot cerşetori am fost. Depinde cum ne-am înfrumuseţat sufletul atunci când am primit sau când am dăruit!

Povestea mi s-a părut că ilustrează minunat cele ce se petreceau în acele zile la Botoşani. Nişte tineri veniţi de niciunde, răscolitori de frumos şi scotocitori de oameni, veneau să ne spună că "întâmplările mărunte" ne pot salva viaţa şi pot salva România. Ei dădeau mărturie că visul din urmă cu 80 de ani al unui martir care a murit pentru ţara sa poate deveni realitate. Şi anume că a sosit vremea să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti!
Străbatem vremuri de criză, în care avem şansa de a (ne) vedea, de a ne recunoaşte. Există în cultura asiatică (chinezi) o abordare diferită de cea a europenilor. Cuvântul "criză" include în structura sa o accepţiune negativă: "pericol", dar şi una pozitivă:"oportunitate, ocazie". În vreme de criză vom identifica mai uşor calităţile, dar vor ieşi la suprafaţă şi defectele. Criza este singura care poate oferi un diagnostic clar, limpede, unei societăţi în agonie.

Ce înseamnă, dară, să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti? Nu, nu e nevoie de platformă-program, partid, doctrină, ierarhii, prim, vice, viceprim sau preşedinte. Avem nevoie de o restaurare a autorităţii, dar nu una politică, nu una demagogică sau doctinară. Avem nevoie de o autoritate care, cum spunea însuşi Sandu Tudor, să "ţâşnească dinlăuntru în afară, ca urmarea unei bune stări de viaţă, nu ca tiranie sau dresaj dictatorial".  
E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului şi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minţit, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet? Nu cumva ne-au tâlhărit de nădejde, ne-au prădat buna-credinţă, ne-au ucis generozitatea, frumuseţea din privire? 

Dacă astăzi nu mai credem în nimic cine sunt vinovaţii? Şi dacă, într-o dimineaţă, orbi fiind, găsim în buzunare un bănuţ, cine ne sunt salvatorii? 

În ce şi în cine mai credem? Cine vorbeşte în numele nostru şi până când mai ascultăm palavre de partid? Din urmă cu opt decenii, Sandu Tudor ne avertizează: "Partidul vorbeşte în numele naţiei. Are nevoie de o lozincă, ceva cu care să răscolească poporul, să-l aţâţe şi mai ales să trezească în el teama". 

Ne recunoaştem în acest popor speriat, temător, timorat? Suntem părtaşi planurilor lor, suntem, oare, naţia în numele căreia se vorbeşte astăzi?

Sau este timpul să ne întoarcem la întâmplările mărunte ale vieţii noastre? Să începem să reconstruim partea frumoasă a românismului, a sufletului nostru cel de toate zilele?

Putem începe de acum. Strecoară bucuria în buzunarul aproapelui tău. Puţin câte puţin, vom începe din ce în ce mai mulţi să vedem lumina cea clară, limpede, a zilei. Şi, nemaifiind atât de mulţi orbi, în numele nostru nu vor mai vorbi ei!