Nicolae Tonitza-pictor s-a săvârşit din viaţă pe 26 februarie 1940 (încă mă uimeşte la români cuvântul a săvârşi - "a termina cu bine ceva", folosit şi cu sensul "a muri". Şi-mi place pentru că, în ortodoxie, sfinţii sunt sărbătoriţi în ziua morţii, când se spune că se nasc în Cer. Dar sensul acesta minunat, a termina cu bine viaţa!, ce înălţime!).
Despre Nicolae Tonitza ar trebui să avem filme care să urce la Oscar. Luchian şi Tonitza. Uhhh, ce peliculă ar face alţii din povestea asta.
Ne-am obişnuit să îl numim „pictorul copiilor”. Ca şi cum am spune Eminescu-poetul iubirii şi am închide ochii la restul care umple şi răsumple adevărata dimensiune a lui Eminescu.
Nicolae Tonitza este unul dintre cei mai complecşi oameni de cultură pe care i-a avut România. Ca pictor, a excelat în portrete de copii, dar în pictura bisericească a fost un inovator (biserica din Durău, în tehnica picturii în ceară – adaugăm că a pictat acolo alături de studenţii lui, printre care Corneliu Baba şi botoşăneanul Petru Hîrtopeanu, născut în 1913 la Dîngeni), iar peisajele, florile, nudurile depăşesc astăzi toate recordurile la casele de licitaţii.
A fost un scriitor desăvârşit, erudit. Spune că „între literatură şi plastică stă o prăpastie”. Pentru că Tonitza a scris extraordinar despre ceea ce nu poate fi pictat şi a pictat divin ceea ce nu poate fi descris în cuvinte. Prea puţin se ştie astăzi despre activitatea lui jurnalistică. A scris aproape 800 de articole, cele mai multe culturale şi sociale. Dar a excelat în critica de artă, a scris surprinzătoare cronici de teatru. A făcut reportaj, interviu, editorial.
Era viu şi impunător. Recita din marii scriitori români, se spune că şi din propriile creaţii! Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica hegeliană. Un obişnuit al cenaclurilor literare din vreme.
A avut o copilărie grea, chinuită, un tată poate copleşit de situaţie. Neculai Toniţă s-a căsătorit la 34 de ani cu fata de 18 ani a negustorului Vasiliu din Bârlad, unde se băgase ca ucenic. Au avut 5 copii, Nicolae primul. Scrie mai târziu despre scenele brutale şi suferinţele grele din copilărie, multe pricinuite (sau provocate!) de aplecarea lui vădită spre pictură. Nu e de mirare că, mai târziu, a pictat îngereşte copii. Că, în adolescenţă, a înfiinţat o trupă de teatru (inclusiv cu păpuşi) cu care a dar reprezentaţii prin satele din jurul Bîrladului. Mai târziu, deşi mai mult sărac, a iniţiat un concurs de pictură pentru copiii sub 13 ani, cu premiu de 3000 de lei!
Se apropie de Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Avea să mărturisească, mai târziu, că doar patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.
Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile”.
La numai 54 de ani, în 1940, în seara zilei de 26 februarie, Nicolae Tonitza murea. Chinuit trupeşte şi sufleteşte, nu de puţine ori prietenii îl găsesc în fotoliul sărăcăcios cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată Luchian. "Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată" (1934)
Impresionat de soarta ţăranilor şi de răscoalele din 1907. A scris sute de articole pe această temă, a făcut caricaturi, desene, grafică despre sărmanii satelor. A fost prizonier în Primul Război Mondial, cât a stat în lagăr a desenat continuu. „Se folosea de surceluşe bine ascuţite şi de cerneală de boz pe care şi-o pregătea singur”. Multe lucrări din perioada lagărului au dispărut, după ce au fost confiscate în urma unor percheziţii.
Ştefan Luchian murea de scleroză multiplă în iunie 1916, la începutul Primului Război Mondial. Nicolae Tonitza în 1940. De scleroză cerebrală. Era Al Doilea Război Mondial. Plecări discrete, aproape neobservate. Puţini prieteni i-au condus pe ultimul drum. De fapt, pe Tonitza, aproape nimeni nu a fost la înmormântarea de la Cimitirul militar Ghencea din Bucureşti (acolo a găsit familia un loc de îngropăciune).
Sărac, bolnav. Profesor, jurnalist, critic. A trecut prin răscoalele ţărăneşti din 1907, printr-un război mondial, un prizonierat, martor la începutul celea de-a doua conflagraţii mondiale.
Şi-mi vine să murmur: Dar ce frumos a trăit!
Cel mai verde-verde este acolo, pe imaş. Verdele care se îngrămădeşte sub puntea imensă pe care am trăit aventura copilăriei mele. Şi satul străbunicii pe care ca în vis o recompun, desenând cu mintea mogâldeaţa de suflet din faţa casei micuţe, în care parcă te coborai ca să intri în alt tărâm. Ciureşti.
Acolo, în satul oleacă aplecat pe deal, neamul lui Toniţă l-a zămislit pe tatăl lui Neculai, care s-a împlinit mai târziu în Nicolae, ce se născu la Bîrlad ca să fie pictor.
Acolo, în satul oleacă aplecat pe deal, neamul lui Toniţă l-a zămislit pe tatăl lui Neculai, care s-a împlinit mai târziu în Nicolae, ce se născu la Bîrlad ca să fie pictor.
Şi-mi furnică în stomac citind zilele trecute că şcoala pentru cei mici, din satul Ciureştii Noi, se numeşte azi "Nicolae Tonitza"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu