Parca nu ne mai recunoastem...

Am putea fi mai curajosi, mai curati in sentimente, mai frumosi in viitor, mai limpezi in trecut. De noi depinde cum si ce traim, cand si de ce murim, pentru care scop...

Nu inteleg de ce devenim atat de artificiali, marionetisti fara ate, rataciti in cautarea unui actor cu diploma, care sa ne manuiasca. Riscul este mare! Marionetistul, chiar si cu diploma, ar putea fi lipsit de har, ca sa nu spun de suflet.

E adevarat ca am putea nimeri si unul cu har, dar aceluia nu i-ar fi de trebuinta atele. Ne-ar purta prin toate cerurile si am sti toate minunile.

Ma intreb deseori de cine ne este teama. Reguli, cutume, prejudecati, constrangeri sociale, materiale, religioase, de familie...

Ceva ne tine in chingi si, in mod sigur, acel ceva nu e al nostru. Nu am venit pe lume decat cu un divin simt al conservarii speciei.

Nu cred ca tatonarea in pustiu, falsitatea intre semeni, teama de noi intre noi ar face parte din acest sentiment al ego-ului tras de par ca nu cumva sa ajunga in talpa.

Si atunci?

De ce nu avem curaj sa ne simtim demni, sa ne pastram curati, sa ne ingerim continuu, intru dulcea impacare cu Dumnezeu?

Specia pe cale de aparitie!

E frustrant si deopotriva injositor sa judecam societatea dupa regulile impuse de specimenele politice cocotate in varful stogului cu fan, de unde acum ne flutura steagul victoriei propagandistice! E frustrant si aproape ca ni se face mila de noi insine.

Oameni fabricati din hartii reciclabile, in functie de doctrina de partid - rosie, galbena, portocalie, ne scot ochii cu legi aberante, folositoare intru apararea unor specii nu pe cale de disparitie, ci de aparitie de sine-statatoare.
Noi ramanem cu ochii scosi, iar ea, specia, se aseaza confortabil si creste, prin legile pe care le fundamenteaza si le sadeste adanc in structura unui popor si asa schingiuit de harababura administrativa, ea, specia, se transforma intr-o normalitate periculoasa, dar normalitate...

Nu se mai justifica nicicum bunul simt, decat in masura in care stii sa iti tii gura in fata lor.

Standardul de viata a devenit acum traiul ultra-decent - pentru ca decent in Romania inseamna sa ai in fiecare zi o bucata de paine, un cartof si sa nu dormi sub cerul liber.
Reclamele care supraliciteaza o viata de lux, publicitatea excesiva a vedetelor fitoase care dau impresia ca e de ajuns sa dai ochii peste cap pentru ca totul sa curga rauri-rauri, scormonirea excesiva in viata si in scandalurile saracilor cu duhul nu fac decat sa ne dezica de oamenii simpli, sa ne rusinam de noi insine daca nu luam cafeaua in living, sa nu recunoastem ca nu avem masina si ca dormim intr-o camera cu copilul...

Devenim ipocriti, intr-o ipocrizie care ne convine.

FEMEIE SAU MAICA - La multi ani in dumnezeire!

Mi s-a intamplat in ziua de 8 septembrie. Nasterea Maicii Domnului. Am iesit in graba sa cumpar paine.

Vecinul meu, un batran de peste 80 de ani, care locuieste in una dintre singurele case care au mai ramas in picioare in partea asta de oras, se plimba prin curte.

Au oamenii batrani un mers al lor in zilele de sarbatoare, de parca simti toata linistea crestinului lasata de Dumnezeu. Si ochi, si maini, si trup, toate imprastie o pace dumnezeiasca, nepamanteana.

Vecinul meu a ajuns la gard, s-a oprit si mi-a spus soptit, dar l-ai fi auzit si de la zeci de metri: LA MULTI ANI!

Am zambit, mi-e drag vecinul meu, si am spus la fel de incet: Multumesc, dar nu ma numesc Maria.

S-a luminat la chip, a ridicat privirea spre cer, intr-o sfanta complicitate cu Dumnezeu, si mi-a spus simplu: Da, dar esti Maica!

Mi-au dat lacrimile!

Ziua Nasterii Maicii Domnului e Ziua Mamei, a misterului nasterii, a infaptuirii ca Om!

LA MULTI ANI, FEMEIE, de 8 martie!

Acum mi-e foarte clar ca ziua mamei trebuie cinstita cu adevarat pe 8 septembrie!

FARA COMENTARII!

DEMONSTRATIE cum veti fi monitorizati avand implantat RFID microcip IBM 666

O POVESTE FOARTE SIMPLA LA TEATRUL MIHAI EMINESCU!

Daca in viata de zi cu zi ne-am distinge prin inocenta si curajul de a crede in ingeri, in mod sigur ne-am transforma usor in animale.

Astfel am vedea viata si miracolul ei.Regizorul georgian Andro Enukidze a creat, la Teatrul Mihai Eminescu din Botosani, o POVESTE FOARTE SIMPLA, pe un text de Maria Lado si scenografia unui alt georgian, Aivengo Celidze.Si cum scena trebuia sa aiba un spirit al sau, acesta se numeste, de la un timp, Victoria Bucun, cea care sfinteste coregrafic spectacolele, intr-un vartej al jocului caruia, actor sau spectator, nu ai cum sa-i rezisti.

Actorii se lasa descoperiti incetul cu incetul, intr-o interpretare construita magistral din gesturi, priviri, zgomote, cuvinte.

Povestea este simpla, cu adevarat simpla: despre iubire, sacrificiu, ingeri, puritate umana si zgura sufleteasca, amestecate intr-un cotidian social autentic, contemporan.

Actori care interpreteaza animale si se transpun genial in aceste roluri, reusind sa impresioneze si sa se infrumuseteze ei insisi in acest fel: Gina Patrascu interpreteaza o Vaca, cu putin inainte de a aduce pe lume un vitelus; Andreea Motcu, Scroafa simpla, inocenta, care isi iubeste stapanul neconditionat, viseaza sa zboare; Mihai Dontu, Cainele intelept, prietenul tuturor, fidel si sufletist; Bogdan Muncaciu, Cocosul tantos, nitel impertinent si revolutionar, orgolios si egoist, dar sarguincios si corect; Iapa Surioara, personaj construit in amanunt, in interpretarea geniala a Danei Bucataru.

Piesa urmareste firul sensibil al vietii, un cerc inchis, cu trecere de la nastere, prin momentele importante ale vietii, spre moarte, cu re-facerea in ingeri.Povestea este ajutata de o regie relaxanta, echilibrata, in care personajele se manifesta spontan, dar foarte expresiv.

Animalele ne invata sa traim, dar si sa devenim ingeri.O lupta sustinuta de fidelitatea fata de stapani. In momentul in care oamenii li se arata in adevarata lor fata, lucrurile iau intorsaturi neasteptate, iar animalele sunt nevoite sa ia totul pe cont propriu.

Spectacolul implica astfel doua registre, unul pe scena si altul in sala, spectatorii au rol pasiv, oferind insa greutate tocmai prin factorul de echilibru.

Rolul final al spectatorilor este, de fapt, momentul in care, la sfarsitul povestii, animalele coboara de pe scena, in public, spunand la unison: Am fost mutati intr-un grajd nou! Vechiul grajd, cel de pe scena, a fost ocupat de oamenii care, se pare, invatasera lectia despre iubire, acceptare, despre viata.

Cu toate acestea, putin deranjanta este trimiterea obsesiva in realitatea romaneasca, replici gen "am pierdut la Caritas" fiind oarecum fortate si nefiresti in spatiul scenic.

Roluri inaltatoare garanteaza calitatea si valoarea acestui spectacol, interpretate magistral de Irina Mititelu, Volin Costin, Gheorghe Frunza, Cristina Ciofu, Sorin Coifu, Cezar Amitroaie.

INTERVIU CU Clara Aruştei: Cezar Ivănescu era un om profund credincios!

-Era Cezar Ivănescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu răbdare, cu dragoste?
CLARA ARUŞTEI: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.
Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Toţi cei care au rezonat intelectual cu Cezar Ivănescu au simţit că este o persoană cu totul specială care degaja o căldură umană aparte şi au „beneficiat“de erudiţia sa înspăimântătoare şi de dorinţa sa continuă de a fi în armonie şi comunicare cu persoanele la care ţinea, oferea întotdeauna, cu gentileţe, prietenilor dar şi oamenilor necunoscuţi cu care interacţiona zilnic, de la cizmar la vânzătorul de cartofi din piaţă, poziţia de egal al său. Poeta Gabriela Creţan declara recent într-un interviu publicat în revista Discobolul că „Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi“.
Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea…, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil. Avea şi foarte multe proiecte, tocmai îi apăruse în anul 2007 o antologie de poeme în limba albaneză (Lojë Dashurie), la editura Ora din Tirana (condusă de Besnik Mustafaj, intelectual rafinat şi scriitor cu un discurs extrem de fin şi intelectualizat, fost ministru de externe al Albaniei, acum deputat în Parlamentul Albaniei). Cezar Ivănescu a fost primit triumfal, lansarea cărţii sale a fost un succes şi s-a desfăşurat în holul mare al Operei din Tirana, în prezenţa multor personalităţi, intelectuali albanezi care studiaseră în România, iubitori de poezie, diplomaţi, sala a fost plină în ciuda ploii de afară. Besnik Mustafaj a declarat atunci că mai întâi a fost cucerit de poezia lui Cezar Ivănescu şi apoi, după ce l-a şi cunoscut pe poet ca om, a fost încântat de erudiţia sa şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii, i-a propus să accepte „să devină candidatul Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatura“. Asta a fost partea glorioasă şi văzută a acelei vizite, partea necunoscută încă este aceea că Cezar Ivănescu a făcut acest drum cu mari eforturi fizice şi din dorinţa de a reajunge pe târâmul patriei mamei sale, Albania. Slăbise foarte mult (în urma atacului inuman la care l-a expus Mircea Dinescu pe 29 ian. 2008) şi era epuizat, ajunsese să meargă sprijinindu-se într-un baston, tot drumul însă nu s-a plâns nicio clipă, radia de fericire, a râs, ne-a cântat în italiană şi în română, ne-a povestit bancuri şi întâmplări cu scriitori. În vară urma să se întoarcă pe malul lacului „luminos“, la Pogradec, pentru a reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Iată ce nota pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău: „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“ era fila de început a viitoarei sale cărţi: Amintiri din Pădurea Vieneză, carte rămasă neterminată despre Albania. Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii… Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.


- O poveste emoţionantă cu Don Cezar?
- Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.


- Puţini, prea puţini români ştiu ce s-a înâmplat cu Poetul în timpul mineriadei. Poţi povesti, spre înţelegerea tuturor, cum s-a întors Cezar Ivănescu atunci acasă? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?
- Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.
Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)
Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.


- De ce cânta Poetul?
- Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.


- Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?
- Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci“.


- Îi plăcea să bea cafea, să revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?
- Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.


- De cine crezi că îi este dor acum?
- Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.

Vorba lui Eminescu: Neamul nevoii!

Ne place tot mai mult sa ne dam cu parerea, chiar daca este o parere exprimata execrabil, intr-o limba romana siluita la drumul mare. Parca niciodata, in ultimii 50 de ani cel putin, nu ne-am confruntat cu asemenea incultura, analfabetism, dublat de o ignoranta uriasa, incurajata mediatic, dupa principiul: stiu ca esti prost, dar contezi la numar.
Moderatori TV fara nici o logica, doar buni si repede vorbitori, inaltati in proprii ochi doar pentru ca ataca fara mila, si uneori nesimtire, subiecte de asa-zis interes public, cu invitati dupa chipul si asemanarea lor…
Mi s-a intamplat sa urmaresc, zile la rand, o moderatoare care vorbea mai mult decat invitatii, invitati care oricum habar nu aveau de ce sunt acolo, insa aceeasi persoana tacea profund si aproape sforaitor cand, neinspirata, a adus in studio doi oameni inteligenti, destepti, cu charisma si oarece har.
Explicatia? Simplu: nu mai reusea sa deschida gura, pentru ca abia intelegea despre ce se vorbeste, pentru ca cei doi discutau minunat intre ei, spre deliciul spectatorilor.
In 20 de ani, vom fi un popor semianalfabet, semiinteligent, lovit de debilitate. Ce mai conteaza?

Manifest. Eu manifest, ei manifesta. Toti manifestam degeaba...

Nu cred ca suntem mediocri. Nici toleranti, ingaduitori, analfabeti, prosti, idioti, ignoranti sau incapabili de o minima judecata.
Decenta nu este nici pe departe o regula de bun simt intr-o societate bazata pe principiul smecheriei la vedere. Nu cred ca ce se intampla in urma cu 50 de ani poate fi considerat mai grav decat ce se intampla in aceste zile.
Nu cred ca mai-marii politici nu realizeaza anomalia in care incepem sa traim, urmarile care incep deja sa apara, malformatiile intelectuale si comportamentale majore, la o varsta care ar fi trebuit sa fie a deplinei maturitati sociale.
O politica distructiva, murdara.
Un oras, o tara, milioane de oameni dati pe mana unor politruci care au singurul merit, declarat si recunoscut, ca au lipit afise, au fost disciplinati si catelandri ascultatori.
Toata stima si mandria! Nu are nimeni nimic cu ei! Sunt in curtea lor, nu in a noastra!
Dar sa dai cultura, sanatatea, sportul pe mana unor nepriceputi care nu au urmat nici macar etapele bunului simt, este de neinteles! Asta in timp ce un tanar cu scoala, diplome, inteligenta - a nu se confunda cu produsele pe banda rulanta ale facultatilor de container - un tanar ca cel despre care povesteam nu reuseste sa treaca de furcile caudine ale unei birocratii de carton.
Insa cartonul este fabricat in laboratoarele subterane si subversive ale partidelor, fiecare dupa interes si putinta financiara.
Pentru ca, daca e prea destept, nu are destula vechime. Daca are prea multe diplome, nu o are exact pe cea care trebuie. Si tot asa!
Iar cand va avea destui bani sa isi cumpere postul, tanarul inteligent, daca e destul de inteligent, va sti ce sa faca cu banii...

POEZIE DIN TEMNITA COMUNISTA

Caut de multa vreme o poezie care, odata, m-a cutremurat, din care retineam si deseori imi fugeau prin minte si prin inima ultimele versuri. Am gasit-o astazi si v-o daruiesc, chiar daca este doar a doua parte a poemului. Apartine lui Demostene Andronescu.

În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi
Peste zăplazuri mă privesc miraţi,
Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul
Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,

Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Şi vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-şi doinească dorul
Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul
Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Şi prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum
Au dat din cap şi, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.

Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,
Foşnesc din frunzele ce le mai am
Şi-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-şi coate, zic: nebubul cântă.

Iar când omida îndoielii moale
Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Şi-ai fi de tot comună şi banală
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri in locul lor nebunii.

Demostene Andronescu s-a născut la 3 Decembrie 1927, în comuna Câmpuri, jud. Vrancea. Şcoala primară o urmează în satul natal, iar în 1941 intră copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. Urmează cursurile liceale în Bucureşti, iar în 1948 se înscrie la Facultatea de Istorie, pe care o absolvă în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în Mai 1952, este arestat, judecat şi condamnat la 5 ani temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În noiembrie 1955 se eliberează din închisoarea Gherla cu un decret de graţiere şi, ieşit afară, în "libertate", se înscrie pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, este rearestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. Este judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar s-a eliberat în Iulie 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare a fost permanent hărţuit de securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969 i se permite, în sfârşit, să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să-şi exercite profesiunea de profesor pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un post de redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. Actualmente este pensionar şi, împreună cu un grup de prieteni, editează şi asigură apariţia revistei "Puncte Cardinale". (Literatura si detentie)

IARNA LA MANASTIREA PROBOTA

RADU DORULEȚ: ”Cei fără de greseală sunt pictați pe icoane, nu fac presă!”

Face presă de aproape 15 ani. Jurnalist experimentat, a încercat și a reușit cu succes să facă ziaristică, radio și televiziune. Sau mai multe la un loc. Astăzi este redactor-șef la Jurnalul de Botoșani și realizator al emisiunii Taverna lu`Radu, de la TeleM. Radu a răspuns cu promptitudine provocării de a ne vorbi despre profesia de jurnalist.

"Criza asta ne va revizui atitudinea față de ban, față de muncă!"

-E clar, subiectul zilei este criza economică. Față de oamenii simpli, un ziarist este informat, atent la detalii, dar, mai ales, are capacitatea de a privi altfel lucrurile. Este situația actuală serioasă, gravă sau nu imposibil de depășit? Ai un sfat pentru prieteni, la vreme de criză?
-Situația e destul de gravă. Unii poate încă nu realizează, dar eu o iau destul de în serios. Avalanșa încă nu a pornit. Deocamdată, singurele efecte sunt cele provocate de faptul că patronii au devenit mai prudenți, mai chibzuiți cu banii, chiar speriați unii, și nu mai au dare de mână. Oamenii care nu le sunt strict necesari sunt puși pe liber, sarcinile angajaților rămași cresc, iar salariile sunt înghețate, cheltuielile curente la fel. Însă prudența lor în afaceri e exagerată, banii nu mai circula, și asta va duce la cădere, efectul va fi cel al bulgărelui de zăpadă și va fi mult mai rău un timp. Vor fi victime.
Dar, ca după orice furtună, situația se va stabiliza, însă nimic nu cred că va mai fi ca înainte. Noi am mai fost în criză când aveam dobânzi la credite de o sută și ceva la sută, dar nu eram atât de îndatorați ca acum.
Ce sfaturi să le dau? Să cheltuiască cu cap. Atenție la datorii și, pe cât posibil, să nu facă altele, să nu cheltuiască bani pe care nu-i au. Să fie serioși la serviciu, și dacă pot să mai facă și altceva pentru a câștiga un ban, e bine! Eu muncesc de regulă de dimineață până la miezul nopții ca să fac față și, cât am să pot, am s-o țin așa. Desi mi-ar plăcea și mie program de opt ore, weekend liber, vacanțe de o lună și ceva. Dacă se poate, și prima de vacanță.
S-au dus vremurile când stăteam cu băieții în cârciumi până dimineața sau cumpărăm tot felul de prostii care nu ne trebuiau. Până la urmă criza asta ne va revizui atitudinea față de ban, față de muncă. Chestia: Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc nu mai merge! Oamenii serioși, muncitori și pricepuți au o șansă în plus.

"Vor fi și ziariști șomeri!"

-Ești unul dintre cei mai buni jurnaliști din presa locală. O profesie invidiată de unii, blamată de alții, dar în care se pătrunde tot mai greu. Din experiență, știi că un redactor-sef își găsește, în condițiile actuale, foarte greu reporteri, dar și mai greu oameni dispuși să învețe, să aibă răbdare și să muncească la modul serios într-o redacție. Ce îi recomanzi unui tânăr fără experiență, care ar dori să urmeze această profesie?
-Lucrez în branșă de vreo 14 ani. Sincer, la început nici nu credeam că asta e o profesie. Eram prost plătiți și făceam treaba asta mai mult din entuziasm. Nici nu se punea atunci problema de mașină și telefon de serviciu. Am rupt multe perechi de papuci făcând talpa, adică teren.
Apoi lucrurile au devenit serioase, presa a devenit o putere și jurnalismul o meserie. Cât am răspuns de redacții, la radio sau la ziare, am avut întotdeauna o grijă în plus, să caut oameni și să fac ehipa. Mulți au venit, puțini au rămas, dar cu cei care au rămas nu mi-e rușine. Din păcate, acum, foarte mulți tineri fac facultăți de jurnalism, dar nu vor profesa niciodată. Se duc la scoală fară să știe nimic despre meseria asta, fară să aibă talent.
Cei care se visează totuși jurnaliști trebuie să știe că începutul e greu, alergătură de teren, nu cunoști oamenii, nu ai surse, programul de lucru e nedeterminat, lucrezi și în zilele de weekend, câștigi puțin pentru că, fiind novice, nu prea produci.
Doar cei care se îndrăgostesc de meseria asta rămân. Farmecul ei constă în faptul că te simți mai liber, mai puțin supus decât ceilalți. Abia când capeți ceva experiență ajungi să poți trăi decent din munca asta. Chestia e că, acum, criza vă lovi necruțător și presa. Vor fi și ziariști șomeri.

"Un câine învățat slobod e mai greu să îl pui în lanț!"

-Un jurnalist are satisfacții, împliniri și numeroase dezamăgiri. Cum ți-ai manifestat bucuriile, dar mai ales cum ai depășit neimplinirile? Ai avut momente în care ai simțit că renunți, că ești gata să părăsești breasla?

-Cea mai mare satisfacție a unui om de presă este să fie respectat, apreciat, să simță că nu scrie, că nu vorbește în van. Îmi aduc aminte de multe momente frumoase alături de colegi. Situațiile grele au fost și ele suficiente. Proiecte care nu au mers așa cum aș fi vrut, oameni cu care am lucrat și care m-au dezamăgit. Am demisionat de patru ori. Niciodată nu a fost ușor, au fost și despărțiri cu lacrimi.
Dar viața merge înainte și, indiferent ce a fost atunci, îi respect pe oamenii cu care am lucrat. Cât de plecat din breaslă, recunosc că m-am gândit de multe ori și încă mă mai gândesc că aș putea face și altceva, poate macar la fel de bine. Sunt de părere că e greu să te pensionezi din meseria asta. Dar un câine care s-a învățat slobod e greu să-l mai pui în lanț.

"Fac o emisiune pe care o încep azi și o termin mâine!"

-Taverna de la Tele M te arată într-o postura nouă, atât ca om, cât și ca jurnalist, emisiunea fiind o noutate în spațiul media local. Te caracterizează acest tip de format, iți oferă mai multe satisfacții decât ancheta jurnalistica, de exemplu?

-E adevărat că e ceva nou și nu stiu încă în ce măsură prinde asta. E clar că acele eterne talk-show-uri cu unul sau doi invitați la o masa sunt demodate. Șeful m-a chemat o dată la el și mi-a zis să-mi iau câteva zile de concediu, ca să mă gândesc la un format pentru o emisiune de noapte. Și atât m-a dus pe mine mintea.
E foarte greu într-un oraș, într-un județ ca Botoșani, să faci o astfel de emisiune. Să ai seară de seară invitați, s-o începi azi și s-o termini mâine. Și apoi publicul mai vrea să fii și amuzant, și spiritual. Nu știu în ce măsură reușesc. Eu aș vrea să scot în față oameni care până acum au stat în umbră. Oameni care fac sau au de spus ceva interesant. Uneori mă simt în elementul meu, dar sunt și momente în care mă întreb ce caut acolo.
Mi-am propus să fac asta, ca un experiment, macar un sezon. Dacă prinde continuăm, dacă nu, poate încercăm altceva. Fac și o emisiune de călătorii, pentru că îmi place să trăiesc în natură. De partea sobră a meseriei nu mă rup însă. Momentan sunt și redactor șef la Jurnalul de Botoșani.

"Conțac și Roman s-au prins de cumătri!"

-Botoșănenii se manifestă deseori violent la greșelile jurnaliștilor, dar și la subiectele cu care nu sunt de acord. Cum ai prefera să fii corectat? Te deranjează atitudinea grosolană, ești gata să te așezi la masa rotundă și să oferi explicații sau pur și simplu ignori situația respectivă? Vorbim în calitatea ta de redactor-șef, care își asumă răspunderea față de eventuala greșeală a unui reporter din subordine.
-Atitudinea grosolană evident că mă deranjează. Dacă am greșit pot să recunosc. Îmi asum răspunderi și, dacă ceva nu e clar, se poate discuta civilizat. Cei fară de greșeală sunt pictați pe icoane, nu fac presă.
Dar întreb ce s-ar întâmpla dacă în țara asta, timp de o lună, absolut toate ziarele, fie tipărite, online, buletinele de știri de la radio sau jurnalele de la televiziune ar dispărea. Un fel de grevă a ziariștilor. Atunci să vedeți criză. Efectiv nu am mai ști pe ce lume trăim.

-Este de notorietate pasiunea ta pentru pescuit. Ce subiect mare ți-ar plăcea să prinzi dacă arunci undița în politica botoșăneană? Nu mai vorbim despre momeala folosită...
-Ha! Ha! Constantin Conțac și Cristian Roman s-au prins de cumătri. Nu stiu, subiectele vin zilnic, nu le visăm, nu le inventăm. Important e să ai surse și baftă, chiar intuiție, să le afli la timp.

-Planuri pentru noul an și o vorbă bună pentru cititori!
-Pentru că vine criza… să rezist. Aa! Și să fac ceva, o nebunie, nu stiu, să merg cu barca pe Prut până la Dunăre, să prind somn pe Ebru sau știucă în Laponia.
Să fiți sănătoși și să gândiți pozitiv!
Să fiți iubiți și să vi se împlinească visele!

IARNA LA MANASTIREA VORONA

CONSTANTIN DRACSIN, omul care si-a daruit mainile ingerilor

!Mori cu adevarat

cand incepe sa te uite lumea...

Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satul Draxini, comuna Baluseni, judetul Botosani, si s-a stins din viata la 7 ianuarie 1999, in ziua Sfantului Ioan Botezatorul.

Este inmormantat la Cimitirul Eternitatea, din Botosani.

A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti.

A publicat in timpul vietii opt volume (primul in 1981), numeroase grupaje de poeme in reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafarul", Romania literara"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze si au ajuns in variate colectii particulare.

Daca ar fi trait intr-un alt timp, intr-un alt oras, intr-o alta tara, Constantin Dracsin ar fi fost un simbol. Al victoriei in fata infrangerii, al putintei in fata neputintei, al bucuriei in fata intunecimii.

Dracsin a fost omul care si-a plimbat intotdeauna manecile in buzunarele goale. Pentru ca mainile si le imprumutase ingerilor.

Asa si-a inceput joaca. Joaca de-a poezia, de-a chinul, de-a viata.

Un poet care si-a trecut cuvintele printre dinti si le-a prefacut in poem. Un artist care, pentru ca nu avea maini, a desenat cu ochii. Poetul care a creat minuni cu creionul intre dinti.

Un confrate de generatie care scrie cu creionul intre dintii sai albi si puternici de moldovean asa cum lucra Luchian in anii sai din urma. Sunt miscat de seninatatea verbului sau, de curatenia si candoarea cu care strabate veacul si viata ce i s-a dat..., scria Ioan Alexandru in aprilie 1976.

Am dat peste un om

care nu stie sa faca un rau bine;

fericit pentru acest lucru

in fericirea lui

fara margini.

Astfel povestea despre sine Constantin Dracsin, in Autoportret. Cuvinte de o curatenie biblica, intocmai Fericirilor: Fericit in fericirea fara margini!

Prea putin cunoscut printre botosaneni, aproape uitat de strazile pe care le-a strabatut, Poetul isi urmeaza acum nemurirea pentru care se pregatise amanuntit timp de 59 de ani.

ZBUCIUMUL JUGULUI

Totdeauna am preferat mai intai

joaca, -

dupa aceea moartea.

Odata chiar murisem

nejucat; -

ca sa ma intorc nejucat

la oile mele.

Se spune ca hartia fiecaruia

este scrisa,

de la cap la coada,

din inceputuri;

jugul ma tine

dupa ce-l duc

prin zi si noapte

zbuciumat.

Hai,

priviti-ma unde ma doare;

de jocul meu sa-si bata joc

numai

cuvantul, mama,

si tot ce iese in ei,

frumos!

DUMNEZEU SA TE ODIHNEASCA IN PACE, CONSTANTINE!

IARNA LA MANASTIREA GOROVEI

Maria (fragment de roman)

De unde vine această nefirească înţelegere a ceea ce ne este dat? De unde porneşte sentimentul de siguranţă, de acceptare a unui om pe care l-ai văzut pentru prima oară, l-ai simţit o clipă şi ţi-ai deschis inima fără teamă, pentru că el este, Dumnezeu îţi trimite gândul acesta, că el este!

Pe Traian îl ştia de multă vreme, deşi mai mult din auzite, iar vorbele ce-i treceau pe lângă urechi Mariei erau departe de a o face să-l placă în vreun fel. Prima dată a vorbit cu el întâmplător, sau mai degrabă într-o circumstanţă socială, pentru că se nimeriseră împreună la un prieten comun. Un prieten mai mult al lui, decât al ei.

De aceea, poate, Traian îşi asumase şi rolul de gazdă, cât timp Luca plecase până jos, la un chioşc de reviste. De fapt, Maria realiză că trecuse ceva vreme şi îşi dădu seama că Luca, avea ea o presimţire, va întârzia mult…

Traian, abia acum îl privea cu atenţie, se plimba fără rost prin cameră, într-o agitaţie alungată din când în când de o abia simţită amabilitate. Maria se aşezase pe o canapea. Îşi aşeză alături pălăria cu boruri largi, era vară şi vara îi plăcea să poarte pălăria aceea mare, pe care o simţea acoperindu-i uneori o grămadă de gânduri. Mergea pe stradă, astfel, într-o intimitate cu ea însăşi, cu gândurile neamăgite de vreo iubire zăludă. Furişa, din când în când, priviri scurte către bărbatul înalt, frumos, timid şi total dezorientat, care nu semăna cu nimic din ce aflase de la prea mulţii prieteni despre el.
Nu au vorbit mai deloc şi Maria hotărî să plece, deşi gestul ei putea părea nepoliticos pentru gazdă.

Se mai vedeau întâmplător, păcăliţi de conjuncturi sau de proastele evenimente care se mai organizau, când şi când, prin oraş.

Într-o seară, Traian i-a bătut în uşă. Maria a deschis fără să verifice vizorul, tocmai pentru că ştia că el este. Deşi nu vorbiseră mai deloc, amândoi ştiau că, mai devreme sau mai târziu, el va suna la uşă.

Într-un fel, Maria îşi încălecă dureros buza de jos, cu ciudă şi, puţin, cu durere. Dacă chiar a venit, atunci e adevărat tot ce se spunea despre el. Dacă a venit, cum va credita ea tot ce urma să i se spună? Cum să aibă încredere în tot soiul de vorbe care, oricât de frumoase ar fi, urmăresc aşternutul şi cămaşa ei de noapte scurtă, de vară?
- Bună seara!
- Bună!
Maria nu avea nici un motiv să nu îi lase liber cadrul uşii, măcar dintr-o ospitalitate umană, meschină, ca a tuturor participanţilor la acest trafic uman, fără semnalizatoare luminoase pentru pericole sau măcar indicatoare ce ar putea să-ţi schimbe destinul, la un moment dat. Dacă i s-ar fi cerut să aleagă ceva, ar fi afişat, pentru acel moment, un avertisment de genul Atenţie! Risc maxim!, punctat de un început de Mozart, ca o agonie asemănătoare nebuniei. Nebunie pe care, însă, Maria o accepta.
- Ţi-am adus ceva!
- Intră mai întâi, se ruşină Maria brusc de toate gândurile care circulau bezmetice, peste limita admisă, prin mintea care, nu ştia de ce, îi scăpase de sub control.
- Nu stau mult, dar vreau să îţi arăt ceva.
Şi scoase, cu o delicateţe care îi transmise Mariei fiori umblători prin inimă, o carte mică, albă, din colecţia veche „Cele mai frumoase poezii”.

Autorul era greu de descifrat din pricina uzurii cărţii, dar reuşi, dintr-o privire, să citească: Octavio Paz. Nu auzise niciodată de el, de asta nici nu se lăsă foarte afectată de marea surpriză.

Albul iernii si iarna sufletului, totuna!

Mi-e greu sa scriu ca si cum m-as iubi.
Mi-e greu sa vorbesc ca si cum as zambi.
Sunt iubiri si taceri in viata pe care le descrii cam asa: am visat cu ochii deschisi un inger. am simtit falfaire de aripi, am zburat, am zambit. apoi am stiut ca ochii deschisi erau tot in vis. acum nici nu mai stiu daca macar visul a fost vis. ar fi bine sa fi fost.
Avem nevoie, se pare, de certitudinea ca visul este traibil, ca il putem contabiliza, la final, in rubrica: am trait, am iubit.
Pentru ca, daca nu le punem la socoteala, ce mai ramane in afara de vise?
Dimineti insiruite dupa geamuri care ascund pustietati, amiezi in asteptare, seri in asternuturi reci, eventual colorate, o zi alb, o zi verde, in alta rosii.
Ce mai ramane in afara de vise?
Doar ceea ce ai iubit cu adevarat!
Si mai stiu sigur ca imi voi aminti ceea ce niciodata nu am avut curajul sa traiesc!

TOLERANTA SCUZA SCOPUL, DAR ACUZA MIJLOACELE!

Toate epocile si-au purtat cu demnitate valorile. Dar, mai presus de valori, timpul si-a tinut aproape nonvalorile, lichelele si netrebnicii.

Pentru ca, dintotdeauna, geniile au existat pur si simplu, pe cand paranoicii, megalomanii si falsii eroi au creat haos, harababura si, nu de putine ori, au pornit cruciade in numele unor adevaruri care, oricum, nu aveau nevoie sa fie aparate.

Doar ca aceasta micime a mintii incepe sa patrunda, pe zi ce trece, tot mai adanc in structurile politice, administrative, culturale, sociale, in posturi cheie, de maxima raspundere.

Nu numai la nivel local, ci si national, in fruntea statului.

De asta artisti precum Stefan Iordache se sfarsesc din viata scarbiti de propriul popor, de proprii conducatori. De asta un mare actor, Radu Beligan, la 90 de ani, priveste cu ochii pierduti o Romanie uitata in ea insasi, parasita de un trecut fara putere, pradata la drumul mare de tot felul de baroni, ministri, sinistri...

Intelectualii de salon isi frang limbile in galetile inculturii, isi construiesc propriile glorii, lasand in seama posteritatii doar productiile lor artistice fumegande. Care, oricum, vor ajunge in "almanahe", la rubrica "succesuri".

Doar timpul, spuneam, isi poarta cu demnitate specimenele, cu toleranta si intelepciune, pentru a demonstra, daca mai era nevoie, nimicnicia si vremelnicia mizeriilor umane.

Pentru ca ce nu stiu aceste mici fiinte este ca, atunci cand ai impresia ca ai invins tot universul, inseamna ca nu te vei conduce niciodata pe tine insuti.

Prima zi dupa!

A murit Anca Parghel.

Am urmarit, de cateva luni, un om care invata sa moara. Uneori, daca reusesti sa intelegi rostul si lectia despre viata, treci granita spre Dumnezeu inca inainte ca trupul sa anunte cealalta traire.

Nu stiu sa spun daca foarte mare tristete mi-a fost astazi, cand am aflat. Mai degraba o fulgerare a spiritului, o constientizare a faptului ca trupul rezista mult mai putin decat iubirea, decat gandul si frumusetea unei vieti construite prin oameni.

E timpul, imi spun, sa arunc cutiile in care am adunat, de-a lungul anilor, framantari, cuvinte care au insemnat mai mult decat era necesar, frici si pustiuri inselatoare.

Nu se poate trai pentru ziua de maine. Nici pentru cea de azi. Se poate trai, in schimb, pentru zilele pe care nu le vom mai cunoaste, zilele care vor incepe fara noi.

De azi, voi trai ca prima zi de dupa.

Nu mi-am dat seama, pana azi, ca aceasta poate fi o forma de a o lua de la inceput. Nu am stiut ca poti trai timpul fara ca tu sa ii apartii lui, timpului. Ca astfel poti juca fiecare clipa ca si cum maine o poti reface, relua, construi, modela.

Recunosc, imi da o detasare imensa acest gand. Ca si cum s-a creat deja o dedublare a spiritului, o asezare deasupra lucrurilor, rareori printre ele.

Poveste de noiembrie

Azi mi-a daruit Dumnezeu o intamplare frumoasa. Intr-un supermarket din Botosani. O doamna de care ma lega pana acum doar o cunostinta comuna, Maica Marina de la Schitul Fetesti, m-a bucurat in mod cu totul neasteptat. Intalnirea vine dupa zile intregi in care parca ne zaream, dar nu ne vedeam cu adevarat. Asta-seara am stat fata in fata. Nu stiu despre doamna decat ca este procuror.

In mijlocul unui supermarket, am discutat despre Maica Marina, despre Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga), Cezar Ivanescu, Manastirea Guranda si Maica Gabriela.

Cu cosurile de cumparaturi atarnate de noi, de parca nu stiam ce sa mai facem cu ele... Sprijinite de frigiderul de inghetata, ferindu-ne de cumparatorii grabiti si preocupati.


Abia tarziu, la cateva ore, am realizat ca Dumnezeu mi-a facut azi un dar. Si ca nu pot sa nu Ii multumesc, cu drag.

Maria (fragment de roman)

Fiecare zi o apropia tot mai mult de trecut, îndepărtând-o, însă, de cea care fusese, de parcă abia acum începea să se cunoască cu adevărat, abia acum învăţa să iubească, ca şi cum viaţa ei nu fusese decât o repetiţie pentru ce urma să i se întâmple cu adevărat important. Poate că nici acum nu era mulţumită, nu se simţea împlinită, dar iubea, şi iubirea ei nu mai depindea de un bărbat, nu se mai hrănea din prezenţa fizică a celuilalt. Se desprinsese de material, de manifestări, de dureri provocate de atitudini sau reacţii de care totdeauna se legase în trecut.

Îi era recunoscătoare lui Traian că o învăţase ce înseamnă iubirea. Îi era dragă această iubire, tocmai pentru că o trăia într-un plan subtil, nu la vedere, pentru că nu era o stare care o expune privirilor, remarcilor, răutăţilor. Era un mister al trăirii interioare pe care nu-l mai simţise niciodată şi care o apăra chiar şi de ea însăşi.

Poate că chiar şi Traian era mirat de această iubire. Pentru că nu înţelegea la început de ce Maria îl privea îndelung, în tăcere, la sfârşit şoptind doar:
- Mi-eşti drag, om…
Pictura o izola într-un fel de lume şi, în egală măsură, o apăra de manifestările publice ale unei bresle aflată în concurenţă cu ea însăşi. Maria refuza să participe la expoziţiile de grup, tocmai pentru că grupul, în accepţiunea confraţilor ei, nu reprezenta o uniune artistică, ci mai degrabă o motivaţie socială şi un orgoliu bine ascuns.

Observase cu atenţie felul în care se formau aceste grupuri şi constatase, cu părere de rău, că de fiecare dată exista un lider de expunere, un pictor nu atât de bine cotat încât să se prezinte singur cu succes, şi nici atât de căutat încât să stârnească interesul eventualilor colecţionari sau cumpărători de artă. Aşa că se alegea varianta expunerii în grup, iar scopul se definea de fiecare dată în ziua vernisajului.

Criticii erau aleşi pe o singură sprânceană, presa invitată cu mare atenţie şi motivată pe măsură, prietenii şi familia în primul rând, şi reţeta funcţionează, aluatul creşte fără alte ingrediente artificiale. Astfel, nimeni nu se mai mira că, dintr-un grup de patru-cinci expozanţi, întâmplător sau nu, se vorbea aproape exclusiv despre unul singur. Şi toată adunarea găseşte acest drept meritat, de vreme ce lucrările celorlalţi, iarăşi întâmplător sau nu, sunt mult sub nivelul vedetei manifestării.

Fără a expune, dar şi fără a se expune inutil, Maria picta într-o intimitate glorioasă a propriei camere, un atelier atent luminat, bine aranjat şi structurat încât să folosească spaţiul cât mai util. În aglomeraţia aparent dezordonată, reuşise să armonizeze volumul interiorului cu un aer personal, discret, punctat de sofaua de dimensiuni mici, portocalie, care lumina mijlocul camerei, pe duşumeaua de culoarea frunzelor de cireş în toamna târzie.

Pe cadrul uşii, la intrare, atârnase un nud mic, o lucrare foarte lungă şi extrem de îngustă, pe fond verde rupt delicat cu nuanţe de roşu închis, mai mult un cărămiziu cuminte, asortat cu frunzele naturale lipite alături, pe perete.
Aici o vizita Traian, după dimineaţa cu ceaiul de mentă alintat de nucile sfărâmate şi prăjite. De fiecare dată venea pe neanunţate, cu flori albastre de câmp în braţe, buchete mari, uriaşe, care-i acopereau faţa până ajungea în atelier. De cele mei multe ori le aranja singur, căuta vasele cele mai potrivite, locul cel mai de efect.

Maria îl urmărea curioasă, descoperise în el un bărbat cu un simţ artistic nebănuit, un critic documentat, un prieten sincer şi, în ultimul timp, un om drag, tot mai drag. Se simţeau bine împreună, chiar dacă stăteau minute în şir îmbrăţişaţi, fără să se fi sărutat vreodată, sau doar sporovăiau la nesfârşit, până târziu în noapte, despre pictură sau literatură.

Traian era un spirit aproape enciclopedic, cu răbdare, subiectele abordate fiind mai mereu epuizate până la cele mai mici aspecte. Maria ar fi vrut să recunoască adevărul, că se îndrăgostise de el din noaptea în care îi citise poezii, sau din dimineaţa în care îi bătuse la uşă, sau poate din prima seară în care i-a umplut casa cu flori…

Îl dorea lângă ea, să i se chircească în inimă, să-l simtă odată cu fiecare bătaie a inimii lui, să-i curgă apoi prin vene, prin fiecare fibră, până în talpă, să i se scurgă cu fiecare pas, să-i fie astfel trecere prin lume.

Ea, Maria, să fie urma lui de paşi printre oameni.

Cezar Ivanescu - strigatul vietii! ULTIMUL

Pentru gloria Clarei
(Sutrele muteniei)

!de trei ori Moartea
mi-ai luat-o cu mana
ca pe o panza
de paianjen
de pe fata:
acuma Moartea
ma tine in Moarte,
Fiica mea, Clara,
tine-ma-n viata!

(poemul apartine Clarei Arustei, fiica Poetului)

Viata sunt eu!

Minunile nu se intampla niciodata degeaba. De asta nici nu ai cum sa ceri, daca nu ai pentru ce sa le traiesti. Se intampla sa te saturi uneori de tine, sa te certi si sa te dezici, ca si cum simti nevoia sa te desparti de sinele tau. Se intampla sa gresesti atunci, dar niciodata nu vei sti ce ar fi daca Dumnezeu chiar te-ar asculta.

Exista, probabil, un sens al fiecaruia, o viata a sinelui dincolo de aparente, dincolo de certitudine si concret. In plan subtil, fiecare clipa adanceste sau inalta, functie de ganduri, vise sau pustietati hazlii.

Am o stare de lehamite aruncata la intamplare. Ca si cum as privi prin camera si nu as recunoaste nimic. Acum ma nasc si nici macar nu sunt constienta de asta. Cred ca, de fapt, m-am saturat. Cred ca azi mi-am bagat bine in cap ca am nevoie de altceva. Ca nu-mi place ce fac tocmai pentru ca nu asta sunt eu. Daca mai stiu cine sunt eu. Nu cred ca mai stiu. Poate ca e momentul sa risc. Oricum nu mai conteaza.

Dar e bine sa ne gandim mai des ca pana dimineata s-ar putea sa nu mai fim. NU cred ca imi doresc sa muncesc pentru bani, sa imi amanetez viata. Imi lipseste libertatea de a muri. Asta simt.

Ziua impacarii

Ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. E frig afara, atmosfera de noiembrie. Zi de impacari cu sufletul nostru si al altora deopotriva.

Ar trebui sa ne imprietenim cu Sfintii astazi, sa invatam sa ne zambim noua insine, sa facem repetitii de dragoste si, astfel, sa ne daruim lumii.

Astazi suntem cel mai aproape de Dumnezeu, astazi avem portile deschise catre El.

Bucuria si Pacea. Iubirea si Tacerea prin cuvinte.

LA MULTI ANI MIHAIL, MIHAELA, GABRIEL, GABRIELA!

Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger!

Am un sentiment ciudat in legatura cu un om pe care nu il cunosc decat in plan subtil. Recunosc, e o indrazneala sa folosesc aceste cuvinte in contextul social de astazi. Dar totdeauna m-au fascinat provocarile de acest gen. M-au stimulat si m-au facut atenta la fiecare gand aparent fara rost, intamplator, la acel flash ratacit, care ti se agata de haine intr-un iritant joc al subintelesurilor.

L-am admirat fascinata pe Cezar Ivanescu, din mai multe motive: pentru ca era din Barlad, adica la 15 kilometri de satul meu, Tutova, pentru ca in preajma lui m-am simtit mereu mult mai constienta de mine insami decat m-as fi simtit oriunde in alta parte, tocmai pentru ca imi doream sa traiesc constient apropierea de el, imaginandu-mi cum se simt cei care au trecut, chiar si numai in lungul strazii, pe langa Nichita Stanescu, Marin Preda, Steinhardt, Noica. Cezar le stia masura, le stia maretiile. Cezar a fost singurul care si-a stiut propria masura, care si-a recunoscut propria maretie.

In ziua de 24 aprilie ma aflam in fata unei manastiri vechi, o manastire chinuita aspru de comunisti. Printr-un telefon, era spre seara, aflu ca a murit Cezar Ivanescu, la Spitalul Floreasca. Poate ca a fost prima lumanare pe care cineva a aprins-o in biserica pentru sufletul sau. Poate, cine stie, zic si eu. Am postat si aici imaginea manastirii. Se afla la cativa kilometri de Botosani. Manastirea Agafton, un loc unde Mihai Eminescu poposea des la matusile lui, maici in manastire, care se odihnesc astazi in cimitirul acestui locas.

Abia peste cateva zile, de fapt in ziua trecerii sale in Pamant si ridicarea la Ceruri, indraznesc sa scriu un text. L-am publicat. Un text pe care, peste un timp, l-am regasit in mai toate evocarile despre Cezar Ivanescu. Nu stiam cine il preluase. Intre timp mi-am facut acest blog, mai mult din dorinta de a-mi depasi propria teama fata de tehnica informatiei, din frustrarile mele fata de nepriceperea in lumea internetului. De fapt, am deschis o usa, fara sa imi dau seama. Pe aceasta usa a intrat, destul de repede, Clara Arustei. Fiica adoptiva a Poetului, care mi-a povestit cum a preluat textul despre Cezar Ivanescu. Ca mentiunea care insotea peste tot textul meu: Redau cel mai succint, frumos si trist articol scris la moartea lui Cezar Ivanescu - ii apartine.

Legatura dintre noi s-a refacut peste cateva luni, la fel de spectaculos spiritual. Acelasi sentiment greu de definit, aparut intr-o seara de octombrie, m-a lamurit asupra a ceea ce simteam: am socotit rapid si mi-am dat seama: se implineau sase luni de la plecarea din lume a lui Don Cezar. Am mai scris un text, dupa care a mai urmat unul, in ziua de 24 octombrie.

Acum, parca rostul meu s-a terminat. Asta simt si s-ar putea sa gresesc. Desi in aceasta seara am simtit ca vreau sa scriu despre Clara. Sa spun ca mi-a facut bine sa ascult, intr-o seara, la telefon, frumuseti din viata Poetului, frumuseti tragice, sfasietoare, dar frumuseti, pentru ca doar ingerii le pot trai.

Asa cum, mi-a spus Clara, Cezar Ivanescu scrisese intr-o scrisoare: Parinte, eu pana la Pasti voi fi un inger! Si s-a sfarsit in Vinerea Mare! Mi-am dorit, cateva zile la rand, sa ma intalnesc cu Clara, imi imaginam ca imi va povesti la nesfasit, fara capat si fara mantuire.

Acum cred ca nu mai vreau. E acea zona de nedefinit, de infinit. E acea voce de niciunde, asa cum mi-a spus: ciudat cum am inceput sa vorbim, ciudat cum, dintre toate textele, acela al tau a fost altfel. Mi-ar placea sa ascult la radio, sa existe inregistrari cu zilele Poetului povestite de Clara.

Povestile Clarei, asa s-ar numi. Le astept.

Despre altceva as fi vrut sa scriu!

Ce lipseste si ce prisoseste unei societati adanc infipte in cutume, prejudecati, false valori si reale carente de educatie, cultura si civilizatie?

Ar prisosi increderea in sine a fiecarui participant activ la spectacolul strazii, o incredere care atinge deseori limitele orgolioase ale ipocriziei, dar si ale badaraniei condimentate abundent de cuvinte incluse de curand in vocabularul de baza al romanului.

Ar prisosi ignoranta care inlocuieste cu succes calitatea oricarui act de bun simt. O dictatura a poporului de dragul multimii si a gloatei ca valoare suprema.

O victorie a prostiei, girata viclean de niste conducatori constienti de puterea ei, a prostiei, in campaniile electorale, folosita ca hrana subliminala a celor multi.

Lipseste din societate decizia. Lipsa de reactie a fiecaruia la pomeni, la prostie, la lideri injumatatiti de capacitatea lor intelectuala si culturala. Lipsa de bun simt. Lipsa de educatie. Lipsa de civilizatie. Lipsa de dragoste. Lipsa de daruire.

Lipsa de responsabilitate in viata, la locul de munca, in iubire, in colectiv, pe strada, pe stadion, pe ecranele TV, pe hartia de ziar, in pat, in tramvai, la stopul de la intersectie, la telefon, pe mess...

Putin cate putin, invatam sa ne prisosim si sa ne lipsim de noi insine.

RECUNOASTEREA NOIMEI

Un soi de neputinta spirituala, psihica, o greutate a simtirii, zilnic, permanent, ca un pustiu ce se intinde, ti se agata de umeri, de spate, de ochi, de auz. O lehamite sociala si o deznadejde sufleteasca, chiar daca realizezi pericolul caderii in tine insuti.

Un timp al nimanui, trait laolalta si uneori fara rost. Traim superficialul si superficialitatea cu farmec si degajare. Inspaimantati si inspaimantatori de atata ignoranta si nesupunere la Legile divine.

Ne lasam acaparati de plosnite, dar avem curaj sa ripostam firescului, pentru ca am invatat sa ne negam pe noi insine, sa nu ne mai recunoastem, sa nu ne dezvaluim fiorii in fata rugaciunii, sa nu recunoastem Minunea tocmai pentru ca ne-au invatat ca ea dureaza doar trei zile.

Maria (fragment de roman)

Chiar dacă nu era decât o acţiune susţinută mental, Maria se confesa cu toată încrederea lui Traian. Cu fiecare amintire reconstruită, îi transmitea bărbatului mai mult absent din viaţa ei întreaga trăire prăbuşită pe altarul unei existenţe alambicate, neînţelese, frustrante de multe ori, dar de un specific feminin frapant, atât de feminin încât, deseori, credea că trăieşte banal, şters, terestru, fără înălţarea spiritelor dansante întru dezlipirea de palpabil şi concret.

După ani de zile, Traian încă era în viaţa Mariei o mare necunoscută, purtată şi menţinută zilnic de sentimente contradictorii, de la iubire profundă, clară şi aproape vitală, sentimente care o menţineau în văzul lumii concrete, până la stări confuze, amestecate, afundătoare într-o mocirloasă agonie. În acele zile alegea fuga. De oameni, de colegi, de Traian, de privirile câinilor de pe stradă, de vietăţi cu ochi, cu simţuri, care ar putea ghici agitaţia din sufletul ei. Erau zilele în care nu ridica privirea când trecea pe lângă biserică şi nici mâna, în semnul crucii. Erau zilele în care nu exista.

Noaptea cu Domnul Stratis corăbierul al lui Sepheris a rămas în viaţa lor un reper pe care îl evocă de fiecare dată când are nevoie de o justificare a legăturii dintre ei. De ce a acceptat să îl primească, de ce a dansat cu el, de ce a rămas în braţele lui începând cu noaptea aceea, o mulţime de întrebări care o adulmecau şi astăzi. De ce Dumnezeu a strigat atunci: acesta e omul tău, iubeşte-l! De ce tocmai acesta, de ce tocmai atunci?


Maria terminase de câţiva ani facultatea, făcuse o licenţă mistuitoare, despre actualitatea picturii bizantine şi pericolul degradării ei în modernitatea picturală. Între timp se întorsese la o veche dragoste, poezia. Săptămânal recita la un post de radio, într-o emisiune dedicată exclusiv poeziei. Picta mult, în general peisaje şi portrete, într-o combinaţie de grafică şi culoare, tonuri austere, reci, dar care lăsau să trăiască priviri, stări, ca într-o muzică pentru pian, simplă, lipsită de complexitate tehnică, însă sfâşietoare prin simplitate.



Aşa o găsise Traian, un bărbat care căuta cu disperare feminitatea, care se lăsase cucerit de pălăria ei cu boruri largi, de vară, de rochiile ei mai mereu lungi, până în pământ, de discuţiile diverse pe care le purtau ocazional. Atunci când se vedeau întâmplător, Maria simţea că vrea să ştie mai multe despre el, că îi place sensibilitatea lui, pe care nu o mai regăsise în alţi bărbaţi, o sensibilitate aproape feminină, dublată de o atitudine masculină care ieşea la suprafaţă când te aşteptai mai puţin.


***
Într-o dimineaţă, pe când străbătea absentă cu privirea lumina ceţoasă de afară, auzi bătăi în uşă. Privi ceasul. Prea dimineaţă ca să fie vreo prietenă, prea târziu ca să fie instalatorul pe care îl tot chema de câteva zile. Un firişor de apă îşi făcea loc pe lângă chiuvetă şi nu-i dădea de capăt, aşa că se hotărâse să apeleze la un profesionist, înainte de a se întâmpla vreo minune în baie.
Deschise uşa fără să privească prin vizor şi un timp nu ştiu cum să reacţioneze. În prag, Traian o privea într-un fel aparte, de parcă nici el nu conştientiza unde se află, de ce se află acolo şi, mai ales, ce urmează să facă mai departe. Maria aştepta cu uşa deschisă şi crezu, câteva clipe, că Traian nu venise ca să intre, ci doar să o vadă şi să plece.
- Bună dimineaţa, îi spuse simplu. M-am trezit cu gândul la tine şi am îndrăznit să vin. Poţi să nu spui nimic şi voi pleca sau poţi să te bucuri şi să bem o cafea. Ce spui?
- Intră şi mă voi bucura. Va trebui, însă, să inventezi un motiv mai bun ca să primeşti şi o cafea, îi răspunse Maria şi lăsă liber cadrul uşii.
Îl urmărea cu coada ochiului. Era îmbrăcat lejer, un tricou negru, lăsat în umeri cât să îi dea un aer de aparentă neglijenţă sau mai degrabă de voit nonconformism, lăsat să curgă tinereşte peste nişte blugi clasici, un fel de negru catifea, toate oferindu-i o eleganţă actoricească, de personaj cuminte, însă de la care toată lumea aşteaptă să vină surpriza care, de altfel, sprijină întreaga poveste.
- Ciudată ceaţa de afară, nu crezi?
- Da, mă mir chiar cum de ai ieşit pe o vreme ca asta, încercă Maria o conversaţie din care aştepta doar să afle motivul venirii lui Traian în casa ei.
Departe de a încerca să dezvăluie secretul vizitei matinale, bărbatul invadase, cu o familiaritate pe care Maria o observa consternată, tot spaţiul casei. Fără a pătrunde fizic în fiecare cameră, casa se transformase brusc într-o clepsidră uriaşă în care se scurgea cu precizie de ceasornic englezesc fiecare privire a lui Traian. Oricât ar fi încercat să se ascundă de el, să afişeze indiferenţa şi stăpânirea de sine de care se credea capabilă, oricât s-ar fi străduit să nu-i arate ce simte, clepsidra acţiona cu perfidie în ciuda ei. Într-un târziu se lăsă furată de vârtej şi trecută prin gâtul îngust al timpului până în partea cealaltă, viaţa fără clipe numărate, fără încăperi şi pereţi care au darul de a limita, ascunde sau, poate, proteja. Maria se lăsă prinsă în braţe, chiar dacă vârtejul clepsidrei o năucise, o aruncase fără plasă de siguranţă, ca într-un număr de risc maxim, în urma căruia poţi deveni nemuritor sau, dimpotrivă, veşnic vulnerabil.
- De ce ai folosit aşa mult albastru?
Maria tresări puternic, aruncă în spate toate gândurile şi se întoarse spre Traian, care studia cu atenţie ultimul ei tablou, atârnat lejer pe un perete al camere de zi. Îi plăcuse să picteze pânza aceea tocmai pentru că folosise mult albastru, în multe tonuri, un joc floral optimist. Întreaga imagine, o vază cu flori albe şi albastre, accentuate cu două picături de galben şi câteva mărgele de roşu, o lumina de fiecare dată şi îi crea o stare de bine.
- Albastrul, chiar dacă pare o culoare rece, mă purifică. Totdeauna am simţit asta.
- Da, dar predomină albastrul. Ai putea să-l numeşti Tabloul albastru…
- N-ar fi rău! Chiar îmi place cum sună, mulţumesc!
Traian râse şi Maria îi aruncă o privire caldă. Până la urmă, ce contează pentru ce a intrat în casa ei? Ce importanţă are că e dimineaţă, de vreme ce amândoi vieţuiesc în acelaşi timp? Cât va conta întâmplarea asta peste vreme, ce va rămâne în sufletul lor din ceaţa de afară, din discuţia despre tabloul albastru?
- Crezi că merit o cafea? De fapt, nu prea beau cafea şi, dacă nu par snob sau pretenţios, aş prefera un ceai.
- Pai, dacă tot ai criticat aşa de mult tabloul meu, se cade să impunem un protocol, întru îmbunarea criticului! Aşadar, ceai să fie.
Îi arătă lui Traian un fotoliu nu prea departe şi se îndreptă spre aragaz, pentru a pune apa la fiert. Alese în grabă felul de ceai, între numeroasele pliculeţe îmbietoare din comerţ şi frunzele de mentă aduse de la sute de kilometri distanţă de mama ei, din grădina casei părinteşti, se opri la cele din urmă. Garnisi cana înaltă cu o felie de lămâie şi aşeză pe masă tăviţa, presărând alături câteva bucăţele de nucă sfărâmată şi prăjită, care împrăştia, alături de mirosul de mentă, o mireasmă plăcută.
- Uite motivul pentru care am bătut la uşa ta. Pentru nimic în lume nu aş fi ratat frumuseţea acestei clipe, şi Traian o cuprinse firesc de după umeri.
Era pentru prima dată când îi intra în casă, după noaptea cu Domnul Stratis corăbierul. De atunci, fiecare a evitat să creeze ocazii de a rămâne împreună în aceeaşi încăpere, considerând că era nevoie de un răgaz pentru limpezirea sentimentelor.



Viaţa se aşezase cumva şi Maria ezita să şi-o complice inutil. Un soi de conservatorism o menţinea într-o linişte controlată, deşi în tot mai multe zile se voia dorită, căutată, chemată. Şi pentru că toţi bărbaţii din jurul ei păreau să caute altceva decât era ea, se mulţumea să observe cu detaşare manifestările prietenelor, ale bărbaţilor care îi străbăteau episodic zilele, întâmplător sau nu, să se convingă tot mai mult că a crea o relaţie ca cea pe care o visa ea necesita o adevărată artă a comicării şi, mai ales, a răbdării.
Nu nega furnicăturile care o năpădeau când în minte i se furişa chipul lui Traian. Nu se sfia să-şi recunoască sieşi că imaginaţia o lua razna şi că, în sufletul ei, îşi dorea să fie iubită de el. Foarte repede, însă, cobora cu picioarele pe pământ. Traian nu s-ar fi oprit niciodată la ea. În primul rând pentru că toată viaţa cucerise orice femeie dorise, dar mai ales pentru că ea se simţea mult prea ştearsă pentru el, poate neinteresantă, ca să nu spună modestă. Totdeauna a crezut că bărbaţii pot fi cuceriţi de o imagine, de o prefacere a trupului care nu ţine de interior, ci de o investiţie materială pe care o implică îmbrăcămintea, coafura, cosmeticalele.


Observa cum prietenele ei reuşeau să se transforme în femei cu adevărat cuceritoare, chiar dacă, atunci când le vedea nearanjate, nu exprimau mare lucru. Cu toate acestea, îşi propusese să nu cedeze niciodată acestor ispite, chiar dacă asta însemna că nu are nici o şansă în faţa unui om ca Traian.
Acum îl privea sorbindu-şi ceaiul şi se întreba câte din gândurile ei de atunci mai au susţinere logică. Îi plăcea cum ţine cana cu delicateţe, de parcă ar vrea să se hrănească din căldura pe care o emana porţelanul pictat cu uleiuri chiar de ea, într-o zi de Paşti în care se simţise singură. O privea adânc, fără să o fixeze, mai degrabă se simţea cuprinsă de privirile lui, ca şi cum nu ar putea face nici un pas în afara spaţiului delimitat de el, ca într-o sferă care, în funcţie de starea ei, se dilată sau, dimpotrivă, o sufocă brusc.


****
Nimic din misterul acesta, care o străbătea de când îl cunoştea pe Traian, nu mai trăise până atunci, şi poate că aici greşise atât de mult. Totdeauna, în trecut, îşi proiectase mental un viitor aşa cum ar fi crezut ea că poate fi. Nu se lăsase niciodată în voia lui Dumnezeu, nu se dăruise neprevăzutului, tocmai din teama de a nu se mai lăsa surprinsă de propriul destin.


La opt ani, când a murit tatăl ei, a rămas multe zile într-o aşteptare mută, sticloasă, încordată. În fiecare noapte aştepta să adoarmă pentru ca dimineaţa să reaşeze cubuleţele pe care Dumnezeu, nu ştia de ce, le încurcase într-un mod numai de El înţeles.


De atunci, inconştient, se străduia să-şi aranjeze singură întâmplările, să nu se mai lase surprinsă de nimic, să-şi facă viaţa previzibilă.