Linistea din drum...
M-a impresionat acest melc. Din fericire, l-am zarit la timp. Traversa drumul pietruit. Atata liniste si normalitate in mersul lui. Atata pace...
VIATA PIETRELOR SFINTE!
MANASTIREA SLATINA, INTRE PAMANT SI RAI!
Mănăstirea Slatina este o mănăstire fortificată ctitorită de către domnitorul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, situată în judeţul Suceava. Ea a fost construită între 1554 şi 1558, urmând să servească ca necropolă domnească.Această mănăstire cu aspect de curte a suferit stricăciuni imediat dupa moartea ctitorului ei. Despot Vodă (1561 - 1563) avea să-i topească argintăria. Ioan Vodă cel Viteaz va folosi o parte din argintărie ca să bată monedă. Către sfârşitul secolului XVI a fost jefuită, iar către mijlocul secolului XVII multe clădiri aveau nevoie de reparaţii. Începând de la sfărşitul secolului XVII şi până către 1800, războaiele (însoţite de jafuri, arderi şi distrugeri) sunt frecvente, iar spre sfârşitul secolului XVIII se ţin lanţ.
Vreme de 40 de ani mănăstirea a rămas în pustie. Abia pe la începutul secolului XIX se iau măsuri de repopulare a ei şi se încep lucrări de restaurare care vor dura până către mijlocul secolului. Dar în 1821 se va refugia la Slatina Iordache Olimpiotul, unul dintre conducătorii Eteriei, împreună cu grupul lui de luptători. Cu acest prilej, mănăstirea va suferi un asediu dur şi va fi arsă şi jefuită. În 1823 au început lucrările de restaurare.
Maria (fragment de roman)
Dumnezeu iţi vorbeşte prin îngeri, dar nu îţi dă aripi! Maria rămăsese cu privirile agăţate schilod de turlele bisericii, ca şi cum de acolo i-ar fi venit salvarea.Curtea mănăstirii era goală, fără a avea, însă, pustiul acela năucitor şi sfâşietor al necredinţei. Îşi coborî paşii până la temelia zidului şi se lipi toată de piatra rece, mare. L-ar fi vrut pe Traian alături. Nu pentru a-şi dovedi ceva, si pentru a-i fi martor la prabuşire. Simţea ca azi Dumnezeu îi va da răspunsuri la multe întrebări, chiar şi la cele nepuse vreodată.
- Cât o fi ceasul?
Maria întoarse privirea spre dreapta. O batrână o privea, aşteptand cuminte un semn de la ea. Abia atunci realiză ca femeia se aflase acolo de la început, ca stătea in aceeaşi poziţie ca şi ea, lipită de piatra mare, bineînţeles altă piatră... Fiecare cu greutatea lui, cu piatra lui, scăpă Maria un surâs... Inainte de a primi un răspuns, bătrâna se apropie si îi prinse Mariei mâna dreaptă.
- Bei apă cu mine?, spuse si o trase imediat spre fântâna pe care Maria nici măcar nu o observase. Scoase de dedesubt o cană de lut, o umplu cu apă si îi intinse cu un gest hotărât.
- Ia, bea!
Sorbi, inghiţitură cu înghiţitură, toată apa din cana de lut. Curgea în ea, ca într-o altă fântâna, toată viaţa ei de până atunci. Ştia că spală astăzi tot. Bătrâna o ţinea în continuare de mână şi Maria simţea că astfel se făcea legătura cu toţi morţii ei, cu viii, cu viaţa ei...
Se cutremură când, la ultima picătură, îi apăru în faţă chipul lui Traian. Lăsă apa să o cuprindă, sorbind cu înfrigurare stropul clar, luminos, care i se dăruia rotogolindu-i-se pe buze. Brusc, bătrâna îi dădu drumul la mână. Maria scăpă cana, al carei lut se nărui în iarba mare, crudă, flămândă. Stropul de apă i se prelinse pe obraz, ca o lacrimă mare, uriaşă ca o ploaie de vară...
HRISTOS A INVIAT!
ADEVARAT A INVIAT! 
Iisus a Inviat cu lumina inceputului, spre Mantuirea
noastra, intru Slava Lui!
Sa ne fie Lumina, sa ne fie Iubire, sa ne fie Pace!
VENITI SA LUATI LUMINA!
De ce nu vedem Adevarul de dincolo de cotidian, de dincolo de panza aruncata peste ochii din ce in ce mai nevazatori si mai slabi?
Am devenit atat de inconstienti, atat de usor de manipulat?
Unde ne sunt sufletele inalte, unde sunt spiritele neprefacute in scrum lumesc?
Am devenit locuitorii unei politici sclavagiste si gaunoase, acceptam tragediile de carton si catastrofele de catifea de parca am trai propriile noastre vieti, intr-o lume in care nu mai avem decat rol de decor, dar un decor al unei comedii obscure. Ne meritam soarta de telespectatori ai unui program mondial de tembelizare si de mediocritate perpetua.
Ne suntem noua insine stapani si calai.
E Sambata Mare si nu pot sa las lacrima aceasta sa nasca in aceeasi neagra si pustie lumina prefacuta.
VENITI SA LUATI LUMINA ADEVARATA, nu mai acceptati doar ce va ofera unii si altii.
VENITI SPRE LUMINA, acolo, in voi, in sufletul vostru, se afla sufletul divin cu care v-ati nascut.
HRISTOS A INVIAT! Noi ce mai asteptam?
Putem fi cei ai inceputului, cei ai adevarului, prin IUBIRE!
Am devenit atat de inconstienti, atat de usor de manipulat?
Unde ne sunt sufletele inalte, unde sunt spiritele neprefacute in scrum lumesc?
Am devenit locuitorii unei politici sclavagiste si gaunoase, acceptam tragediile de carton si catastrofele de catifea de parca am trai propriile noastre vieti, intr-o lume in care nu mai avem decat rol de decor, dar un decor al unei comedii obscure. Ne meritam soarta de telespectatori ai unui program mondial de tembelizare si de mediocritate perpetua.
Ne suntem noua insine stapani si calai.
E Sambata Mare si nu pot sa las lacrima aceasta sa nasca in aceeasi neagra si pustie lumina prefacuta.
VENITI SA LUATI LUMINA ADEVARATA, nu mai acceptati doar ce va ofera unii si altii.
VENITI SPRE LUMINA, acolo, in voi, in sufletul vostru, se afla sufletul divin cu care v-ati nascut.
HRISTOS A INVIAT! Noi ce mai asteptam?
Putem fi cei ai inceputului, cei ai adevarului, prin IUBIRE!
Maria (fragment de roman)
In fiecare noapte, de un timp, parca se pregatea de moarte. Si cu
fiecare noapte traita in intimitate, ea cu moartea ei, parca spaima ii trecea, se prefacea in asteptare, intr-o clara participare la un destin de care oricum incepuse sa se desprinda.
Nu stia de ce Dumnezeu o pregatea cu atata rabdare, de ce o tinea treaza ore in sir, pentru ca acolo, in spatele ochilor inchisi, sa i se perinde anii si zilele in care a iubit, a dansat, a fugit sau a plans. Acolo, in spatele ochilor inchisi, Maria era pregatita pentru orice. Era chiar fascinata de curajul ei, de parca testul il dadea cu toata lumea de fata, ca intr-o procesiune in care isi purta pe brate propriul trup.
Sufletul era la locul lui. Si iubirea. Si tacerea.
Maria iubea si nu iubea. Iubea in celalalt si nu mai iubea in sine. Renuntase sa se mai recunoasca. Se vedea urata, aruncata de colo-colo, fara rost.
Isi amintea de verile in care ii placea sa se faca frumoasa. De serile in care cobora in orasul maturat de gandurile si de mainile tuturor poetilor tineri, orasul uitat in privirile femeilor alungate in zeci de case nelocuite, in bucatarii amestecate cu paturi conjugale.
Femei care stiau ca doar in ochii lor, ai poetilor, redevin femei. Si ca numai ei, poetii, dupa ce le-or fi iubit, le lasa slobode inapoi, in paturile lor conjugale din bucatariile caselor nelocuite.
Uneori lipsea patul conjugal. Bucataria, niciodata! Mirosul de cafea, tigarile strecurate prin ferestrele intredeschise, miros de balsam aruncat in masina de spalat, sa miroase bine cearsafurile scoase in fata blocului, sub geamul de la bucatarie…
Maria aproape ca nu mai suporta, acum, sa mearga pe strada, sa umble orasul ca altadata. Se simtea tot mai straina de ea insasi. In fiecare dimineata se hotara sa plece, iar seara cadea obosita pe patul mare, maro, inspaimantator.
Atunci, seara, se ruga nu pentru iertarea pacatelor, ci pentru ea. Nu se mai regasea, nu se mai stia...
Traia intr-un soi de inexistenta pacatoasa, alarmant de fidela propriei firi, o inexistenta cu care parca se nascuse.
fiecare noapte traita in intimitate, ea cu moartea ei, parca spaima ii trecea, se prefacea in asteptare, intr-o clara participare la un destin de care oricum incepuse sa se desprinda.Nu stia de ce Dumnezeu o pregatea cu atata rabdare, de ce o tinea treaza ore in sir, pentru ca acolo, in spatele ochilor inchisi, sa i se perinde anii si zilele in care a iubit, a dansat, a fugit sau a plans. Acolo, in spatele ochilor inchisi, Maria era pregatita pentru orice. Era chiar fascinata de curajul ei, de parca testul il dadea cu toata lumea de fata, ca intr-o procesiune in care isi purta pe brate propriul trup.
Sufletul era la locul lui. Si iubirea. Si tacerea.
Maria iubea si nu iubea. Iubea in celalalt si nu mai iubea in sine. Renuntase sa se mai recunoasca. Se vedea urata, aruncata de colo-colo, fara rost.
Isi amintea de verile in care ii placea sa se faca frumoasa. De serile in care cobora in orasul maturat de gandurile si de mainile tuturor poetilor tineri, orasul uitat in privirile femeilor alungate in zeci de case nelocuite, in bucatarii amestecate cu paturi conjugale.
Femei care stiau ca doar in ochii lor, ai poetilor, redevin femei. Si ca numai ei, poetii, dupa ce le-or fi iubit, le lasa slobode inapoi, in paturile lor conjugale din bucatariile caselor nelocuite.
Uneori lipsea patul conjugal. Bucataria, niciodata! Mirosul de cafea, tigarile strecurate prin ferestrele intredeschise, miros de balsam aruncat in masina de spalat, sa miroase bine cearsafurile scoase in fata blocului, sub geamul de la bucatarie…
Maria aproape ca nu mai suporta, acum, sa mearga pe strada, sa umble orasul ca altadata. Se simtea tot mai straina de ea insasi. In fiecare dimineata se hotara sa plece, iar seara cadea obosita pe patul mare, maro, inspaimantator.
Atunci, seara, se ruga nu pentru iertarea pacatelor, ci pentru ea. Nu se mai regasea, nu se mai stia...
Traia intr-un soi de inexistenta pacatoasa, alarmant de fidela propriei firi, o inexistenta cu care parca se nascuse.
PARINTELE Iustin catre Basescu: Raspanditi lumina Invierii lui Hristos si insuflete bietilor basarabeni si oferiti-le cetatenia romana! Eu o ofer!
Eu imi ofer cetatenia mea unui basarabean prigonit! 
Domnule presedinte Traian Basescu,
Cu multa durere in suflet va adresez acest mesaj eu, nevrednicul si smeritul monah din muntii Neamtului, care am jurat in fata altarului lui Dumnezeu ca voi apara credinta si neamul romanesc. Indraznesc sa va adresez acest cuvant pentru ca inima si constiinta in fata Evangheliei lui Hristos nu ma lasa sa trec cu vederea necazurile si durerile care s-au napustit asupra fratilor nostri basarabeni, acum in perioada aceasta a Patimilor Domnului.
Sub epitrahilul meu, la spovedanie, am ascultat multe din pasurile si suspinurile fiilor basarabeni si le inteleg prea bine amarul si suferinta.
Astazi, vrajmasul diavol s-a napustit ca o fiara salbatica asupra crestinilor ortodocsi basarabeni, in aceasta saptamana frumoasa a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, cand fiecare crestin trebuia sa fie la casa lui linistit, sa se pregateasca duhovniceste, sa isi spele pacatele prin Sf. Impartasanie, prin care isi curata viata lui precum ograda si locul unde salasluieste de veacuri, cu parintii si stramosii lui. Iata ca vrajmasul a gasit mijloacele sa tulbure toata linistea si pacea romanilor nostri ortodocsi de peste Prut. Oare cum vom putea canta noi Hristos a inviat, stiind ca fratii nostri de dincolo nu pot sa se mai bucure de frumusetea Invierii lui Hristos?
Stiti, Domnia voastra, ce cantare este mai aleasa in aceste sarbatori de Pasti, pe buzele tuturor credinciosilor? Se cheama Ziua Invierii: „Ziua Invierii, sa ne luminam popoare si unii pe altii sa ne imbratisam".
Oare cu vorbe goale ne vom putea imbratisa fratii nostri suferinzi de peste Prut, mamele indurerate care plang fiii lor zdrobiti si internati in spitale, unii morti, cum este cazul tinerilor martiri ai Cruciadei Copiilor Valeriu Boboc si Ion Tabuleac?
Acesti tineri frumosi si curajosi care s-au ridicat impotriva marsaviilor rosii, zac sarmanii in patul spitalelor cu trupurile lor lovite si maltratate de catre uraciunea pustiirii pe pamant.
Acest sistem bolsevic il cunosc prea bine, Domnia voastra! Acest sistem mi-a mancat 17 ani din viata si port in trupul si in sufletul meu semnele si ranile acestei fiare bolsevice, doar pentru ca am iubit libertatea in Hristos.
Ceea ce se intampla la ora aceasta pentru noi nu este nicio noutate. Ci este ceea ce s-a mai intamplat prin 1946, 47, 48, pe strazile Bucurestiului cand erau distrusi, maltratati si urmariti cei mai buni fii ai neamului nostru, teroare care a continuat pana in campania bolsevica de arestare a generatiilor 1948, 1964.
Cu toata ura si rautatea s-au napustit asupra tineretului nostru si a lumii noastre crestin-ortodoxe, de care se temeau si se tem si acum, nu cumva sa se reintroneze viata noastra crestin ortodoxa pe planul acesta al Europei de Rasarit.
Este aceeasi mare Rusie de altadata ortodoxa si care isi intindea pretentiile asupra Balcanilor cu fortele ei panslaviste sub firma ocrotitoare a crestinismului ortodox.Iata, aceeasi comunisti de atunci s-au napustit si asupra fratilor nostri basarabeni acum, secerand cu secera bolsevica sufletele nevinovate ale acestor tineri curajosi si batand piroane cu ciocanul rosu in inimile indurerate ale sarmanelor mame care se framanta cu neliniste nestiind ce urgie va mai aduce si ziua de maine sau chiar sarbatoarea Invierii Domnului, si nu gasesc nicaieri o mangaiere... de parca am fi neamul cel mai condamnat de pe lumea aceasta.
Domnule presedinte, aduceti acestui neam mangaiere!
Aduceti o veste buna mamelor si tinerilor basarabeni!
Pentru ca, sa stiti, Domnule presedinte: crestinii ortodocsi sunt temelia acestor neamuri din Rasarit! Nu uitati ca Hristos S-a rastignit si a inviat si pentru romanii de peste Prut!Raspanditi lumina Invierii lui Hristos si in suflete bietilor basarabeni si oferiti-le cetatenia romana!
Daca celelalte forme de guvernamant nu au facut-o pana acum, pentru ca slujesc aceluiasi sistem bolsevic, faceti-o Dumneavoastra!
Pe ei nu i-a interesat nimic decat sa fie cat mai votati pe inca 4 ani, abuzand de ignoranta unui intreg popor.
Aveti curajul si puterea, Domnule presedinte, sa va impotriviti fiarei comuniste!
Ajutorul il veti primi de la Domnul nostru Iisus Hristos si veti avea sprijinul milioanelor de ortodocsi ai acestui neam.
Sa nu nadajduim in puteri straine, ca nu le pasa, Domnule presedinte!
Fata de conflictul acesta din Basarabia, grait-a vreun occidental? Grait-a oare Comitetul European? Ne-a sarit Uniunea Europeana in ajutor? Oare nu cumva interesele si unora si altora sunt comune? Eu, ca om, la ora aceasta dupa vechimea anilor mei, nu ma mai gandesc la visul frumos al Reintregirii, nu se mai pune problema teritoriala, pentru ca problema teritoriala nu este decat un mijloc de scandal si de neliniste a popoarelor.
Dar cetatenia o puteti oferi fiilor acestia abandonati si de mama Romania si de celelalte mame vitrege, abandonati si de pastorii laici dar si de cei duhovnicesti care, in loc sa aduca o galeata de apa si sa stinga focul care mistuie casa fratelui de langa noi, prefera sa arunce cu apa la moara bolsevica, la care s-au angajat.
Dupa atatia ani de comunism am nadajduit ca se va face lumina si in tara noastra.
Dar in loc sa inflorim, a ajuns bietul roman ca nu mai are sa ciocneasca si el un ou de Pasti; gaina i-a pierit, oile nu mai sunt si toate parca au pierit incat nici in izvoarele apelor din Romania nu mai au unde sa-si spele capul obosit de truda si de necaz, bietii romani.
Sa fim stapani la noi in tara, Domnule presedinte! Ca tara noastra are multe daruri si este binecuvantata de Dumnezeu, a carui Sfanta Inviere o praznuim cu totii, acum.
Neamul nostru prin credinta s-a cladit, prin credinta va rezista!
Bunul Dumnezeu a randuit sa fiti conducator al acestui neam, si poate veti mai fi, in vremuri de restriste si mari incercari din toate partile, pe de o parte din Rasarit vine teroarea stalinista neschimbata, iar din Occident suntem asaltati cu dezmat si imoralitate care incalca orice principiu crestin si etic, iar mai nou ni se impune un nou control totalitar prin introducerea microcipurilor de tip R.F.I.D. in actele noastre de identitate.
Pamantul acestui neam va dainui numai cat se va afla sub binecuvantarea lui Dumnezeu, ca altfel mania Sa va veni negresit asupra noastra si ne vor inghiti neamurile pagane, dupa cum spune Proorocul Ieremia: „Poporul de sub conducerea conducatorilor s-a pierdut prin cuvintele lor. Asa zice Dumnezeu prin glasul proorocului: «Pastorii si-au iesit din minte si nu L-au cautat pe Domnul. De aceea toata pasunea le-a ramas necunoscuta si s-au risipit»(Ier. 10:2)”.
In mainile Domniei voastre se afla soarta acestui popor. Sa ne facem partasi Dumnezeului Celui viu, si nu altor dumnezei straini, pentru ca unitatea unui popor sta in credinta lucratoare in Hristos!
Fiti alaturi de fiii basarabeni ai acestui neam si acordati-le cetatenia! Alaturi de ceilalti frati de suferinta din asociatiile fostilor detinuti politici si luptatori anticomunisti imi ofer cetatenia mea unui basarabean prigonit. Harul Domnului nostru Iisus Hristos si Sfanta Sa Inviere sa ne gaseasca uniti in cugetul adevarului lui Hristos, ca impreuna sa putem canta: „Ziua Invierii, popoare sa ne luminam! Si unii pe altii sa ne imbratisam! Sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi: sa iertam toate pentru Invierea Sa. Si asa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”. Amin!
Arhimandritul Justin Parvu,
staretul manastirii Petru Voda, 14 aprilie, 2009,
Sfanta Marti a Patimilor Domnului
Domnule presedinte Traian Basescu,
Cu multa durere in suflet va adresez acest mesaj eu, nevrednicul si smeritul monah din muntii Neamtului, care am jurat in fata altarului lui Dumnezeu ca voi apara credinta si neamul romanesc. Indraznesc sa va adresez acest cuvant pentru ca inima si constiinta in fata Evangheliei lui Hristos nu ma lasa sa trec cu vederea necazurile si durerile care s-au napustit asupra fratilor nostri basarabeni, acum in perioada aceasta a Patimilor Domnului.
Sub epitrahilul meu, la spovedanie, am ascultat multe din pasurile si suspinurile fiilor basarabeni si le inteleg prea bine amarul si suferinta.
Astazi, vrajmasul diavol s-a napustit ca o fiara salbatica asupra crestinilor ortodocsi basarabeni, in aceasta saptamana frumoasa a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, cand fiecare crestin trebuia sa fie la casa lui linistit, sa se pregateasca duhovniceste, sa isi spele pacatele prin Sf. Impartasanie, prin care isi curata viata lui precum ograda si locul unde salasluieste de veacuri, cu parintii si stramosii lui. Iata ca vrajmasul a gasit mijloacele sa tulbure toata linistea si pacea romanilor nostri ortodocsi de peste Prut. Oare cum vom putea canta noi Hristos a inviat, stiind ca fratii nostri de dincolo nu pot sa se mai bucure de frumusetea Invierii lui Hristos?
Stiti, Domnia voastra, ce cantare este mai aleasa in aceste sarbatori de Pasti, pe buzele tuturor credinciosilor? Se cheama Ziua Invierii: „Ziua Invierii, sa ne luminam popoare si unii pe altii sa ne imbratisam".
Oare cu vorbe goale ne vom putea imbratisa fratii nostri suferinzi de peste Prut, mamele indurerate care plang fiii lor zdrobiti si internati in spitale, unii morti, cum este cazul tinerilor martiri ai Cruciadei Copiilor Valeriu Boboc si Ion Tabuleac?
Acesti tineri frumosi si curajosi care s-au ridicat impotriva marsaviilor rosii, zac sarmanii in patul spitalelor cu trupurile lor lovite si maltratate de catre uraciunea pustiirii pe pamant.
Acest sistem bolsevic il cunosc prea bine, Domnia voastra! Acest sistem mi-a mancat 17 ani din viata si port in trupul si in sufletul meu semnele si ranile acestei fiare bolsevice, doar pentru ca am iubit libertatea in Hristos.
Ceea ce se intampla la ora aceasta pentru noi nu este nicio noutate. Ci este ceea ce s-a mai intamplat prin 1946, 47, 48, pe strazile Bucurestiului cand erau distrusi, maltratati si urmariti cei mai buni fii ai neamului nostru, teroare care a continuat pana in campania bolsevica de arestare a generatiilor 1948, 1964.
Cu toata ura si rautatea s-au napustit asupra tineretului nostru si a lumii noastre crestin-ortodoxe, de care se temeau si se tem si acum, nu cumva sa se reintroneze viata noastra crestin ortodoxa pe planul acesta al Europei de Rasarit.
Este aceeasi mare Rusie de altadata ortodoxa si care isi intindea pretentiile asupra Balcanilor cu fortele ei panslaviste sub firma ocrotitoare a crestinismului ortodox.Iata, aceeasi comunisti de atunci s-au napustit si asupra fratilor nostri basarabeni acum, secerand cu secera bolsevica sufletele nevinovate ale acestor tineri curajosi si batand piroane cu ciocanul rosu in inimile indurerate ale sarmanelor mame care se framanta cu neliniste nestiind ce urgie va mai aduce si ziua de maine sau chiar sarbatoarea Invierii Domnului, si nu gasesc nicaieri o mangaiere... de parca am fi neamul cel mai condamnat de pe lumea aceasta.
Domnule presedinte, aduceti acestui neam mangaiere!
Aduceti o veste buna mamelor si tinerilor basarabeni!
Pentru ca, sa stiti, Domnule presedinte: crestinii ortodocsi sunt temelia acestor neamuri din Rasarit! Nu uitati ca Hristos S-a rastignit si a inviat si pentru romanii de peste Prut!Raspanditi lumina Invierii lui Hristos si in suflete bietilor basarabeni si oferiti-le cetatenia romana!
Daca celelalte forme de guvernamant nu au facut-o pana acum, pentru ca slujesc aceluiasi sistem bolsevic, faceti-o Dumneavoastra!
Pe ei nu i-a interesat nimic decat sa fie cat mai votati pe inca 4 ani, abuzand de ignoranta unui intreg popor.
Aveti curajul si puterea, Domnule presedinte, sa va impotriviti fiarei comuniste!
Ajutorul il veti primi de la Domnul nostru Iisus Hristos si veti avea sprijinul milioanelor de ortodocsi ai acestui neam.
Sa nu nadajduim in puteri straine, ca nu le pasa, Domnule presedinte!
Fata de conflictul acesta din Basarabia, grait-a vreun occidental? Grait-a oare Comitetul European? Ne-a sarit Uniunea Europeana in ajutor? Oare nu cumva interesele si unora si altora sunt comune? Eu, ca om, la ora aceasta dupa vechimea anilor mei, nu ma mai gandesc la visul frumos al Reintregirii, nu se mai pune problema teritoriala, pentru ca problema teritoriala nu este decat un mijloc de scandal si de neliniste a popoarelor.
Dar cetatenia o puteti oferi fiilor acestia abandonati si de mama Romania si de celelalte mame vitrege, abandonati si de pastorii laici dar si de cei duhovnicesti care, in loc sa aduca o galeata de apa si sa stinga focul care mistuie casa fratelui de langa noi, prefera sa arunce cu apa la moara bolsevica, la care s-au angajat.
Dupa atatia ani de comunism am nadajduit ca se va face lumina si in tara noastra.
Dar in loc sa inflorim, a ajuns bietul roman ca nu mai are sa ciocneasca si el un ou de Pasti; gaina i-a pierit, oile nu mai sunt si toate parca au pierit incat nici in izvoarele apelor din Romania nu mai au unde sa-si spele capul obosit de truda si de necaz, bietii romani.
Sa fim stapani la noi in tara, Domnule presedinte! Ca tara noastra are multe daruri si este binecuvantata de Dumnezeu, a carui Sfanta Inviere o praznuim cu totii, acum.
Neamul nostru prin credinta s-a cladit, prin credinta va rezista!
Bunul Dumnezeu a randuit sa fiti conducator al acestui neam, si poate veti mai fi, in vremuri de restriste si mari incercari din toate partile, pe de o parte din Rasarit vine teroarea stalinista neschimbata, iar din Occident suntem asaltati cu dezmat si imoralitate care incalca orice principiu crestin si etic, iar mai nou ni se impune un nou control totalitar prin introducerea microcipurilor de tip R.F.I.D. in actele noastre de identitate.
Pamantul acestui neam va dainui numai cat se va afla sub binecuvantarea lui Dumnezeu, ca altfel mania Sa va veni negresit asupra noastra si ne vor inghiti neamurile pagane, dupa cum spune Proorocul Ieremia: „Poporul de sub conducerea conducatorilor s-a pierdut prin cuvintele lor. Asa zice Dumnezeu prin glasul proorocului: «Pastorii si-au iesit din minte si nu L-au cautat pe Domnul. De aceea toata pasunea le-a ramas necunoscuta si s-au risipit»(Ier. 10:2)”.
In mainile Domniei voastre se afla soarta acestui popor. Sa ne facem partasi Dumnezeului Celui viu, si nu altor dumnezei straini, pentru ca unitatea unui popor sta in credinta lucratoare in Hristos!
Fiti alaturi de fiii basarabeni ai acestui neam si acordati-le cetatenia! Alaturi de ceilalti frati de suferinta din asociatiile fostilor detinuti politici si luptatori anticomunisti imi ofer cetatenia mea unui basarabean prigonit. Harul Domnului nostru Iisus Hristos si Sfanta Sa Inviere sa ne gaseasca uniti in cugetul adevarului lui Hristos, ca impreuna sa putem canta: „Ziua Invierii, popoare sa ne luminam! Si unii pe altii sa ne imbratisam! Sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi: sa iertam toate pentru Invierea Sa. Si asa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”. Amin!
Arhimandritul Justin Parvu,
staretul manastirii Petru Voda, 14 aprilie, 2009,
Sfanta Marti a Patimilor Domnului
PARINTELE CLEOPA, invesnicie si sacra duhovnicie
Pe 10 aprilie, Parintele Cleopa, nascut in Sulita Botosanilor, ar fi implinit 97 de ani! Ar mai fi avut de unde rabda zile in chilia sa. Dar se 
vede ca noi nu l-am mai rabdat, din cauza grabei, a neputintei, a nestaruintei in binele crestin.
Deasupra acestei Romanii salasluiesc, an de an mai multi, an de an mai tristi, pastratorii sufletului nostru, cat ne-a mai ramas sau cat va fi sa mai primim. Parintele Paisie Olaru, Parintele Ilie Cleopa, Parintele Calciu Dumitreasa...
La Manastirea Sihastria, cimitirul a devenit loc de pelerinaj. Provenind din aceleasi locuri, cei doi parinti, Paisie Olaru si Ilie Cleopa, odihnesc acum alaturi. Liniste si pace.
Un sentiment de siguranta si de stabilitate, intr-o lume tot mai incerta, care se intinde dincolo de zidurile manastirii.
Din orice parte ai veni, Sihastria te transforma. Un furnicar de lume te inconjoara, si nu ai nicicum sentimentul unei aglomeratii obositoare. Zeci de calugari, maicute, pelerini, batrani, cersetori, comercianti, copii…
Nimic nu devine prea mult, nimeni nu iti sufoca sufletul in vreun fel. Nu e nevoie sa strigi, chiar daca inaltimile bisericilor iti arunca sufletul in inaltul cerului.
Nu ai cum sa spui ca nu il simti pe Parintele Cleopa. Iti vine sa spui, la fiecare 3 pasi: Manca-v-ar Raiul! Pur si simplu, iti rasuna in urechi, te urmareste, te farmeca.
La mormant, aglomerat si totusi atata pace! Oamenii se roaga ca la sfinte moaste. Isi spun necazurile. Aprind lumanari si, mai toti, iau in pumni pamant de pe mormant, il duc acasa, il presara in gradina sau pur si simplu il pastreaza.
De la mormant, pasii te conduc spre chilie. Acum e muzeu, iar cerdacul din care vorbea Parintele Cleopa e la fel ca in vremea pamanteasca a duhovnicului. Bancile aliniate, in asteptarea pelerinilor.
Incaparile in care si-a induhovnicit viata parintele Cleopa st
ralucesc in lumina. Si in curatenie. E singurul loc unde te descalti inainte de a intra. Pe jos, odihnesc calduroase covoare taranesti.
In rest, foarte multe carti, fotografii, amintiri, dar si lucrurile Parintelui: cojocul lui fara maneci, caciula, ghetele reparate si carpite, multe perechi de ochelari, ceasul desteptator. Si liniste, in acorduri abia simtite de cantece bisericesti.
Abia apoi, de la chilie, pasii merg, impacati si usori, spre Biserica, spre Catedrala impunatoare, pe langa fantana datatoare de putere.
Ilie Cleopa a fost al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. A urmat scoala primara de sapte ani in Sulita. Primise la botez numele Constantin. Avea o memorie cu totul deosebita, asemanandu-se mamei sale.
Timp de peste trei ani a facut ucenicie duhovniceasca la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea, nascut si el pe aceste meleaguri, in Stroiesti.
In anul 1929, la inceputul lui decembrie, a intrat in obstea Schitului Sihastria impreuna cu fratele sau mai mare, Vasile. Dupa trei zile de ispitire, au fost primiti in obstea acestui schit, in ziua Sfantului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie.
Pana in anul 1935, Constantin a pascut oile Schitului Sihastria, impreuna cu alti frati. Apoi, este luat in armata in orasul Botosani. Se reintoarce la schit in toamna anului 1936 si este tuns in monahism la 2 august 1937, primind numele Cleopa.
In 1947, Schitul Sihastria, numarand peste 60 de vietuitori, a fost ridicat la rang de manastire, iar protosinghelul Ilie Cleopa este facut arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim.Intre anii 1952-1954, fiind urmarit de securitate, se retrage in Muntii Stanisoara, impreuna cu ieromonahul Arsenie Papacioc.
Dupa mai bine de doi ani de viata pustniceasca, este readus in manastire, la porunca patriarhului Justinian. In 1956 revine la metanie, iar in primavara anului 1959 se retrage pentru a treia oara in Muntii Neamt, unde se nevoieste mai bine de cinci ani.
In toamna anului 1964 revine in Manastirea Sihastria, in calitate de duhovnic al intregii obsti, si povatuieste fara intrerupere atat calugari, cat si mireni, timp de 34 de ani, pana la 2 decembrie 1998, cand se sfarseste din viata.
vede ca noi nu l-am mai rabdat, din cauza grabei, a neputintei, a nestaruintei in binele crestin.Deasupra acestei Romanii salasluiesc, an de an mai multi, an de an mai tristi, pastratorii sufletului nostru, cat ne-a mai ramas sau cat va fi sa mai primim. Parintele Paisie Olaru, Parintele Ilie Cleopa, Parintele Calciu Dumitreasa...
La Manastirea Sihastria, cimitirul a devenit loc de pelerinaj. Provenind din aceleasi locuri, cei doi parinti, Paisie Olaru si Ilie Cleopa, odihnesc acum alaturi. Liniste si pace.
Un sentiment de siguranta si de stabilitate, intr-o lume tot mai incerta, care se intinde dincolo de zidurile manastirii.
Din orice parte ai veni, Sihastria te transforma. Un furnicar de lume te inconjoara, si nu ai nicicum sentimentul unei aglomeratii obositoare. Zeci de calugari, maicute, pelerini, batrani, cersetori, comercianti, copii…
Nimic nu devine prea mult, nimeni nu iti sufoca sufletul in vreun fel. Nu e nevoie sa strigi, chiar daca inaltimile bisericilor iti arunca sufletul in inaltul cerului.
Nu ai cum sa spui ca nu il simti pe Parintele Cleopa. Iti vine sa spui, la fiecare 3 pasi: Manca-v-ar Raiul! Pur si simplu, iti rasuna in urechi, te urmareste, te farmeca.
La mormant, aglomerat si totusi atata pace! Oamenii se roaga ca la sfinte moaste. Isi spun necazurile. Aprind lumanari si, mai toti, iau in pumni pamant de pe mormant, il duc acasa, il presara in gradina sau pur si simplu il pastreaza.
De la mormant, pasii te conduc spre chilie. Acum e muzeu, iar cerdacul din care vorbea Parintele Cleopa e la fel ca in vremea pamanteasca a duhovnicului. Bancile aliniate, in asteptarea pelerinilor.
Incaparile in care si-a induhovnicit viata parintele Cleopa st
ralucesc in lumina. Si in curatenie. E singurul loc unde te descalti inainte de a intra. Pe jos, odihnesc calduroase covoare taranesti.In rest, foarte multe carti, fotografii, amintiri, dar si lucrurile Parintelui: cojocul lui fara maneci, caciula, ghetele reparate si carpite, multe perechi de ochelari, ceasul desteptator. Si liniste, in acorduri abia simtite de cantece bisericesti.
Abia apoi, de la chilie, pasii merg, impacati si usori, spre Biserica, spre Catedrala impunatoare, pe langa fantana datatoare de putere.
Ilie Cleopa a fost al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. A urmat scoala primara de sapte ani in Sulita. Primise la botez numele Constantin. Avea o memorie cu totul deosebita, asemanandu-se mamei sale.
Timp de peste trei ani a facut ucenicie duhovniceasca la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea, nascut si el pe aceste meleaguri, in Stroiesti.
In anul 1929, la inceputul lui decembrie, a intrat in obstea Schitului Sihastria impreuna cu fratele sau mai mare, Vasile. Dupa trei zile de ispitire, au fost primiti in obstea acestui schit, in ziua Sfantului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie.
Pana in anul 1935, Constantin a pascut oile Schitului Sihastria, impreuna cu alti frati. Apoi, este luat in armata in orasul Botosani. Se reintoarce la schit in toamna anului 1936 si este tuns in monahism la 2 august 1937, primind numele Cleopa.
In 1947, Schitul Sihastria, numarand peste 60 de vietuitori, a fost ridicat la rang de manastire, iar protosinghelul Ilie Cleopa este facut arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim.Intre anii 1952-1954, fiind urmarit de securitate, se retrage in Muntii Stanisoara, impreuna cu ieromonahul Arsenie Papacioc.
Dupa mai bine de doi ani de viata pustniceasca, este readus in manastire, la porunca patriarhului Justinian. In 1956 revine la metanie, iar in primavara anului 1959 se retrage pentru a treia oara in Muntii Neamt, unde se nevoieste mai bine de cinci ani.
In toamna anului 1964 revine in Manastirea Sihastria, in calitate de duhovnic al intregii obsti, si povatuieste fara intrerupere atat calugari, cat si mireni, timp de 34 de ani, pana la 2 decembrie 1998, cand se sfarseste din viata.
Moldova, tara lui Voronin!
Parintele Iustin plange si se roaga neincetat. Am auzit cuvintele acestea in urma cu cateva zile, spuse de o maicuta tanara de la Manastirea Petru Voda. Refuza sa manance zile in sir, plange si se roaga...
Ce o fi, oameni buni, in sufletul acestui om al neamului in aceste zile in care privim peste 
umar, fara a vedea, ascutim urechile, fara a auzi.In aceste zile in care stam ascunsi dupa perdele, lipiti de televizor, privind spre Moldova de dincolo de Prut, flamanzi de entuziasmul tinerilor basarabeni…
umar, fara a vedea, ascutim urechile, fara a auzi.In aceste zile in care stam ascunsi dupa perdele, lipiti de televizor, privind spre Moldova de dincolo de Prut, flamanzi de entuziasmul tinerilor basarabeni… Dar fara a iesi din casa, fiindu-ne noua insine incomozi in imensa comoditate in care ne complacem?
V-ati amintit de noi, cei de acum 20 de ani?
Telul lor, al tinerilor basarabeni, este cu mult mai inalt decat al nostru din 1989. Romanii din urma cu 20 de ani voiau o Romanie fara Ceausescu. Atat. Basarabenii de astazi vor o Romanie.
La Chisinau s-a petrecut, marti, o cucerire a redutei, asemenea marilor victorii: Drapelul Romaniei a fost arborat pe cladirea Presedintiei Republicii Moldova! In lupta, arborarea drapelului inseamna teritoriu cucerit.
Cand vom constientiza ce inseamna, istoric, ziua de 7 aprilie 2009?
Ne amintim cum Vladimir Voronin, presedintele Moldovei, discuta cu presedintele Romaniei, in urma cu cativa ani, prin intermediul unui translator.
Marti s-a dovedit a fi, insa, un foarte bun vorbitor de limba romana. Spre a fi sigur ca romanii inteleg avertismentele care trec Prutul: Moldova e a lui si a comunistilor, in vecii vecilor!
Tovarasul Voronin a spus arogant: AICI E TARA MEA!Asa este, tara e a lui, dar neamul nu ii apartine si au dovedit acest lucru zecile de mii de oameni.
Marti, la Chisinau, TV Moldova a transmis toata ziua emisiuni pentru copii, muzica clasica si divertisment. La Bucuresti, TVR 1 a facut buletine de stiri seci, cu titlul: Violente la Chisinau.
Romanii din Bucuresti, Iasi, Cluj au iesit in strada, solidari cu basarabenii. Solidari cu prietenii lor, cu colegii de studentie.
Pentru noi, revolutionarul de la TV ne stoarce lacrimi de mandrie patriotica, dar nu destul de mult incat sa ne dovedim deschis solidaritatea.
Nici oficialii nu au facut nimic. Doar lupte politice, interese meschine, locuri caldute scotocite in marile directii deconcentrate, pana la cea mai neinsemnata cocina de cartier, numai sa fie in slujba partidului.
Nici la nivel national nu s-au inregistrat note de trecere: neamestecul in treburile interne ale unui stat, tara lui Voronin, adica, neimplicarea afectiva intr-o problema pur politica si diplomatica...
Opozitia, care avea prilejul istoric si, mai ales, libertatea de a transmite mesaje clare catre Moldova, a esuat lamentabil si a de-cazut dezastruos.
In schimb, securistii moldoveni si-au facut treaba din plin: cenzura posturilor TV, blocarea site-urilor moldovene, taierea internetului.Pana si manipularea a atins cote incredibile: in jurul amiezii, unul dintre putinele clipuri aparute la acea ora pe You Tube prezenta imagini cu altercatii intre politisti si protestatari. In imagini: sticle aruncate, pietre zburand, politisti batuti, insangerati.
Imaginile sunt luate, atentie, din spatele organelor de ordine! Din zona in care protestatarii nu aveau acces! Erau imagini manipulatorii!Reporterii care au transmis in direct au vorbit, insa, despre tineri pasnici, despre entuziasm, curaj si speranta.
"I-am vazut apropiindu-se de cordonul de politisti, vorbindu-le frumos si incercand sa ii faca sa treaca de partea lor. Politistii au raspuns ca nu au cum, aceasta este treaba lor si asta trebuie sa faca", relata un corespondent din mijlocul manifestantilor.
Lupta tinerilor din Moldova a fost pe cont propriu. Noi, romanii, am asistat la o alta lupta: cea a comunistilor care s-au straduit sa ne convinga, sa ne manipuleze, sa vedem foc, sange, raniti, morti. Sa ne fie frica, adica!
Mi-am amintit de mai multe ori cuvintele maicii de la Petru Voda: Parintele Iustin plange si se roaga neincetat.
Sa ne amintim, in aceste zile, cum au murit Doina si Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.
Pe 7 aprilie 2009, Ion Aldea Teodorovici ar fi implinit 55 de ani!
Pe 7 aprilie, crestinii pe stil vechi, basarabenii, au sarbatorit Buna Vestire!
AMA-DEUS, Iubirea de Dumnezeu pe scena Teatrului Mihai Eminescu
Un act de creatie sublima pe scena Teatrului Mihai Eminescu Botosani, 0 idee curajoasa, o reprezentatie artistica menita sa depaseasca orice regula scrisa a teatrului contemporan, chiar daca miracolul s-a petrecut in micul teatru botosanean.
Intr-o regie
urmarita indeaproape de rigorile istorice si documentare ale personajului, cu scene construite in amanunt, pe registre coregrafice cu semnificatii biografice, totul ridicat pe jocul unei trupe de profesionisti, spectacolul Amadeus s-a dovedit a fi, sambata si duminica seara, o capodopera artistica.
Regia lui Alexandru Vasilache, sustinuta magistral de coregrafia inepuizabilei Victoria Bucun, in scenografia lui Mihai Pastramagiu, au condus la intregirea unui eveniment teatral care va ramane, negresit, drept un punct de reper in arta botosaneana si numai.
Amadeus rupe prejudecatile scenice, apeleaza la toate mijloacele artistice, transformand actorii intr-un adevarat corp ansamblu de opera. Regizorul a dat dovada de o buna distributie, dar si o naturala insiruire a scenelor din viata compozitorului.
Spectacolul este asezat pe un suport muzical, actorii dovedind o uriasa capacitate de interpretare artistica, trecand firesc de la expresivitatea individuala la personajul colectiv.
Ingerii care conduc actiunea intregului spectacol, aripile albe in antiteza reala cu aripile negre, nu fac decat sa completeze imaginea unui om nascut geniu, inger si demon, alb si negru, rege si cersetor.
Spectacolul incepe in albul genezei creatoare, care il naste, la mijlocul secolului 18, la Salzburg, pe Johannes Chrisostomus Wolfgangus Teophilus Mozart.
Mai tarziu, in Italia, Mozart si-a adaugat numele Amadeus, traducerea latina a lui Theophilus (Iubitorul de Dumnezeu), devenind astfel, pentru posteritate, Wolfgang Amadeus Mozart.
Zbaterile geniului apar in primele registre, imediat dupa ivirea pe lume a lui Mozart, prin separarea aproape brutala dintre El si Ceilalti, neacceptarea sau dificila integrare a artistului in lumea usor promiscua, clar frivola, ceva mai mult superficiala, dar in mod clar cucerita de muzica. Numai in Austria acelor vremuri se putea petrece asa ceva. O Austrie care, atunci cand se isca un nou razboi, spunea: Situatia e fara indoiala disperata, dar nu serioasa!
Spectacolul ofera publicului spectator conditia geniului, zbaterile sale materiale si spirituale, nevoia umana de semeni, suferinta si frustrarile create de neacceptarea in societate, sfarsind cu adoptarea unui soi de ridicol sfasietor, atat de necesar unei vieti haotice, in care Austria se complacea.
Regizorul Alexandru Vasilache a reusit sa reconstruiasca acea Austrie, sa isi conduca actorii si sa ii arunce fara plasa intr-un spectacol extrem de epuizant, dar fascinant. Ioan Cretescu, Cristina Ciofu, Lenus Teodora Moraru, Andreea Motcu, dar si Eduard Sandu, au re-inventat miracolul Amadeus.
O extrem de minunata alegere a costumelor, o lejeritate care a facut usoara trecerea de la un spatiu la altul, de la o stare la alta.
Nu lipseste din spectacol nici trimiterea episodica, dar sustinuta pe parcursul intregii reprezentatii, la Antonio Salieri, istoria fiind plina de povesti legate de posibila otravire a lui Mozart, un plan pus la cale de Salieri insusi.
O scena bine redata in spectacolul Amadeus, o scena care are rolul, insa, tocmai de a-l deculpabiliza pe Salieri.
Iubirea, deznadejdea, saracia, geniul, casatoria cu Constanze Weber, momentele ultime ale vietii, in care i se plateste pentru Requiem-ul pe care nu mai reuseste sa il termine, scena redata prin aparitia unui misterios personaj imbracat in negru (istoria a aratat ca este vorba despre trimisul unui conte, pe numele Welsegg).
In ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurta a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna, la numai 35 de ani.
Conform traditiei, mormantul sau a ramas anonim pana in zilele noastre.In mod sigur, opera sa, dar si spectacolul Teatrului Mihai Eminescu, vor ramane in memoria afectiva a iubitorilor artei. Amadeus este, negresit, un spectacol care trebuie vazut, indiferent de varsta, conditie sociala sau capacitate artistica, innascuta sau dobandita.
Amadeus este un spectacol despre geniu, viata, iubire de Dumnezeu, sacrificiu suprem.
AMADEUS, Teatrul Mihai Eminescu Botosani
Regia: Alexandru Vasilache
Miscarea scenica: Victoria Bucun
Scenografia: Mihai Pastramagiu
DISTRIBUTIA: Gina Patrascu, Teodora Moraru, Andreea Motcu, Cristina Ciofu, Ciprian Tabacaru, Bogdan Horga, Petronela Chiributa, Ana Maria Cazacu, Gheorghe Frunza, Sorin Ciofu, Eduard Sandu, Mihai Dontu, Ovidiu Ivan, Ioan Creţescu, Catalin Paraschiv, Lidia Uja
Intr-o regie
urmarita indeaproape de rigorile istorice si documentare ale personajului, cu scene construite in amanunt, pe registre coregrafice cu semnificatii biografice, totul ridicat pe jocul unei trupe de profesionisti, spectacolul Amadeus s-a dovedit a fi, sambata si duminica seara, o capodopera artistica.Regia lui Alexandru Vasilache, sustinuta magistral de coregrafia inepuizabilei Victoria Bucun, in scenografia lui Mihai Pastramagiu, au condus la intregirea unui eveniment teatral care va ramane, negresit, drept un punct de reper in arta botosaneana si numai.
Amadeus rupe prejudecatile scenice, apeleaza la toate mijloacele artistice, transformand actorii intr-un adevarat corp ansamblu de opera. Regizorul a dat dovada de o buna distributie, dar si o naturala insiruire a scenelor din viata compozitorului.
Spectacolul este asezat pe un suport muzical, actorii dovedind o uriasa capacitate de interpretare artistica, trecand firesc de la expresivitatea individuala la personajul colectiv.
Ingerii care conduc actiunea intregului spectacol, aripile albe in antiteza reala cu aripile negre, nu fac decat sa completeze imaginea unui om nascut geniu, inger si demon, alb si negru, rege si cersetor.
Spectacolul incepe in albul genezei creatoare, care il naste, la mijlocul secolului 18, la Salzburg, pe Johannes Chrisostomus Wolfgangus Teophilus Mozart.
Mai tarziu, in Italia, Mozart si-a adaugat numele Amadeus, traducerea latina a lui Theophilus (Iubitorul de Dumnezeu), devenind astfel, pentru posteritate, Wolfgang Amadeus Mozart.
Zbaterile geniului apar in primele registre, imediat dupa ivirea pe lume a lui Mozart, prin separarea aproape brutala dintre El si Ceilalti, neacceptarea sau dificila integrare a artistului in lumea usor promiscua, clar frivola, ceva mai mult superficiala, dar in mod clar cucerita de muzica. Numai in Austria acelor vremuri se putea petrece asa ceva. O Austrie care, atunci cand se isca un nou razboi, spunea: Situatia e fara indoiala disperata, dar nu serioasa!
Spectacolul ofera publicului spectator conditia geniului, zbaterile sale materiale si spirituale, nevoia umana de semeni, suferinta si frustrarile create de neacceptarea in societate, sfarsind cu adoptarea unui soi de ridicol sfasietor, atat de necesar unei vieti haotice, in care Austria se complacea.
Regizorul Alexandru Vasilache a reusit sa reconstruiasca acea Austrie, sa isi conduca actorii si sa ii arunce fara plasa intr-un spectacol extrem de epuizant, dar fascinant. Ioan Cretescu, Cristina Ciofu, Lenus Teodora Moraru, Andreea Motcu, dar si Eduard Sandu, au re-inventat miracolul Amadeus.
O extrem de minunata alegere a costumelor, o lejeritate care a facut usoara trecerea de la un spatiu la altul, de la o stare la alta.
Nu lipseste din spectacol nici trimiterea episodica, dar sustinuta pe parcursul intregii reprezentatii, la Antonio Salieri, istoria fiind plina de povesti legate de posibila otravire a lui Mozart, un plan pus la cale de Salieri insusi.
O scena bine redata in spectacolul Amadeus, o scena care are rolul, insa, tocmai de a-l deculpabiliza pe Salieri.
Iubirea, deznadejdea, saracia, geniul, casatoria cu Constanze Weber, momentele ultime ale vietii, in care i se plateste pentru Requiem-ul pe care nu mai reuseste sa il termine, scena redata prin aparitia unui misterios personaj imbracat in negru (istoria a aratat ca este vorba despre trimisul unui conte, pe numele Welsegg).
In ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurta a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna, la numai 35 de ani.
Conform traditiei, mormantul sau a ramas anonim pana in zilele noastre.In mod sigur, opera sa, dar si spectacolul Teatrului Mihai Eminescu, vor ramane in memoria afectiva a iubitorilor artei. Amadeus este, negresit, un spectacol care trebuie vazut, indiferent de varsta, conditie sociala sau capacitate artistica, innascuta sau dobandita.
Amadeus este un spectacol despre geniu, viata, iubire de Dumnezeu, sacrificiu suprem.
AMADEUS, Teatrul Mihai Eminescu Botosani
Regia: Alexandru Vasilache
Miscarea scenica: Victoria Bucun
Scenografia: Mihai Pastramagiu
DISTRIBUTIA: Gina Patrascu, Teodora Moraru, Andreea Motcu, Cristina Ciofu, Ciprian Tabacaru, Bogdan Horga, Petronela Chiributa, Ana Maria Cazacu, Gheorghe Frunza, Sorin Ciofu, Eduard Sandu, Mihai Dontu, Ovidiu Ivan, Ioan Creţescu, Catalin Paraschiv, Lidia Uja
Biserica Ortodoxa in impas?
Aparent pierduti in valtoarea unei societati al carei scop pare s
a fie, de vreo 10 ani, tocmai pierderea in valtoare, uitam sa mai privim si, mai ales, sa acceptam oamenii simpli, romanii curati, acel strat profund al Romaniei care asista, de ani buni, la un valmasag legislativ scapat de sub control.
Sau, dimpotriva, controlat strict de ceea ce se numeste acum Miracolul European.
Miracol la care ne raportam, indiferent daca este vorba despre legi sau principii morale si crestine.
Dincolo de politica, politicianism, lupta pentru putere, coruptie, corupti sau coruptibili, exista in Romania de astazi marea masa formata din pastratorii fideli ai traditiei crestine.
O masa de oameni care conteaza din ce in ce mai putin pentru sefii acestui stat, dar oameni care, se pare, incep sa isi ia viata pe cont propriu si sa isi faureasca propriul sistem de valori.
Vineri dupa-amiaza, la Sala Polivalenta din Botosani, s-a petrecut o incredibila dovada de crestinism autentic. Mult prea putin (de fapt, deloc!) mediatizata conferinta Microcipurile si semnele vremurilor, prezentata de Danion Vasile, teolog si scriitor ortodox, impreuna cu Parintii Ieromonahi Ioan si Hrisostom de la Manastirea Petru Voda (Manastire pastorita de Parintele Iustin Parvu), a umplut la capacitate maxima sala.
Aproximativ 2000 de oameni au ascultat, ore in sir, cuvantarile parintilor de la Manastirea Petru Voda.
Daca s-a amintit de nenumarate ori lipsa de informare a omului simplu cu privire la noile norme de securitate pe care europenii sunt gata sa le introduca din 2011, in mod clar, cei 2000 de oameni aflati vineri in Sala Polivalenta erau, desi oameni simpli, dupa vorba, dupa port, intru zicerea poetului, dintre cei mai bine informati romani.
In afara de cultura crestina, de care s-au dovedit a nu fi deloc straini, botosanenii s-au manifestat smeriti si totusi hotarati in a se declara alaturi de cei care lupta impotriva informatizarii persoanei.
Un alt fapt unic si teribil s-a petrecut, insa, in Sala Polivalenta.
Calugari cinstiti si credibili au sustinut cu curaj vinovatia Sinodului Bisericii Crestin-Ortodoxe, pe care il acuza de tradare!
Manifestarea deschisa a ieromonahilor si a botosanenilor deopotriva a fost accentuata de decizia Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane de a se dezice de o problema pe care crestinii o considera extrem de importanta pentru viitorul lor si al Bisericii din care fac parte. Mai exact, Sinodul a aprobat actele biometrice, precizand ca persoanele care invoca obiectii de constiinta sau motive religioase au libertatea sa nu solicite pasapoarte biometrice.
Atitudinea Sinodului este mai mult decat superficiala, fiind greu de crezut ca membrii sai nu cunosc indeaproape de exact ce prevede Ordonanta de Urgenta.
Patriarhia a sustinut, ca si Ministerul de Interne, ca pasapoartele constituie "un drept, si nu o obligatie", evitand flagrant sa observe ca aceeasi Ordonanta de Urgenta prevede instituirea obligatorie a Cartilor de Identitate biometrice, cu incepere de la 1 ianuarie 2011, ceea ce constituie o obligatie, si nu un drept.
Mai mult, purtatorul de cuvant al Patriarhiei Romane a afirmat, intr-o declaratie de presa, ca el si colegii sai vor fi printre primii solicitanti de pasaport biometric.
“Am decis sa fim printre primii care-si fac pasapoarte biometrice, pentru a dovedi ca noi nu vedem niciun pericol in aceste documente", a afirmat preotul Costel Stoica citat de Agerpres.
Purtatorul de cuvant a respins, astfel, cuvantul unor mari duhovnici ai ortodoxiei, precum parintii Arsenie Papacioc si Justin Parvu, care au avertizat denenumarate ori cu privire la aceste acte.
Cu totul alta atitudine au avut, insa, ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, care au afirmat despre instituirea actelor electronice, printr-o Hotarare oficiala, ca “argumentul ca acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea si urmarirea delincventilor constituie o ofensa la adresa intregului popor roman, care nu poate fi tratat ca o banda de infractori.
Dimpotriva, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea si intimitatea oamenilor, drepturi consfintite nu numai de legile civile, ci si de normele religioase".
Prin decizia contradictorie a Sfantului Sinod, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Romane devine prima institutie bisericeasca din spatiul ortodox rasaritean care accepta insemnarea electronica, un act considerat de sfinti parinti si mari duhovnici ai ortodoxiei rasaritene si romanesti drept premergator pecetluirii finale si de catre organizatiile de aparare a drepturilor omului drept un atentat la libertatea umana, se afirma intr-un comunicat al Actiunii Pentru Educatie si Libertate.
Romania este prima tara-cobai care introduce cipurile biometrice, nicio alta tara europeana nu s-a mai incumetat pana acum sa implementeze prevederile din Regulamentul Consiliului Europei 2252/2004.Romania este totodata prima tara care emite pasapoarte biometrice, care contin imaginea faciala si amprentele detinatorului.
Desi s-a declarat ca noile pasapoarte sunt cele mai sigure, unii experti spun ca este nevoie de cel mult patru ore pentru a decripta informatiile codificate.Desi din 2011 Romania va introduce si cartile de identitate cu cip, nu exista inca o lege, nationala sau internationala care sa garanteze securitatea absoluta a datelor inscrise si nici sanctiuni clare pentru cei care le-ar utiliza in alte scopuri.
Dincolo de aspectul social, uman, crestin sau de bun simt, cei 2000 de oameni, adunati in capitala unui judet precum Botosani, nu pot fi ignorati. Sunt oamenii care au ramas uimiti, in ultimul timp, la deciziile unui Guvern, asistat bolnavicios de un Sinod crestin, care adopta, aproba si sustine legi privitoare la homosexualitate, la aprobarea incestului, a prostitutiei, dar mai ales la cat mai putina pedepsire a infractorilor.
Un stat care incurajeaza infractionalismul, pentru a dovedi apoi, cu mana pe Biblie, ca suntem un popor periculos, care trebuie insemnat, controlat, monitorizat, condus in lesa. Pentru ca asa vrea Europa.
Cei 2000 de oameni adunati vineri in Sala Polivalenta nu sunt indiferenti ca sunt romani!
Fragmente din Protestul Parintelui Iustin Parvu la adoptarea actelor biometrice:
Vremea in care ne aflam acum este premergatoare acestei profetii.
Prin lege, prin ordonanta de guvern, romanii sunt obligati sa se incadreze intr-un plan de urmarire si supraveghere la nivel national si mondial, proiect care le rapeste de fapt oamenilor libertatea.
Romanilor li se cere sa-si puna pe pasapoartele si permisele auto acest cip biometric ce contine amprenta digitala si imaginea faciala. Poate pentru multi dintre dumneavoastra acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar in spatele acestui sistem de insemnare a oamenilor, de codare si stocare a datelor de identificare se ascunde o intreaga dictatura, un intreg plan demonic, prin care de buna voie iti vinzi sufletul diavolului.
Insemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte masuri luate pentru controlul absolut al fiintei umane Nu noi, manastirile, care suntem in fata altarului avem datoria sa spunem oamenilor adevarul si sa-i prevenim la ceea ce-i asteapta pe maine?
Dar in protopopiate nici vorba sa se puna o astfel de problema, esti respins, esti catalogat naiv si depasit - ba chiar mai face si glume pe seama ta. Deci daca preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce sa mai spui de bietul credincios care saracu’ de-abia deschide Biblia de doua trei ori pe an, sau doar o data-n viata?
Vina este de partea tuturor celor ce raspund de educatia si formarea acestui popor - de la invatatori, profesori pana la preoti si ministri.
a fie, de vreo 10 ani, tocmai pierderea in valtoare, uitam sa mai privim si, mai ales, sa acceptam oamenii simpli, romanii curati, acel strat profund al Romaniei care asista, de ani buni, la un valmasag legislativ scapat de sub control.Sau, dimpotriva, controlat strict de ceea ce se numeste acum Miracolul European.
Miracol la care ne raportam, indiferent daca este vorba despre legi sau principii morale si crestine.
Dincolo de politica, politicianism, lupta pentru putere, coruptie, corupti sau coruptibili, exista in Romania de astazi marea masa formata din pastratorii fideli ai traditiei crestine.
O masa de oameni care conteaza din ce in ce mai putin pentru sefii acestui stat, dar oameni care, se pare, incep sa isi ia viata pe cont propriu si sa isi faureasca propriul sistem de valori.
Vineri dupa-amiaza, la Sala Polivalenta din Botosani, s-a petrecut o incredibila dovada de crestinism autentic. Mult prea putin (de fapt, deloc!) mediatizata conferinta Microcipurile si semnele vremurilor, prezentata de Danion Vasile, teolog si scriitor ortodox, impreuna cu Parintii Ieromonahi Ioan si Hrisostom de la Manastirea Petru Voda (Manastire pastorita de Parintele Iustin Parvu), a umplut la capacitate maxima sala.
Aproximativ 2000 de oameni au ascultat, ore in sir, cuvantarile parintilor de la Manastirea Petru Voda.
Daca s-a amintit de nenumarate ori lipsa de informare a omului simplu cu privire la noile norme de securitate pe care europenii sunt gata sa le introduca din 2011, in mod clar, cei 2000 de oameni aflati vineri in Sala Polivalenta erau, desi oameni simpli, dupa vorba, dupa port, intru zicerea poetului, dintre cei mai bine informati romani.
In afara de cultura crestina, de care s-au dovedit a nu fi deloc straini, botosanenii s-au manifestat smeriti si totusi hotarati in a se declara alaturi de cei care lupta impotriva informatizarii persoanei.
Un alt fapt unic si teribil s-a petrecut, insa, in Sala Polivalenta.
Calugari cinstiti si credibili au sustinut cu curaj vinovatia Sinodului Bisericii Crestin-Ortodoxe, pe care il acuza de tradare!
Manifestarea deschisa a ieromonahilor si a botosanenilor deopotriva a fost accentuata de decizia Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane de a se dezice de o problema pe care crestinii o considera extrem de importanta pentru viitorul lor si al Bisericii din care fac parte. Mai exact, Sinodul a aprobat actele biometrice, precizand ca persoanele care invoca obiectii de constiinta sau motive religioase au libertatea sa nu solicite pasapoarte biometrice.
Atitudinea Sinodului este mai mult decat superficiala, fiind greu de crezut ca membrii sai nu cunosc indeaproape de exact ce prevede Ordonanta de Urgenta.
Patriarhia a sustinut, ca si Ministerul de Interne, ca pasapoartele constituie "un drept, si nu o obligatie", evitand flagrant sa observe ca aceeasi Ordonanta de Urgenta prevede instituirea obligatorie a Cartilor de Identitate biometrice, cu incepere de la 1 ianuarie 2011, ceea ce constituie o obligatie, si nu un drept.
Mai mult, purtatorul de cuvant al Patriarhiei Romane a afirmat, intr-o declaratie de presa, ca el si colegii sai vor fi printre primii solicitanti de pasaport biometric.
“Am decis sa fim printre primii care-si fac pasapoarte biometrice, pentru a dovedi ca noi nu vedem niciun pericol in aceste documente", a afirmat preotul Costel Stoica citat de Agerpres.
Purtatorul de cuvant a respins, astfel, cuvantul unor mari duhovnici ai ortodoxiei, precum parintii Arsenie Papacioc si Justin Parvu, care au avertizat denenumarate ori cu privire la aceste acte.
Cu totul alta atitudine au avut, insa, ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, care au afirmat despre instituirea actelor electronice, printr-o Hotarare oficiala, ca “argumentul ca acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea si urmarirea delincventilor constituie o ofensa la adresa intregului popor roman, care nu poate fi tratat ca o banda de infractori.
Dimpotriva, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea si intimitatea oamenilor, drepturi consfintite nu numai de legile civile, ci si de normele religioase".
Prin decizia contradictorie a Sfantului Sinod, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Romane devine prima institutie bisericeasca din spatiul ortodox rasaritean care accepta insemnarea electronica, un act considerat de sfinti parinti si mari duhovnici ai ortodoxiei rasaritene si romanesti drept premergator pecetluirii finale si de catre organizatiile de aparare a drepturilor omului drept un atentat la libertatea umana, se afirma intr-un comunicat al Actiunii Pentru Educatie si Libertate.
Romania este prima tara-cobai care introduce cipurile biometrice, nicio alta tara europeana nu s-a mai incumetat pana acum sa implementeze prevederile din Regulamentul Consiliului Europei 2252/2004.Romania este totodata prima tara care emite pasapoarte biometrice, care contin imaginea faciala si amprentele detinatorului.
Desi s-a declarat ca noile pasapoarte sunt cele mai sigure, unii experti spun ca este nevoie de cel mult patru ore pentru a decripta informatiile codificate.Desi din 2011 Romania va introduce si cartile de identitate cu cip, nu exista inca o lege, nationala sau internationala care sa garanteze securitatea absoluta a datelor inscrise si nici sanctiuni clare pentru cei care le-ar utiliza in alte scopuri.
Dincolo de aspectul social, uman, crestin sau de bun simt, cei 2000 de oameni, adunati in capitala unui judet precum Botosani, nu pot fi ignorati. Sunt oamenii care au ramas uimiti, in ultimul timp, la deciziile unui Guvern, asistat bolnavicios de un Sinod crestin, care adopta, aproba si sustine legi privitoare la homosexualitate, la aprobarea incestului, a prostitutiei, dar mai ales la cat mai putina pedepsire a infractorilor.
Un stat care incurajeaza infractionalismul, pentru a dovedi apoi, cu mana pe Biblie, ca suntem un popor periculos, care trebuie insemnat, controlat, monitorizat, condus in lesa. Pentru ca asa vrea Europa.
Cei 2000 de oameni adunati vineri in Sala Polivalenta nu sunt indiferenti ca sunt romani!
Fragmente din Protestul Parintelui Iustin Parvu la adoptarea actelor biometrice:
Vremea in care ne aflam acum este premergatoare acestei profetii.
Prin lege, prin ordonanta de guvern, romanii sunt obligati sa se incadreze intr-un plan de urmarire si supraveghere la nivel national si mondial, proiect care le rapeste de fapt oamenilor libertatea.
Romanilor li se cere sa-si puna pe pasapoartele si permisele auto acest cip biometric ce contine amprenta digitala si imaginea faciala. Poate pentru multi dintre dumneavoastra acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar in spatele acestui sistem de insemnare a oamenilor, de codare si stocare a datelor de identificare se ascunde o intreaga dictatura, un intreg plan demonic, prin care de buna voie iti vinzi sufletul diavolului.
Insemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte masuri luate pentru controlul absolut al fiintei umane Nu noi, manastirile, care suntem in fata altarului avem datoria sa spunem oamenilor adevarul si sa-i prevenim la ceea ce-i asteapta pe maine?
Dar in protopopiate nici vorba sa se puna o astfel de problema, esti respins, esti catalogat naiv si depasit - ba chiar mai face si glume pe seama ta. Deci daca preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce sa mai spui de bietul credincios care saracu’ de-abia deschide Biblia de doua trei ori pe an, sau doar o data-n viata?
Vina este de partea tuturor celor ce raspund de educatia si formarea acestui popor - de la invatatori, profesori pana la preoti si ministri.
Parca nu ne mai recunoastem...
Am putea fi mai curajosi, mai curati in sentimente, mai frumosi 
in viitor, mai limpezi in trecut. De noi depinde cum si ce traim, cand si de ce murim, pentru care scop...
in viitor, mai limpezi in trecut. De noi depinde cum si ce traim, cand si de ce murim, pentru care scop... Nu inteleg de ce devenim atat de artificiali, marionetisti fara ate, rataciti in cautarea unui actor cu diploma, care sa ne manuiasca. Riscul este mare! Marionetistul, chiar si cu diploma, ar putea fi lipsit de har, ca sa nu spun de suflet.
E adevarat ca am putea nimeri si unul cu har, dar aceluia nu i-ar fi de trebuinta atele. Ne-ar purta prin toate cerurile si am sti toate minunile.
Ma intreb deseori de cine ne este teama. Reguli, cutume, prejudecati, constrangeri sociale, materiale, religioase, de familie...
Ceva ne tine in chingi si, in mod sigur, acel ceva nu e al nostru. Nu am venit pe lume decat cu un divin simt al conservarii speciei.
Nu cred ca tatonarea in pustiu, falsitatea intre semeni, teama de noi intre noi ar face parte din acest sentiment al ego-ului tras de par ca nu cumva sa ajunga in talpa.
Si atunci?
De ce nu avem curaj sa ne simtim demni, sa ne pastram curati, sa ne ingerim continuu, intru dulcea impacare cu Dumnezeu?
Specia pe cale de aparitie!
E frustrant si deopotriva injositor sa judecam societatea dupa regulile impuse de specimenele politice cocotate in varful stogului cu fan, de unde acum ne flutura steagul victoriei propagandistice! E frustrant s
i aproape ca ni se face mila de noi insine.
Oameni fabricati din hartii reciclabile, in functie de doctrina de partid - rosie, galbena, portocalie, ne scot ochii cu legi aberante, folositoare intru apararea unor specii nu pe cale de disparitie, ci de aparitie de sine-statatoare.
Noi ramanem cu ochii scosi, iar ea, specia, se aseaza confortabil si creste, prin legile pe care le fundamenteaza si le sadeste adanc in structura unui popor si asa schingiuit de harababura administrativa, ea, specia, se transforma intr-o normalitate periculoasa, dar normalitate...
Nu se mai justifica nicicum bunul simt, decat in masura in care stii sa iti tii gura in fata lor.
Standardul de viata a devenit acum traiul ultra-decent - pentru ca decent in Romania inseamna sa ai in fiecare zi o bucata de paine, un cartof si sa nu dormi sub cerul liber.
Reclamele care supraliciteaza o viata de lux, publicitatea excesiva a vedetelor fitoase care dau impresia ca e de ajuns sa dai ochii peste cap pentru ca totul sa curga rauri-rauri, scormonirea excesiva in viata si in scandalurile saracilor cu duhul nu fac decat sa ne dezica de oamenii simpli, sa ne rusinam de noi insine daca nu luam cafeaua in living, sa nu recunoastem ca nu avem masina si ca dormim intr-o camera cu copilul...
Devenim ipocriti, intr-o ipocrizie care ne convine.
i aproape ca ni se face mila de noi insine.Oameni fabricati din hartii reciclabile, in functie de doctrina de partid - rosie, galbena, portocalie, ne scot ochii cu legi aberante, folositoare intru apararea unor specii nu pe cale de disparitie, ci de aparitie de sine-statatoare.
Noi ramanem cu ochii scosi, iar ea, specia, se aseaza confortabil si creste, prin legile pe care le fundamenteaza si le sadeste adanc in structura unui popor si asa schingiuit de harababura administrativa, ea, specia, se transforma intr-o normalitate periculoasa, dar normalitate...
Nu se mai justifica nicicum bunul simt, decat in masura in care stii sa iti tii gura in fata lor.
Standardul de viata a devenit acum traiul ultra-decent - pentru ca decent in Romania inseamna sa ai in fiecare zi o bucata de paine, un cartof si sa nu dormi sub cerul liber.
Reclamele care supraliciteaza o viata de lux, publicitatea excesiva a vedetelor fitoase care dau impresia ca e de ajuns sa dai ochii peste cap pentru ca totul sa curga rauri-rauri, scormonirea excesiva in viata si in scandalurile saracilor cu duhul nu fac decat sa ne dezica de oamenii simpli, sa ne rusinam de noi insine daca nu luam cafeaua in living, sa nu recunoastem ca nu avem masina si ca dormim intr-o camera cu copilul...
Devenim ipocriti, intr-o ipocrizie care ne convine.
FEMEIE SAU MAICA - La multi ani in dumnezeire!
Mi s-a intamplat in ziua de 8 septembrie. Nasterea Maicii Domnului. Am iesit in graba sa cumpar paine.
Vecinul meu, un batran de peste 80 de ani, care locuieste in una dintre singurele case care au mai ramas in picioare in partea asta de oras, se plimba prin curte.
Au oamenii batrani un mers al lor in zilele de sarbatoare, de parca simti toata linistea crestinului lasata de Dumnezeu. Si ochi, si maini, si trup, toate imprastie o pace dumnezeiasca, nepamanteana.
Vecinul meu a ajuns la gard, s-a oprit si mi-a spus soptit, dar l-ai fi auzit si de la zeci de metri: LA MULTI ANI!
Am zambit, mi-e drag vecinul meu, si am spus la fel de incet: Multumesc, dar nu ma numesc Maria.
S-a luminat la chip, a ridicat privirea spre cer, intr-o sfanta complicitate cu Dumnezeu, si mi-a spus simplu: Da, dar esti Maica!
Mi-au dat lacrimile!
Ziua Nasterii Maicii Domnului e Ziua Mamei, a misterului nasterii, a infaptuirii ca Om!
LA MULTI ANI, FEMEIE, de 8 martie!
Acum mi-e foarte clar ca ziua mamei trebuie cinstita cu adevarat pe 8 septembrie!
Vecinul meu, un batran de peste 80 de ani, care locuieste in una dintre singurele case care au mai ramas in picioare in partea asta de oras, se plimba prin curte.
Au oamenii batrani un mers al lor in zilele de sarbatoare, de parca simti toata linistea crestinului lasata de Dumnezeu. Si ochi, si maini, si trup, toate imprastie o pace dumnezeiasca, nepamanteana.
Vecinul meu a ajuns la gard, s-a oprit si mi-a spus soptit, dar l-ai fi auzit si de la zeci de metri: LA MULTI ANI!
Am zambit, mi-e drag vecinul meu, si am spus la fel de incet: Multumesc, dar nu ma numesc Maria.
S-a luminat la chip, a ridicat privirea spre cer, intr-o sfanta complicitate cu Dumnezeu, si mi-a spus simplu: Da, dar esti Maica!
Mi-au dat lacrimile!
Ziua Nasterii Maicii Domnului e Ziua Mamei, a misterului nasterii, a infaptuirii ca Om!
LA MULTI ANI, FEMEIE, de 8 martie!
Acum mi-e foarte clar ca ziua mamei trebuie cinstita cu adevarat pe 8 septembrie!
O POVESTE FOARTE SIMPLA LA TEATRUL MIHAI EMINESCU!
Daca in viata de zi cu zi ne-am distinge prin inocenta si curajul de a crede in ingeri, in mod sigur ne-am transforma usor in animale.
Astfel am vedea viata si miracolul ei.Regizorul georgian Andro Enukidze a creat, la Teatrul M
ihai Eminescu din Botosani, o POVESTE FOARTE SIMPLA, pe un text de Maria Lado si scenografia unui alt georgian, Aivengo Celidze.Si cum scena trebuia sa aiba un spirit al sau, acesta se numeste, de la un timp, Victoria Bucun, cea care sfinteste coregrafic spectacolele, intr-un vartej al jocului caruia, actor sau spectator, nu ai cum sa-i rezisti.
ihai Eminescu din Botosani, o POVESTE FOARTE SIMPLA, pe un text de Maria Lado si scenografia unui alt georgian, Aivengo Celidze.Si cum scena trebuia sa aiba un spirit al sau, acesta se numeste, de la un timp, Victoria Bucun, cea care sfinteste coregrafic spectacolele, intr-un vartej al jocului caruia, actor sau spectator, nu ai cum sa-i rezisti.Actorii se lasa descoperiti incetul cu incetul, intr-o interpretare construita magistral din gesturi, priviri, zgomote, cuvinte.
Povestea este simpla, cu adevarat simpla: despre iubire, sacrificiu, ingeri, puritate umana si zgura sufleteasca, amestecate intr-un cotidian social autentic, contemporan.
Actori care interpreteaza animale si se transpun genial in aceste roluri, reusind sa impresioneze si sa se infrumuseteze ei insisi in acest fel: Gina Patrascu interpreteaza o Vaca, cu putin inainte de a aduce pe lume un vitelus; Andreea Motcu, Scroafa simpla, inocenta, care isi iubeste stapanul neconditionat, viseaza sa zboare; Mihai Dontu, Cainele intelept, prietenul tuturor, fidel si sufletist; Bogdan Muncaciu, Cocosul tantos, nitel impertinent si revolutionar, orgolios si egoist, dar sarguincios si corect; Iapa Surioara, personaj construit in amanunt, in interpretarea geniala a Danei Bucataru.
Piesa urmareste firul sensibil al vietii, un cerc inchis, cu trecere de la nastere, prin momentele importante ale vietii, spre moarte, cu re-facerea in ingeri.Povestea este ajutata de o regie relaxanta, echilibrata, in care personajele se manifesta spontan, dar foarte expresiv.
Animalele ne invata sa traim, dar si sa devenim ingeri.O lupta sustinuta de fidelitatea fata de stapani. In momentul in care oamenii li se arata in adevarata lor fata, lucrurile iau intorsaturi neasteptate, iar animalele sunt nevoite sa ia totul pe cont propriu.
Spectacolul implica astfel doua registre, unul pe scena si altul in sala, spectatorii au rol pasiv, oferind insa greutate tocmai prin factorul de echilibru.
Rolul final al spectatorilor este, de fapt, momentul in care, la sfarsitul povestii, animalele coboara de pe scena, in public, spunand la unison: Am fost mutati intr-un grajd nou! Vechiul grajd, cel de pe scena, a fost ocupat de oamenii care, se pare, invatasera lectia despre iubire, acceptare, despre viata.
Cu toate acestea, putin deranjanta este trimiterea obsesiva in realitatea romaneasca, replici gen "am pierdut la Caritas" fiind oarecum fortate si nefiresti in spatiul scenic.
Roluri inaltatoare garanteaza calitatea si valoarea acestui spectacol, interpretate magistral de Irina Mititelu, Volin Costin, Gheorghe Frunza, Cristina Ciofu, Sorin Coifu, Cezar Amitroaie.
INTERVIU CU Clara Aruştei: Cezar Ivănescu era un om profund credincios!
-Era Cezar Ivănescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu răbdare, cu dragoste?
CLARA ARUŞTEI: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.
Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Toţi cei care au rezonat intelectual cu Cezar Ivănescu au simţit că este o persoană cu totul specială care degaja o căldură umană aparte şi au „beneficiat“de erudiţia sa înspăimântătoare şi de dorinţa sa continuă de a fi în armonie şi comunicare cu persoanele la care ţinea, oferea întotdeauna, cu gentileţe, prietenilor dar şi oamenilor necunoscuţi cu care interacţiona zilnic, de la cizmar la vânzătorul de cartofi din piaţă, poziţia de egal al său. Poeta Gabriela Creţan declara recent într-un interviu publicat în revista Discobolul că „Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi“.
Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea…, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil. Avea şi foarte multe proiecte, tocmai îi apăruse în anul 2007 o antologie de poeme în limba albaneză (Lojë Dashurie), la editura Ora din Tirana (condusă de Besnik Mustafaj, intelectual rafinat şi scriitor cu un discurs extrem de fin şi intelectualizat, fost ministru de externe al Albaniei, acum deputat în Parlamentul Albaniei). Cezar Ivănescu a fost primit triumfal, lansarea cărţii sale a fost un succes şi s-a desfăşurat în holul mare al Operei din Tirana, în prezenţa multor personalităţi, intelectuali albanezi care studiaseră în România, iubitori de poezie, diplomaţi, sala a fost plină în ciuda ploii de afară. Besnik Mustafaj a declarat atunci că mai întâi a fost cucerit de poezia lui Cezar Ivănescu şi apoi, după ce l-a şi cunoscut pe poet ca om, a fost încântat de erudiţia sa şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii, i-a propus să accepte „să devină candidatul Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatura“. Asta a fost partea glorioasă şi văzută a acelei vizite, partea necunoscută încă este aceea că Cezar Ivănescu a făcut acest drum cu mari eforturi fizice şi din dorinţa de a reajunge pe târâmul patriei mamei sale, Albania. Slăbise foarte mult (în urma atacului inuman la care l-a expus Mircea Dinescu pe 29 ian. 2008) şi era epuizat, ajunsese să meargă sprijinindu-se într-un baston, tot drumul însă nu s-a plâns nicio clipă, radia de fericire, a râs, ne-a cântat în italiană şi în română, ne-a povestit bancuri şi întâmplări cu scriitori. În vară urma să se întoarcă pe malul lacului „luminos“, la Pogradec, pentru a reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Iată ce nota pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău: „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“ era fila de început a viitoarei sale cărţi: Amintiri din Pădurea Vieneză, carte rămasă neterminată despre Albania. Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii… Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.
- O poveste emoţionantă cu Don Cezar?
- Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.
- Puţini, prea puţini români ştiu ce s-a înâmplat cu Poetul în timpul mineriadei. Poţi povesti, spre înţelegerea tuturor, cum s-a întors Cezar Ivănescu atunci acasă? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?
- Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.
Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)
Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.
- De ce cânta Poetul?
- Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.
- Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?
- Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci“.
- Îi plăcea să bea cafea, să revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?
- Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.
- De cine crezi că îi este dor acum?
- Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.
CLARA ARUŞTEI: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.
Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Toţi cei care au rezonat intelectual cu Cezar Ivănescu au simţit că este o persoană cu totul specială care degaja o căldură umană aparte şi au „beneficiat“de erudiţia sa înspăimântătoare şi de dorinţa sa continuă de a fi în armonie şi comunicare cu persoanele la care ţinea, oferea întotdeauna, cu gentileţe, prietenilor dar şi oamenilor necunoscuţi cu care interacţiona zilnic, de la cizmar la vânzătorul de cartofi din piaţă, poziţia de egal al său. Poeta Gabriela Creţan declara recent într-un interviu publicat în revista Discobolul că „Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi“.Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea…, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil. Avea şi foarte multe proiecte, tocmai îi apăruse în anul 2007 o antologie de poeme în limba albaneză (Lojë Dashurie), la editura Ora din Tirana (condusă de Besnik Mustafaj, intelectual rafinat şi scriitor cu un discurs extrem de fin şi intelectualizat, fost ministru de externe al Albaniei, acum deputat în Parlamentul Albaniei). Cezar Ivănescu a fost primit triumfal, lansarea cărţii sale a fost un succes şi s-a desfăşurat în holul mare al Operei din Tirana, în prezenţa multor personalităţi, intelectuali albanezi care studiaseră în România, iubitori de poezie, diplomaţi, sala a fost plină în ciuda ploii de afară. Besnik Mustafaj a declarat atunci că mai întâi a fost cucerit de poezia lui Cezar Ivănescu şi apoi, după ce l-a şi cunoscut pe poet ca om, a fost încântat de erudiţia sa şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii, i-a propus să accepte „să devină candidatul Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatura“. Asta a fost partea glorioasă şi văzută a acelei vizite, partea necunoscută încă este aceea că Cezar Ivănescu a făcut acest drum cu mari eforturi fizice şi din dorinţa de a reajunge pe târâmul patriei mamei sale, Albania. Slăbise foarte mult (în urma atacului inuman la care l-a expus Mircea Dinescu pe 29 ian. 2008) şi era epuizat, ajunsese să meargă sprijinindu-se într-un baston, tot drumul însă nu s-a plâns nicio clipă, radia de fericire, a râs, ne-a cântat în italiană şi în română, ne-a povestit bancuri şi întâmplări cu scriitori. În vară urma să se întoarcă pe malul lacului „luminos“, la Pogradec, pentru a reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Iată ce nota pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău: „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“ era fila de început a viitoarei sale cărţi: Amintiri din Pădurea Vieneză, carte rămasă neterminată despre Albania. Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii… Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.
- O poveste emoţionantă cu Don Cezar?
- Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.
- Puţini, prea puţini români ştiu ce s-a înâmplat cu Poetul în timpul mineriadei. Poţi povesti, spre înţelegerea tuturor, cum s-a întors Cezar Ivănescu atunci acasă? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?
- Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.
Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)
Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.
- De ce cânta Poetul?
- Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.
- Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?
- Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci“.
- Îi plăcea să bea cafea, să revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?
- Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.
- De cine crezi că îi este dor acum?
- Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.
Vorba lui Eminescu: Neamul nevoii!
Ne place tot mai mult sa ne dam cu parerea, chiar daca este o pare
re exprimata execrabil, intr-o limba romana siluita la drumul mare. Parca niciodata, in ultimii 50 de ani cel putin, nu ne-am confruntat cu asemenea incultura, analfabetism, dublat de o ignoranta uriasa, incurajata mediatic, dupa principiul: stiu ca esti prost, dar contezi la numar.
Moderatori TV fara nici o logica, doar buni si repede vorbitori, inaltati in proprii ochi doar pentru ca ataca fara mila, si uneori nesimtire, subiecte de asa-zis interes public, cu invitati dupa chipul si asemanarea lor…
Mi s-a intamplat sa urmaresc, zile la rand, o moderatoare care vorbea mai mult decat invitatii, invitati care oricum habar nu aveau de ce sunt acolo, insa aceeasi persoana tacea profund si aproape sforaitor cand, neinspirata, a adus in studio doi oameni inteligenti, destepti, cu charisma si oarece har.
Explicatia? Simplu: nu mai reusea sa deschida gura, pentru ca abia intelegea despre ce se vorbeste, pentru ca cei doi discutau minunat intre ei, spre deliciul spectatorilor.
In 20 de ani, vom fi un popor semianalfabet, semiinteligent, lovit de debilitate. Ce mai conteaza?
re exprimata execrabil, intr-o limba romana siluita la drumul mare. Parca niciodata, in ultimii 50 de ani cel putin, nu ne-am confruntat cu asemenea incultura, analfabetism, dublat de o ignoranta uriasa, incurajata mediatic, dupa principiul: stiu ca esti prost, dar contezi la numar.Moderatori TV fara nici o logica, doar buni si repede vorbitori, inaltati in proprii ochi doar pentru ca ataca fara mila, si uneori nesimtire, subiecte de asa-zis interes public, cu invitati dupa chipul si asemanarea lor…
Mi s-a intamplat sa urmaresc, zile la rand, o moderatoare care vorbea mai mult decat invitatii, invitati care oricum habar nu aveau de ce sunt acolo, insa aceeasi persoana tacea profund si aproape sforaitor cand, neinspirata, a adus in studio doi oameni inteligenti, destepti, cu charisma si oarece har.
Explicatia? Simplu: nu mai reusea sa deschida gura, pentru ca abia intelegea despre ce se vorbeste, pentru ca cei doi discutau minunat intre ei, spre deliciul spectatorilor.
In 20 de ani, vom fi un popor semianalfabet, semiinteligent, lovit de debilitate. Ce mai conteaza?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
!Mori cu adevarat cand incepe sa te uite lumea... Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satu... -
Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult d... -
Am vorbit astazi cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, despre casa lui Eminescu de la Varatec. Stia despre ce este vorba si sen... -
Nu stiu cum ajung – din nou – la Varatec. Din capatul satului alb de maici pana sus, in casuta de sub padure, am timp sa ma dezmeticesc. Am ... -
e ger în triste calendare sfinţii se dau orbilor cu împrumut în zadar am pîndit labirintul Poetul îşi poartă paşii îndărăt zar caldarîm...
-
”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantastic... -
Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfe...
-
Mănăstirea "Sfânta Treime" Guranda este situată la 40 km de oraşul Botoşani, pe drumul naţional 29D. A fost înfiinţată în anul 1... -
In primavara anului 2002, cand s-a intors Maica Benedicta de la Bucuresti, mi-a zis ca este foarte bucuroasa pentru ca a venit la ea, la Buc... -
Locului i se spune "Dealul Bisericii" pentru ca pe acest deal au existat schituri cu obste de calugari fiind distruse din cauza v...