Blogul Razboi intru cuvant marcheaza cei 3 ani care se implinesc pe 9 iunie 2011 de cand IPS Teofan slujeste ca Mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Surpriza (chiar surpriza!!) a fost sa descopar ca postarea de care amintesc aduce in prim plan textul Ingerul si preoteasa, precum si postarea in legatura cu discutia pe care am avut-o cu IPS Teofan despre casa de la Varatec:
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/06/09/ips-teofan-3-ani-de-slujire-ca-mitropolit-al-moldovei-si-bucovinei-intru-multi-ani/
Scriu aceste randuri pentru ca tin sa redau un mesaj postat pe Razboi intru cuvant de cineva semnat: Roman Ortodox in Franta:
“O femeie mai saraca cu duhul ii prinde barba si i-o saruta, in mirarea si chiar stupefactia celor mai seriosi de fata. IPS Teofan zambeste. Nicio clipa nu se arata deranjat, nu se grabeste, nu isi iuteste uitatura.”
Intr-adevar gestul femeii starneste zambete, dar nu pentru ca ar fi “saraca cu duhul” (in intelesul frazei din text: lipsita de intelegerea ca nu trebuie sa faca asa ceva) si prin aceasta fiind mai putin “serioasa” precum ceilalti, care au fost de fata. Starneste zambete, ca atunci cand vedem niste copii facand gesturi, in simplitatea inimii lor.
Iar acesta intamplare ma face sa ma gandesc cum, de asemeni, o femei din multime, venind pe la spate, indraznind, s-a atins de poala Mantuitorului, si El, i-a spus: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.”
Acum, ce-i drept, femeia s-a atins, nu de poalele hainelor arhieresti ale IPS Teofan, ci de barba lui. Asa ca, mergand mai departe mi-am amintit Psalmul 132:Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui.. Si cautand la talcuirea Sfintilor Parinti vedem ca Sfantul Maxim zice: “Mirul este Duhul Sfant, iar capul e mintea, iar barba lui Aaron, ratiunea care taie patimile si ierurghiseste lui Dumnezeu faptele cele bune; iar harul Duhului se pogoara peste marginea imbracamintei, adica filosofia practica se da prin cea morala, caci marginea imbracamintei este si sfarsitul [desavarsirea] acesteia”
Cu siguranta ca acea femeie n-a avut in vedere toata aceasta teologie, ci s-a marginit doar sa faca un gest care a fost izvorat din credinta ei, ca apropiindu-se de cele sfinte sa dobandeasca si ea o oarecare tamaduire sufleteasca, aceasta fiind, daca am lasa la o parte superstitia a la Gigi Becali…
Cu toate acestea este de remarcat gestul de cinstire a barbii, si cu atat mai mult uimeste astazi acest lucru, cand dorinta de a ajunge la asemanarea cu Chipul Mantuitorului nu se mai exprima nici prin acest lucru exterior chiar in randul unor clerici.
Si iata ca alaturi de femeia care saruta barba IPS-lui Teofan, mai vedem in acest articol descris in linii simple si copilul cu sindromul Down. Doua chipuri de oameni care cuceresc prin simplitatea inimii lor, intr-o lume in care vedem din ce in ce mai mult cum corectitudinea, normele, stass-ul, fac parte din ce in ce mai mult din cotidianul nostru. Desi nu ajuta sa-i punem in balanta pe unii si pe altii, precum s-a intamplat, conturand in antiteza atitudinea preotesei si pe cea a copilului bucuros de a darui pana si o pernauta, este totusi bine sa ne amintim, si sa incercam sa fim mai putin complicati, si prin urmare sa ne debarasam de grijile si stressul care umplu din ce in ce mai mult viata noastra, uitand pana si ca o traim.
Multumesc, om bun, pentru cuvinte de departe!
Cu IPS Teofan, despre casa lui Eminescu de la Varatec
Am vorbit astazi cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, despre casa lui Eminescu de la Varatec. Stia despre ce este vorba si senzatia mea este ca verdictul Sfintiei Sale este dat de multa vreme si, gandindu-ma adanc la acest lucru, tind sa ii dau si dreptate.
IPS Teofan mi-a spus ca nu exista niciun act care sa ateste CU CERTITUDINE ca acolo, in spatele cimitirului de la Varatec, este casa in care poposea Eminescu. Nu a spus insa niciun moment faptul ca este EXCLUS ca acela sa fi fost locul in care tragea poetul atunci cand venea in satul manastiresc, indeosebi pentru a se intalni cu Veronica. Inaltpreasfintitul spune ca maicile batrane, in trecut, au vorbit despre povestea de dragoste dintre cei doi, insa nu trebuie trecut cu vederea faptul ca, fiind vorba despre o manastire de maici, o iubire nelegitima nu avea cum sa se bucure de intelegerea comunitatii. "Maicile trebuie lasate sa isi faca treaba lor, sa se roage. Nu vor ca acolo sa se faca un muzeu, mai ales ca nu exista certitudinea faptului ca acolo a stat Eminescu. De fapt, pentru iubitorii poetului, Eminescu este peste tot, avem poezia lui. Maicile trebuie lasate acolo, sa isi vada de ale lor", mi-a spus IPS Teofan. Are dreptate Mitropolitul, au dreptate si maicile, au dreptate si iubitorii de Eminescu. Am indraznit insa a-i spune Inaltpreasfintitului ca problema trebuie lamurita si incheiata cumva, pentru ca ea starneste patimi, acuzatii si, atata timp cat nu se va discuta public, deschis si lamuritor despre acest subiect, multe dispute se vor amplifica. "Stiu, se spune ca noi nu vrem sa facem nimic", a spus IPS Teofan. "Poate ca ar trebui vorbit mai clar. Poate ca cei care se implica in aceasta disputa nu vor sa faca un muzeu acolo, ci doar atrag atentia asupra starii de degradare in care se afla casa. Daca s-ar conserva casa, pana cand se vor lua alte masuri, probabil ca ar fi un semnal bun", i-am spus Mitropolitului. Vorba ultima a Inaltpreasfintitului a fost: "Sa lasam maicile in liniste".
IPS Teofan, spuneam, are dreptate. Maicile au nevoie de liniste. Dar casa – pentru ca, repet, Sfintia Sa nu a spus niciun moment ca este exclus ca aceea sa fie casa la care tragea Eminescu – trebuie renovata. NU DARAMATA, s-a facut greseala asta la Ipotesti si in consecinta astazi avem o copie a vechii case, asa cum copii sunt mai toate obiectele ce se mai pastreaza pe acolo. E important ca acea casa de la Varatec sa ramana in picioare, chiar si ca simplu monument istoric, ca „chilie”, asa cum s-ar parea ca figureaza in Lista Monumentelor Istorice.
De partea cealalta, iata declaratia directorului Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Neamț, Adrian Alui Gheorghe, aparuta in presa nemteana.
"Sunt tot felul de poveşti referitoare la prezenţa în acel loc a lui Eminescu. Printre declaraţii ar fi cea a lui Augustin Z.N.Pop şi a Zoei Dumitrescu-Buşulenga. Nu există documente care să ateste prezenţa poetului acolo, ci doar legende. În schimb, am descoperit locul în care cu certitudine a fost casa Veronicăi Micle. Această casă a fost demolată în anul 1974; avem poze ale acelei locuinţe, precum şi o schiţă. Am avut o serie de discuţii cu reprezentanţii Consiliului Judeţean Neamţ ai Consiliului Local Agapia şi ai mănăstirii în vederea refacerii Casei Veronica Micle. Locul identificat de noi este în preajma mormântului Veronicăi şi consider că ar fi un perimetru evocator format de Pădurea de argint, Casa Muzeu «Veronica Micle» şi mormântul acesteia", a declarat Adrian Alui Gheorghe, directorul Direcţiei pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Neamţ.
Sa nu uitam ca mare parte din biografia lui Mihai Eminescu s-a realizat TOCMAI pe baza marturiilor ramase de la Augustin Z.N.Pop. Marturii care, iata, au fost valabile in alte situatii, nu si in cazul de la Varatec. Apoi, profesionalismul Doamnei Busulenga – un eminoscolog de calibru – trebuie tratat ca atare. Se stie ca si-a dedicat viata lui Eminescu si ca a tratat cu maxima seriozitate tot ce a avut legatura cu viata si opera poetului. Deci lejeritatea cu care sunt luate in discutie aceste doua marturii nu sunt un semn bun, decat daca se doreste evitarea cu gratie a adevaratei probleme. Apoi, a oferi pe mai departe o atentie "cavalereasca" Veronicai Micle pare o actiune fortata, o deturnare a atentiei si o sfidare a celor care au dreptul sa primeasca un raspuns clar. Se stie ca Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga) a suferit tocmai din cauza ca Veronica Micle (care a sfarsit, se pare, punandu-si capat zilelor, un gest de neiertat in ortodoxie) se bucura de o atentie exagerata, chiar si mormantul fiindu-i asezat in chiar curtea uneia dintre biserici.
Iata o marturie ramasa de la Maica Benedicta, care nu mai are nevoie de nicio lamurire suplimentara:
"Când am venit prima oară (n. la Văratec), trăia încă măicuţa care a fost stareţă înaintea maicii Nazaria, maica Pelaghia, care a trăit 102 ani. Eu am cunoscut-o când avea o sută de ani. Deci, asta era acum 25 de ani, ea trăise cel puţin 30 de ani în secolul trecut, ălălalt. Şi-i aducea aminte pe Creangă şi pe Eminescu, care veneau aici. Ea ne-a povestit cu gura ei, îşi amintea de hainele de şiac ale lui Creangă, tot acelea de care vorbea şi Iacob Negruzzi, în amintirile lui, dacă vă amintiţi. Şi venea cu Eminescu, care, zicea ea, avea de obicei o haină albastră. Asta n-am ştiut niciodată. Măicuţa zicea că era ucenică, tinerică de tot, fetiţă de 14-15 ani, şi ea îşi aducea aminte. Pentru că sus, spre „Schimbare”, dacă vă duceţi într-acolo, spre bisericuţa aia de sus, unde-i şi cimitirul, e o căsuţă. Acolo era casa unde trăgea Eminescu. Pe de altă parte, fireşte, era şi Veronica pe aici, pe undeva. Deci, Creangă şi Eminescu, prezenţe… Cred că mai cu seamă atunci când Eminescu era la Neamţ – că el a fost o vreme bolnav, acolo, la bolniţă la Neamţ. A fost la mănăstirea Neamţ, după ’83, bineînţeles. Şi Creangă era cel care îl vizita, îl aducea. Aceea era!".
(Cristian Curte – "Maica Benedicta Dumitrescu Bușulenga despre "aroma" Văratecului". În "Lumea Monahilor", anul II, nr. 11 (17), noiembrie 2008)
Sustin in continuare Campania Casa de la Varatec, insa cred cu tarie ca este nevoie sa se vorbeasca deschis despre acest lucru, adica Mitropolia, Manastirea Varatec, sa isi expuna clar punctul de vedere. Al meu, dupa discutia cu IPS Teofan, este ca maicile trebuie cu adevarat sa ramana in linistea manastirii, ca nu este nevoie de un muzeu la Varatec. Este insa necesara restaurarea si conservarea acelei case. Chiar si numai ca "chilie"...
IPS Teofan mi-a spus ca nu exista niciun act care sa ateste CU CERTITUDINE ca acolo, in spatele cimitirului de la Varatec, este casa in care poposea Eminescu. Nu a spus insa niciun moment faptul ca este EXCLUS ca acela sa fi fost locul in care tragea poetul atunci cand venea in satul manastiresc, indeosebi pentru a se intalni cu Veronica. Inaltpreasfintitul spune ca maicile batrane, in trecut, au vorbit despre povestea de dragoste dintre cei doi, insa nu trebuie trecut cu vederea faptul ca, fiind vorba despre o manastire de maici, o iubire nelegitima nu avea cum sa se bucure de intelegerea comunitatii. "Maicile trebuie lasate sa isi faca treaba lor, sa se roage. Nu vor ca acolo sa se faca un muzeu, mai ales ca nu exista certitudinea faptului ca acolo a stat Eminescu. De fapt, pentru iubitorii poetului, Eminescu este peste tot, avem poezia lui. Maicile trebuie lasate acolo, sa isi vada de ale lor", mi-a spus IPS Teofan. Are dreptate Mitropolitul, au dreptate si maicile, au dreptate si iubitorii de Eminescu. Am indraznit insa a-i spune Inaltpreasfintitului ca problema trebuie lamurita si incheiata cumva, pentru ca ea starneste patimi, acuzatii si, atata timp cat nu se va discuta public, deschis si lamuritor despre acest subiect, multe dispute se vor amplifica. "Stiu, se spune ca noi nu vrem sa facem nimic", a spus IPS Teofan. "Poate ca ar trebui vorbit mai clar. Poate ca cei care se implica in aceasta disputa nu vor sa faca un muzeu acolo, ci doar atrag atentia asupra starii de degradare in care se afla casa. Daca s-ar conserva casa, pana cand se vor lua alte masuri, probabil ca ar fi un semnal bun", i-am spus Mitropolitului. Vorba ultima a Inaltpreasfintitului a fost: "Sa lasam maicile in liniste".
IPS Teofan, spuneam, are dreptate. Maicile au nevoie de liniste. Dar casa – pentru ca, repet, Sfintia Sa nu a spus niciun moment ca este exclus ca aceea sa fie casa la care tragea Eminescu – trebuie renovata. NU DARAMATA, s-a facut greseala asta la Ipotesti si in consecinta astazi avem o copie a vechii case, asa cum copii sunt mai toate obiectele ce se mai pastreaza pe acolo. E important ca acea casa de la Varatec sa ramana in picioare, chiar si ca simplu monument istoric, ca „chilie”, asa cum s-ar parea ca figureaza in Lista Monumentelor Istorice.
De partea cealalta, iata declaratia directorului Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Neamț, Adrian Alui Gheorghe, aparuta in presa nemteana.
"Sunt tot felul de poveşti referitoare la prezenţa în acel loc a lui Eminescu. Printre declaraţii ar fi cea a lui Augustin Z.N.Pop şi a Zoei Dumitrescu-Buşulenga. Nu există documente care să ateste prezenţa poetului acolo, ci doar legende. În schimb, am descoperit locul în care cu certitudine a fost casa Veronicăi Micle. Această casă a fost demolată în anul 1974; avem poze ale acelei locuinţe, precum şi o schiţă. Am avut o serie de discuţii cu reprezentanţii Consiliului Judeţean Neamţ ai Consiliului Local Agapia şi ai mănăstirii în vederea refacerii Casei Veronica Micle. Locul identificat de noi este în preajma mormântului Veronicăi şi consider că ar fi un perimetru evocator format de Pădurea de argint, Casa Muzeu «Veronica Micle» şi mormântul acesteia", a declarat Adrian Alui Gheorghe, directorul Direcţiei pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Neamţ.
Sa nu uitam ca mare parte din biografia lui Mihai Eminescu s-a realizat TOCMAI pe baza marturiilor ramase de la Augustin Z.N.Pop. Marturii care, iata, au fost valabile in alte situatii, nu si in cazul de la Varatec. Apoi, profesionalismul Doamnei Busulenga – un eminoscolog de calibru – trebuie tratat ca atare. Se stie ca si-a dedicat viata lui Eminescu si ca a tratat cu maxima seriozitate tot ce a avut legatura cu viata si opera poetului. Deci lejeritatea cu care sunt luate in discutie aceste doua marturii nu sunt un semn bun, decat daca se doreste evitarea cu gratie a adevaratei probleme. Apoi, a oferi pe mai departe o atentie "cavalereasca" Veronicai Micle pare o actiune fortata, o deturnare a atentiei si o sfidare a celor care au dreptul sa primeasca un raspuns clar. Se stie ca Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga) a suferit tocmai din cauza ca Veronica Micle (care a sfarsit, se pare, punandu-si capat zilelor, un gest de neiertat in ortodoxie) se bucura de o atentie exagerata, chiar si mormantul fiindu-i asezat in chiar curtea uneia dintre biserici.
Iata o marturie ramasa de la Maica Benedicta, care nu mai are nevoie de nicio lamurire suplimentara:
"Când am venit prima oară (n. la Văratec), trăia încă măicuţa care a fost stareţă înaintea maicii Nazaria, maica Pelaghia, care a trăit 102 ani. Eu am cunoscut-o când avea o sută de ani. Deci, asta era acum 25 de ani, ea trăise cel puţin 30 de ani în secolul trecut, ălălalt. Şi-i aducea aminte pe Creangă şi pe Eminescu, care veneau aici. Ea ne-a povestit cu gura ei, îşi amintea de hainele de şiac ale lui Creangă, tot acelea de care vorbea şi Iacob Negruzzi, în amintirile lui, dacă vă amintiţi. Şi venea cu Eminescu, care, zicea ea, avea de obicei o haină albastră. Asta n-am ştiut niciodată. Măicuţa zicea că era ucenică, tinerică de tot, fetiţă de 14-15 ani, şi ea îşi aducea aminte. Pentru că sus, spre „Schimbare”, dacă vă duceţi într-acolo, spre bisericuţa aia de sus, unde-i şi cimitirul, e o căsuţă. Acolo era casa unde trăgea Eminescu. Pe de altă parte, fireşte, era şi Veronica pe aici, pe undeva. Deci, Creangă şi Eminescu, prezenţe… Cred că mai cu seamă atunci când Eminescu era la Neamţ – că el a fost o vreme bolnav, acolo, la bolniţă la Neamţ. A fost la mănăstirea Neamţ, după ’83, bineînţeles. Şi Creangă era cel care îl vizita, îl aducea. Aceea era!".
(Cristian Curte – "Maica Benedicta Dumitrescu Bușulenga despre "aroma" Văratecului". În "Lumea Monahilor", anul II, nr. 11 (17), noiembrie 2008)
Sustin in continuare Campania Casa de la Varatec, insa cred cu tarie ca este nevoie sa se vorbeasca deschis despre acest lucru, adica Mitropolia, Manastirea Varatec, sa isi expuna clar punctul de vedere. Al meu, dupa discutia cu IPS Teofan, este ca maicile trebuie cu adevarat sa ramana in linistea manastirii, ca nu este nevoie de un muzeu la Varatec. Este insa necesara restaurarea si conservarea acelei case. Chiar si numai ca "chilie"...
Primii comunisti din Romania...
La instalarea comunismului in Romania, partidul avea foarte putini membri. Este foarte important de precizat care au fost cei dintai care au pactizat cu PCR; acestia n-au fost altii decat ungurii, cei care s-au inzestrat cu carnete rosii de partid spre a se pune la adapost in dorinta lor acerba de a pune mana pe Ardeal. Insa, in anul 1946, acestia s-au lovit de rezistenta studentimii din Cluj, care a facut o greva de aproape trei saptamani condusa de un calugar student la Medicina, Bartolomeu Valeriu Anania, ce a facut sa-i aduca la tacere pe unguri prin acest protest pasnic, intreprins numai pentru a arata apartenenta Ardealului la Romania. Dupa unguri si-au facut carnete de partid tiganii, urmati de cei mai corupti oameni ai satelor si oraselor care s-au pus in slujba intunericului, neluand seama daca partidul le cerea sa tradeze si pe cele mai apropiate rude, chiar si pe cei care in timpul vietii le-au facut de multe ori atat de doritul bine. Oricum, primii ministri si primii membri PCR nu erau romani.
Ieromonah Siluan Antoci, in cartea "Monahii ortodoxe purtatoare de lumina in intunericul comunist"
Ieromonah Siluan Antoci, in cartea "Monahii ortodoxe purtatoare de lumina in intunericul comunist"
Parintele Arsenie Papacioc: "Preot m-au facut la o manastire de maici, langa Botosani, la Agafton"
"Parintele Petroniu (nota mea: Parintele Petroniu Tanase, traitor multi ani la Sfantul Munte, a trecut la Domnul pe 22 februarie 2011) imi este nas de calugarie. Am evlavie la el. Chiar in noaptea cand m-a calugarit, la Manastirea Antim, in 1948, el a tras la sorti numele de Arsenie. Nici pe mine, nici pe staret - Parintele Benedict Ghius - nu ne-a lasat sa tragem. El a tras sortul din caciula. Iar eu, fiind in biserica in mantie, m-am dus la strana sa vad cand cade Sfantul Arsenie; si l-am gasit pe 8 mai, odata cu Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul. Iar ziua in care am fost calugarit era 26 septembrie. Tot Sfantul Ioan Evanghelistul! Cand am vazut, m-am cam speriat. Exact la un an, tot de Sfantul Ioan Evanghelistul, m-au facut preot. Si-am zis: ma urmareste Apostolul iubirii! Preot m-au facut la o manastire de maici, langa Botosani, la Agafton, pentru ca acolo era slujba arhiereasca".
(Parintele Arsenie Papacioc in dialog cu Arh. Ioanichie Balan)
Medicul Pavel Chirila la Botosani, Conceptul de medicina crestina. 1 mai 2011
In Geneza, cap. 1, apar aceste expresii: "Si a vazut Dumnezeu ca este bine si a fost asa". Acum 50 de ani, dupa mii de ani de la Creatie, omul a gandit ca Dumnezeu nu a facut bine plantele la Creatie, si s-a apucat sa modifice plantele, exact in genele lor, sa faca o planta mai buna decat a fost facuta la Creatie. Ca si cand, fiind un Dumnezeu al perfectiunii, a facut ceva imperfect la Creatie. Asa au aparut organismele modificate genetic, au fost introduse in alimentatia omului. Pana in momentul de fata se cunosc doua boli provocate de aceste plante: cancerul si alergiile. Acum doua saptamani, a fost o cearta la Academia de Stiinte Agricole, marea majoritate a oamenilor de stiinta agronomi, probabil indrumati din Occident, au sustinut ca si Romania trebuie sa introduca OMG. Scriptura vorbeste despre alimentatia omului pana la Potop, si anume semintele ierburilor si roadele pamantului, adica cerealele si fructele. Studiile contemporane arata ca cerealele si fructele sunt cele mai valoroase alimente de pe pamant, cu care omul poate supravietui cel mai mult, in aceste tipuri de alimente se gaseste totul, de la aminoacizii cei mai valorosi, pana la minerale, vitaminele cele mai vaoroase.
Cancerul
Cancerul este o boala care trebuie tratata prin toate metodele care exisa, si citostatice, si operatie si terapii naturiste, fiecare cu rolul ei. Medicina naturista poate interveni in componenta imunitara a cancerului.
Pacat si boala
Doar in cateva situatii gasim o situatie directa intre pacat si boala. Celelalte cauze care nu sunt pacate nu actioneaza specific, si e normal sa fie asa, pentru ca omul trebuie sa inteleaga ca orice pacat poate produce orice boala, si ca orice boala a carei cauza este pacatul trebuie inteleasa si asumata ca atare.
Cereale si fructe
Alimentatia viitorului, a prezentului si a trecutului este una singura, cea naturala. Alimentatia integrala, alimentatia nerafinata, faina integrala, lapte integral, sare integrala, nu margarina, ci ulei presat la rece, nu ulei rafinat, ulei presat la rece.
Cu plante modificate genetic nu s-a hotarat inca nimic, dar probabil le vor introduce, pentru ca se vor supune directivelor internationale.
O planta pe langa corp nu trateaza o boala, iar in efectul magic al plantei nu trebuie sa crezi.
Despre psihologie
Poate fi folosita in practica catehetica? Psihologia laica, stiintifica, academica, se spune ca a scos cei mai multi oameni din biserica, este o stiinta care trebuie crestinata, este o cale prin care este atacat sufletul bolnavului. Sunt multi psihiatri interesati. Am organizat un curs cu psihologii, am vazut dorinta lor de a invata, dar nu le-a predat nimeni in scoala asa ceva. Scoala de psihologie are multe indicatii contrare conceptului de psihologie crestina.
Suplimentele alimentare
Suplimentele alimentare care au invada piata: luam suplimente alimentare daca ne lipseste ceva din corp. Conceptul de medicina crestina nu trateaza oamenii sanatosi. "Oamenii sanatosi nu au nevoie de doctor”, spune un verset peste care se trece usor, dar are multe semnificatii. Asistam la incalcarea acestui verset, incalcare care aduce mii de boli. Se obisnuieste sa se faca o profilaxie a bolilor, dar dezvolta ceea ce numim inductie patogenetica. Aceste plante, luate fara sa aiba omul nevoie, dezvolta niste simptome, reactii alergice.
Educatia sexuala si ortodoxia
Ministerul Sanatatii a vrut sa scoata 10.000 de caiete metodologice, cu descriere amanuntita asupra practicii sexuale, pentru elevi. La intiativa Mitropolitului Teofan, care pe atunci era la Craiova, am reusit sa impiedicam aceasta intiativa guvernamentala. Am fost priviti ca fundamentalisti, groaznici, duri, ca nu intelegem binele pe care vor ei sa il faca. Nu trebuie sa vedem asa. Noi suntem datori sa spunem punctul de vedere al dogmei si moralei crestine. Crestinismul este o religie maximalista, ofera si pretinde maxuimul. Fiecare om atinge ce nivel poate. Dumnezeu nu se supara pe om, fiecare om are sansa manturii. Nu este bine si normal ca religia ortodoxa, prin reprezentantii ei, sa scada aceasta stacheta. Religia ortodoxa nu este o religie a relaxarii, ci una a ascezei, fiecare om in masura care poate…
Vaccinul, o afacere!
Vaccinul contra cancerului de col uterin. Nu sunt de acord. Fiecare mama face ce doreste, dar acum doi ani, cand s-a achizitionat acest vaccin, am primit de la universitatile americane studii. In America, in fiecare an, 6 milioane de femei cu virusul uman papiloma, dintre acestea 0,84 % au si cancer uterin. Tot in America, 3.800 de femei fac anual cancer, 80 la suta dintre ele au si papiloma. Nu trebuie sa fii specialist, din aceste 4 cifre intelegi ca nu papiloma da cancer, ci cancerul dezvolta… Bazat pe aceste studii, vaccinul este o farsa, spun oamenii de stiinta. S-a dovedit mai tarziu, dupa ce au acordat Premiul Nobel pentru acest virus, la cateva luni procuratura suedeza a anchetat Comitetul Nobel pentru frauda. Ancheta nu e finalizata inca. Eu am iesit pe 4 posturi TV, am spus aceste lucruri. Am declansat o suparare mare. 24 milioane de euro costase vaccinul! De marti pana joi, de cand am vorbit public, vaccinarea s-a oprit la 3,2 % din cat vizau ei. Dupa un an, pregatind o noua campanie, cu gripa porcina sau aviara, nu mai conteaza animalul, am primit o citatie de la Colegiul Medicilor, unde am fost acuzat ca vorbesc impotriva vaccinurilor si ca imi suspenda dreptul de libera practica. Eu cunosteam legea colegiilor. Daca imi ridicau libera practica insemna ca ma cerceteaza pentru opinie. Eu imi exprimam parerea despre un medicament sau o boala. Acum o luna, la TV, o jurnalista l-a intreb pe un invitat: in iunie expira vaccinurile, au costat milioane de euro. Cine raspunde pentru acesti bani care s-au dat degeaba? Invitatul a raspuns: domnul Chirila, el a convins populatia sa nu se vaccineze. V-am spus asta nu ca sa va impresionez, ci ca sa intelegeti ca este si o mare afacere la mijloc.
Trup si suflet
Sa nu cadem in extrema aceasta, prin care sa acordam trupului o importanta mai mare decat o are el de fapt. Sufletul este determinant, cu toate manifestarile lui.
Se transmite cauza spirituala a bolilor?
Noul Testament introduce o teologie a persoanei, cum nu a mai existat pe pamant, atat de profunda si de aplicata la persoana umana, dar nu exista nimic, conform credintei noastre ortodoxe, care sa cada de la parinti la copii. Nu va sfatuiesc sa credeti in aceasta idee, in cazul acesta am practica o religie fatalista, ceea ce este total gresit. Fiecare suflet are in fata lui Dumnezeu dreptul la mantuire personala, in momentul in care incepem sa le dam pe seama bunicilor, generatiilor, nu mai este teologia crestina.
Spitalul Christiana
S-a nascut din initiativa unui grup de medici si preoti, cu scopul de a avea un spital unde se poate aplica conceptul de medicina crestina. Medicii si preotii lucrau impreuna, maicile asistau bolnavii, un an de zile s-a citit Psaltirea continuu in spital. La un moment dat a fost distrus printr-o actiune samavolnica, in care au fost antrenate 18 comisii de control, ministere, corp de control al Guvernului, Garda Financiara, Curtea de conturi. Au luat cele 5000 de boli de observatie ale bolnavilor, intr-o noapte, au extras din interior adeverinte de somaj, cupoane de pensii, apoi ne-au imputat sute de milioane de lei, in anii 94, pe motiv ca internarile au fost neregulamentare, deoarece lipsesc taloane de pensii si adeverinte, pe care ei le-au extras si le-au dat foc intr-o noapte, in curtea spitalului. Cine era in spatele acelei actiuni nu m-am lamurit, am avut doar banuieli, mai multe zvonuri pentru care nu am dovezi. Conceptul de medicina crestina, care a inmugurit in acel spital, cu vindecari miraculoase care s-au produs, exista in continuare, le-am prezentat in fata dvs., si are perspective frumoase. Cand am infiintat Centrul medical Christiana am comis o greseala majora. In 90, fara venit, fara legea sponsorizarii, am acceptat sa lucram cu statul, Ministerul Sanatatii. Ne-au prevenit multi straini sa nu ne asociem cu statul. Dupa 15 ani am infiintat Spitalul Sf. Irina, merge foarte bine entru ca e fara stat. Am castigat un proiect european, noi trebuie sa contribuim cu 1 milion de euro, probabil ii vom achita, cu ajutorul lui Dumnezeu, este primul centru de recuperare oncologica in Romania, va reusri pentru ca este fara stat.
Griul incoltit il luam primavara, la iesirea din iarna, oamenii astenici, la ciclu, la convalescenti, dar nu la cancer.
Cineva e foarte revoltat ca toate alimentele contin aditivi. E foarte bine ca sunteti revoltat, mai aveti un lucru de facut: sa nu le consumati!
De ce se imbolnavesc si copiii? De ce se imbolnavesc si sfintii...
Inseminarile in vitro sunt acceptate de BOR, intreaba cineva. Biserica nu s-a pronuntat, eu sunt impotriva, din mai multe motive, nu avem timp sa le dezvoltam.
Biometria la romani
Biometria aplicata pasapoartelor romanesti este cea mai performanta din lume, cip-ul acela dezvolta cred ca 56 de pagini scrise, un pasaport nemtesc dezvolta numai 6 pagini. Din pacate, toate sinoadele ortodoxeale altor tari sunt impotriva Biometriei, toti parlamentarii altor tari sunt impotriva biometriei. Guvernul Romaniei a fost de acord cu biometria, parlamentarii romani au fost de acord, Sindul nostru a fost de acord, parlamentarii nostri din parlamentul European au fost de acord cu biometria, iar poporul nu a reusit sa se opuna vehement biometriei. Ce meritam aceea avem!
Sarea iodata
In 2002, Guvernul roman a dat o hotarare unica in lume, prin care obliga populatia sa manace sare iodata, asemenea hotarare nu a mai existat, nimeni din lume nu si-a permis sa oblige poporul lui sa manance ce vrea Guvernul. S-a produs in Romania, o tara foarte originala din multe puncte de vedere. Sarea iodata, cu obligatia de a fi mancata de poporul roman, ca si cum Guvernul s-a gandit intens la starea de sanatate a poporului sau. In lume au fost 3 experimente cu iodarea sarii, intr-un catun, intr-o scoala si o provincie din Australia. Experimentul: au facut analize si au vazut ca a crescut cancerul, hipertiroidia, au crescut alergiile la iod, deci o catastrofa. Hotararea de Guvern s-a dat, dupa cateva saptamani am publicat un articol, am scris despre cele 3 experimente, si am primit un telefon de la Politia sanitara din minister. Dumneata obisnuiesti des sa vobesti impotriva Guvernului? Obisnuiesc, am raspuns. O sa-ti iau dreptul de a vorbi in public. Era, saraca, ori naiva ori nu era in toate facultatile, pentru ca nu poti pune pumnul in piept. M-am dus la ea, pentru ca m-a chemat, am incercat sa ii prezint studiile. Ea a incercat sa ma contrazica, dar nu cu argumente stiintifice.. ci in genul Ministerul Sanatatii este preocupat.... La un moment dat am zis: eu nu inteleg nimic din ce spui dumneata, dumneata nu intelegi nimic din ce spun eu. Sotia mea, medic cercetator alergolog, a lucrat ani la rand in acest domeniu si are o alergie la iod. Era sa faca soc anafilactic dupa ce a fost data cu iod la o infectie. Sotia mea va acumula mai mult iod in organism in urma hotararii de Guvern. Daca face un soc anafilactic, indiferent ca moare sau nu, eu vin si te strang de gat. Acum ai inteles?, i-am spus. Da, dar stati linistit, o sa dam o noua hotarare de Guvern, prin care pregatim si sare normala, la farmacie, cu reteta. Doamna, farmaciile, de cand au aparut, vand medicamente, nu alimente. In 2006 am refacut statistica, si am constata ca bolile de tiroida in Rom au crescut, cancerul de tiroida s-a dublat, alergiile au crescut de vreo 3 ori, iar hipotiroidia, pentru care de fapt se luase masura, a ramas nechimbata. Am publicat din nou aceste rezultate. Chiar a doua zi, am rugat ziaristul sa faca pagina mare, cu titlul: Guvernul baga cancerul in tiroida romanilor. Poporul roman nu a rectionat deloc, nici macar un telefon nu a primit ziaristul, ca a crecut de doua ori cancerul! Ministerul Sanatatii nu a reactionat, nu au fost agresivi, ci indiferenti. Guvernul a fost singurul care a reactionat: a dat o noua hotarare de Guvern, prin care a dublat cantitatea de iod in sare! Apoi, a mai revenit cu o masura, prin care dadeau voir si magazinelor naturiste sa vanda sare fara iod.
In Scriptura, se spune ca fiecare pacat poate genera oricare boala, dar mai exista ceva, 3 sinucideri, a lui Iuda si 2 in Vechiul testament. Toate 3 legate de o tradare. Acesta este un caz unde foarte precis se arata cauza spirituala a bolii.
Pilda de la Parintele Argatu
Sotia mea, pe vremea comunistilor, fiind un alergolog renumit, a plecat cu o bursa in America. A mers la Parintele Argatu si i-a spus: Parinte, am ocazia sa raman in Occident, ce sa fac? I-a raspuns Parintele Argatu: daca ramai in Occident vei trai in lumea dreptilor, daca te intorci in Romania vei trai in lumea sfintilor.
Cafeaua
Cafeaua nu e nociva deloc! Cu conditia sa fie bio, nu tratata cu chimicale, nu cu arome sintetice. Nefiarta, ci infuzata! Numai romanii fac cafea la ibric, e foarte toxica. Sa fie indulcita cu miere, sa fie tratata si cu un pic de lapte.
Dr. Pavel Chirila la Botosani, duminica, 1 mai
Intalnire cu medicul care l-a ingrijit, in ultimul an de viata, pe filosoful Petre Tutea! Protopopiatul Botosani organizeaza duminica, 1 mai, ora 18:00, la Teatrul Mihai Eminescu, intalnirea duhovniceasca "Conceptul de medicina crestina".Conferinta va fi sustinuta de Prof. Univ. Dr. Pavel Chirila, medic crestin, cel care i-a fost alaturi filosofului Petre Tutea. Intrarea este libera.
Prof. Dr. Pavel Chirila este directorul Centrului Medical Naturalia si profesor de Bioetica crestina - doctor in stiinte medicale, medic primar medicina interna.
Este, de asemenea, presedinte la Asociatia Romana a Medicilor Fitoterapeuti (ARMF), o asociatie pentru medicii si farmacistii pasionati de fitoterapie.
Doctorul Pavel Chirila isi propune sa promoveze statutul medicului fitoterapeut in contextul actual al practicii medicale din Romania.
A fost medic la Policlinica "Gh. Marinescu" din Bucuresti, la Clinica Medicala a Spitalului de Urgenta din Bucuresti. Medic cercetator principal gradul I la Institutul de Medicina Interna "N. Gh. Lupu" al Academiei de Stiinte Medicale din Bucuresti, precum si medic cercetator principal gradul I la Centrul de Medicina Sociala "Christiana" Bucuresti (spital desfiintat intre timp!)
Este medic naturist (doctor de medicina naturala), un practician al medicinei crestine si autor al mai multor lucrari de specialitate. In cartea "Spitalul crestin", la care este coautor, dr. Pavel Chirila contureaza imaginea unei institutii care are in centru, ca o inima, biserica.
Pe langa Centrul Medical Naturalia a reusit sa ridice, cu sprijinul Comisiei Europene si al unor fundatii caritabile, singurul asezamant de tratare a bolnavilor de cancer si leucemie in faza terminala, Centrul de Ingrijiri Paliative "Sfanta Irina". In prezent este medic primar la Centrul Medical Naturalia.
Interviu cu Parintele Justin: Mesaj de Sfintele Pasti catre credinciosi
Părinte, cum vedeţi pericolul societăţii electronice, mai ales că acum se introduce în sistemul economic semnătura electronică pentru firme, deocamdată, prin care se plătesc taxele către stat, urmând ca în timp să fie obligatorie pentru fiecare cetăţean?
Semnătura aceasta electronică consider că este ultimul jug pe care acest sistem i-l pune omului, ca să nu mai mişte deloc, nici în dreapta, nici în stânga. Să îl ţină pe om legat cât mai strâns de ieslea lui, ca un animal înlănţuit, care nu mâncă decât fânul pe care îl primeşte de la stăpân. Scopul administraţiei mondiale, la ora actuală, nu este altul decât desfiinţarea persoanei şi comuniunii dintre oameni. Dacă alte sisteme politice au înjugat drepturile oamenilor, acest sistem electronic dictatorial, va înjuga sufletul, gândirea umană. Pentru că ei vor să devenim nişte numere, cum purtam, noi, deţinuţii, să desfiinţeze relaţiile interumane şi relaţia omului cu Dumnezeu. Este o robotizare a societăţii, din care va dispare uşor, uşor omul obişnuit, şi vor rămâne roboţii supravegheaţi de oamenii superiori, care conduc lumea. Cetăţeanul nostru de azi nu își dă seama, în orbirea lui, de situația în care se află, şi de faptul că acceptă ca o vită propria-i desfiinţare. Trebuie să stârpim acest sistem electronic din faşă şi să facem tot posibilul să nu acceptăm această nouă ordine electronică, această civilizaţie virtuală, pe internet. Asistăm la declinul omului de la persoană, de la nume, la număr.
Omul este după chipul lui Dumnezeu şi are în el toate resursele de a rămâne în Harul divin şi de a nu pica în această capcană extrem de înşelătoare prin care ne vindem libertatea şi dreptul de fi asemenea Celui Preaînalt. Omul demn, liber, în integritatea persoanei lui, are şi o altă atitudine faţă de nedreptăţile sociale ale unui sistem sau altul. De aceea ei preferă oameni tâmpi, pe care să îi prostească uşor. Şi încep din copilărie, de altfel, să tâmpească copilul prin televizor, apoi prin învăţământ, unde i se administrează o materie aleasă de ei, cu noţiunile pe care vor să le inoculeze, cenzurând o mare parte din istoria popoarelor şi cunoaşterea este astfel influenţată. Cunoaştem zicala de pe vremea lui Gheorghiu Dej: "Voi nu aveţi voie să gândiţi. Partidul gândeşte pentru voi. El vă gospodăreşte şi vă dă ceea ce trebuieşte. Noi suntem cei care vă dirijăm şi vă dăm pâinea de toate zilele". Îmi amintesc un capitol din Frații Karamazov, din care rămâi foarte uimit de anumite asemănări de doctrine: Papa era reprezentat în roman, grandios, la înălțimea unui balcon, cu fastul de rigoare, iar, jos, pe o margine de stradă, mergea Mântuitorul Iisus Hristos, abia ducându-şi picioarele de slab şi rănit ce era. De la balcon Papa strigă: "Luaţi-l repede şi băgaţi-l la puşcărie! El nu-şi mai are rostul, că mult ne-a încurcat în administraţia noastră. Noi suntem stăpâni, noi dăm pâinea, noi dăm dreptatea, noi dăm fericirea poporului". Iată cum este văzut Hristos în concepţia papală, de altfel de aici au apărut şi dogmele lor eretice despre infailibilitatea papală, Filioque şi alte inovaţii de ale lor, pentru a crea un sistem autonom şi dictatorial în biserică, până într-acolo încât Îl scot pe Dumnezeu din lume. Nu mai există Dumnezeu, ci omul, iar omul superior este, bineînţeles, Papa. Nu vedeţi şi dumneavoastră asemănarea izbitoare între doctrina umanistă, nihilistă, papală şi comunistă? Şi aşa a rămas omul gol goluţ, în grijile şi păcatele lui, dezbrăcat de haina luminoasă a harului lui Dumnezeu. Dar el nu mai este nici măcar gol ca Adam în rai, ci s-a îmbrăcat cu haina întunecată a dumnezeilor mincinoşi de care am pomenit. Acum, că urmează să vină papa în România, mă întreb oare cu ce scopuri politice mai vine? Ca aşa s-a jucat istoria asta până acum, şi s-au împărţit neamurile, prin vizite şi conferinţe de pace, chipurile. Noi sperăm să rămânem cu Ardealul întreg totuşi. Că dacă nu au reuşit atâţia papi să îl subjuge, nu o reuşi acesta de azi.
CLICK AICI PENTRU INTERVIU COMPLET
10 aprilie - 99 de ani de la nasterea Parintelui Cleopa!
Mesaj inregistrat al Parintelui Arsenie Papacioc catre Parintele Cleopa (pe 15 august 1998, an pe care Parintele Cleopa nu il mai sfarseste pe pamant, ci in Ceruri)
Prea Cuvioase Parinte Cleopa,
Nu mi-e usor sa vorbesc prin sculele astea moderne, de la distanta de sute de kilometri, dar trebuie sa cred ca sunt niste adevaruri, caci poarta cuvantul intre noi: "Hristos a inviat!" Si cand am spus "Hristos a inviat!", parca am simtit ca ati raspuns: "Adevarat a inviat!"
Nu suntem despartiti! Eu am avut soarta asta, ca sa zic asa, sa fiu mereu departe de Sihastria, du-pa cum randuieste Dumnezeu. Dar inima mea, care este adancul fiintei omenesti, este constiinta peste suflet, inima mea este alaturi de Sfintia Voastra si de Sihastria noastra. Dar, iata ca Dumnezeu ne randuieste mantuirea asa cum vrea El.
Am vrut, sincer, sa o iau la fuga spre Sihastria, dar toata viata mea mi-a fost frica de ne-blagoslovenie. Am preferat moartea, si asta mi s-a intamplat de multe ori, decat fara blagoslovenie.Aici este o Dobroge intreaga. Vara, o tara intreaga vine pe aici. O credincioasa de aici a fost in vizita la Sihastria si parintii de acolo nu au avut ce face si i-au spus ca parintele Arsenie se muta la Sihastria. Acea femeie a lesinat pe loc! Inchipuiti-va!
Ei, acum nu o sa lesine toti, dar, daca numai unul lesina, ce ma fac eu in fata lui Dumnezeu? Deci, trebuie sa ai curajul sa nu fugi, sa nu o iei la goana, sa nu dezertezi, ci sa stai mai departe pe front si sa lupti.
Eu, aici, am primit pe oamenii care vin si care nu-s niciodata multumiti ca nu pot sa sfatuiesc mai mult. Asa a venit un grup si au cerut sa ma inregistreze cu aparatul, sa spun un cuvant pentru Parintele Cleopa, preacuviosul meu parinte! Dar, ce pot sa spun mai mult, decat ca fiecare clipa este un prilej sa ne pregatim de moarte, de inviere.
Eu zic, si zic cu adevarat, Parinte Cleopa, ca eu sunt sigurul care nu ma mantuiesc! Am mare nadejde la Dumnezeu, dar ce as putea sa zic eu cand am vazut ca sunt atat de slab, de nepatruns de marile taine ale lui Dumnezeu? Cu cat traiesc mai mult, cu atat ma caiesc mai mult! Cu cat te apropii de munte, cu atat il vezi mai inalt! Dar am avut la un moment dat curajul sa spun lucrul acesta, pe care l-am simtit, ca daca nu pot sa sui muntele, vine muntele la mine! Asta m-a incurajat! Cat despre faptele mele: "Iadul, Arsenie!"
Blagosloviti si ma iertati, Parinte Cleopa, si pomeniti-ma macar cat va pomenesc si eu!
Arhimandrit Arsenie Papacioc
Adormirea Maicii Domnului
15 august 1998, Techirghiol
(Din cartea Ne vorbeste Parintele Arsenie, Editura Manastirea Sihastria, Text ingrijit de Arhimandrit Ioanichie Balan)
Pomenirea Parintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia (trecut la Domnul pe 30 martie 1989)
Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.
(din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan”)
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.
(din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan”)
Săraci în Dumnezeu
Zbaterea pe orizontală anulează orice posibilitate de salvare din haosul lumesc. Omul nu mai trăieşte deznădejdea cu disperare tocmai pentru că disperarea însăşi a devenit un mod de viaţă comod, declamativ până la penibil.
Sărăcia declanşează conflicte grave, cu efecte ireversibile, chiar dacă istoria a demonstrat cu asupra de măsură că specia umană nu a evoluat ca urmare a acestor conflicte, ci doar a schimbat o dictatură cu alta, mai docilă şi, în final, mai periculoasă decât precedenta.
O problemă gravă este chiar percepţia cuvântului sărăcie. Nu ne raportăm la nivelul de trai inferior (ca ierarhie, statut social, mentalitate). Suntem săraci privind doar în sus, chiar dacă este un "sus" la fel de orizontal şi de material.
Ciudat cum nu ne raportăm la nivelul superior şi ca trăire spirituală, dureros cum nu suferim din cauza sărăciei în sentimente, cum privim în "sus" şi rămânem la acelaşi nivel jos(nic) înspăimântător.
Există o criză economică, socială, dar există şi o criză a libertăţii, o neputinţă de a lupta pe verticală, complacerea in sărăcia apteră şi dezolantă.
Sărăcia declanşează conflicte grave, cu efecte ireversibile, chiar dacă istoria a demonstrat cu asupra de măsură că specia umană nu a evoluat ca urmare a acestor conflicte, ci doar a schimbat o dictatură cu alta, mai docilă şi, în final, mai periculoasă decât precedenta.
O problemă gravă este chiar percepţia cuvântului sărăcie. Nu ne raportăm la nivelul de trai inferior (ca ierarhie, statut social, mentalitate). Suntem săraci privind doar în sus, chiar dacă este un "sus" la fel de orizontal şi de material.
Ciudat cum nu ne raportăm la nivelul superior şi ca trăire spirituală, dureros cum nu suferim din cauza sărăciei în sentimente, cum privim în "sus" şi rămânem la acelaşi nivel jos(nic) înspăimântător.
Există o criză economică, socială, dar există şi o criză a libertăţii, o neputinţă de a lupta pe verticală, complacerea in sărăcia apteră şi dezolantă.
Marius, baiatul care scrie cu nasul, lanseaza un volum de poezii crestine!
"De mic am vrut să fiu util. Îmi amintesc că atunci când mama alegea orez, eu încercam cu nasul să scot neghina. Apoi, când a apărut telefonia mobilă, am avut un telefon cu tastatura mai mare şi scriam sms-urile cu nasul. Când mi-am luat calculator, n-a mai fost decât un pas".
Marius Giradă continuă să ne uimească şi să ne înlăcrimeze fericit. Fără a ne da lecţii, Marius ne învaţă cu surprinzătoare generozitate că viaţa se trăieşte în suflet. În urmă cu câteva luni, băiatul acesta minunat ne cerea ajutorul pentru o operaţie care avea să îi uşureze chinul şi să îi deschidă măcar cu o fărâmă calea spre o viaţă normală. Oameni din întreaga lume, bogaţi şi săraci, dar toţi cu suflet mare, au sărit în ajutor. Operaţia şi-a urmat mersul său firesc, Marius a început recuperarea şi speră ca ceea ce Dumnezeu i-a dăruit să întoarcă înzecit celor aflaţi în mai crunte suferinţe.
Pe 5 martie, Marius Giradă a împlinit 32 de ani. Nu a fost niciodată la şcoală, nu merge, nu poate comunica decât cu familia, care îi înţelege limbajul extrem de dificil. O viaţă de om, în care Marius a trecut din pântece în braţele mamei sale şi acolo a rămas de 32 de ani.
Înduiosătoare dragoste şi incredibilă răbdare dovedită de această femeie care vede în fiul său rostul pe care Dumnezeu i l-a rânduit. Jertfă meritată, putem spune, pentru că acum, la 32 de ani, Marius scoate din nou, cu nasul, neghina din viaţa noastră. Rodul acestei incredibile trude este o carte de poeme, 31 la număr. Cât o viaţă! Poeme de o simplitate tulburătoare, din care transpare nu numai bucuria credinţei, dar şi puterea şi încrederea pe care Dumnezeu o dăruieşte neîncetat.
Minunile de langa noi: Marius Girada lanseaza primul volum de poezii
Marius Giradă continuă să ne uimească şi să ne înlăcrimeze fericit. Fără a ne da lecţii, Marius ne învaţă cu surprinzătoare generozitate că viaţa se trăieşte în suflet. În urmă cu câteva luni, băiatul acesta minunat ne cerea ajutorul pentru o operaţie care avea să îi uşureze chinul şi să îi deschidă măcar cu o fărâmă calea spre o viaţă normală. Oameni din întreaga lume, bogaţi şi săraci, dar toţi cu suflet mare, au sărit în ajutor. Operaţia şi-a urmat mersul său firesc, Marius a început recuperarea şi speră ca ceea ce Dumnezeu i-a dăruit să întoarcă înzecit celor aflaţi în mai crunte suferinţe.
Înduiosătoare dragoste şi incredibilă răbdare dovedită de această femeie care vede în fiul său rostul pe care Dumnezeu i l-a rânduit. Jertfă meritată, putem spune, pentru că acum, la 32 de ani, Marius scoate din nou, cu nasul, neghina din viaţa noastră. Rodul acestei incredibile trude este o carte de poeme, 31 la număr. Cât o viaţă! Poeme de o simplitate tulburătoare, din care transpare nu numai bucuria credinţei, dar şi puterea şi încrederea pe care Dumnezeu o dăruieşte neîncetat.
Minunile de langa noi: Marius Girada lanseaza primul volum de poezii
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care se citeste in Postul Mare
Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie:
Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!
Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet.
Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor Gheorghe. Prea multă abandonare în grosierul social, de la care nu mai treceai atât de uşor la poezie. Am rămas, totuşi, cu câteva momente de lăcrimată trăire. În seara asta m-am împlinit, ca şi cum aşteptarea îndelungă a meritat. Am urmărit zeci de minute un bătrân violonist, Daniel Podlovschi. Un virtuoz al viorii. La 72 de ani, Daniel Podlovschi este probabil cel mai în vârstă violonist din România. Are ceva din eleganţa interbelică, o atitudine care aminteşte de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi, nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis, cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.
Partea a doua a concertului de astă seară... Este genul acela de întâmplări pentru care nu eşti pregătit, dar te laşi sedus, purtat, trăit... Muzica lui Haciaturian este cotropitoare prin excelenţă şi tămăduitoare prin definiţie. Suita din muzica de scenă la drama Mascarada (cu un Vals magnific!), apoi Suita din muzica baletului Spartacus. Muzica amplă, cuprinzătoare, maiestuoasă. Drama nu este numai o manifestare psihologică, ci o ilustrare în fapt, în viaţă, a sentimentelor. Iar tocmai această manifestare, exteriorizare a sentimentelor, descătuşează şi naşte muzica. În toată splendoarea ei. Finalul serii, Suita din muzica baletului Gayaneh, a completat cu acea notă de optimism necesară nu numai creatorului, ci şi interpretului şi ascultătorului. Vigoare şi graţie, forţă şi gingăşie, o îmbinare perfectă a lumilor...
Am primit nemeritat, cred, atâta minune. La final, am cules din sală un program de concert, pentru că pe al meu îl oferisem unei doamne. Acasă, m-am infiorat: pe program, în pauză probabil, violonistul Daniel Podlovshi îşi oferise autograful. Care a ajuns la mine... Nemeritat, dar câtă frumuseţe a întâmplării...
Smerenie si Libertate
Obsesia libertăţii transformă cotidianul sufletesc şi cel social în manifestari rigide, deseori agresive, ale propriilor frustrări, pe care ajungem să le confundăm cu starea de libertate, identificându-ne gesturi şi comportamente străine de structura noastră intimă. În acest fel, libertatea - în forma ei brută, neadaptată capacităţii fiecăruia de a gestiona şi echilibra situaţiile, nu mai este o formă de manifestare a firescului.
Smerenie, cuvânt din ce în ce mai rar folosit, marginalizat chiar, vine din limba slavonă, unde "Mera" înseamnă măsură. A fi smerit înseamnă deci să te aşezi în propria măsură, să te simţi bine în pielea ta, în sufletul tău. Următorul pas este…. da, libertatea. A fi liber în măsura ce ţi-a fost dată, a fi liber să te manifeşti în stare naturală. Să nu te arăţi altfel decât ai fost dăruit. Acceptarea adevărului despre tine însuţi este cea mai dificilă formă a smereniei. Dar este adevărul care eliberează conştiinţa de sub povara prejudecăţilor, a cutumelor sociale.
Smerenie, cuvânt din ce în ce mai rar folosit, marginalizat chiar, vine din limba slavonă, unde "Mera" înseamnă măsură. A fi smerit înseamnă deci să te aşezi în propria măsură, să te simţi bine în pielea ta, în sufletul tău. Următorul pas este…. da, libertatea. A fi liber în măsura ce ţi-a fost dată, a fi liber să te manifeşti în stare naturală. Să nu te arăţi altfel decât ai fost dăruit. Acceptarea adevărului despre tine însuţi este cea mai dificilă formă a smereniei. Dar este adevărul care eliberează conştiinţa de sub povara prejudecăţilor, a cutumelor sociale. Smerenia nu înseamnă dar nici umilinţă, nici lipsă de reacţie, nici tăcere sau îndurare. Acestea toate conduc spre o falsă penitenţă a spiritului, care mai devreme sau mai târziu va exploda în forme mai mult mai puţin periculoase. "Adevărul vă va elibera", spune Iisus. Propria măsură, smerenia, aşezarea în spaţiul intim, firesc, înseamnă libertate. Eşti ceea ce eşti! Şi nu e usor lucru… Dar ce minunat!
Din APROAPE in APROAPE...
Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Atât de frumos ne-a numit Iisus, fără să fie nevoie de alte forme de identificare: APROAPE. Iubeşte-ţi APROAPELE ca pe tine însuţi. Grea duhovnicie, Doamne...
Pe tine, aproapele meu, te iubesc. Te ştiu, te recunosc şi te simt. Ce fac, însă, dacă iubirea pentru mine însămi devine o povară şi o neputinţă continuă? Sau dacă tu, aproapele meu, prin vorbe, fapte, priviri cu voie sau fără de voie, îmi ştirbeşti iubirea faţă de mine însămi, îmi strecori îndoieli faţă de propria-mi existenţă? Dacă tu, aproapele meu, pe care te iubesc ca pe mine însămi, mă şubrezeşti şi mă pustieşti?
Pe tine, aproapele meu, te iubesc. Te ştiu, te recunosc şi te simt. Ce fac, însă, dacă iubirea pentru mine însămi devine o povară şi o neputinţă continuă? Sau dacă tu, aproapele meu, prin vorbe, fapte, priviri cu voie sau fără de voie, îmi ştirbeşti iubirea faţă de mine însămi, îmi strecori îndoieli faţă de propria-mi existenţă? Dacă tu, aproapele meu, pe care te iubesc ca pe mine însămi, mă şubrezeşti şi mă pustieşti? Pentru că aproapele meu are şi el aproapele său, dar asta nu ne uneşte şi nici nu ne împlineşte. Atunci care să ne fie rostul şi care nerostul? Iisus nu mi-a cerut să te iubesc mai mult decât pe mine însămi... Nici mai altfel. De fapt, nu a spus cât să te iubesc, ci cum: CA pe mine însămi. "La fel", nu "tot atât"... Câtă adâncime şi înălţime deopotrivă... Asemănarea, identificarea prin iubire... După chip şi asemănare...
Atunci tu, aproapele meu care nu mai priveşti spre mine, care nu mai suferi, nu mai tresari, nu mai plângi, eşti de fapt propria mea proiecţie, neputinţa, schizofrenia mea lumească..., şi devii astfel una cu aproapele tău, altul decât mine... Din aproape în aproape... Un pustiu infinit...
LANSARE DE CARTE - "Martiri si marturisitori romani din secolul XX" si "Poeti dupa gratii"
acesta nu este un poem!
precum o pasăre aripa pe uscat
mers răscolit, dintr-un umăr în altul îngerescul suspin
(am văzut astăzi cum gândurile te pot sugruma
cum devii într-o clipă un om cu zăbrele - dinlăuntru spre lume priveşti îndărăt
doar mâna
mâna precum pasărea şchioapată pe uscat)
am văzut un orb cu aripi pe pleoape
nu ştia numele păsării,
râdea şi exersa zborul pe tălpi fără umblet
"eşti orb şi umbli", gângureau mergătorii de ocazie
"trebuie să fii orb şi atât"
***
strada e goală fără orbi, mergătorii sugrumaţi de gânduri
au invadat ochii goi fără stăpâni
niciun orb nu mai colindă azi lumea
doar aripi cu umblet şi tălpi. de două zile ninge divin...
mers răscolit, dintr-un umăr în altul îngerescul suspin
(am văzut astăzi cum gândurile te pot sugruma
cum devii într-o clipă un om cu zăbrele - dinlăuntru spre lume priveşti îndărăt
doar mâna
mâna precum pasărea şchioapată pe uscat)
am văzut un orb cu aripi pe pleoape
nu ştia numele păsării,
râdea şi exersa zborul pe tălpi fără umblet
"eşti orb şi umbli", gângureau mergătorii de ocazie
"trebuie să fii orb şi atât"
***
strada e goală fără orbi, mergătorii sugrumaţi de gânduri
au invadat ochii goi fără stăpâni
niciun orb nu mai colindă azi lumea
doar aripi cu umblet şi tălpi. de două zile ninge divin...
Singuratatea convertirii...
Am fi putut sa ne nastem ingeri. Sa nu cunoastem durere, chin, rabdare, tacere, sfartecare de inima sau trup, iubire si neiubire, lacrima si ras. Dar care ar fi masura vietii fara suferinta?
Ingerii nu se nasc, sfintii nu mor. Viata nu este un scop in sine, ci o motivatie, o cale, uneori inceput, alteori inaltime. Imi place sa cred ca un om se poate converti la Adevar si ca acest cuvant inseamna con-verti(calitate), adica trairea in vertical Impreuna.
Indreptarea devine mistuitoare si prabusinda cand este invaluita in singuratate. Dar cand singuratatile se ating, se unesc, se adulmeca in con-verti(calitate), Adevarul se inalta de la sine, se releva si se sfinteste.
Toti vor sa fie sfinti, nimeni nu vrea sa fie om, spunea parintele in predica de duminica. Greu sa fii om, atunci cand nu cunosti patimile sfintilor… Cred, da, ca si sfintii au patimi. Patima de iubire, patima de rugaciune, de bunatate, patima de a rabda… Cu sens de suferinta, chin, martiriu, patima are aura de sfintenie. Iubirea puternica pentru Dumnezeu, suferinta crestina, indelunga rugaciune… Patimi de sfinti, nu-i asa? Patima omului simplu este departe de martirajul crestin sau de nimbul divin al sfintilor dreptrugatori. Forta insa este aceeasi, o putere launtrica uriasa care, pozitionata corect si indreptata la timp, duce la convertire. Adica – imi place sensul acesta - la trairea verticala si impreuna.
Grea cale. Convertirea este un cuvant care nu implica doua persoane. Un om se converteste cand patima capata consistenta unei suferinte daruitoare in Adevar. Con-verti(calitatea), insa, aseaza om langa om, mana in mana, sprijin pe inaltime, impreuna. Daca un convertit – singur – isi duce propria lupta cu lumea, un con-verti(cal) traieste si patima aproapelui, spaimele aceluia, caderile la fiece pas. Drumul duce, si intr-un caz si in celalalt, la Dumnezeu.
Si totusi, atat de departe de inaltime suntem! Un orizontal insingurat, ingenunchiat, pustiu. Pana la verticalitate, aduna-vom destula rugaciune cat sa ne creasca ramuri?
Si totusi… singuratatea va sa vina…
EGIPT: Un moment istoric
Armata egipteana face zid in jurul Muzeului de Arta din Cairo! In aceasta nebunie lumeasca, este prima stire care ma copleseste cu adevarat. Un stat, o autoritate isi apara Cultura de invazia propriului popor.
Desigur, aspectul politic, social, conjunctura internationala si anarhia instalata intr-o capitala a carei populatie este aproape cat a intregii Romanii, un Cairo sub asediu intern (daca se poate spune si asa), la un pas de implozie, sunt imagini care starnesc panica sau, dimpotriva, satisfactia celor care mai cred ca solutia de iesire din criza este aceasta.
Haos si batai halude intre oameni. Nu mai avem, iata, nici macar exercitiul razboiului, nu mai vedem strategia atacatorului sau demnitatea invinsului. In Egipt nu este vorba despre un razboi, dar exista tabere adverse. Intre aceste tabere, insa, si asta m-a impresionat profund, exista o Armata. Care pana acum nu a atacat, nu a lovit, nu a reactionat impotriva poporului sau a autoritatii statului, pe care in fapt o slujeste.
In mod cert, singurul gest care va face cu adevarat istorie este acesta: Armata face zid uman in jurul Muzeului de Arta din Cairo, poate cea mai mare valoare culturala a Egiptului si, desigur, un tezaur al omenirii.
Desigur, aspectul politic, social, conjunctura internationala si anarhia instalata intr-o capitala a carei populatie este aproape cat a intregii Romanii, un Cairo sub asediu intern (daca se poate spune si asa), la un pas de implozie, sunt imagini care starnesc panica sau, dimpotriva, satisfactia celor care mai cred ca solutia de iesire din criza este aceasta.
Haos si batai halude intre oameni. Nu mai avem, iata, nici macar exercitiul razboiului, nu mai vedem strategia atacatorului sau demnitatea invinsului. In Egipt nu este vorba despre un razboi, dar exista tabere adverse. Intre aceste tabere, insa, si asta m-a impresionat profund, exista o Armata. Care pana acum nu a atacat, nu a lovit, nu a reactionat impotriva poporului sau a autoritatii statului, pe care in fapt o slujeste.
In mod cert, singurul gest care va face cu adevarat istorie este acesta: Armata face zid uman in jurul Muzeului de Arta din Cairo, poate cea mai mare valoare culturala a Egiptului si, desigur, un tezaur al omenirii.
Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!
Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.
La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.
Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om. De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem.
Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.
M-au marcat profund câteva întâmplări trăite de oameni în momente crâncene:
Un deţinut primeşte o pedeapsă cu bătaia. Omul era îngrozitor de slab, nu ar fi suportat nicio palmă, darămite o bătaie la tălpi sau lovituri care rupeau carnea de pe trup. Atunci un coleg de suferinţă strigă: Bate-mă pe mine în locul lui! A fost bătut în locul aceluia. S-a întors în celulă cu capul tumefiat, ochii nu i se mai vedeau. A fost aruncat jos, un maldăr de carne. Dar era liniştit şi cu inima caldă: îşi salvase, în mod sigur, colegul de la moarte!
Filosoful Mircea Vulcănescu, închis la carceră, unde câteva zeci de deţinuţi erau nevoiţi să stea într-o celulă întunecoasă, cu mâzgă şi nămol rece, fără ferestre, s-a întins pe jos şi le-a spus celor tineri să se aşeze pe el, pentru a-şi salva măcar ei zilele. Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit atunci si a murit, nu înainte de le spune celor de faţă: Să nu mă răzbunaţi!
La Canal. Munca de salahori, pe arşiţă, ploaie sau zăpadă. Unul se trezeşte dimineaţa cu perna plină de sânge. "Ai lipsă de calciu", îi spune alt deţinut. Peste câteva zile, cel care îi pusese "diagnosticul" cere să fie luat în echipa de voluntari care muncea în stufărişul Bălţii. Pleca dimineaţa, ajungea seara zdrobit de efort. După un timp, le prezintă tuturor preţioasa recoltă: într-o cârpă murdară strânsese coji de ou, bucăţi una cu penele, de prin cuiburile în care păsările îşi clociseră puii. "Uite, ţi-am adus calciul", zice. La vederea cojilor în două cu pene şi sânge de la puii iviţi în grabă, omul nostru se ridică şi refuză să bage în gură asemenea grozăvenie. Zilele se scurg şi, odată, întreabă acela: "Ia spune, mai murdăreşti perna de sânge?". "Nu", e răspunsul, "de un timp nu mai am nimic". "Pai înseamnă că au fost bune cojile alea". M-a înduioşat profund povestea asta. Într-un Iad cum a fost cel de la canal, un om se oferă voluntar într-o echipa de muncă (nu că altfel nu ar fi muncit din greu!!), iar apoi, zile în şir, pisează pe ascuns cojile de ouă, le strecoară în blidul de mâncare şi aşteaptă senin ca celălalt să se înzdrăvenească.
Poveşti simple. Dar nu de puţine ori mi-am pus întrebări. Mă văd în măcar una dintre aceste situaţii? Vorba devine faptă sau trăieşte doar orgoliul cuvântului rostit?
La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.
Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om. De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem.
Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.
M-au marcat profund câteva întâmplări trăite de oameni în momente crâncene:
Un deţinut primeşte o pedeapsă cu bătaia. Omul era îngrozitor de slab, nu ar fi suportat nicio palmă, darămite o bătaie la tălpi sau lovituri care rupeau carnea de pe trup. Atunci un coleg de suferinţă strigă: Bate-mă pe mine în locul lui! A fost bătut în locul aceluia. S-a întors în celulă cu capul tumefiat, ochii nu i se mai vedeau. A fost aruncat jos, un maldăr de carne. Dar era liniştit şi cu inima caldă: îşi salvase, în mod sigur, colegul de la moarte!
Filosoful Mircea Vulcănescu, închis la carceră, unde câteva zeci de deţinuţi erau nevoiţi să stea într-o celulă întunecoasă, cu mâzgă şi nămol rece, fără ferestre, s-a întins pe jos şi le-a spus celor tineri să se aşeze pe el, pentru a-şi salva măcar ei zilele. Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit atunci si a murit, nu înainte de le spune celor de faţă: Să nu mă răzbunaţi!
La Canal. Munca de salahori, pe arşiţă, ploaie sau zăpadă. Unul se trezeşte dimineaţa cu perna plină de sânge. "Ai lipsă de calciu", îi spune alt deţinut. Peste câteva zile, cel care îi pusese "diagnosticul" cere să fie luat în echipa de voluntari care muncea în stufărişul Bălţii. Pleca dimineaţa, ajungea seara zdrobit de efort. După un timp, le prezintă tuturor preţioasa recoltă: într-o cârpă murdară strânsese coji de ou, bucăţi una cu penele, de prin cuiburile în care păsările îşi clociseră puii. "Uite, ţi-am adus calciul", zice. La vederea cojilor în două cu pene şi sânge de la puii iviţi în grabă, omul nostru se ridică şi refuză să bage în gură asemenea grozăvenie. Zilele se scurg şi, odată, întreabă acela: "Ia spune, mai murdăreşti perna de sânge?". "Nu", e răspunsul, "de un timp nu mai am nimic". "Pai înseamnă că au fost bune cojile alea". M-a înduioşat profund povestea asta. Într-un Iad cum a fost cel de la canal, un om se oferă voluntar într-o echipa de muncă (nu că altfel nu ar fi muncit din greu!!), iar apoi, zile în şir, pisează pe ascuns cojile de ouă, le strecoară în blidul de mâncare şi aşteaptă senin ca celălalt să se înzdrăvenească.
Poveşti simple. Dar nu de puţine ori mi-am pus întrebări. Mă văd în măcar una dintre aceste situaţii? Vorba devine faptă sau trăieşte doar orgoliul cuvântului rostit?
Domnul sef de cultura...
In urma cu doi ani si jumatate, un sef peste Cultura isi dovedea peste masura incapabilitatea in a gestiona un domeniu care pare, la prima vedere si la infinita auzire, un fel de aflare in treaba... romaneasca. Omul raspundea cu imbecila inconstienta, la intrebarea unui reporter care ii cerea sa explice de ce la restaurarea unui monument de secol XIX (o capela care figureaza pe Lista oficiala a Monumentelor Istorice - ceea ce inseamna ca se substituie legilor stricte de administrare, renovare, patrimoniu etc.) s-au folosit ferestre si usa de termopan. Raspunsul a fost naucitor: "Mortii tot morti raman, degeaba mai facem autopsie! Noi am efectuat controale, dar suta la suta nu poti interveni, pentru ca nu ai o bagheta magica, sa ii convingi pe oameni sa apeleze la un specialist!".
Domnul sef ignora faptul ca acea capela se afla chiar in coasta orasului, daca se iteste mai acatarii din birou ii vede acoperisul mandru si stralucitor - pentru ca intre timp a fost acoperit cu o tabla nou-nouta, sa reflecte in zarile portocalii marile realizari ale cincinalului progresist. Si apoi, domnule sef de Cultura, de cand o institutie a statului, cu responsabilitate enorma in administrarea patrimoniului unei tari, trebuie sa "convinga oamenii sa apeleze la specialisti"?? Nu exista legi, sanctiuni, impuneri, suprapuneri ale autoritatii peste gusturile si placerile omului, daca imobilul - in speta este vorba despre o capela, deci lacas de cult! - este inscris pe Lista Monumentelor Istorice??
Domnul sef de atunci este sef si acum, chiar daca intre atunci si acum scaunul a mai fost invartit de o doamna, si ea jucausa, fermecatoare si (in)cantatoare in sfanta-i nestiinta... Partidul a dat de pamant cu inocenta feminina (mai ales ca era si de alta culoare... in obraji) si, intr-un victorios asalt, patalamat la Capitala, Domnul sef s-a intors unde ii era locul: la Cultura fara de care nu putea trai!
Mi-am reamintit in aceste zile intamplarea din urma cu doi ani si jumatate. Astazi, domnul sef este suparat ca, de Ziua Culturii Nationale, sarbatorita la Botosani pe 15 ianuarie, nimeni nu l-a bagat in seama pe secretarul de stat venit sa ii stearga rusinea ministrului Culturii. Care ministru se afla si el in treaba, dar nu romaneasca, ci... ungureasca, pierdut prin maghiarime, incurcat in nabadaioase probleme electorale. In trecere pe la minister a aruncat in graba niste maruntis spre Botosani (din cei 30.000 de euro din buzunar), mai intai 300 de milioane lei vechi, care apoi au ramas 120 de milioane. Tot ca maruntis, il trimite pe romanul Timis in Moldova, sol de pace cu discurs in bat.
Apoi, vezi matale, noi fara ministru si secretar de stat am tot rostit din Eminescu... de pe la Caramitru inainte si incoace. Nu era nevoie de atata deranj...
Dar aflu ca domnul sef la Cultura este napadit de o mare tristete: oamenii nu constientizeaza ce inseamna sa ai la o asemenea manifestare un ditamai ministru secretar de stat!!! Sunteti rai, rai, rai!!!, striga domnul sef. NU meritati nimic!!! Ati primit niste maruntis si un secretar de stat si tot nu va ajunge!
Cam asa e, domnule sef! Dar stii vorba de demult: Pe oameni nu poti sa ii convingi sa apeleze la specialisti! Unii se simt bine asa, in intimitatile lor, ca intre oameni: fara udemeristi specialisti in cultura!
Domnul sef ignora faptul ca acea capela se afla chiar in coasta orasului, daca se iteste mai acatarii din birou ii vede acoperisul mandru si stralucitor - pentru ca intre timp a fost acoperit cu o tabla nou-nouta, sa reflecte in zarile portocalii marile realizari ale cincinalului progresist. Si apoi, domnule sef de Cultura, de cand o institutie a statului, cu responsabilitate enorma in administrarea patrimoniului unei tari, trebuie sa "convinga oamenii sa apeleze la specialisti"?? Nu exista legi, sanctiuni, impuneri, suprapuneri ale autoritatii peste gusturile si placerile omului, daca imobilul - in speta este vorba despre o capela, deci lacas de cult! - este inscris pe Lista Monumentelor Istorice??
Domnul sef de atunci este sef si acum, chiar daca intre atunci si acum scaunul a mai fost invartit de o doamna, si ea jucausa, fermecatoare si (in)cantatoare in sfanta-i nestiinta... Partidul a dat de pamant cu inocenta feminina (mai ales ca era si de alta culoare... in obraji) si, intr-un victorios asalt, patalamat la Capitala, Domnul sef s-a intors unde ii era locul: la Cultura fara de care nu putea trai!
Mi-am reamintit in aceste zile intamplarea din urma cu doi ani si jumatate. Astazi, domnul sef este suparat ca, de Ziua Culturii Nationale, sarbatorita la Botosani pe 15 ianuarie, nimeni nu l-a bagat in seama pe secretarul de stat venit sa ii stearga rusinea ministrului Culturii. Care ministru se afla si el in treaba, dar nu romaneasca, ci... ungureasca, pierdut prin maghiarime, incurcat in nabadaioase probleme electorale. In trecere pe la minister a aruncat in graba niste maruntis spre Botosani (din cei 30.000 de euro din buzunar), mai intai 300 de milioane lei vechi, care apoi au ramas 120 de milioane. Tot ca maruntis, il trimite pe romanul Timis in Moldova, sol de pace cu discurs in bat.
Apoi, vezi matale, noi fara ministru si secretar de stat am tot rostit din Eminescu... de pe la Caramitru inainte si incoace. Nu era nevoie de atata deranj...
Dar aflu ca domnul sef la Cultura este napadit de o mare tristete: oamenii nu constientizeaza ce inseamna sa ai la o asemenea manifestare un ditamai ministru secretar de stat!!! Sunteti rai, rai, rai!!!, striga domnul sef. NU meritati nimic!!! Ati primit niste maruntis si un secretar de stat si tot nu va ajunge!
Cam asa e, domnule sef! Dar stii vorba de demult: Pe oameni nu poti sa ii convingi sa apeleze la specialisti! Unii se simt bine asa, in intimitatile lor, ca intre oameni: fara udemeristi specialisti in cultura!
Chestionarul lui Proust
Am primit din partea prietenilor provocarea de a răspunde Chestionarului lui Proust:
2.Calitatea pe care o prefer la un bărbat: delicatetea
3.Calitatea pe care o prefer la o femeie: spontaneitatea
4.Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: nebunia de a se
accepta pe ei insisi ca prieteni ai mei
5.Principalul meu defect: impulsivitatea trairilor marunte
6.Ocupaţia mea preferată: sa scriu
7.Visul meu de fericire: o lume pe cont propriu, fara reguli si
cutume
8.Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: sa fiu singura pe o
plaja, la marginea unei paduri, pe apa sau uscat
9.Ce-aţi vrea să fiţi? Pelerin, să cunosc oameni si locuri
10.Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Romania
11.Culoarea preferată: Nu exista culori, ci perceptii si armonii
de moment, flash-uri ale clipei
12.Floarea preferată: Frezia primavara, crizantema toamna
13.Pasărea preferată: Randunica
14.Prozatorii mei preferaţi: Herman Hesse (Jocul cu margele de
sticla), dar la final ramane Dostoievski
15.Poeţii mei preferaţi: Virgil Mazilescu, Giorgos Seferis,
Cezar Ivanescu
16.Eroul meu preferat: Puck din Visul unei nopti de vara
17.Eroina mea preferată: Anna Timiriova, din filmul rusesc
Admiral Kolceak
18.Compozitorii preferaţi: Chopin, Enescu, Paganini (Capriciile)
19.Pictorii preferaţi: Tonitza, van Gogh, Paul Gauguin
20.Eroii din viaţa reală: acum Justin Parvu
21.Eroinele din istorie: Frida Kahlo
22.Băutura şi mâncarea preferate: nu am
23.Numele preferat: nu am un nume preferat
24.Ce detest cel mai mult: propriile angoase
25.Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: nu ma
intereseaza personajele detestabile
26.Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: Intreaga cariera
militara a lui Napoleon
27.Darul natural pe care-aş vrea să-l am: sa pot canta la
vioara. Am incercat, dar nu merge!
28.Cum aş vrea să mor: sa am timp sa imi iau ramas bun (si) de
la mine. Sa nu ma parasesc brusc
29.Starea de spirit actuală: ascult Gershwin (Rhapsody in blue),
deci o agitatie nesigura, dar increzatoare in ce se vede la orizont
30.Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: ale
oamenilor simpli
31. Deviza mea: Iubeste si fa ce vrei – Sf. Augustin (dar nu ca
pe o deviza)
Ziua Sfantului Ioan Botezatorul
Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie şi rareori conştient.
Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, se numeşte Iubire. Sau mucenicie. Avem cărţi nemuritoare din care putem învăţa – Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Zoe Dumitrescu Buşulenga-Maica Benedicta, Părintele Calciu sau Părintele Lăcătuşu, dar avem şi cărţi vii – Părintele Iustin, Părintele Papacioc. Sunt şi multe pagini nescrise, se vor umple cu încetul.
Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da. Părintele Iustin a primit 12 ani de închisoare pentru că a dat de mâncare unui om considerat periculos de către comunişti. După 12 ani de temniţă grea a mai primit încă 4, pentru că pedeapsa nu îşi făcuse rostul. Adică nu îl schimbase pe Dumnezeu cu idealul comunist. –Părinte Iustin, de ce aţi mai avut nevoie de încă patru ani? Ce aţi mai învăţat? Să îi iertaţi? – Nu, măi!, a răspuns Părintele. Îi iertasem. În ceilalţi 4 ani am învăţat să-i iubesc.
Cât chin sufletesc se abate în mine dacă mă şubrezesc cu oameni care nu ştiu iubirea şi nici nu vor a o învăţa? Cum să mă opresc şi să îngenunchez dacă mintea şi umerii mă dezgenunchiază? E fantastic şi înspăimântător cum locul în care ar trebui să fixăm crucea devine culme a trufiei. În numele Tatălui ridic mâna spre cer. În numele Fiului cobor privirea spre Inimă. În numele Sfântului Duh îmi ating umerii… Sfântul Duh… Grea Cruce umărul care rămâne semeţ… Mai degrabă se dezgenunche ruga decât ar coborî umărul în pământ. În umeri, acolo stă iertarea, semeţia şi orgoliul care, odată coborâte În numele Fiului, spre inimă, se topesc în Iubire. Ohhhhh… Nu m-am gândit niciodată la povestea asta ca acum. Pentru că nu am iertat niciodată cu adevărat? Un văl ce se spulberă de pe umeri şi se face Iertare şi devine Iubire? Ar fi mai uşor să iubeşti de la început? Poate că toţi iubim de la început, iubim pământeşte şi păgân. Pe parcurs ne semeţim…
Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, se numeşte Iubire. Sau mucenicie. Avem cărţi nemuritoare din care putem învăţa – Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Zoe Dumitrescu Buşulenga-Maica Benedicta, Părintele Calciu sau Părintele Lăcătuşu, dar avem şi cărţi vii – Părintele Iustin, Părintele Papacioc. Sunt şi multe pagini nescrise, se vor umple cu încetul.
Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da. Părintele Iustin a primit 12 ani de închisoare pentru că a dat de mâncare unui om considerat periculos de către comunişti. După 12 ani de temniţă grea a mai primit încă 4, pentru că pedeapsa nu îşi făcuse rostul. Adică nu îl schimbase pe Dumnezeu cu idealul comunist. –Părinte Iustin, de ce aţi mai avut nevoie de încă patru ani? Ce aţi mai învăţat? Să îi iertaţi? – Nu, măi!, a răspuns Părintele. Îi iertasem. În ceilalţi 4 ani am învăţat să-i iubesc.
Cât chin sufletesc se abate în mine dacă mă şubrezesc cu oameni care nu ştiu iubirea şi nici nu vor a o învăţa? Cum să mă opresc şi să îngenunchez dacă mintea şi umerii mă dezgenunchiază? E fantastic şi înspăimântător cum locul în care ar trebui să fixăm crucea devine culme a trufiei. În numele Tatălui ridic mâna spre cer. În numele Fiului cobor privirea spre Inimă. În numele Sfântului Duh îmi ating umerii… Sfântul Duh… Grea Cruce umărul care rămâne semeţ… Mai degrabă se dezgenunche ruga decât ar coborî umărul în pământ. În umeri, acolo stă iertarea, semeţia şi orgoliul care, odată coborâte În numele Fiului, spre inimă, se topesc în Iubire. Ohhhhh… Nu m-am gândit niciodată la povestea asta ca acum. Pentru că nu am iertat niciodată cu adevărat? Un văl ce se spulberă de pe umeri şi se face Iertare şi devine Iubire? Ar fi mai uşor să iubeşti de la început? Poate că toţi iubim de la început, iubim pământeşte şi păgân. Pe parcurs ne semeţim…
Grafica Poetului – Expozitie comemorativa CONSTANTIN DRACSIN, 7 ianuarie 2011
"M-am retras/ in devenirea subtila/ a veacului acesta grandios. /Intru toate cautati-ma", scria poetul Constantin Dracsin, unul dintre cei mai fascinanti oameni ai Botosanilor, parca prea putin cunoscut in viata, aproape uitat in moarte, omul care, cu creionul intre dinti, a scris mii de poeme si a realizat aproape 150 de lucrari de grafica. Evenimentul este organizat de Societatea Culturala "Constantin Dracsin", prin grija si sustinerea lui Gheorghe Iavorenciuc. Cu aceasta ocazie vor fi proiectate imagini din filmul realizat de Sanda Visan, al carui protagonist este Constantin Dracsin. Sunt invitati si asteptati poetii, scriitorii, artistii plastici din Botosani, dar si cei care l-au cunoscut si iubit ca om.
Constantin Dracsin s-a nascut la 20 iulie 1940, in Băluşeni, judetul Botoşani, si a incetat din viata la 7 ianuarie 1999.
Din pricina unei necrutatoare boli, din copilarie nu si-a mai folosit mainile, scriind si desenand cu dintii. O lupta careia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar si un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale in Botosani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iasi (1988), Bucuresti (1991), Essen, Germania (1991) si Olanda (1993). Prezent in colectii particulare din tara si strainatate. A realizat 146 de lucrari de grafica.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti. Despre opera sa au scris referinte critice: Ioan Alexandru, Virgil Mazilescu, Laurenţiu Ulici, Daniel Dumitriu, Traian T. Coşovei, Radu Negru, Constantin Pricop, Valentin Ciuca, Dumitru Tiganiuc, Emil Iordache, Gellu Dorian.
In aceasta imprejurare
… in aceasta imprejurare
numai sufletele au ceva de spus.
Prin tot ce fac
te repet;
am ratat si moartea
din cauza aceasta!
… langa radacini
mi-e sufletul.
(Ochii si omatul cerului, 1996)
* * *
Cuvintele înseamnă
altceva
la poeţi
decât o spun dicţionarele.
Pentru ei,
sunt timp vechi
şi nenumit.
Gândindu-mă câteodată,
de-abia reuşesc să învăţ
o adresă
în doi ani.
Altădată,
ştiu câţi kilometri are o noapte
şi ce parte
din nisipurile unei mări
intră în ea.
(Poezii si desene, 2001)
ALEXANDRU ZUB - Un portret
"În secolul al XIX-lea, autoritățile Bucovinei, supuse Austriei imperiale, îngăduiseră o manifestare ce le era ostilă (serbarea națională de la Putna - n.n.); în secolul XX, activiștii partidului comunist, credincioși Moscovei proletare - ruși de limba română, cum i-a numit filosoful Petre Țuțea, alt mare întemnițat al vremii -, i-au arestat pe studenții patrioți, i-au batjocorit în anchete și în procese trucate și i-au expediat în lagăre de exterminare.
Suferind de plămâni, Sandu Zub a făcut parte un timp din brigada de inapți. Bolnavii nu ieșeau la dig, însă de muncă nu erau scutiți. Cărau toată ziua cu spinarea lemne și cărămizi de la debarcader sau dezghiocau semințe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate (...).
Suferind de plămâni, Sandu Zub a făcut parte un timp din brigada de inapți. Bolnavii nu ieșeau la dig, însă de muncă nu erau scutiți. Cărau toată ziua cu spinarea lemne și cărămizi de la debarcader sau dezghiocau semințe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate (...).Zub nu se plângea. Supunerea corpului față de minte părea totală, în cazul său. Nu-i era foame, nu-i era frig, oboseala nu-l dobora. Duhorile barăcii nu-l atingeau și lăsa impresia că tratează murdăria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul și de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrențe (...).
Când prietenii săi zăceau ca niște zdrențe abandonate, mortificați după ziua de muncă, Sandu Zub găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce pereche de mănuși. Avea mâna modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi și nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ținut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri.
Modestia, simplitatea și bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forța sa sufletească iradia. Trupul, unealta fragilă și străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosință: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra prețioasă a intransigenței morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit și l-ar fi lăsat liber, multi pușcăriași ar fi fost privați de un tipar de comportament impecabil.
În persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreție". (Florin Constantin Pavlovici, TORTURA PE ÎNȚELESUL TUTUTOR", Editura Cartier, 2001)
VASILE VOICULESCU - Te astept: intra
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.
Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
(duminica, 4 noiembrie 1956)
Despre Cruce
Ești pe Cruce, lângă Hristos: minunea e pe jumătate înfăptuită. Trebuie să mai alegi Calea plecării: a tâlharului care îi spune lui Iisus "pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta" sau a celui neîncrezător, neputincios? Amândoi se vor mântui, fie și numai prin brațele lui Hristos. Amândoi se definesc prin suferința supremă.
Spunem adeseori că trebuie să ne ducem Crucea, dar suntem pregătiți să fim noi înșine Cruce, să fim brațe ale lui Hristos?
Cum am putut să decădem atât de mult, atât de primejdios și să nu ne mai recunoaștem?
Privind candela de dimineață, mi-a venit în minte cât de generos a fost creștinismul cu noi dăruindu-ne împărtășania cu Lumină. O candelă care poate avea darul de a arde chinuri sufletești și de a lumina bucuriile credinței. O flacără care arde și luminează. Purifică și creștinează. Zilnic, clipă de clipă, veșnicie cu veșnicie.
La fel, o Cruce care desparte și împarte este aceeași Cruce care adună, reunește. Dumnezeu a dăruit omului puterea de a aduna brațele în îmbrățișare sau de a le răsfira în minunea dăruirii.
Crucea ne adună, depinde de noi care dintre tâlhari vom fi în clipa ultimă.
Avem în istoria poporului nostru cea mai luminoasa perioada, plina de sfinți, mărturisitori și martiri. Unii dintre ei există încă, ne dojenesc rareori, mai mult se roagă în tristețe pentru netrădarea sufletului nostru. Suntem atât de aproape de o istorie fantastică a neamului nostru și nu îndrăznim, nu purcedem la drum, deși avem sub tălpi cărări cu urme încă proaspete.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
!Mori cu adevarat cand incepe sa te uite lumea... Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satu... -
Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult d... -
Am vorbit astazi cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, despre casa lui Eminescu de la Varatec. Stia despre ce este vorba si sen... -
Nu stiu cum ajung – din nou – la Varatec. Din capatul satului alb de maici pana sus, in casuta de sub padure, am timp sa ma dezmeticesc. Am ... -
e ger în triste calendare sfinţii se dau orbilor cu împrumut în zadar am pîndit labirintul Poetul îşi poartă paşii îndărăt zar caldarîm...
-
”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantastic... -
Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfe...
-
Mănăstirea "Sfânta Treime" Guranda este situată la 40 km de oraşul Botoşani, pe drumul naţional 29D. A fost înfiinţată în anul 1... -
In primavara anului 2002, cand s-a intors Maica Benedicta de la Bucuresti, mi-a zis ca este foarte bucuroasa pentru ca a venit la ea, la Buc... -
Locului i se spune "Dealul Bisericii" pentru ca pe acest deal au existat schituri cu obste de calugari fiind distruse din cauza v...