"Darul unei zile", o carte veselă și impertinentă!

Ce anume s-a petrecut în fiinţa noastră încât, la o distanţă de două-trei decenii de copilărie, să uităm fiinţa care am fost, să nu mai ştim să vorbim cu inima și să definim năucirea drept ridicol? Citind cartea Annei Gavalda începi să înţelegi!

Despre Anna Gavalda se vorbește în Franța ca despre un adevărat fenomen literar, descris cu un termen ieșit din comun – gavaldomanie. Cărțile ei sunt traduse în zeci de țări, iar două dintre romane au fost ecranizate: "Împreună" (cu Audrey Tautou si Guillaume Canet, în regia lui Claude Berri) și "O iubeam" (cu Daniel Auteuil, Marie-Josée Croze, regia Zabou Breitman).

Profesoara de franceză de la Colegiul Nazareth din satul Voisenon, Seine-et-Marne, a câștigat în 1998 trei importante premii literare, iar în 1999 publica volumul de povestiri "Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva", reeditat ani la rând și vândut în sute de mii de exemplare, tradus în 36 de limbi. În anul 2002 apare romanul "O iubeam", cu un extraordinar succes de public, iar doi ani mai târziu publică "Împreună", carte devenită un bestseller în toată Europa.

Anna Gavalda scrie "literatură de consum, dar una bogată în vitamine şi cu bucurii de-a dreptul organice", ne atenționează Claudiu Constantinescu, iar despre "Darul unei zile" se spune că este "o carte veselă și impertinentă", care "evocă irezistibilul gust al libertății" (Marie Claire).

Anna Gavalda este o franţuzoaică născută în 1970, genul de scriitor care munceşte zilnic pentru a conferi scrisului său acea notă de firesc, de actual. Scrie, mărturiseşte autoarea, câte trei ore în fiecare dimineaţă, "pentru adulţii care trebuie să fie treziţi din somn". Şi te trezeşte! Are naturaleţe, umor, îndrăzneală, impertinenţă, este inovatoare, surprinzătoare, tristă fără să devină victimă.

"Darul unei zile" este povestea a patru fraţi - doi băieţi şi două fete, o poveste văzută prin ochii uneia dintre surori, Garance. Despre întoarcerea în spaţiul comun al copilăriei, acel spaţiu care îi reuneşte, adulţi fiind, într-o zi pe care decid să o trăiască împreună. Fugind de la o nuntă.

"În 2001, când abia terminasem "O iubeam", France Loisirs mi-a comandat un text – un cadou pentru clienții lor fideli... Am scris atunci povestea acestei escapade în natură: o zi veselă, tandră, zgomotoasă a unor frati care își iau astfel adio de la vremurile minunate ale copilăriei. De atunci, la fiecare întâlnire cu cititorii am fost întrebată când anume se va reedita această carte. A trecut timpul, promisiunile pe care le făcusem s-au pierdut și ele, dar iată că într-o zi am împrumutat exemplarul unei vecine, am recitit povestea aceea de demult și m-am amuzat teribil. Uitasem de toate năzdrăvaniile acelea, uitasem totul. Am rescris așadar textul, așa cum ai restaura un tablou: am reconstituit cadrul, am conturat personajele, am împrospătat culorile, am reînviat jocurile de umbre și lumini", mărturisește autoarea Anna Gavalda (foto) despre cartea "Darul unei zile".

"Darul unei zile" este despre libertatea minţii şi a cuvântului. O scriitură proaspătă, atât de proaspătă că te dezmeticeşti după câteva pagini şi simţi nevoia să te reaşezi în stare, să îţi repoziţionezi trupul, să dai drumul zâmbetului să zburde şi, mai ales, să primeşti tot, dar absolut tot!, ce ţi s-a pregătit.

Despre viaţa trăită în convenienţe, în "sterilul" care ne controlează existenţele, despre cum credem cu încăpăţânare că deciziile ne aparţin şi că ele ne valorizează într-un fel anume clipa prezentă. Convenţionalismul găunos, zidul care ne desparte de ceea ce suntem cu adevărat, nevoia de a ne arăta lumii în structura şi organizarea socială unanim acceptată, gândul gol şi privirea năucă...

A! Darul cel mai frumos al zilei: muzica pe care Vincent, fratele mai mic, le-o pregăteşte fraţilor săi la final, o compilaţie prin care chiar merită să călătoreşti!

Ce anume s-a petrecut în fiinţa noastră încât, la o distanţă de două-trei decenii de copilărie, să uităm fiinţa care am fost, să nu mai ştim să vorbim cu inima și să definim năucirea drept ridicol?

Citind cartea Annei Gavalda începi să înţelegi!

Carmelia Leonte, "La umbra lui Don Quijote"

"M-am întrebat dacă în cărțile pe care le citim ducem ceva, o câtime din oamenii pe care îi iubim. Vreau să spun: coborâm în cărți ca în somn, uităm tot ce ne înconjoară sau dorințele rămân treze, vrem să fim înconjurați de oameni, vrem ca atunci când ridicăm ochii din pagini cineva să ne zâmbească?"

După ultima pagină a acestei cărți, coperta a patra închide, parcă, o lume spre care ai privit năuc, prin fantele luminoase ale scrisului. O carte pe care o trăiești pândind, adulmecând fiecare dintre cele 100 și încă 10 pagini. Înaintemergătorul și înaintevăzătorul așază drumul în cuvinte pentru ca tu, cititorul, să primești totul gata simțit, trăit, gata prelucrat în imagine, stare, vibrație, percepție.

Cartea Carmeliei Leonte, La umbra lui Don Quijote (Editura Ideea Europeană, 2011), pare anume scrisă pentru a ne învăța Călătoria. Marcel Proust ne spunea că "adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi". Or ce este această (pre)umblare-citire a cărții Carmeliei Leonte, dacă nu întocmai călătoria de descoperire cu/prin alți ochi, cei ai autoarei. Aș spune și prin altă inimă. Cea a autoarei. Și prin talpa ei, și deopotrivă prin palma care atinge, pipăie, cu rugăciunea purtată îndelung, cu tăceri sau spaime.

Dacă iubești Spania, cartea de față îți va răsuci toate dorurile. Dacă nu iubești Spania, citind cartea Carmeliei Leonte vei învăța să privești oamenii, vei experimenta răbdarea și vei (re)dobândi încrederea în tine.

Desigur, poți și să vezi Spania și atât. Dar te vei lipsi de toate trăirile fantastice, de toate imaginile poetice de o frumusețe tulburătoare. Pentru că, dacă ceva uimește cu adevărat în cartea Carmeliei Leonte, este tocmai această transfigurare a realului, acest joc dintre real și fictiv care, însă, rămâne totdeauna agățat într-un soi de relativitate, de interdependență dintre spațiu, timp și materia veșnic în mișcare. Și nu te mai miri când, odată cu autoarea, simți cum uscatul devine o altfel de mare. Și, mai ales, fascinează felul extraordinar în care Carmelia Leonte iubește omul "animalizându-i" într-un chip atât de tandru trăsăturile. Și nu doar omul, pentru că, în Albaicín, "până și dalele de piatră arată ca niște solzi de pește".

"Uneori am impresia că iubesc umanitatea și nu iubesc oamenii", spune autoarea. "Și știi de ce? Pentru că nu îi văd". Dar un om cu "o față enormă și cu ochi bulbucați", pare a fi "o specie rară, un pește travestit, lunecos și singur". Omul-pește îi cere bani. "Varsă o lacrimă. Din tot ce am văzut la Albaicín, mai ales lacrima aceea nu pot să o uit. Lacrima și lumina".

În metrou, un oriental "are trăsături foarte dure, de pasăre de pradă…", iar Vincent pare un cameleon. Spania însăși devine "o carte și a devorat oamenii…", iar autoarea "o cititoare somnambulă, nimic altceva". 

Fluturii, lumina, străduțele-labirint, casele, oamenii capătă alte dimensiuni. "Vitalitatea, înfumurată pe pământ, aici devine transparentă ca o pasăre de sticlă. (…) Trebuie să aleg. Ori rămân aici - și voi fi una dintre păsările de sticlă prinsă sub ape – ori să evadez! Să fug!".

Scrisul la persoana întâi, existența (reală sau nu) a unui destinatar, stilul diaristic de călătorie sub impactul imediatului, al imprevizibilului. Peisajele Spaniei, spiritualitatea și istoria împletite într-un mod subiectiv care apropie mai mult decât intrigă. Și poezia, starea de imponderabilitate în care plutește fiecare imagine descrisă. Un drum, o călătorie între om și Dumnezeu. "Uneori mă întreb ce mi se întâmplă cu adevărat? Dumnezeu mi se întâmplă cu adevărat, dar aș vrea să fie și oamenii".

Călătoria prin Spania nu se face doar printre oameni, orașe, trasee. Este o călătorie prin sine, spre sine. O redescoperire, o reconfigurare a simțurilor pentru a face față agresivității materiei.

"Uneori îmi propun să citesc o carte și visez ani în șir că o voi citi", spune autoarea. La umbra lui Don Quijote poate fi cartea visată ani în șir. Sau poate fi cartea din care ieșind ca din vis, după cele 100 și încă 10 pagini, învățăm să călătorim printre oameni. "M-am întrebat dacă în cărțile pe care le citim ducem ceva, o câtime din oamenii pe care îi iubim. Vreau să spun: coborâm în cărți ca în somn, uităm tot ce ne înconjoară sau dorințele rămân treze, vrem să fim înconjurați de oameni, vrem ca atunci când ridicăm ochii din pagini cineva să ne zâmbească?"

Cartea Carmeliei Leonte nu este numai despre Spania. Este (și) despre România, despre a fi român într-o lume a prejudecăților dureroase care devin prea ușor judecăți. Despre lumi care prea ușor se despart, prizoniere într-o prea lejeră și descurajantă ignoranță. 

"Mi se întâmplă un fenomen ciudat: când plec de acasă, încetez să mai fiu frumoasă. Toată frumusețea mi-o dă orașul în care locuiesc, oamenii pe care îi iubesc. Devin banală în altă parte". Citiți cartea Carmeliei Leonte. În această banalitate asumată veți descoperi frumusețea lui Dumnezeu, atunci când omul se lasă locuit de minunile Sale.

"Tatăl celuilalt copil" - Parinoush Saniee

"Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor?"

"Tatăl celuilalt copil" se citește în ipostaze și stări diferite. Ca adult, te așezi în postura de părinte, dar și în cea de copil al tatălui tău. Dacă nu ești părinte, te vei situa, probabil, în poziția de observator al propriei vieți.

"Tatăl celuilalt" (după traducerea din engleză a titlului "The Father of the other one") este a doua carte scrisă de Parinoush Saniee, după bestseller-ul "Cel care mă așteaptă", interzis în Iran, dar vândut în toată lumea în milioane de exemplare. "A fost foarte bine primită în Iran, mulți au considerat-o mai bună decât prima mea carte", spune Parinoush Saniee în legătură cu această a doua carte.

Despre "Tatăl celuilalt copil" s-a scris că ar fi o carte de parenting, că abordează o temă legată de psihologia educațională. I se reproșează o anume parabolizare, mergând chiar până la a o considera o carte pe alocuri siropoasă, care vrea mai mult să demonstreze decât să intuiască. I se mai pune în cârcă autoarei graba scriiturii, neaprofundarea unor aspecte pe care cititorul le voia mai apăsat studiate.


În fapt, cartea a doua a autoarei iraniene aproape că iese din sfera strict literară, a analizelor lingvistice, stilistice, de orientare literară, de stil sau orice altă încadrare.

"Tatăl celuilalt copil" își însoțește cititorul, copil sau părinte, devine un parcurs intim al fiecăruia pe un drum care duce către sine. Cu fiecare pagină însușită, cititorul nu se identifică și nici nu se dezintegrează într-o altă mentalitate, într-o nouă dimensiune a umanului. Dimpotrivă. Fiecare pagină de carte duce către tine însuți. Te descoperi, te studiezi, te alarmezi sau te tulburi în funcție de cât reușești să spargi din pojghița pe care ai construit-o cu grijă în ani și ani.

Avem, așadar, povestea unui copil, Shahab. Nu vrea să vorbească, se închide în el și se deschide către prietenii lui imaginari. O carapace pe care nimeni nu pare să o descâlcească, să îi găsească rostul, cauza. Iar soluțiile sunt căutate în afara lui Shahab: la doctori, în cărți, în tratate de tot felul, ba se pune la cale și un drum în străinătate, unde specialiștii vor da de urma acestui neînțeles handicap al copilului.

Nimeni nu caută înlăuntru, în preajma sufletului, îndărătul privirilor rugătoare, nimeni nu privește mâinile suferinde care caută îmbrățișarea. Mama suferă, copilul suferă. Tatăl se prăbușește sub povara rușinii de a avea un copil cu probleme. Fratele mai mare se baricadează în studiu, pentru că doar astfel va face pe placul tatălui și va compensa, poate, dezamăgirea în legătură cu Shahab. Copilul se hrănește doar cu furia și tensiunea tatălui, cu lacrimile și tăcerile mamei. Tânjește, în schimb, după îmbrățișările pe care le adună sora lui mai mică.

Neputincios și aproape părăsit, Shahab pune la cale răzbunări dintre cele mai cumplite, greu de anticipat, dar care sunt pe măsura frustrărilor și a nedreptăților pe care copilul le simte. Totul culminează cu o decizie ce are să îl marcheze profund pe Shahab: tatăl său este doar părintele fratelui, nu și al lui. Nu îi mai recunoaște autoritatea, nu îi acceptă atingerea, observațiile, nici măcar micile și rarele semne de bunătate. Autoarea dovedește o iscusință delicată în a evidenția nu atât transformările prin care trece Shahab, ci mai ales deteriorarea și degradarea sufletească a tatălui, cedarea mamei în fața unor așa-numite evidențe.

Excepțională este Parinoush Saniee și în a reda mentalitățile și prejudecățile din societatea iraniană contemporană, care au efecte dezastruoase asupra personalității copilului. Arash, fratele lui Shahab, învață bine, este ascultător, docil. De aceea este "băiatul tatălui". Shahab, în schimb, este "copilul mamei". El este prost, nu vorbește, are și creează peste tot probleme, își face de râs părinții. Ne spune însuși Shahab, prin vocile prietenilor lui imaginari: "Ce prostuță e mama! spunea Asi. El nu e tatăl nostru, e tatăl lui Arash. Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor?"

Întorsătura pe care o iau lucrurile este poate partea cea mai frumoasă și mai luminoasă a cărții. Parinoush Saniee reușește să aducă brusc în scenă un personaj care se detașează de lumea dură și crudă a Iranului. Un personaj care îi amintește mamei lui Shahab cine este și de ce a ajuns astfel. Iar cheia, singura care va deschide nu doar gura lui Shahab, ci și sufletele tuturor, este Iubirea.

Așa aflăm că Shahab este foarte inteligent și foarte talentat. Că e îndrăgostit de cuvinte și de cifre și că aduce din lumea în care fusese închis taine și percepții pe care altfel nu le-ar fi atins.

O carte nu doar emoționantă, nu doar educativă și, da, cu puternice accente de parenting. "Tatăl celuilalt copil" este cartea care te împacă și te descoperă așa cum ești. Este cartea care te cufundă în propria tăcere, în propria nevorbire și care îți dă răgazul de a te regăsi, mai ales dacă ești părinte.

Pentru că cel mai dificil, dureros, devastator moment este acela în care tatăl ajunge să rostească aceste cuvinte la absolvirea fiului său: "Orice tată își dorește un copil ca Shahab. El a ajuns singur acolo unde se află azi, eu n-am făcut nimic pentru el. Realizările lui nu mi se datorează. Sper să mă poată ierta". Și urmează îmbrățișarea așteptată ani și ani. Primită cu lacrimi. Dar se va dovedi că ea a venit, totuși, mult prea târziu.

"Tatăl celuilalt copil" te tulbură și te prinde descoperit în fața propriilor trăiri. Dar mai presus de toate îți amintește că nu suntem la fel, că avem valori diferite și percepții diferite. Iar asta nu înseamnă handicap, ci neputința noastră de a înțelege și accepta ceea ce funcționează altfel.

Dar un lucru este sigur: în oricare dintre lumi am trăi, în orice dimensiune ne-am situa, există ceva fără de care totul în jur se prăbușește: IUBIREA. Aceasta este și mesajul acestei fascinante cărți.

"În Dosul Soarelui" - Marcel Chițac

Marcel Chițac este licențiat în arte plastice, specialitatea pictură pe șevalet. Pictorul despre care Dan Grigorescu spune că este "un talent solid, care-și păstrează încrederea neabătută în tradițiile românești", devine autorul care descoperă în lumea satului românesc un filon literar prețios. Și chiar reușește o scriitură surprinzătoare care - ne avertizează Victor Teișanu în prefața cărții - "i-ar deschide ușile saloanelor unde se întâlnesc profesioniștii prozei".

Vă ispitim cu o degrabă citire a acestei cărți care scapă rigorilor și etichetelor, o "pseudo-monografie" cu pretenții de cronică a satului românesc, o carte înlăuntrul căreia bolborosește un umor care te pișcă atunci când te aștepți mai puțin. Pentru că așa se citește cartea "În Dosul Soarelui". O lume populată cu personaje cărora le atribui mai degrabă însușiri supraomenești decât le-ai vedea așezate lângă icoană.

Ceea ce surprinde în scriitura lui Marcel Chițac este tocmai această coloratură lingvistică, dublată de o forță descriptivă rar întâlnită. Pictorul Marcel Chițac pare să își creioneze mai întâi nu doar personajele, ci și întâmplările, pentru ca apoi să le dezintegreze și să le recompună din cuvinte, dar păstrând imaginea plastică inițială. Pentru că povestirile lui Marcel Chițac asta sunt, reflectări ale lumii interioare pe care artistul le-ar putea oricând picta și înrăma. De ce a ales să le transpună în cuvinte și nu în cărbune? Tocmai aici merită să poposim, pentru a înțelege acest univers extrem de ofertant cu care scriitorul ne îmbie.

Cartea lui Marcel Chițac se citește ușor, dar greu se povestește. Cartea lui Marcel Chițac nu se ține minte, tocmai pentru că te întorci la ea ca și cum ai revedea același film bun în toate amiezile din duminicile ploioase. Dacă ți-e dor de țăranii hâtri și inocenți, dacă le înțelegi supărările și le accepți naivitățile, atunci nu te poți lipsi de Mutelcă, Popârțac, Curcudel sau Povidlă. E ca și cum ai citi un Creangă în variantă contemporană, cu dese cotituri îndărătul lumii, acolo unde - ca și astăzi - au loc cele mai năstrușnice întâmplări și ies la iveală cele mai usturătoare metehne.

Marcel Chițac manifestă, însă, milă pentru cititorul neavizat, astfel că finalul cărții scoboară într-un salvator Glosar ce cuprinde cuvinte din graiul țăranilor din secolul trecut. Aflăm astfel ce înseamnă cârmoj, ceatlău, coromâslă, javeșnic, dadulcă, plodnicios, săhănel sau zâmnic.

Un univers al satului cuprins pe alocuri de fermecătoare fantasmagorii, întâmplări de genul celor povestite în crâșmele învinse de fumul de țigară și de miresmele alcoolului ținut prizonier de amatorii de povești. Personajele lui Marcel Chițac prin asta surprind cititorul: într-un firesc bizar se rătăcesc imagini vizuale fantastice, apariții capabile de orice trăsnaie mai înainte de a te dumiri dacă e posibil sau nu o asemenea poveste. Dar autorul știe să coboare apoi în teluricul la fel de ofertant, unde nevestele scăpate de privirile bărbaților își dezvăluie cuceritoarele resturi de tinerețe, unde fecioarele cad în capcanele scăpătaților din sat, cu riscul de a purta apoi în pântece roadele acelor clipe de vremelnică fericire.

"În Dosul Soarelui" este lumea din Lunca Prutului, din Nordul extrem. O lume aproape uitată în tărâmul carnațiilor erotice, într-un timp al iubirilor furate și dezvăluite apoi în ochii lumii întregi. "Vorbim de o lume aspră, a sărăciei endemice, în care clipele de tihnă sunt puține și prin urmare personajele se grăbesc să-și savureze rarele plăceri cu orice risc, înfruntând prejudecăți și obstacole morale", spune Victor Teișanu.

Dacă vă imaginați că autorul s-a limitat la a povesti despre locuri și oameni, trebuie musai să deschideți această carte. Veți descoperi un umor de bună calitate, o știință a descrierii care strecoară între pagini nu doar momente de suspans, cât mai ales o anume emoție care aduce cu sine un gram de empatie pentru fiecare personaj în parte.

Pentru că autorul nu emite judecăți, nu condamnă, nu studiază sub lupă și nu detaliază în notă critică. Dimpotrivă. Acordă fiecărui personaj nota de autenticitate care salvează și aduce de fiecare dată alături acel umor menit să te detașeze emoțional de presiunea poveștii.

IevaLykos: ”Eu în România, cu românii, râd mai mult decât râd în orice țară”

Un interviu cu Ieva Lykos este ca un râu prin sălbăticia muntelui. Simți nevoia să te oprești și să privești povestea ei ca pe un film, dar tocmai când aștepți cu sufletul la gură intriga, Ieva țâșnește din alte peisaje, cu alte râuri lunecând tumultuos prin munții sălbatici. Este personaj, regizor, este omul care face povestea să trepideze. 

Și totuși, Ieva Lykos are un ceva anume, un molcom și în același timp hotărât fel de a fi. Să fie aceasta rădăcina moldavă, cea care se hrănește încă din pământurile Botoșaniului? 

-Ieva Lykos, am sentimentul, înaintea acestui interviu, că ne aflăm într-o sală de cinema. Și că aici ne așteaptă o poveste fantastică. Așadar, să începem cu Botoșaniul. Orașul cu nostalgii, i-am spune astăzi! Sau, cum l-ați numit dvs. chiar, "orașul meu iubit". Care ar fi primele imagini dintr-un film despre Ieva Lykos, fiica unei mame cu origini ungurești și a unui tată cu rădăcini grecești?

-Aș începe filmul cu o fetiță la grădinița unde, când tovarășa educatoare anunțase șoimii că nu vor mai trebui să cânte imnul, căci Ceaușescu era un om rău, s-a ridicat în picioare zicând: “Și de ce ne-ați mințit atâția ani?”

Această fetiță morocănoasă, născută într-o familie cu nume lung și dificil - Lichiardopol (lykos + poli ar însemna o grupare de lupi - destul de confuză și nesigură, își punea des întrebări. O fetiță care pe stradă, la joacă cu copiii, nu avea voie să iasă cu dulciurile aduse de bunicul din Germania, căci mama nu avea destul să dea la toți, cum nici tatăl nu îi permitea să savureze înghețata în fața angajaților, că “poate le era pofta și lor”. Aș descrie și întâlnirile la cofetăria Romarga. în care-și număra bănuții exact ca ceilalți copii și nu înțelegea de ce nu avea mai mulți, odată ce familia trăia mai bine decât toți. Părinții îi dădeau de pe atunci lecții de viață.

Mânca moussaka grecească cu gogonele moldovenești, învăța elevii sp danseze sirtaki pentru spectacole și adora să-l citească pe Mircea Eliade.

O experiență de suflet va rămâne școala, frecventată din clasa întâi până în clasa a 12-a la Liceul Pedagogic “Nicolae Iorga”, profilul Filologie, a rămas mereu acolo de frica de a nu se desprinde de cele mai dragi amintiri: profesori și colegi. A reușit încet, încet să nu mai fie timidă și introvertită. Mult curaj și încredere i-au dat unii profesori, probabil pentru că îi plăcea să studieze, terminând Bacalaureatul cu nota 9,42. Organiza și prezenta spectacole pentru liceu la Casa de Cultură a Sindicatelor, la Teatrul "Mihai Eminescu", iubea florile și aplauzele publicului numeros din orașul ei natal. Se simțea utilă în micul ei univers.

-Să continuăm filmul, așadar! Bunicul, dresor de urși, a construit o afacere într-un timp atât de restrictiv, anii comunismului, numită Luna Park. Care este povestea bunicilor? 

-Mă faceți să zâmbesc. De-abia în cazul ăsta aș face un film și-l înscriem și la Festivalul de Film de la Cannes, poate reușim să aducem rezultate. Este minunat să mă gândesc la bunici, care de-a lungul timpului au fost și vor rămâne exemplul meu. Bunicul grec - George Lichiardopol - emigrase cu familia din insula Kefalonia și se stabilise la Brăila, familia sa devenind proprietară a șantierului naval (și-acum există o moară în Brăila, numită “Moara lui Lichiardopol”), străbunicul, Achileas, era navigator de marină. După ce a fost și ucenic la proiectări de avioane în Brăila, bunicul a dorit să ia lumea în piept și să-și facă singur un rost în viață, dezlipindu-se de familia sa. A devenit omul de nădejde și salvarea Circului Kratel, reconstruindu-l în întregime.

Într-o zi, un urs din circ a fugit prin București, intrând într-o cofetărie, unde lucra viitoarea sa soție - bunica - iar bunicul George a mers să-l caute și l-a găsit. Așa a cunoscut-o pe bunica, terorizată din cauza prezenței ursului. Vă imaginați! S-au căsătorit și au muncit împreună, începând cu o mașină de vată de zahar. Erau crâncene vremurile. Strângeau bani la iarmaroace și, astfel, bunicul a construit primul utilaj – un lanț mic de copii. Era un geniu. Pe acea vreme un utilaj era văzut ca un OZN și iarăși, bunicul, strângând din dinți , a construit un utilaj și mai mare și așa mai departe, până când a ajuns la mai bine de zece utilaje.

Cat despre posibilitatea de a avea o afacere pe atunci, era greu și restrictiv, însă statul nu prea avea cum să ia și acest bun poporului. Până la urmă, era singura formă de distracție mai deosebită pe care o aveau românii. Oricum, când era lume prea multa, miliția intervenea tăind curentul, așa încât să răsfire mulțimea. Pentru România, bunicul făcea bani atât de mulți, încât nici nu avea ce să facă cu ei, pe atunci nici nu aveai ce să cumperi. Toate produsele erau la fel. Este incredibil, nu? Să ai bani și să n-ai ce să cumperi. 

-Cum a ajuns familia dumneavoastră în acest nord de țară? De ce la Botoșani?

-La un moment dat, bunicul a decis să cumpere o casă, căci se mutau din oraș în oraș și dormeau în hoteluri. I-a întrebat pe cei doi fii ai săi unde doresc s-o cumpere. Amândoi au spus: “La Botoșani!” Și așa s-au mutat la Botoșani (tatăl meu era născut la Botoșani, unchiul la Satu Mare).

Cât despre mama, am aflat târziu că are origini ungurești, ea nu și-a cunoscut tatăl, iar mama sa româncă (lucra la Textila și avea o viață foarte grea) a lăsat-o în grija unei familii care venea din Germania și care nu avea copii. Mama a fost crescută de ei și, deci, bunicii mei din partea mamei erau cetățeni germani din Munchen - pe atunci nu dădeau in adopție copii români cetățenilor străini.

Cu bunicii materni am trăit o situație diferită, bunicul avea Mercedes de ultimul tip și șofer, mergeam cu el de mică prin restaurante la Miorița, Rapsodia și Stejarul, mergeam la pescuit la Trei Iazuri. Ei fiind cetățeni străini, nu trebuiau să dea prea multe explicații pentru valori. M-au învățat cum să mă comport, cum să vorbesc, să îndrăgesc natura, dar cel mai mult m-au învățat cum să iubesc. Cred că a fost cea mai mare demonstrație de dragoste de la un om și cel mai frumos exemplu de eleganță, cel al bunicului din partea mamei.

-Vă mai leagă ceva de orașul natal astăzi? Există chipuri pe care le păstrați în suflet - prieteni din copilărie, învățători, oameni care să vă fi marcat într-un mod anume? 

-Desigur. Chiar dacă am pierdut o mare parte din membrii familiei și încă nu am trecut peste, mai ales pentru moartea prematură a tatălui și a iubitei mele surori, la numai 29 de ani, îl am pe nepoțelul meu Nikolas, o am pe mama, pe verișorii și unchii mei. Familia mea încă mai deține această societate de agrement, Luna Park. De asemenea, țin legătura cu unii foști colegi de școală și îmi este tare drag să-mi amintesc cu ei toate peripețiile noastre trăite în oraș.

Am dorit mult să nu pierd contactul cu orașul meu natal și să pot contribui cu ceva.  Am înființat la Botoșani o societate de producție de filme Lykos Film, administrată de iubita mea mătușă Georgiana Lichiardopol, care este o femeie de fier în adevăratul sens al cuvântului și cu care, împreuna cu logodnicul meu, regizorul și producătorul italian Carlo Fusco, am realizat un documentar “Il Padrino del Bandito Giuliano”, ce tratează o temă pusă sub secret de stat în Italia. Documentarul, scris și regizat de mine, a fost lansat atât la București, cât și la Roma, și este distribuit de către o mare societate americană din Los Angeles, Hollywood- Adler&Associates Entertainment.

Cred că vom reuși sa facem fapte mari cu societatea noastră, probabil este prima pe teritoriu în domeniu, sper să turnam un film și la Botoșani. Cu Carlo și mătușa vorbim des despre asta. 

Bunicul meu grec în primul rând, pentru că și eu am luat exemplu de la el și am renunțat la tot ce aveam ca să-mi pot face un drum în viață și de care să fiu mândră. Vă spun că niciodată n-am apelat la familia mea, am fost foarte orgolioasă. Era ceva ce voiam să-mi demonstrez mie.

Apoi doamna profesoară de fizică, Carmen Egner. Cu dumneaei era o telepatie, cu toate că nu-i iubeam materia (eram la profilul Limbi Străine), ea mă încuraja și spunea că voi face lucruri importante în viață. Pot spune că, într-un fel, o simțeam mândră de mine, poate era o impresie doar. Tot dumneaei ne învăța bunul simț și bunul gust. Spunea că, pentru a fi frumoase, nu ne trebuiesc haine costisitoare și lucruri de lux, o femeie poate fi frumoasă pentru că este simplă, îi trebuie doar finețe, inteligență și eleganță. Și cred că ea era un bun exemplu. 

Părinților mei le mulțumesc, căci m-au învățat că pentru ce vreau trebuie să lupt și să merit, să fiu simplă și să ajut mereu pe cei nevoiași.

 -În această poveste fiind, în acest film - ca să rămânem la provocarea inițială – Ieva Lykos alege, iată, să își construiască propriul drum. Jurnalismul. De ce și cât a durat acest "miraj"? 

-Este probabil unica mea șansă să vorbesc despre un film despre mine. Să revenim. Mi-aș fi dorit foarte mult de pe atunci să-mi încerc norocul la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București, însă eram foarte descurajată, atât pentru locurile puține, cât și pentru distanță. Familia mea era cam speriată la gândul deplasărilor Botoșani-București. Nici la Jurnalism la Iași nu se intra ușor și, din acest motiv, am depus actele atât la Jurnalism, cât și la Facultatea de Litere “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. 

Spre surprinderea mea, am fost admisă la ambele facultăți și mi-am dorit să le urmez pe amândouă. Credeam că voi reuși. Ei bine, de acolo a început calvarul. Plecam din casă la ora 7 și mă întorceam la ora 22, mă trezeam la 6 să-mi cumpăr toate ziarele, căci trebuia să le citesc, casă părea o arhivă de ziare. A fost o perioadă cumplită din viața mea. La Biblioteca Centrala ”Mihai Eminescu” mi se întâmpla să dorm cu capul între cărți, mai ales când studiam Fonetica după ora 20. De distracție nici nu era vorba. Facultatea de Litere mă plictisea cumplit. 

La Jurnalism, în schimb, domnul profesor doctor Daniel Condurache, editor a revistei “Opinia Studențească” și fost redactor-șef adjunct la “Evenimentul Zilei”, cu care făceam practica, ne spunea: ”Aveți două ore să-mi aduceți știri noi, care nu au fost încă date la ziare. Fiecare trebuie să aibă știrea sa”. Toți studenții intram în panică, fugeam pe străzile Iașului, mergeam la spitale la urgențe, alții scriau de pe afișe lipite pe stâlpi despre câte un eveniment monden (el astea nu le numea articole și avea dreptate).

Apoi am făcut parte dintre organizatorii Congresului Internațional de Poezie, alături de profesorul univ. Dorin Popa, și acolo m-am împrietenit cu un poet/jurnalist din Calcutta, căruia i-am sugerat să facem un documentar în Romania. L-am organizat în întregime: “Originile rromilor”, cu ajutorul Fundației rromilor din Botoșani, aveau sediul în centrul vechi.

-Care a fost momentul în care ați ales actoria? 

-După ce am colaborat și la emisiunea “Carnet de student”, pe Tvr Iași, unde dădeam o mână de ajutor la reportaje Vox Pop, am explodat pur si simplu și, în timpul celui de-al al doilea an de facultate, am decis să-mi schimb viața. La Jurnalism mă simțeam o marionetă, la Litere mă simțeam o femeie în vârstă, îmi lipsea arta și îmi lipsea adevărata exprimare de sine. La Jurnalism nu aveai voie să creezi prea mult.

Am plecat în Italia, sperând să mă întorc cu gândurile adunate, și acolo am rămas. Imediat m-am înscris la Școala de Artă Dramatică - metoda Stanislavski, a Teatrului Gedeone din Milano, unde am frecventat 5 ani, studiind Teatru, Cinema și Arta clownului, și cu care am făcut și un spectacol la Teatrul Alle Colonne la Milano - “Despre Troia și toate războaiele”, o adaptare a “Războiului Troian”, de Homer, unde interpretam rolul Elenei.

Între timp, participam la emisiuni pe canalele naționale italienești “Camera ascunsa”, “Jeep Show” și altele. Am făcut parte și din cast-ul unui sitcom, regizat de un regizor de televiziune foarte faimos în Italia, Riccardo Recchia, dar mi se ofereau mereu roluri secundare. Era foarte greu pentru o străină, căci aveam accent românesc și italienii cam strâmbau nasul la accente est-europene.

Apoi am făcut un an întreg de dicție, cât să vorbesc perfect italiana și, cu un dram de noroc la o audiere, m-au acceptat la Teatrul Puccini din Florența, unul dintre cele mai de prestigiu teatre din Italia. Nu îmi venea să cred, eram aleasă pentru rolul principal feminin al unui spectacol important, “Soldatul de Plumb”, regizat de Riccardo Rombi. Rolul era foarte greu, am făcut foarte multă coregrafie, trebuia să mă mișc ca o păpușă. O balerină din porțelan. A fost lansarea mea!

De acolo știam că și italienii mă vor considera în sfârșit o actriță profesionistă. Teatrul îmi umplea inima, mă făcea să-mi tremure genunchii ori de câte ori trebuia să intru în scenă, așa cum erau spectacolele de la Casa Sindicatelor, la Botoșani.

Știam că asta a fost ceea ce am vrut cu adevărat: să devin o actriță bună, să pot emoționa publicul și să-l inspir. Niciodată nu mi-a părut rău pentru alegerea făcută!

-Scotocind prin biografia dvs. de pe site-urile de specialitate, aflăm că jucați în filme/teatru, că scrieți scenarii și regizați filme. Să fie aceasta o fericită îmbinare între Jurnalism, Litere și Actorie? Pentru că a scrie un scenariu înseamnă în primul rând documentare, rigurozitate și, desigur, talent. Povestiți-ne din această aventură care înseamnă FILMUL...

-Am acceptat să regizez un film documentar tocmai pentru vena mea jurnalistică și știam că mă voi întoarce la o perioadă pe care am trăit-o din plin. Documentarul meu era unul foarte greu și chiar periculos, căci tratează o temă pusă sub secret de stat în Italia. La mijloc era corupția politică, relația dintre republica italiană și mafie, totul în jurul celui mai mare bandit/erou Salvatore Giuliano, un Robin Hood al Siciliei.

Eram însărcinată și credeam că era momentul potrivit să stau în spatele telecamerelor. În afară de latura creativă, a trebuit să devin o jurnalistă de investigație și, pot spune cu orgoliu, am obținut un rezultat enorm, acela de a descoperi ultima scrisoare a banditului, pe care istoricii și jurnaliștii italieni au căutat-o timp de decenii. În acea scrisoare erau inculpați politicienii care organizaseră un masacru foarte dureros în Sicilia. Au fost și jurnaliști curajoși care au scris mult despre documentarul meu, realizat cu societatea din Botoșani, Lykos Film.

Apoi scriu foarte mult cu Carlo, logodnicul meu și tatăl fetiței mele. De la el am învățat mult să respect timpul cinematografic, unghiurile și cadrele de filmare. Vara aceasta i-am propus marelui actor francez Jean Reno un rol într-un scenariu despre terorism, rol pe care l-a acceptat, mi-a spus la întâlnire că scriem foarte bine. Am simțit o senzație minunată. Și în cazul acesta, am încercat să dau acțiune personajelor în baza a cum aș proceda eu în scena, în cazul respectiv și în acel moment. Foarte multa documentare despre Islam, puterea politica USA, CIA și Mossad. Am aflat că adevărul nu este așa cum îl știe masa. 

Am mai scris cu Carlo un scenariu inspirat din suferința mea pentru pierderea surorii mele Cati, este un thriller psihologic care-ți dă bătăi de inimă. Suntem în negocieri cu un actor, câștigător al Premiului Oscar, dar nu voi spune încă totul. Noi, artiștii, suntem superstițioși. :)

-Sunteți prezentă în cinematografele din România – și în Cinema Unirea Botoșani - cu un film tulburător, "The Slider", în care jucați un rol principal, alături de nume mari ale cinematografiei. Subiectul filmului este unul nu doar delicat, dar și de dureroasă actualitate. Cum a fost pentru dvs. acest rol? 

-Consider că filmul "The Slider" mi-a schimbat complet viața. În primul rând, nu mă așteptam să fiu chemată pentru un casting de nivel hollywoodian, cel puțin nu atât de timpuriu. Pe vremea aceea nu îl cunoșteam pe Carlo Fusco și nici el pe mine. M-a contactat, mi-a văzut CV-ul și m-a selecționat pentru rol.

Rolul a fost foarte dificil! În timp ce toată echipa tehnică și artistică râdea în pauzele de cafea, eu - interpretând-o pe Esther, o mamă care și-a pierdut copilul - nu puteam să-mi permit să ies prea mult din acea stare depresivă. Să zicem că au fost patru săptămâni suferite, “cu un ochi râdeam și cu altul plângeam”, cum zicea mama. Apoi era extrem de greu pentru faptul că era un rol mut, greu de susținut. Era necesar să transmit trăiri și emoții, chiar și fără ajutorul cuvintelor. A fost greu și cu frigul, la 0 grade Celsius trebuia să fac scena în cămașă de noapte. De nenumărate ori. 

Carlo pretindea mult pe platou și-mi era frică să nu-l dezamăgesc. Regizorii te pot schimba în orice moment și era șansa mea cea mare. Trebuia să fiu la nivelul întregului cast. Nu aveam voie să greșesc.

Apoi, pe la sfârșitul filmărilor, când luasem pauză două zile, am primit un mesaj de la Carlo, în care scria: ”Am dat pauză la echipă. Mă legăn într-un scrânciob și mă gândesc că filmările nu au același gust. Cred că nu mai pot trăi fără tine”. Inima mi-o luase la galop, în adevăratul sens al cuvântului. Când m-am întors la ultimele zile de filmări, l-am rugat să vorbim când terminăm filmul. N-aș fi reușit să fac față la atât de multe. Îmi era frică să nu-mi ies din rol. Când am terminat, după două luni, deja eram împreună în mod oficial. Acum, după trei ani, avem o fetiță minunată.

-Cum este perceput filmul românesc în cinematografia europeană? Chiar dacă pare să fie o perioadă fastă (premii în festivaluri de prestigiu), există și multe critici care vizează temele alese, greaua desprindere de subiectele comunismului întunecat. 

-Îmi place să vorbesc frumos despre România când sunt în Italia sau în alte țări. În străinătate însă, chiar dacă s-au câștigat premii importante la festivaluri, se consideră că România mai are de lucrat la diversificarea tipologiilor: SF, horror, thriller s.a.m.d.

Publicul român, în general, nu ar accepta de exemplu un film cu un chinez care locuiește în comuna Vorona sau cu un șef de bancă african la Botoșani - interpretat de Morgan Freeman - l-ar oripila și s-ar supăra din cale afară. Și nu ar fi de acord nici daca s-ar folosi unele locații din România, făcându-le să pară în alte părți ale lumii. Deci în nici un fel nu este bine.  Acest lucru nu se întâmplă în alte țări europene.

Cinematografia este și invenție, fantezie, nu este doar realism și, mai ales, adevăr crud. Sunt și adevăruri frumoase și care merită să fie văzute. Dimpotrivă, adevărul are mai multe fețe, să ne amintim de adevărul lui Eliade cu "Maitreyi" și adevărul ei, ca răspuns. Aceleași persoane, două adevăruri complet diferite.

-Cum vede Ieva Lykos filmul românesc? 

-Eu în România, cu românii, râd mai mult decât râd în orice țară. De ce nu mi se întâmplă să văd un film bun comic? Românul știe să glumească, să se distreze, să facă haz de necaz, și o face bine. Și asta aș vrea să văd.

Emil Cioran spunea că “suntem un popor fatalist” și nu este o descriere pozitivă. Aș dori să facem filme să ne bucuram de ele, nu să privească francezul sau olandezul și să spună mereu ”Săracii de ei!”. Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu compătimită sau să se râdă de mine. Cred că, după atâtea decenii de la revoluție, ar trebui să punem punct la această autodramă, nu ne lipsește nimic. Să râdem și să creăm! Cred că a fost de ajuns cinemaul românesc de până acum, cât să ne facem cunoscuți. Pe deplin.

Un alt aspect important este și lipsa comercializării filmelor românești și, deci, nu putem vorbi încă despre o adevărată industrie cinematografică. În străinătate, chiar și cu premii importante, filmele românești se vând foarte puțin sau, foarte des - chiar deloc. Românul nu concepe să facă film și să folosească unele elemente pentru o bună comercializare a filmului. Exact ce spuneam de bancherul din Botoșani interpretat de Morgan Freeman.

În cazul acesta vorbim doar de filme de artă, filme de autor. Cred că s-ar putea face mult mai multe producții dacă unii români s-ar uita și la business decât să rămână cu filmele încuiate într-un sertar sau să le privească într-un cinema de periferie.

-Este o producție românească anume care v-a surprins?

-Pare banal, dar filmul care mi-a rămas în suflet este ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, de Cristian Mungiu. M-a surprins enorm cum trei actori au reușit să mențină suspansul timp de câteva ore din viața lor, într-o cameră de hotel. Actori minunați, puternici și profunzi, regizor nemaipomenit!

Dr. Olga Mandache: “Am avut un trai modest, dar bogat sufletește și spiritual"

Privindu-i chipul, nu știi ce o locuiește mai mult: pacea privirii, neliniștea spiritului, zgândăreala artistică sau curiozitatea, continua și scotocitoarea curiozitate!

Un interviu cu un medic a devenit, astfel, o frumoasă sporovăială despre poeți și poezii. Despre cum a cunoscut-o pe Otilia Cazimir și despre tristețea cumplită de la moartea lui Labiș. Despre cum a dat mâna cu George Enescu, dar mai presus, despre toate splendorile lumii create. Este uimitor cum de la o greu încercată naștere, asistată în noaptea de Înviere, discuția curge în câteva minute către Don Quijote, Eliade și Maitreyi, Blaga, Țuțea sau Villon. "L-am redescoperit pe Eliade", îmi mărturisește cu emoție. "Eliade a ținut mult cu generația tânără, a vrut mult ca cei tineri să izbutească să facă ceea ce nu a reușit generația lui. Dar nu a beneficiat de libertate literară decât puțin în România. "Profetism românesc", iată, l-am recitit. Mi-a plăcut ce scrie despre Blaga. Ce frumos îi vorbește aici despre curajul creației!"...

Când era foarte tânără, a asistat la prima operație pe cord deschis din România, realizată la Iași de ilustrul chirurg Gheorghe Chipail (n. 15 februarie 1905, satul Cucuteni, comuna Durnești, județul Botoșani – d. 2 august 1997, Iași). Pe care l-a reîntâlnit în facultatea ieșeană și care i-a propus să rămână în clinică, fapt ce i-ar fi deschis calea către cariera universitară. A refuzat. Peste ani, după un alt examen greu susținut la București, în fața ministrului Sănătății de atunci, a fost ispitită din nou, de această dată să rămână în Clinica Fundeni. Și din nou a refuzat. S-a întors în Moldova și aici a rămas până astăzi.

 -Doamna doctor, v-ați născut în anul 1935, în același an cu Nicolae Labiș, poetul care a trăit doar 21 de ani. Citeați în adolescență poeziile lui Labiș, îl cunoșteau tinerii pe poet?

-Cum să nu?

-Cum era Labiș? Ce însemna el pentru generația dvs., în fapt și generația lui?

-Era nu prea înalt de statură, un tip foarte isteț, întreprinzător. Mai târziu, când eram la Fălticeni, îmi povestea cineva că venea mereu la Rădășeni, unde eu am făcut serviciu. Venea la o cabană frumoasă, cu un iaz unde creștea pește. Acolo venea Labiș, se întâlnea cu prietenii. Dacă trăia, dacă nu avea nefericitul accident, ar fi ajuns un al doilea Eminescu!

-Cum a primit generația dvs. vestea morții lui Labiș?

-Era o tristețe extraordinară! Mai ales în zona Fălticeni, unde îl știa toată lumea. Și la noi la fel a fost, aveam un coleg medic mai în vârstă, el ne-a chemat în cabinetul lui și am păstrat un moment de reculegere, apoi toți au derulat viața lui, cum a fost și ce a putut să se întâmple ca să se piardă un așa poet! Știam Moartea căprioarei... Mi-am închipuit mereu că această poezie a fost o intuiție a sfârșitului, o prevestire.

-"Moartea căprioarei" este despre o perioadă foarte grea pentru România: seceta si foametea din 1946. Și dumneavoastră, doamna doctor, ați fost un copil al războiului, un copil al foametei... Dacă ați scrie din durerea acelor ani, cum ar fi poemul dvs.?

-Unul foarte trist. O tristețe extraordinară! Începuse războiul...

-Vă amintiți când, copil fiind, ați realizat cu adevărat ce înseamnă războiul?

-Îmi amintesc foarte bine. Îmi amintesc cum au venit nemții, eram destul de mică, și ne ascundeam pe sub paturi. Eram în satul nostru, în comuna Mileanca. Părinții mei erau în lacrimi, era o sărăcie cumplită. După trecerea nemților, apoi s-au întors armele și au venit sovieticii. Apoi în 46 a venit seceta, lumea era foarte săracă. Au fost ani foarte grei. Era încă monarhie în România. S-a instalat comunismul apoi... A venit reforma învățământului, au urmat transformări pe plan social, politic, mulți cetățeni au fost dezrădăcinați... O tulburare cumplită, parcă pluteai într-un neant, nu mai știai unde să apuci. Oamenii nu mai aveau de mâncare, plecau în sud, de unde se întorceau cu porumb.

Deși eram copil, am trăit niște stări sufletești care m-au marcat. Părinții mei au fost distruși. Așteptau să vină americanii. Și americanii nu au mai venit... 

 -A fost un moment anume care v-a marcat, din anii aceia?

-Eram în anul doi la Școala Medie Tehnică Sanitară și m-au trimis acasă, să aduc adeverință precum că părinții meu au dat pământul la colectiv. Am stat trei săptămâni acasă pentru că tata nu voia să dea pământul. Mama a spus atunci: Copiii trebuie să învețe! Și până la urmă au dat pământul, am primit adeverință și m-am întors la școală.

-Nu v-a mai primit la școală până când tata nu a cedat pământul?

-Ne-au trimis acasă de la Iași, să nu ne întoarcem fără adeverință.

-Un sacrificiu imens! Părinții au renunțat la pământ pentru a vă deschide drumul spre carte. Ați simți asta vreodată ca pe o povară?

-Am simțit! Părinții aveau o stare materială foarte bună, cu prăvălie, magazin cu de toate. Era singurul magazin în sat. Le-au confiscat tot. Avea tata și un atelier de croitorie și cizmărie. Faptul că i-au confiscat tot, și tata văzând că nu mai are posibilități de a ne întreține, problema era în principal școala noastră, a celor trei copii, l-a afectat mult și pe el...

-Război, foamete, comunism... Ați trăit toate acestea. Dar astăzi, doamna doctor, este grea viața?

-Este grea pentru populația mijlocie și pentru cea de jos. La noi, astăzi, sunt două extreme. Cei foarte bogați și săracii. Ce văd acum, tulburarea din țara noastră... Au intuit în populație numai gânduri triste, nu le asigură o posibilitate de a duce traiul mai departe. Iar ei sunt doar pentru propriul câștig. Au sărăcit țara...

-Ca medic, ce diagnostic ați pune societății de astăzi? Așa tristă cum e?

-I-aș spune că e într-o stare depresivă, dar nici nu văd perspectiva de a se ridica. Pentru că, așa cum văd eu, lucrurile nu se vor liniști prea curând. Va dura mult...

-Se va prăbuși definitiv?

-Cred că, până la urmă, boala se va vindeca. Nu de tot, dar în mare măsură, trebuie răbdare. Populația își va reveni. În acest timp generațiile noi vor mai schimba mentalitățile.

-În cine aveți încredere?

-În generațiile care vin. Cred că mai durează cel puțin 10 ani pentru ca populația că reintre într-un ritm normal.

-Doamna doctor, am citit în cartea dvs., "Călătorind prin viața mea", pe care ați publicat-o spre finalul anului 2017, că iubiți nu doar medicina, ci și poezia, arta, literatura. Vă mai amintiți întâlnirea cu Otilia Cazimir, de pildă?

​-Când eu eram în anul trei la Școala Medie Tehnică Sanitară, în 1954, profesoara mea de română a văzut că am puțină înclinație și m-a luat la cenaclul literar. Acolo am cunoscut-o pe Otilia Cazimir. Era o fire foarte blândă și foarte bună, prietenoasă. Din primul moment am simțit că are și ea o simpatie pentru mine. Eu am simpatizat-o mai mult pentru povestirile ei pentru copii. Era poetă de manual, se învăța la școală. În 1954 tocmai publicase poezia Baba iarna intră-n sat. Peste câțiva ani, când și eu am devenit mamă și am avut fetiță și băiat, m-am întors la poezia ei, Nani, pui!

-Ați scris în carte așa: “Am avut un trai modest, dar bogat sufletește și spiritual". Trăim, astăzi, într-o vreme a materialului...

-Eu m-am completat cu soțul meu, care era un spirit artistic. El cu muzica, eu cu literatura. Ne-am completat, am dus o viață spirituală. Eram amândoi foarte credincioși. Participam la toate evenimentele culturale ale vremii. Cu partea materială... Aveam strictul necesar, făcut cu rate. Până și lustrele le cumpărasem cu rate. Salariul nu era așa mare, dar ne ajungea să acoperim cheltuielile. Pe linie medicală am fost cooptată în brigada științifică, am participat la congrese.

-Ați urmat Școala Medie Sanitară la Iași. Viitorul liceu sanitar...

-A fost o mare șansă pentru mine. Terminasem șapte clase elementare făcute tot în mediul rural, în Hudești. Am avut șansă de profesori calificați la Hudești. Profesori de română care mi-au deschis ușile către literatura română. Când am venit la Școala Sanitară am fost foarte încântată: eu, dintr-un sat din fundul Moldovei, am ajuns să studiez într-un centru universitar. Aveam 19 ani când am intrat la Școala Sanitară. Am fost șefa clasei.

-Și totuși, la Facultatea de Medicină ați mers abia după 6 ani de la terminarea Școlii Sanitare! De ce așa târziu?

-Eu am terminat cu diplomă de merit, care îmi dădea dreptul de a intra la Medicină fără examen. Când am venit acasă, părinții au spus că ar fi bine să intru în serviciu, 6 ani erau mulți pentru ei să mă țină la facultate. Nu mi-am dat atunci seama ce ratez... Am luat serviciu ca asistentă la Zvoriștea, o comună foarte frumoasă.

-Dar dacă foloseați acea diplomă... Nu mai exista Zvoriștea, nu mai exista prima iubire și ultima, cum îi spuneți...

-Da, acolo mi-a fost frică să nu se întâmple ceva care să mă împiedice să îmi realizez visul de a merge mai departe. Dar situația a fost de așa natură că la Zvoriștea l-am cunoscut pe soțul meu. Prima dragoste și ultima, da. Ne-am căsătorit, am venit în Dorohoi. Soțul era economist la Direcția Sanitară a orașului. Era mai mare cu 7 ani. Am funcționat apoi la Maternitate la Dorohoi. Șeful secției – eu fiind singura cu studii medii – m-a inițiat în tratamente medicale, făceam foile de observații. Am fost jumătate de medic acolo. Într-o zi mă întreabă: cum de nu ai mers la facultate? I-am povestit situația materială... Am venit acasă, m-a răscolit. În sufletul meu era dorința asta... Aveam fetița mică, stăteam cu soacra mea, o femeie extraordinară, care m-a iubit foarte mult. Ținea foarte mult la fetița mea. În vara aceea am învățat. Am luat-o așa serios, mi-am procurat cărțile! Șansa mea a fost că am avut profesori foarte buni la Școala Sanitară. Vine luna septembrie. Am mers la Iași, erau în jur de 2000 de candidați, cu 300 de locuri. Eram descurajată. Din Dorohoi am fost 12 candidați, am reușit numai eu și încă o elevă care abia terminase liceul, ea a ajuns apoi medic anestezist la Iași. A fost ceva de vis. 

 -Era greu examenul la vremea aceea?

-Atunci, la Medicină dădeai întâi tezele, apoi intrai la oral – la anatomie, fiziologie, chimie și zoologie. Intram dintr-o cameră în alta. Ultima probă, anatomie și fiziologie. Mi-a căzut ceva cu rinichiul, eu având profesori buni m-am descurcat. Profesorul s-a mirat, m-a întrebat unde am studiat. Îmi pusese 10.

-Ați asistat la operația chirurgului Gheorghe Chipail, care a intrat în istorie.

-Da, în 1950 a realizat prima operație pe cord, la un copil. Eram în stagiu la Școala Sanitară, noi eram la etaj și priveam în sala de operație.

-Știați că e un eveniment care va intra în istoria medicinei?

-Atunci nu am conștientizat. A fost primul medic din țara noastră, el, venit dintr-un sat din Botoșani, care  a făcut prima operație pe cord. Era un om deosebit, un om dulce, plăcut, care inspira bunătate. Un om atât de modest! L-am reîntâlnit în facultate. El ne cerea să facem tot, de la munca de infirmieră, asistentă și apoi medic. Ne spunea: să respectați, pentru că de la asistentă și de la infirmieră o să învățați meserie. Și a avut dreptate. Prezentam dimineața la raport cazurile pe care le aveam. Am avut un bolnav cu neoplasm esofagian. Mi-a dat să pregătesc tema. Profesorului i-a plăcut, când a văzut că am ceva în cap, așa că mă lua mereu și mergeam la operații mai simple, ca cele de apendicită – eram mâna a doua, dădeam instrumentele, făceam nodurile... M-a inițiat în chirurgie. La examenul de stat a fost foarte plăcut. Se adresa tuturor cu colega. După ce am dat examenul de stat m-a chemat în cabinet și mi-a propus să rămân în clinică. I-am spus care e situația mea. Să știți că am regretat foarte mult. Nu cred că ajungeam profesor, dar...

-Rămânerea în clinică era o ușă către cariera universitară...

-Da, era primul pas către cariera universitară. La fel am pățit și când am dat concursul de medic primar la București. În 1987, la Spitalul clinic Fundeni, Un examen foarte greu, șeful comisiei era ministrul Sănătății, Proca. Era foarte greu. Am expus foarte bine, am prezentat cazul clinic ca la carte. I-a plăcut foarte mult, iar la urmă mi-a spus la fel: Dacă nu vreau să rămân în clinica Fundeni. Mulțumesc, am spus, îmi pare rău, dar sunt tocmai din Dorohoi, sunt căsătorită, am copil. Mi-a urat drum bun! Am regretat, da. Chiar foarte mult. Dar faptul că am făcut un examen clinic atât de bun mi-a dat mare încredere.

-Ați terminat facultatea în anul 1967. Ați ajuns la Rădășeni. O perioadă asupra căreia vreau să poposim...

-Perioada cea mai frumoasă din stagiul de practică! Am făcut trei ani în acel sat. Experiența de acolo a fost, pentru mine, ca un șuvoi de apă...

-Apă rece sau...

-Apă lină, care mi-a șlefuit interiorul sufletesc și m-a îmbogățit din punct de vedere spiritual, pentru că era un sat de oameni foarte credincioși. Când mă chema la un bolnav, chema întâi medicul, apoi preotul. Ne întâlneam împreună la capul bolnavului, lucram împreună. Am avut noroc acolo, trei ani nu am avut nici un deces. Atunci era foarte grav, erai criticat prin ședințe, era o groază pentru toți medicii, mai ales cu mortalitatea infantilă. M-am legat de oamenii de acolo, am botezat acolo, în trei ani, patru copii.

-Medicina nu era atât de avansată ca în zilele noastre. Medicul se baza mai mult pe el însuși...

-Pe intuiție, da! Aveai nevoie de foarte multe cunoștințe. Noi, medicii, aveam stetoscopul și aparatul de tensiune. Dacă mai ceream o analiză... Însă dispensarul era bine dotat. Aveam microscop, primeam reactivi și făceam analizele la hepatită, de exemplu. Stăteam mult de vorbă cu bolnavul pentru a stabili anamneza, așa îmi făceam o impresie și imediat parcă în creier îmi sugera o supoziție de diagnostic.

-Ce s-a schimbat între timp?

-S-a perfecționat mult, în special în privința explorărilor, a investigațiilor. Medicii de astăzi nu se mai bazează așa mult pe anamneză, nu mai au răbdare să stea de vorbă cu omul, se recurge imediat la investigații. Să știți că investigațiile dau și erori uneori.

-Un medic din generația dvs. mărturisea că, în anii 70, de pildă, foarte rar se auzea de un caz de leucemie la copii. Față de explozia de astăzi...

-Atunci lumea se alimenta mai natural. După anii 75-80 au început cu chimicalele. Oamenii la țară creșteau păsăsi, vite, aveau lactate. Plus verdețuri, fructe.

-Ce boli vă speriau atunci?

-Atunci, da, la copii erau epidemiile de rujeolă, oreion. Era scarlatina în floare. Mai erau și cazuri de poliomielită. Hepatita epidemică cu virus A, se lua mai ales din alimentație. Dar de cancer foarte rar auzeam... Apoi bolile cardiovasculare, la oamenii mai în vârstă. Și boli de rinichi, nefrita în special la copii. Mai aveam copii cu amigdalită, cu complicații care le afectau inima pentru că părinții nu veneau la timp la medic. Și astăzi mai sunt, dar mai rare, se tratează mai bine. Atunci nici antibiotice nu erau, se găsea greu și penicilina. Astăzi, da, sunt foarte multe leucemii la copii. Eu leg de Cernobâl. Remanența este pe ani și ani. Plus alimentația, care nu mai este naturală.

-Să ne întoarcem din nou în timpul muzicii, al artei. Ați scris în carte: "Am avut fericita șansă în viață să îl cunosc personal, să îi vizionez concertele pe care le-a ținut la Dorohoi!"

-George Enescu. Doamne! Născut la Liveni, a murit în 1955. În ultima parte a vieții mai venea vara la Dorohoi, făcea parastas la părinți. Spunea că trebuie să vină măcar o dată pe an, să se reculeagă pe locurile unde s-a născut. Venea la Liveni și la Dorohoi, la Mihăileni. A susținut un concert la Dorohoi, la Casa de Cultură. Cineva din familie făcuse serviciu la Liveni, a fost contabil la cooperativă. A venit și el la concert, a vorbit cu George Enescu despre locurile de la Liveni și, fiind împreună, ne-a prezentat. Așa am dat mâna cu George Enescu. Doamne! Era un bărbat cu părul așa frumos, cu chip senin. Îi venea o șuviță așa, mereu pe frunte. Concertele erau deosebite! Venea lume multă! Am fost apoi la muzeu, peste mulți ani, și am dat de o notiță a lui Dumitru Furtună, care scria: Cât o să zici Liveni, o să zici Enescu. Și cât poporul român va trăi sub soare, va spune Eminescu!

-Iată, am făcut un interviu cu un medic și parcă am vorbit mai mult despre literatură, despre artă. Dacă nu ați fi făcut Medicina, oare ce ați fi ales?

-Filologia, desigur! Și filosofia. Cu filosofia m-am intersectat, cu arta de asemenea.

-Cât de important este pentru un medic să își deschidă mintea și către partea spirituală, artistică a vieții? Ce adaugă arta științei medicale?

-Din experiența pe care am trăit-o eu, mie mi-a fost de mare folosință. În special cunoștințele de filosofie. Filosofia nu este decât o latură a vieții spirituale. Te face să înțelegi lumea, dar în același timp să te înțelegi și pe tine. Îți dă acea rigurozitate a gândirii și a rațiunii încât pentru mine, ca medic, mi-a fost de mare folos în stabilirea unui diagnostic cât mai aproape de corectitudine. Plus că mi-a îmbogățit orizontul cultural. Totdeauna medicina s-a înrudit cu literatura, cu pictura. E ca o altă viață. Toate acestea îți vibrează în suflet ca niște unde care te transformă. Participarea la concerte, de pildă, îți dă o stare sufletească deosebită, asemănătoate narcozei, care ai vrea să țină la infinit. O stare de narcoză naturală, desigur!

-Se poate medicină fără Dumnezeu?

-Nu! Cei care nu cred în Dumnezeu dau cele mai multe eșecuri. Noi trăim între lumi: noi și Dumnezeu. Dacă nu îl ai pe Dumnezeu alături, dacă nu crezi în Dumnezeu, nu ai nici acea intuiție de a începe și de a isprăvi un lucru. In fața unui bolnav ești ca în fața unei cărți. Nu știi despre ce e vorba în ea, dar studiind înveți ce să iei din ea, ce să reții. Vă spun sincer..., îmi făceam cruce cu limba de multe ori. Da, am simțit cum parcă ți se deschide ceva în creier. Vă spun un lucru mai intim: când eram în fața unui bolnav mai dificil, cu multe probleme, după ce stăteam de vorbă, la un moment dat simțeam în creier ca o scânteie, imediat îmi revenea în minte o anumită supoziție asupra unui diagnostic. Am fost pusă în situații grave. Am făcut spital greu, la urgențe...

-Vă amintiți o întâmplare care v-a întărit în credință, în profesie?

 -În primii ani de stagiu am avut o gravidă, era primul pacient chiar. Eram la Rădășeni, în seara de Înviere. Într-un sat departe, noroi, am mers cu căruța. Am avut emoții, am stat toată noaptea de Înviere și am păzit femeia, iar abia dimineața femeia a născut doi gemeni. Era o casă sărăcăcioasă, nu avea de nici unele. Femeiea era pe rogojină, cu un covoraș de țară deasupra. Nu a putut fi trimisă la Maternitate. Grav era că nu a eliminat placenta. Eram într-o situație! Am spus: Doamne, ajută-mă! Noroc că avea săpun în casă, cu căldarea mi-au turnat apă, m-am spălat pe mâini și am introdus mâna, am detașat și eliminat placenta întreagă.

-Pentru cine nu știe, cât de grav este dacă o femeie nu elimină placenta după naștere?

-Foarte grav! Face hemoragie, intră în șoc și se pierde. Am crezut că o pierd, dar am reușit cu bine! Am stat și a doua zi, au venit oamenii cu pască și cu cozonac... Copiii au trăit, s-au făcut mari. Era bine atunci că erai obligat să faci stagiu la țară. Erai pus în multe situații, te inițiai în meserie. Astăzi se face mai mult în oraș... dar cazul cel mai greu a fost la contagioase, cu un copilaș de meningită. Pe care l-am salvat, iar când a plecat din spital m-a cuprins cu brațele, să mă sărute. Am trăit atunci un moment înălțător, mi-am zis: Doamne, am salvat o nouă lumină! A fost ceva atât de înălțător și o mulțumire sufletească aparte. Am avut multe asemenea cazuri.

-Ce v-a ținut aproape de oameni, de meserie, de Dumnezeu?

-Chemarea spre umanitate, însuflețită de o scânteie de divinitate și acompaniată de cele două aripi ale sufletului: dragostea și muzica, așa cum le numea Berlioz. Iar Beethoven spunea că muzica este graiul sufletului care trezește în om nu instincte, ci sentimentele cele mai profunde ale sufletului.

-Și medicina cum e? O puteți descrie cu alte cuvinte? Oare aceasta să fie esența?

-Asta este, da! 

 

 

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?" Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stilistică o parte dureroasă din istoria comunismului: purgatoriul inchisorilor politice. Pagini-document  de istorie sângerândă care  ar trebui obligatoriu incluse  în manualele de istorie ale elevilor, îndeosebi liceenilor. Spre cinstire şi neuitare!

Alături de portretele martirilor şi ale torţionarilor acestora, echilibrând atmosfera de suferinţă, durere, cruzime, întâlnim povestea emoţionantă, frumos integrată, a unei tinere şi a celor care i-au fost, vremelnic, aproape.

Acţiunea romanului se desfăşoară sub semnul triadei suferinţă-iertare-iubire, etape prin care trece fiecare personaj, pe Calea spre Adevăr, spre Viată, spre a fi alături de Dumnezeu. Toţi vor experimenta suferinţa, vor ierta şi vor iubi cu intensităţi diferite.

Ceea ce lipseşte acestei triade afective este uitarea, element esenţial, aflat în interdependenţă cu fiecare dintre celelalte şi care influenţează comportamentul personajelor.

Nu putem ierta, pentru că nu putem uita! 

Poate pentru că nu putem uita, iertăm nuanţat: cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire, superioritate, cu voinţă de răsplată, a lehamite, cu supuşenie, rareori conştient aşa cum scrie Maria în jurnalul ei.

În crucea pe care o facem, aceeaşi Maria ne spune care e locul iertării, semeţiei, orgoliului, iubirii. Dar unde ar aşeza ea uitarea?

Vasile Manu nu îşi doreşte să uite : Să îmi dea Dumnezeu puterea să îmi iert călăii. Nu să îi uit.

Suferim pentru că vălul uitării nu poate fi îndepărtat.

Uitarea ne ţine încorsetaţi în suferinţă, iar suferinţa ne e cauzată de cel care odinioară a fost aproapele nostru, dar care devine, în timp, aproapele altuia şi nu mă mai recunoaşte. Pare paradoxal, însă fiinţa umană e versatilă circumstanţial, niciodată nemotivat. Călugărul Paisie afirmă cu tărie că nu am evoluat deloc în 2000 de ani, adăugăm că spiritual am involuat, redevenind nişte troglodiţi.
Suferinţa e însă o cale de a ajunge la Dumnezeu, pe care omul a stabilit-o. Întotdeauna spunem "Doamne, ajută-mi!" De ce doar suferinţa? Rareori sau niciodată în momentele de bucurie, fericire, nu rostim: "Mulţumescu-ţi, Doamne!"

Nu putem iubi, pentru că nu putem uita!

Iubirea e răspunsul la toate întrebările, dezamăgirile şi deznădejdile lumii. Da, atunci cînd e reciprocă. Cînd nu e împărtăşită, o identificăm cu suferinţa. Maria iubeşte platonic, dar suferă. Amintirile o împiedică să facă pasul decisiv.

Iubeşte-ţi Aproapele ca pe tine însuţi! spune învăţătura creştină, dar aproapele poate fi gardianul care m-a torturat. Asta nu se uita, de aceea doar iertarea e posibilă, nu şi iubirea.

E surprinzător cum funcţionează mintea omenească: uităm lucruri lipsite de importanţă, lucruri materiale, dar nu putem şterge din memorie trăirile intense, zbuciumul sufletesc, extazul, spaimele, fricile, dramele provocate de oamenii neîmbunătăţiţi.

Revenind la titlul romanului: cine e aproapele?

Poate fi semenul, colegul, torţionarul, gardianul, prietenul, fiecare persoană care vremelnic s-a aflat lângă noi. Pentru că aşa ne-a numit Iisus: Aproape. Însă Aproapele nu aparţine cuiva pentru totdeauna, el trece de la un om la altul conform unor interese circumstanţiale.

Poate fi spaţiul care oferă siguranţă: închisoarea din care călugărul Paisie nu dorea să plece, mănăstirea unde Aneta, sora acestuia, se refugiază pentru a-şi trăi durerea, camera unde Maria pictează cu amintirile florale ale iubitului, natura unde Maria se lasă vegheată de stele sau mîngâiată de picăturile de ploaie.

Poate fi caietul cu file albe din biroul Mariei, prietenul imaginar care îi găzduieşte gândul-aforism ajutând-o să elibereze din tensiunea care îi stăpâneşte trupul.

Poate fi artă-poezie şi pictură- care îi oferă Mariei pacea interioară de care are nevoie.

E Dumnezeu, mereu cu noi, în sufletul fiecăruia, gata să ne asculte, să ne călăuzească, fie ca suntem, sau nu, conştienţi de prezenţa sa invizibilă.

Lectura romanului a oferit iarecum un răspuns la cele două întrebări, dar a născut o altă serie:
Unde este Aproapele?
De ce nu putem avea fiecare propriul Aproape?
De ce unii oameni nu au parte de iubire, deşi o dăruiesc necondiţionat şi cu generozitate?
Poţi fi fericit doar iubind? Iubirea nu ar trebui să fie reciprocă?
Ce înseamnă iubim păgân?
E singurătatea o soluţie a unei existenţe lipsită de probleme sufleteşti?

Răspunsurile vor fi poate cărţi care ne vor îmbunătăţi, care vor umple rafturile sufletelor noastre.

Două sunt motivele pentru care vă scriu: din respect, pentru că eu cred că vă interesează impactul asupra cititorului, chiar dacă e diferit de cel scontat. Toate părerile adunate ar putea fi o sursă de inspiraţie pentru viitoarele scrieri. Dacă aş fi participat la o lansare şi aş fi citit romanul, cu siguranţă aş fi adresat întrebări. Nu pentru a-mi satisface curiozităţi sau a face impresie, ci pentru că mie îmi oferă soluţii pe care le caut de mult timp. Jurnalul Mariei, de exemplu, l-aş discuta frază cu frază pentru că există idei pe care nu le-am înţeles. Îmi lipseşte iniţierea în problematica pe care o prezintă Maria.

din nevoia restabilirii echilibrului sufletesc, acea eliberare din tensiuni despre care aminteşte Maria.

Şi dacă îmi îngăduiţi o parere: comparaţia durerii cu macul din lanul de grâu ar fi putut lipsi din acel context.

(H.C.)

"Dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu"

Este cunoscut experimentul lui Marcel Duchamp, artistul care la începutul secolului XX a produs poate cea mai mare schimbare în percepția artei și în ceea ce definește ea. După încercări multiple de a identifica un drum propriu, Duchamp a devenit faimos datorită unui pisoar întors la 90 de grade, o lucrare pe care a denumit-o "Fântâna".

Gestul său a vrut să fie unul satiric, la adresa snobismului în artă. Însă consecințele expunerii acelui pisoar au fost devastatoare: în primul rand, a scos la iveală un public snob, necunoscător, incapabil să discearnă între artă și kitsch.

De la Duchamp, arta și-a pierdut caracterul sacru sau, cum spune Roger Scruton, realizatorul faimosului documentar ”De ce contează frumusețea”, "arta nu se mai ridică la un plan superior, moral sau spiritual".

Mai mult, spune Scruton, ceea ce la început este șocant devine plictisitor și găunos prin repetiție. Obișnuința, dară, ucide și ultima sursă de inspirație.

La 100 de ani de la revoluția artistică a lui Duchamp privim același pisoar întors conferindu-i, cu un aer cunoscător, statutul de obiect de artă. Duchamp ne-a lăsat moștenire un cârd de artiști fără creativitate, care este urmat de un cârd de mediocri diletanți, gata să declame în cor că, nu-i așa, "arta e în ochiul privitorului". Asta în vreme ce criticul a renunțat să mai strige că "împăratul de gol", fapt care a dus la formarea unei complicități nu doar cu artistul, ci și cu publicul mediocru.

"Cu cât mai mulţi stăpâni, cu atât pâinea e… mai cozonac"

Din păcate, pisoarul a devenit un simbol și regăsim această reprezentare în toate domeniile, de la educație până la cercetare și, mai ales, în politica zilelor noastre. În timp ce valoarea autentică își joacă fiecare șansă de supraviețuire.

Ignoranța spirituală, rigiditatea creativă, surogatele de fericire care ni se oferă cu generozitate pe tarabele din piața publică, au devenit forme ale unei pseudolibertăți care se hrănește cu pâine și circ. O concluzie excepțională găsim la Nick Sava, care mergea chiar mai departe și îi considera pe acești artiști "creatori de kitschuri", care au asigurat oricând un public format din snobi din lumea artei. "Aşa că, pentru a-şi lărgi piaţa, tendinţa lor este să facă să dispară termenul de kitsch. În fond, "clientul nostru e stăpânul nostru". Cu cât mai mulţi stăpâni, cu atât pâinea e… mai cozonac", conchidea Nick Sava. 

Este vorba, în fond, despre cum ne raportăm la valoare. Despre capacitatea de a recunoaște valoarea într-o lume tot mai ușor vandabilă, colcăind într-un superficial autosuficient, ghidat de o mediocritate tot mai flămândă de rating, dornică de expunere și avidă de publicitate.

Cel mai mult a profitat de acest derapaj spiritual factorul politic. Pentru a-și motiva lipsa de perspectivă, incapacitatea spirituală și impotența creatoare, politicianul va înlocui valorile esențiale cu propriile producții și va stimula pe toate căile un public menit să devină, în timp, admirator necondiționat și aplaudac fervent.

Mediocritatea și negarea propriilor rădăcini, agresivitatea și combativitatea în fața oricărei valori autentice devin criterii de selecție în politică și, prin extindere, în toate domeniile în care politicul stăpânește. Din păcate, regăsim aceste criterii în școli, în instituțiile publice, în viața de zi cu zi a omului simplu.

Pentru a-și păstra supremația, politicul va oferi continuu doza de pâine și va menține circul salvator.

SOS creativitatea!

Se știe, discreditarea artei are consecințe grave în societate, iar lipsa creativității în toate domeniile nu face decât să despartă definitiv omul de transcendent. Cel mai grav este ilustrat acest aspect în școală, acolo unde tot mai puțini profesori luptă pentru victoriile mici, într-un sistem care își epuizează actanții printr-un susținut exercițiu de completare de hârtii ce vor sta la baza suplimentării salariului.

Un profesor universitar propunea ca noțiunea de profesor bun să nu mai fie raportată la grosimea unui dosar, ci la performanța aplicată, practicată în sala de clasă. Astfel, un profesor care preia o clasă de la nivel mediu 7 și o duce spre nivel 8 să beneficieze de măriri substanțiale de salariu. În condițiile, desigur, unor evaluări corecte. Același profesor, însă, va avea salariul scăzut dacă o clasă de nivel 8 va "retrograda" spre nivel 6 sau 7. "Știm că societatea este imperfectă, știm că elevul este imperfect, dar este perfectibil. Iar societatea va deveni perfectibilă prin oameni (poate suna ca o barbarie) perfectibilizați prin educație", spune prof. univ. dr. Gheorghe Bunescu.

Un optimism pedagogic care, metodic vorbind, va provoca o activitate mentală creativă, va determina aducerea elevului într-o situație în care să pună întrebări. "Asta înseamnă profesor bun. Meritul esențial este atunci când îl stimulezi pe elev să își pună întrebări", spune profesorul Gheorghe Bunescu. Adică întoarcerea la creativitate, revenirea la comunicare și comuniune, în fapt acea pedagogie despre care vorbesc numeroși teoreticieni, o pedagogie care are la bază cele trei valori fundamentale în societate: iubire, încredere și respect.

"Dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu"

În lipsa acestor criterii, vitrina societății ne va arăta la nesfârșit același pisoar în fața căruia vom vedea aceleași încremenite priviri, vom asurzi în aceleași zgomotoase aplauze pe care le auzim de un secol.

O societate a derizoriului, dezintegrată spiritual care va purta după sine consecințe greu de anticipat în următoarea sută de ani.

Cuvintele lui Cezar Ivănescu, rostite într-un interviu din 1996, sunt cele mai potrivite pentru a rotunji acest secol de la Marcel Duchamp până astăzi: "Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti. (…) artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu".

Cine se încumetă să urle în deșert, chiar de-ar fi să-și scuipe plămânii cu ultimul strigăt? O întrebare pe care suntem datori să o rostim cu voce tare fiecare dintre noi. Chiar dacă nu avem niciun răspuns...