Săraci în Dumnezeu

Zbaterea pe orizontală anulează orice posibilitate de salvare din haosul lumesc. Omul nu mai trăieşte deznădejdea cu disperare tocmai pentru că disperarea însăşi a devenit un mod de viaţă comod, declamativ până la penibil.
Sărăcia declanşează conflicte grave, cu efecte ireversibile, chiar dacă istoria a demonstrat cu asupra de măsură că specia umană nu a evoluat ca urmare a acestor conflicte, ci doar a schimbat o dictatură cu alta, mai docilă şi, în final, mai periculoasă decât precedenta.

O problemă gravă este chiar percepţia cuvântului sărăcie. Nu ne raportăm la nivelul de trai inferior (ca ierarhie, statut social, mentalitate). Suntem săraci privind doar în sus, chiar dacă este un "sus" la fel de orizontal şi de material.
Ciudat cum nu ne raportăm la nivelul superior şi ca trăire spirituală, dureros cum nu suferim din cauza sărăciei în sentimente, cum privim în "sus" şi rămânem la acelaşi nivel jos(nic) înspăimântător.

Există o criză economică, socială, dar există şi o criză a libertăţii, o neputinţă de a lupta pe verticală, complacerea in sărăcia apteră şi dezolantă.

Marius, baiatul care scrie cu nasul, lanseaza un volum de poezii crestine!

"De mic am vrut să fiu util. Îmi amintesc că atunci când mama alegea orez, eu încercam cu nasul să scot neghina. Apoi, când a apărut telefonia mobilă, am avut un telefon cu tastatura mai mare şi scriam sms-urile cu nasul. Când mi-am luat calculator, n-a mai fost decât un pas".
Marius Giradă continuă să ne uimească şi să ne înlăcrimeze fericit. Fără a ne da lecţii, Marius ne învaţă cu surprinzătoare generozitate că viaţa se trăieşte în suflet. În urmă cu câteva luni, băiatul acesta minunat ne cerea ajutorul pentru o operaţie care avea să îi uşureze chinul şi să îi deschidă măcar cu o fărâmă calea spre o viaţă normală. Oameni din întreaga lume, bogaţi şi săraci, dar toţi cu suflet mare, au sărit în ajutor. Operaţia şi-a urmat mersul său firesc, Marius a început recuperarea şi speră ca ceea ce Dumnezeu i-a dăruit să întoarcă înzecit celor aflaţi în mai crunte suferinţe.

Pe 5 martie, Marius Giradă a împlinit 32 de ani. Nu a fost niciodată la şcoală, nu merge, nu poate comunica decât cu familia, care îi înţelege limbajul extrem de dificil. O viaţă de om, în care Marius a trecut din pântece în braţele mamei sale şi acolo a rămas de 32 de ani.
Înduiosătoare dragoste şi incredibilă răbdare dovedită de această femeie care vede în fiul său rostul pe care Dumnezeu i l-a rânduit. Jertfă meritată, putem spune, pentru că acum, la 32 de ani, Marius scoate din nou, cu nasul, neghina din viaţa noastră. Rodul acestei incredibile trude este o carte de poeme, 31 la număr. Cât o viaţă! Poeme de o simplitate tulburătoare, din care transpare nu numai bucuria credinţei, dar şi puterea şi încrederea pe care Dumnezeu o dăruieşte neîncetat.

Minunile de langa noi: Marius Girada lanseaza primul volum de poezii

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care se citeste in Postul Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet.

Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor Gheorghe. Prea multă abandonare în grosierul social, de la care nu mai treceai atât de uşor la poezie. Am rămas, totuşi, cu câteva momente de lăcrimată trăire.

În seara asta m-am împlinit, ca şi cum aşteptarea îndelungă a meritat. Am urmărit zeci de minute un bătrân violonist, Daniel Podlovschi. Un virtuoz al viorii. La 72 de ani, Daniel Podlovschi este probabil cel mai în vârstă violonist din România. Are ceva din eleganţa interbelică, o atitudine care aminteşte de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi, nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis, cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.

Partea a doua a concertului de astă seară... Este genul acela de întâmplări pentru care nu eşti pregătit, dar te laşi sedus, purtat, trăit... Muzica lui Haciaturian este cotropitoare prin excelenţă şi tămăduitoare prin definiţie. Suita din muzica de scenă la drama Mascarada (cu un Vals magnific!), apoi Suita din muzica baletului Spartacus. Muzica amplă, cuprinzătoare, maiestuoasă. Drama nu este numai o manifestare psihologică, ci o ilustrare în fapt, în viaţă, a sentimentelor. Iar tocmai această manifestare, exteriorizare a sentimentelor, descătuşează şi naşte muzica. În toată splendoarea ei. Finalul serii, Suita din muzica baletului Gayaneh, a completat cu acea notă de optimism necesară nu numai creatorului, ci şi interpretului şi ascultătorului. Vigoare şi graţie, forţă şi gingăşie, o îmbinare perfectă a lumilor...

Am primit nemeritat, cred, atâta minune. La final, am cules din sală un program de concert, pentru că pe al meu îl oferisem unei doamne. Acasă, m-am infiorat: pe program, în pauză probabil, violonistul Daniel Podlovshi îşi oferise autograful. Care a ajuns la mine... Nemeritat, dar câtă frumuseţe a întâmplării...

Smerenie si Libertate

Obsesia libertăţii transformă cotidianul sufletesc şi cel social în manifestari rigide, deseori agresive, ale propriilor frustrări, pe care ajungem să le confundăm cu starea de libertate, identificându-ne gesturi şi comportamente străine de structura noastră intimă. În acest fel, libertatea - în forma ei brută, neadaptată capacităţii fiecăruia de a gestiona şi echilibra situaţiile, nu mai este o formă de manifestare a firescului.

Smerenie, cuvânt din ce în ce mai rar folosit, marginalizat chiar, vine din limba slavonă, unde "Mera" înseamnă măsură. A fi smerit înseamnă deci să te aşezi în propria măsură, să te simţi bine în pielea ta, în sufletul tău. Următorul pas este…. da, libertatea. A fi liber în măsura ce ţi-a fost dată, a fi liber să te manifeşti în stare naturală. Să nu te arăţi altfel decât ai fost dăruit. Acceptarea adevărului despre tine însuţi este cea mai dificilă formă a smereniei. Dar este adevărul care eliberează conştiinţa de sub povara prejudecăţilor, a cutumelor sociale.

Smerenia nu înseamnă dar nici umilinţă, nici lipsă de reacţie, nici tăcere sau îndurare. Acestea toate conduc spre o falsă penitenţă a spiritului, care mai devreme sau mai târziu va exploda în forme mai mult mai puţin periculoase. "Adevărul vă va elibera", spune Iisus. Propria măsură, smerenia, aşezarea în spaţiul intim, firesc, înseamnă libertate. Eşti ceea ce eşti! Şi nu e usor lucru… Dar ce minunat!

Din APROAPE in APROAPE...

Suntem extrem de neputincioşi în relaţiile interumane, mai ales cu oamenii pe care îi iubim. Atât de frumos ne-a numit Iisus, fără să fie nevoie de alte forme de identificare: APROAPE. Iubeşte-ţi APROAPELE ca pe tine însuţi. Grea duhovnicie, Doamne...

Pe tine, aproapele meu, te iubesc. Te ştiu, te recunosc şi te simt. Ce fac, însă, dacă iubirea pentru mine însămi devine o povară şi o neputinţă continuă? Sau dacă tu, aproapele meu, prin vorbe, fapte, priviri cu voie sau fără de voie, îmi ştirbeşti iubirea faţă de mine însămi, îmi strecori îndoieli faţă de propria-mi existenţă? Dacă tu, aproapele meu, pe care te iubesc ca pe mine însămi, mă şubrezeşti şi mă pustieşti?

Pentru că aproapele meu are şi el aproapele său, dar asta nu ne uneşte şi nici nu ne împlineşte. Atunci care să ne fie rostul şi care nerostul? Iisus nu mi-a cerut să te iubesc mai mult decât pe mine însămi... Nici mai altfel. De fapt, nu a spus cât să te iubesc, ci cum: CA pe mine însămi. "La fel", nu "tot atât"... Câtă adâncime şi înălţime deopotrivă... Asemănarea, identificarea prin iubire... După chip şi asemănare...

Atunci tu, aproapele meu care nu mai priveşti spre mine, care nu mai suferi, nu mai tresari, nu mai plângi, eşti de fapt propria mea proiecţie, neputinţa, schizofrenia mea lumească..., şi devii astfel una cu aproapele tău, altul decât mine... Din aproape în aproape... Un pustiu infinit... 

LANSARE DE CARTE - "Martiri si marturisitori romani din secolul XX" si "Poeti dupa gratii"

Duminica, 27 februarie, ora 17.00, Protopopiatul Botosani: Asociatia "Bucovina Profunda" si Fundatia Culturala "Memoria" organizeaza lansarea volumelor "Martiri si marturisitori romani din secolul XX" si "Poeti dupa gratii". Invitati: Fabian Seiche, autor, si Ilie Tudor, supravietuitor al temnitelor comuniste.

acesta nu este un poem!

precum o pasăre aripa pe uscat

mers răscolit, dintr-un umăr în altul îngerescul suspin

(am văzut astăzi cum gândurile te pot sugruma
cum devii într-o clipă un om cu zăbrele - dinlăuntru spre lume priveşti îndărăt
doar mâna
mâna precum pasărea şchioapată pe uscat)

am văzut un orb cu aripi pe pleoape
nu ştia numele păsării,
râdea şi exersa zborul pe tălpi fără umblet
"eşti orb şi umbli", gângureau mergătorii de ocazie
"trebuie să fii orb şi atât"

***
strada e goală fără orbi, mergătorii sugrumaţi de gânduri
au invadat ochii goi fără stăpâni
niciun orb nu mai colindă azi lumea
doar aripi cu umblet şi tălpi. de două zile ninge divin...

Singuratatea convertirii...

Am fi putut sa ne nastem ingeri. Sa nu cunoastem durere, chin, rabdare, tacere, sfartecare de inima sau trup, iubire si neiubire, lacrima si ras. Dar care ar fi masura vietii fara suferinta?

Ingerii nu se nasc, sfintii nu mor. Viata nu este un scop in sine, ci o motivatie, o cale, uneori inceput, alteori inaltime. Imi place sa cred ca un om se poate converti la Adevar si ca acest cuvant inseamna con-verti(calitate), adica trairea in vertical Impreuna.

Indreptarea devine mistuitoare si prabusinda cand este invaluita in singuratate. Dar cand singuratatile se ating, se unesc, se adulmeca in con-verti(calitate), Adevarul se inalta de la sine, se releva si se sfinteste.

Toti vor sa fie sfinti, nimeni nu vrea sa fie om, spunea parintele in predica de duminica. Greu sa fii om, atunci cand nu cunosti patimile sfintilor… Cred, da, ca si sfintii au patimi. Patima de iubire, patima de rugaciune, de bunatate, patima de a rabda… Cu sens de suferinta, chin, martiriu, patima are aura de sfintenie. Iubirea puternica pentru Dumnezeu, suferinta crestina, indelunga rugaciune… Patimi de sfinti, nu-i asa?
Patima omului simplu este departe de martirajul crestin sau de nimbul divin al sfintilor dreptrugatori. Forta insa este aceeasi, o putere launtrica uriasa care, pozitionata corect si indreptata la timp, duce la convertire. Adica – imi place sensul acesta - la trairea verticala si impreuna.
Grea cale. Convertirea este un cuvant care nu implica doua persoane. Un om se converteste cand patima capata consistenta unei suferinte daruitoare in Adevar. Con-verti(calitatea), insa, aseaza om langa om, mana in mana, sprijin pe inaltime, impreuna. Daca un convertit – singur – isi duce propria lupta cu lumea, un con-verti(cal) traieste si patima aproapelui, spaimele aceluia, caderile la fiece pas. Drumul duce, si intr-un caz si in celalalt, la Dumnezeu.
Si totusi, atat de departe de inaltime suntem! Un orizontal insingurat, ingenunchiat, pustiu. Pana la verticalitate, aduna-vom destula rugaciune cat sa ne creasca ramuri?

Si totusi… singuratatea va sa vina…

EGIPT: Un moment istoric

Armata egipteana face zid in jurul Muzeului de Arta din Cairo! In aceasta nebunie lumeasca, este prima stire care ma copleseste cu adevarat. Un stat, o autoritate isi apara Cultura de invazia propriului popor.
Desigur, aspectul politic, social, conjunctura internationala si anarhia instalata intr-o capitala a carei populatie este aproape cat a intregii Romanii, un Cairo sub asediu intern (daca se poate spune si asa), la un pas de implozie, sunt imagini care starnesc panica sau, dimpotriva, satisfactia celor care mai cred ca solutia de iesire din criza este aceasta.

Haos si batai halude intre oameni. Nu mai avem, iata, nici macar exercitiul razboiului, nu mai vedem strategia atacatorului sau demnitatea invinsului. In Egipt nu este vorba despre un razboi, dar exista tabere adverse. Intre aceste tabere, insa, si asta m-a impresionat profund, exista o Armata. Care pana acum nu a atacat, nu a lovit, nu a reactionat impotriva poporului sau a autoritatii statului, pe care in fapt o slujeste.

In mod cert, singurul gest care va face cu adevarat istorie este acesta: Armata face zid uman in jurul Muzeului de Arta din Cairo, poate cea mai mare valoare culturala a Egiptului si, desigur, un tezaur al omenirii.

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om. De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem.

Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.

M-au marcat profund câteva întâmplări trăite de oameni în momente crâncene:

Un deţinut primeşte o pedeapsă cu bătaia. Omul era îngrozitor de slab, nu ar fi suportat nicio palmă, darămite o bătaie la tălpi sau lovituri care rupeau carnea de pe trup. Atunci un coleg de suferinţă strigă: Bate-mă pe mine în locul lui! A fost bătut în locul aceluia. S-a întors în celulă cu capul tumefiat, ochii nu i se mai vedeau. A fost aruncat jos, un maldăr de carne. Dar era liniştit şi cu inima caldă: îşi salvase, în mod sigur, colegul de la moarte!

Filosoful Mircea Vulcănescu, închis la carceră, unde câteva zeci de deţinuţi erau nevoiţi să stea într-o celulă întunecoasă, cu mâzgă şi nămol rece, fără ferestre, s-a întins pe jos şi le-a spus celor tineri să se aşeze pe el, pentru a-şi salva măcar ei zilele. Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit atunci si a murit, nu înainte de le spune celor de faţă: Să nu mă răzbunaţi!

La Canal. Munca de salahori, pe arşiţă, ploaie sau zăpadă. Unul se trezeşte dimineaţa cu perna plină de sânge. "Ai lipsă de calciu", îi spune alt deţinut. Peste câteva zile, cel care îi pusese "diagnosticul" cere să fie luat în echipa de voluntari care muncea în stufărişul Bălţii. Pleca dimineaţa, ajungea seara zdrobit de efort. După un timp, le prezintă tuturor preţioasa recoltă: într-o cârpă murdară strânsese coji de ou, bucăţi una cu penele, de prin cuiburile în care păsările îşi clociseră puii. "Uite, ţi-am adus calciul", zice. La vederea cojilor în două cu pene şi sânge de la puii iviţi în grabă, omul nostru se ridică şi refuză să bage în gură asemenea grozăvenie. Zilele se scurg şi, odată, întreabă acela: "Ia spune, mai murdăreşti perna de sânge?". "Nu", e răspunsul, "de un timp nu mai am nimic". "Pai înseamnă că au fost bune cojile alea". M-a înduioşat profund povestea asta. Într-un Iad cum a fost cel de la canal, un om se oferă voluntar într-o echipa de muncă (nu că altfel nu ar fi muncit din greu!!), iar apoi, zile în şir, pisează pe ascuns cojile de ouă, le strecoară în blidul de mâncare şi aşteaptă senin ca celălalt să se înzdrăvenească.


Poveşti simple. Dar nu de puţine ori mi-am pus întrebări. Mă văd în măcar una dintre aceste situaţii? Vorba devine faptă sau trăieşte doar orgoliul cuvântului rostit?

Domnul sef de cultura...

In urma cu doi ani si jumatate, un sef peste Cultura isi dovedea peste masura incapabilitatea in a gestiona un domeniu care pare, la prima vedere si la infinita auzire, un fel de aflare in treaba... romaneasca. Omul raspundea cu imbecila inconstienta, la intrebarea unui reporter care ii cerea sa explice de ce la restaurarea unui monument de secol XIX (o capela care figureaza pe Lista oficiala a Monumentelor Istorice - ceea ce inseamna ca se substituie legilor stricte de administrare, renovare, patrimoniu etc.) s-au folosit ferestre si usa de termopan. Raspunsul a fost naucitor: "Mortii tot morti raman, degeaba mai facem autopsie! Noi am efectuat controale, dar suta la suta nu poti interveni, pentru ca nu ai o bagheta magica, sa ii convingi pe oameni sa apeleze la un specialist!".

Domnul sef ignora faptul ca acea capela se afla chiar in coasta orasului, daca se iteste mai acatarii din birou ii vede acoperisul mandru si stralucitor - pentru ca intre timp a fost acoperit cu o tabla nou-nouta, sa reflecte in zarile portocalii marile realizari ale cincinalului progresist. Si apoi, domnule sef de Cultura, de cand o institutie a statului, cu responsabilitate enorma in administrarea patrimoniului unei tari, trebuie sa "convinga oamenii sa apeleze la specialisti"?? Nu exista legi, sanctiuni, impuneri, suprapuneri ale autoritatii peste gusturile si placerile omului, daca imobilul - in speta este vorba despre o capela, deci lacas de cult! - este inscris pe Lista Monumentelor Istorice??

Domnul sef de atunci este sef si acum, chiar daca intre atunci si acum scaunul a mai fost invartit de o doamna, si ea jucausa, fermecatoare si (in)cantatoare in sfanta-i nestiinta... Partidul a dat de pamant cu inocenta feminina (mai ales ca era si de alta culoare... in obraji) si, intr-un victorios asalt, patalamat la Capitala, Domnul sef s-a intors unde ii era locul: la Cultura fara de care nu putea trai!

Mi-am reamintit in aceste zile intamplarea din urma cu doi ani si jumatate. Astazi, domnul sef este suparat ca, de Ziua Culturii Nationale, sarbatorita la Botosani pe 15 ianuarie, nimeni nu l-a bagat in seama pe secretarul de stat venit sa ii stearga rusinea ministrului Culturii. Care ministru se afla si el in treaba, dar nu romaneasca, ci... ungureasca, pierdut prin maghiarime, incurcat in nabadaioase probleme electorale. In trecere pe la minister a aruncat in graba niste maruntis spre Botosani (din cei 30.000 de euro din buzunar), mai intai 300 de milioane lei vechi, care apoi au ramas 120 de milioane. Tot ca maruntis, il trimite pe romanul Timis in Moldova, sol de pace cu discurs in bat.

Apoi, vezi matale, noi fara ministru si secretar de stat am tot rostit din Eminescu... de pe la Caramitru inainte si incoace. Nu era nevoie de atata deranj...

Dar aflu ca domnul sef la Cultura este napadit de o mare tristete: oamenii nu constientizeaza ce inseamna sa ai la o asemenea manifestare un ditamai ministru secretar de stat!!! Sunteti rai, rai, rai!!!, striga domnul sef. NU meritati nimic!!! Ati primit niste maruntis si un secretar de stat si tot nu va ajunge!

Cam asa e, domnule sef! Dar stii vorba de demult: Pe oameni nu poti sa ii convingi sa apeleze la specialisti! Unii se simt bine asa, in intimitatile lor, ca intre oameni: fara udemeristi specialisti in cultura!

Chestionarul lui Proust

 Am primit din partea prietenilor provocarea de a răspunde Chestionarului lui Proust:

 1.Principala trăsătură a caracterului meu: bun ascultator
2.Calitatea pe care o prefer la un bărbat: delicatetea
3.Calitatea pe care o prefer la o femeie: spontaneitatea
4.Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: nebunia de a se accepta pe ei insisi ca prieteni ai mei
5.Principalul meu defect: impulsivitatea trairilor marunte
6.Ocupaţia mea preferată: sa scriu
7.Visul meu de fericire: o lume pe cont propriu, fara reguli si cutume
8.Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: sa fiu singura pe o plaja, la marginea unei paduri, pe apa sau uscat
9.Ce-aţi vrea să fiţi? Pelerin, să cunosc oameni si locuri
10.Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Romania
11.Culoarea preferată: Nu exista culori, ci perceptii si armonii de moment, flash-uri ale clipei
12.Floarea preferată: Frezia primavara, crizantema toamna
13.Pasărea preferată: Randunica
14.Prozatorii mei preferaţi: Herman Hesse (Jocul cu margele de sticla), dar la final ramane Dostoievski
15.Poeţii mei preferaţi: Virgil Mazilescu, Giorgos Seferis, Cezar Ivanescu 
16.Eroul meu preferat: Puck din Visul unei nopti de vara
17.Eroina mea preferată: Anna Timiriova, din filmul rusesc Admiral Kolceak
18.Compozitorii preferaţi: Chopin, Enescu, Paganini (Capriciile)
19.Pictorii preferaţi: Tonitza, van Gogh, Paul Gauguin
20.Eroii din viaţa reală: acum Justin Parvu
21.Eroinele din istorie: Frida Kahlo
22.Băutura şi mâncarea preferate: nu am
23.Numele preferat: nu am un nume preferat
24.Ce detest cel mai mult: propriile angoase
25.Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: nu ma intereseaza personajele detestabile
26.Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: Intreaga cariera militara a lui Napoleon
27.Darul natural pe care-aş vrea să-l am: sa pot canta la vioara. Am incercat, dar nu merge!
28.Cum aş vrea să mor: sa am timp sa imi iau ramas bun (si) de la mine. Sa nu ma parasesc brusc
29.Starea de spirit actuală: ascult Gershwin (Rhapsody in blue), deci o agitatie nesigura, dar increzatoare in ce se vede la orizont
30.Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: ale oamenilor simpli
31. Deviza mea: Iubeste si fa ce vrei – Sf. Augustin (dar nu ca pe o deviza)

Ziua Sfantului Ioan Botezatorul

Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie şi rareori conştient.

Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, se numeşte Iubire. Sau mucenicie. Avem cărţi nemuritoare din care putem învăţa – Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Zoe Dumitrescu Buşulenga-Maica Benedicta, Părintele Calciu sau Părintele Lăcătuşu, dar avem şi cărţi vii – Părintele Iustin, Părintele Papacioc. Sunt şi multe pagini nescrise, se vor umple cu încetul.
Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da. Părintele Iustin a primit 12 ani de închisoare pentru că a dat de mâncare unui om considerat periculos de către comunişti. După 12 ani de temniţă grea a mai primit încă 4, pentru că pedeapsa nu îşi făcuse rostul. Adică nu îl schimbase pe Dumnezeu cu idealul comunist. –Părinte Iustin, de ce aţi mai avut nevoie de încă patru ani? Ce aţi mai învăţat? Să îi iertaţi? – Nu, măi!, a răspuns Părintele. Îi iertasem. În ceilalţi 4 ani am învăţat să-i iubesc.
Cât chin sufletesc se abate în mine dacă mă şubrezesc cu oameni care nu ştiu iubirea şi nici nu vor a o învăţa? Cum să mă opresc şi să îngenunchez dacă mintea şi umerii mă dezgenunchiază? E fantastic şi înspăimântător cum locul în care ar trebui să fixăm crucea devine culme a trufiei. În numele Tatălui ridic mâna spre cer. În numele Fiului cobor privirea spre Inimă. În numele Sfântului Duh îmi ating umerii… Sfântul Duh… Grea Cruce umărul care rămâne semeţ… Mai degrabă se dezgenunche ruga decât ar coborî umărul în pământ. În umeri, acolo stă iertarea, semeţia şi orgoliul care, odată coborâte În numele Fiului, spre inimă, se topesc în Iubire. Ohhhhh… Nu m-am gândit niciodată la povestea asta ca acum. Pentru că nu am iertat niciodată cu adevărat? Un văl ce se spulberă de pe umeri şi se face Iertare şi devine Iubire? Ar fi mai uşor să iubeşti de la început? Poate că toţi iubim de la început, iubim pământeşte şi păgân. Pe parcurs ne semeţim…

Grafica Poetului – Expozitie comemorativa CONSTANTIN DRACSIN, 7 ianuarie 2011

"M-am retras/ in devenirea subtila/ a veacului acesta grandios. /Intru toate cautati-ma", scria poetul Constantin Dracsin, unul dintre cei mai fascinanti oameni ai Botosanilor, parca prea putin cunoscut in viata, aproape uitat in moarte, omul care, cu creionul intre dinti, a scris mii de poeme si a realizat aproape 150 de lucrari de grafica.

In data de 7 ianuarie 2011, la ora 14.00, Muzeul Judetean de Istorie Botosani va gazdui expozitia comemorativa de grafica semnata de poetul si graficianul Constantin Dracsin.

Evenimentul este organizat de Societatea Culturala "Constantin Dracsin", prin grija si sustinerea lui Gheorghe Iavorenciuc. Cu aceasta ocazie vor fi proiectate imagini din filmul realizat de Sanda Visan, al carui protagonist este Constantin Dracsin. Sunt invitati si asteptati poetii, scriitorii, artistii plastici din Botosani, dar si cei care l-au cunoscut si iubit ca om.

Constantin Dracsin s-a nascut la 20 iulie 1940, in Băluşeni, judetul Botoşani, si a incetat din viata la 7 ianuarie 1999.

Din pricina unei necrutatoare boli, din copilarie nu si-a mai folosit mainile, scriind si desenand cu dintii. O lupta careia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar si un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale in Botosani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iasi (1988), Bucuresti (1991), Essen, Germania (1991) si Olanda (1993). Prezent in colectii particulare din tara si strainatate. A realizat 146 de lucrari de grafica.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Asociatiei Artistilor Plastici Amatori din Bucuresti. Despre opera sa au scris referinte critice: Ioan Alexandru, Virgil Mazilescu, Laurenţiu Ulici, Daniel Dumitriu, Traian T. Coşovei, Radu Negru, Constantin Pricop, Valentin Ciuca, Dumitru Tiganiuc, Emil Iordache, Gellu Dorian.

In aceasta imprejurare

… in aceasta imprejurare
numai sufletele au ceva de spus.

Prin tot ce fac
te repet;

am ratat si moartea
din cauza aceasta!

… langa radacini
mi-e sufletul.

(Ochii si omatul cerului, 1996)


* * *
Cuvintele înseamnă
altceva
la poeţi
decât o spun dicţionarele.

Pentru ei,
sunt timp vechi
şi nenumit.

Gândindu-mă câteodată,
de-abia reuşesc să învăţ
o adresă
în doi ani.

Altădată,
ştiu câţi kilometri are o noapte
şi ce parte
din nisipurile unei mări
intră în ea.

(Poezii si desene, 2001)

ALEXANDRU ZUB - Un portret

"În secolul al XIX-lea, autoritățile Bucovinei, supuse Austriei imperiale, îngăduiseră o manifestare ce le era ostilă (serbarea națională de la Putna - n.n.); în secolul XX, activiștii partidului comunist, credincioși Moscovei proletare - ruși de limba română, cum i-a numit filosoful Petre Țuțea, alt mare întemnițat al vremii -, i-au arestat pe studenții patrioți, i-au batjocorit în anchete și în procese trucate și i-au expediat în lagăre de exterminare.

Suferind de plămâni, Sandu Zub a făcut parte un timp din brigada de inapți. Bolnavii nu ieșeau la dig, însă de muncă nu erau scutiți. Cărau toată ziua cu spinarea lemne și cărămizi de la debarcader sau dezghiocau semințe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate (...).

Zub nu se plângea. Supunerea corpului față de minte părea totală, în cazul său. Nu-i era foame, nu-i era frig, oboseala nu-l dobora. Duhorile barăcii nu-l atingeau și lăsa impresia că tratează murdăria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul și de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrențe (...).

Când prietenii săi zăceau ca niște zdrențe abandonate, mortificați după ziua de muncă, Sandu Zub găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce  pereche de mănuși. Avea mâna modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi și nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ținut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri.

Modestia, simplitatea și bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forța sa sufletească iradia. Trupul, unealta fragilă și străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosință: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra prețioasă a intransigenței morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit și l-ar fi lăsat liber, multi pușcăriași ar fi fost privați de un tipar de comportament impecabil.

În persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreție".

(Florin Constantin Pavlovici, TORTURA PE ÎNȚELESUL TUTUTOR", Editura Cartier, 2001)

VASILE VOICULESCU - Te astept: intra

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;

Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:

Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii

Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

 

(duminica, 4 noiembrie 1956)

Despre Cruce

Între Verticală și Orizontală, Crucea împarte Oamenii în tâlharii de-a dreapta și de-a stânga lui Hristos.

Ești pe Cruce, lângă Hristos: minunea e pe jumătate înfăptuită. Trebuie să mai alegi Calea plecării: a tâlharului care îi spune lui Iisus "pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta" sau a celui neîncrezător, neputincios? Amândoi se vor mântui, fie și numai prin brațele lui Hristos. Amândoi se definesc prin suferința supremă.
Spunem adeseori că trebuie să ne ducem Crucea, dar suntem pregătiți să fim noi înșine Cruce, să fim brațe ale lui Hristos?

Cum am putut să decădem atât de mult, atât de primejdios și să nu ne mai recunoaștem?

Privind candela de dimineață, mi-a venit în minte cât de generos a fost creștinismul cu noi dăruindu-ne împărtășania cu Lumină. O candelă care poate avea darul de a arde chinuri sufletești și de a lumina bucuriile credinței. O flacără care arde și luminează. Purifică și creștinează. Zilnic, clipă de clipă, veșnicie cu veșnicie.

La fel, o Cruce care desparte și împarte este aceeași Cruce care adună, reunește. Dumnezeu a dăruit omului puterea de a aduna brațele în îmbrățișare sau de a le răsfira în minunea dăruirii.
Crucea ne adună, depinde de noi care dintre tâlhari vom fi în clipa ultimă.

Avem în istoria poporului nostru cea mai luminoasa perioada, plina de sfinți, mărturisitori și martiri. Unii dintre ei există încă, ne dojenesc rareori, mai mult se roagă în tristețe pentru netrădarea sufletului nostru. Suntem atât de aproape de o istorie fantastică a neamului nostru și nu îndrăznim, nu purcedem la drum, deși avem sub tălpi cărări cu urme încă proaspete.

Un Ceahlau de mamaliga...

Grigore Caraza povesteste de la Aiud: "Pe la sfarsitul lunii august 1950, cand se incheia un an in regim de exterminare prin infometare, frig si boala, ma ridicam foarte greu de pe dusumea. Fortele imi erau sleite, picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se intuneca in fata ochilor si ameteam". Foamea a devenit obsesiva. Visa cum manca metri de carnati si omleta o facea intr-un cazan mare. Cand trecea plantonul ca sa distribuie mancarea, visa ca ridica hardaul de vreo 50 kilograme cu mancare si ca il pune la gura ca sa inghita tot continutul. Intr-o noapte a visat ca Ceahlaul era din mamaliga. Infometat, a mancat toata noaptea din Ceahlau fara sa se sature. Dimineata s-a trezit cu o balta de saliva ce-i cursese din gura.


Din Monitorul de Neamt: 21 de ani de temnita, plus 2 ani domiciliu fortat în Bãrãgan. A intrat în temnitã de la vîrsta 20 de ani si a fost eliberat definitiv la vîrsta de 48 de ani. Dupã eliberare, în vara lui 1977, a revenit în vizitã în satul natal, Poiana Teiului. Casa i-a fost dãrîmatã cu ocazia strãmutãrilor prilejuite de construirea barajului dela Bicaz. A mai gãsit doar douã trepte de la intrarea în casã. S-a asezat pe ele, a privit pãdurea din jur, Ceahlãul, a început sã plîngã... Viata sa, tineretea sa, s-au irosit în temnitele de la Piatra-Neamt, Bacãu, Galata-Iasi, Vãcãresti, Jilava, Tg. Ocna, Aiud. Numai la Aiud a suferit 18 ani, din care în zarcã, 8 ani. În aceste închisori a avut ca profesori mari personalitãti ale neamului românesc: Petre Tutea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stãniloaie s. a. Printre camarazii sãi de suferintã amintim pe Iustin Pîrvu, Dumitru Bejan, Puiu Atanasiu, Filaret Gãmãlãu, M. Lungianu, Paulin Clapon s. a. A rezistat cumplitelor reeducãri organizate în temnitele de la Aiud în perioada 1960-1964, activitate condusã de colonelul de securiate Gh. Crãciun, comandantul închisorii.

Un bibliotecar

Ieromonah Hrisostom Filipescu, bibliotecarul Manastirii Secu.