-În ce an se întâmpla asta?
-În anul 1995.
- Părintele Justin era deja la Petru Vodă, era înființată mănăstirea…
- Era înființată mănăstirea… Era acolo, cu câțiva părinți. După ce am ajuns la Mănăstirea Pângărați, bineînțeles că am vrut să îl văd și eu pe Bătrânul de la Petru Vodă. Și imaginea despre Părintele Justin este imaginea aceea despre Marele Bătrân luminos, dar în același timp privea la noi, copiii care eram de 15-16 ani, cu mult drag. Cred că privea la noi și se vedea pe Sfinția Sa. Pentru că și el a început călugăria foarte de tânăr, cum ne-a spus el, și o mare bucurie a avut când ne-a văzut în hainele călugărești. Nouă nu prea ne stăteau hainele călugărești bine, eram micuți, dar nu pot să uit chipul Părintelui plin de bucurie și de dragoste. Începând din acea toamnă - pentru că într-o toamnă am fost prima dată la Părintele Justin, împreună cu părintele nostru stareț, Părintele Teofil, care era fiu duhovnicesc al Părintelui Justin - din acea toamnă am început să merg mereu la Părintele, fiind și la Seminar mergeam de câte ori aveam ocazia. Și întotdeauna, Părintele fiind atunci și mai tânăr, am descoperit și am văzut la el pe Marele Bătrân și pe copilul fără de răutate. Asta este prima imagine.
Au urmat multe discuții folositoare, multe întâlniri duhovnicești. Multe lucruri am învățat de la Părintele, în primul rând aplecarea spre jertfă și dragostea de om. Atâta răbdare întruchipată, atâta iubire, atâta îngăduință… Puteam să stăm la el o oră, două, trei… și nu se ridica să spună “Părinților, gata!”. Se bucura ca un copil, ne lua la trapeză, ne binecuvânta, ne mai făcea câte o rugăciune… Și toată starea de prezență a Părintelui Justin ne făcea să fim ca în Grădina Raiului! Uitai de tine, uitai de timp, uitai de toate. Aproape uitai de ce ai venit. Numai ascultându-l, numai uitându-te la el, numai gândindu-te că undeva în Neamț, în munți, trăiește un Mare Bătrân care are deschisă ușa pentru tot omul! Care are bucuria jertfei... Pentru că bucuria jertfei pentru aproapele este o mare Taină a lui Dumnezeu. Părintele avea această bucurie. Și spunea un părinte odată: “Nu știu cum se face, că de câte ori mă apropii de Părintele Justin Rugaciunea minții începe să curgă în inima mea! Numai cât mă apropii!”. Atunci nu mi-am dat seama, dar mai târziu am înțeles că Părintele avea această rugăciune pe care o rostea tot timpul și pe care, bineînțeles, a învățat-o în marea Academie a suferințelor – temnițele comuniste…
“Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam! Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Justin!”
-Era picătura aceea din ocean – care era în Părintele - și care se împrăștia, se manifesta în tot ce era în jur?
-Adevărat. Nu uit un cuvânt al Părintelui Ioanichie Bălan... (Am avut fericita ocazie să merg la Părintele Justin cu Părintele Ioanichie Bălan, cu Părintele Teofil, starețul Mănăstirii Pângărați, cu Părintele Vichentie de la Manastirea Secu, mai mergea Părintele Antim, care astăzi este la Bistrița…). Și la un moment dat, când am coborât din mașină, zice Părintele Ioanichie: “Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam! Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Iustin”.
Și cu adevărat, rugăciunea Părintelui Justin însuflețea totul, împrietenea totul. Părintele Justin era ca patriarhul Avraam… Un călugăr dacă era scos din mănăstire, știa că la dânsul găsește o bucată de pâine, găsește o chiliuță, găsește un cuvânt de întărire. Și îi dă nădejde. Mare lucru cineva să îți dea nădejde! O măicuță, un om bolnav, o femeie cu copii… Toți! Părintele Justin, și cu dreapta și cu stânga împărțea. Un om al milosteniei extraordinar! Nu se uita când dădea. Zeci de cazuri am văzut când Părintele punea mâna în buzunar și cât scotea atât dădea. Nu se uita, scotea și punea în mâna ta. Eram la seminar și nu duceam lipsă, dar el tot timpul ne dădea un bănuț. Faptul că el avea dragostea asta pentru noi, de a fi ca noi. Deși îl priveam ca un munte, el era ca un frate, era printre noi, trăia tinerețea noastră, trăia începutul monahismului. Și vedeți că în jurul lui s-au dunat atâția părinți și atâtea măicuțe, pentru că Părintele s-a pus în viața fiecăruia. Și fiecare dintre părinți, dintre maici și chiar dintre credincioși l-a simțit pe Părintele prezent în necazul lui, prin rugăciune, l-a simțit pe Părintele Justin prezent în nevoința fiecărui călugăr. Pentru că viața monahală este o viață care îl slujește pe Dumnezeu, și o viață frumoasă, și gândindu-te la Părintele Justin mergeai mai departe. Chiar dacă mai scăpai Sfânta Cruce jos, o luai din nou numai gândindu-te la Părintele care atâția ani de zile a dus cu sine Crucea atâtor greutăți și atâtor nevoințe fără să cârtească. Părintele a fost acel stejar la umbra căruia am crescut cu toții și ne-am bucurat de umbra lui, de măreția lui, de trăinicia lui. Părintele era omul pe care l-aș putea numi un erou. Pentru că avea un eroism continuu al nevoințelor, al iubirii de neam, al iubirii de Hristos…
-Un eroism care ar trebui să fie starea noastră firească, a tuturor…
-Lumea are nevoie de eroi! Trebuie să fim eroi în lupta cu păcatul, în lupta cu forțele întunericului, în lupta cu trupul, cu lumea aceasta care caută să-L scoată pe Hristos din viața noastră. Ori Părintele era acela care Îl aducea pe Hristos. La dânsul dacă cineva dorea să se căsătorească și nu putea sau nu avea bani, Părintele îi oferea totul: Biserica, sala de mese să facă nunta… De dragul lor, sau să nu trăiască în păcat, Părintele îi căsătorea… Astfel el aducea pe Hristos în viața fiecăruia… Alunga păcatul, pe tineri îi încuraja să rămână în țară. Se gândea și la viitorul țării. Încuraja nașterile de prunci. Ajuta. Omul acesta nu dădea numai sfaturi, el ajuta pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Azilul pe care l-a făcut, copiii pe care i-a crescut… A arătat tuturor că Biserica nu este numai cea care cere de la oameni, ci și aceea care dăruiește oamenilor. Și el a dăruit destul, și Dumnezeu i-a dăruit mari haruri. S-a dăruit în primul rând pe sine, și din ce Dumnezeu i-a dat mereu a dăruit. A ajutat pe mulți credincioși. Cuvântul Părintelui Justin a fost un cuvânt ascultat, un cuvânt plin de har. Te rușinai ascultând sfaturile Părintelui Justin, te smereai numai privind la nevoința sa…
-Ați cunoscut oameni a căror viață să se fi schimbat total? Atei, oameni care au fost departe de Dumnezeu și care, după ce l-au întâlnit pe Părintele Justin, viața lor să devină cu totul alta?
-O, sunt mulțimi! Foarte mulți care au mers pe drumul monahismului, cei care s-au căsătorit și care s-au jertfit prin naștere de prunci și se jertfesc prin creșterea și educarea acestora în spiritul ortodox… Atâta misiune a făcut Părintele și atâtea suflete a dus la Hristos, încât sunt nenumărați aceia care l-au avut pe Părintele drept omul care i-a aruncat în scăldătoarea Vitezda. Și toți aceștia, cunoscându-i Bunul Dumnezeu pe fiecare în parte, au făcut ca la înmormântarea Părintelui să fie atâtea mii de oameni, și fiecare dintre cei prezenți acolo avea ceva de la Părintele Iustin, avea un dar de la el. În primul rând darul apropierii de Hristos. A fost omul care a deschis ochii noștri după Revoluție și ne-a spus și ne-a arătat frumusețea jertfei și frumusețea de a trăi în jertfă. Ne-a arătat frumusețea iubirii de neam. Părintele întotdeauna s-a aplecat cu dragoste spre neamul românesc și cred că de multe ori a plâns în taina inimii. Era foarte îngrijorat că familia este atacată, tineretul merge în străinătate, își formează acolo familii și uită de neam, de pământul acesta binecuvântat. Mulți tineri au plecat. Dar Evanghelia ne spune: “Puțin aluat dospește toată frământătura”. Cei rămași, avându-l pe Părintele Justin în inima lor și în cugetul lor cu învățăturile lui, acești puțini oameni sunt convins că vor participa la învierea neamului românesc. Pentru că avem nevoie de o înviere a neamului românesc. Avem nevoie ca cineva să se aplece și spre amărâtul acesta de român, cum îi spunea Părintele Justin, românul acesta chinuit și batjocorit în toată lumea.
Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă
-Pentru cei care au rămas, cât de greu este să îi urmăm Părintelui Justin? Mă refer pe de o parte la preoți, în special la preoții de mir, prin care oamenii iau contact mai des cu Biserica. Am văzut preoți care încă din perioada în care Părintele Justin era bolnav – când parcă se formase o comunitate indiferent cât de departe sau de aproape erau de Petru Vodă – preoți care și-au schimbat un pic discursul, predica. Se simțea spiritul Părintelui Justin, vorbeau un pic mai clar oamenilor, mesajul era mai curajos, recunoșteam chiar argumentele Părintelui Justin… Pe partea cealaltă, cât de greu este pentru noi să îi urmăm Părintelui în jertfa pe care ne-a arătat-o?
-Părintele și cât a trăit a ajutat multe biserici de mir. Zeci de biserici, fără să ceară ceva. Dar eu cred că Părintele Justin, și la adormirea sa, prin trupul său care după patru zile de căldură a rămas neschimbat, la sfinte moaște, prin ziua înmormântării care a adunat în jurul său atâția preoți și care a fost o zi pascală, o zi de Paști, Părintele Justin a arătat încă o dată, prin harul Lui Dumnezeu, că viața sa și tot ce a făcut a făcut pentru Hristos. A arătat și preoților care poate se îndoiau de trăirea sa, de ceea ce a lucrat el… La acel lucru contribuie și multele clevetiri ale oamenilor – căci au fost și oameni care nu l-au iubit, care l-au clevetit, l-au vorbit de rău, Dumnezeu îi cunoaște pe fiecare… Dar ce s-a întâmplat imediat după adormirea sa i-a făcut pe mulți preoți să își schimbe atitudinea: Da, Părintele Justin este un sfânt! Nu puteai spune altceva dacă vedeai trupul sau exact ca la un sfânt, degaja în jurul lui atâta pace… Unii poate îl mai judecau… Dar vâzând ce s-a întâmplat s-au întărit în credința în Hristos, care a arătat că Părintele a fost un om al lui Hristos. Poate erau îndoielnici, ca sfinții apostoli… Ne bucurăm, și chiar mă bucură mult că sunt mulți părinți care vestesc și arată lumii că din țărișoara asta a noastră atât de hulită de mulți s-a ridicat un mare bărbat, mare sfânt al bisericii, dar s-a ridicat, cum am spus, un erou care a știut să lupte și a biruit. Prin trecerea la cele veșnice Părintele Iustin a arătat lumii că prin harul lui Hristos a biruit boala, temnița, clevetile celor care nu l-au iubit. Iubirea încă o dată a biruit! Cum spunea apostolul: “Dragostea nu cade niciodată”. Rămânem cu amintirea aceasta a Părintelui Justin: Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă.
-Să nu trecem peste faptul că Părintele până în ultima clipă a vieții sale a vorbit despre sfinții mărturisitori din închisorile comuniste și că a avut un rol esențial în cunoașterea sfinților închisorilor. Chiar Părintele spunea că Dumnezeu l-a lăsat să trăiască până târziu pentru a împlini această misiune de scoatere la suprafață a sfințeniei celor care au murit pentru Hristos. Cei care au rămas după Părintele Justin își asumă mai departe această misiune?
-Dacă ne gândim la fiii duhovnicești ai Părintelui Justin și la mănăstirile întemeiate de Sfinția Sa, vedem că există această misiune dată lor. Și nu numai lor. Întregului român! Cel care simte românește și simte în Hristos nu poate fi indiferent la jertfa fraților lor. Numai cine nu e român nu se apleacă cu dragoste asupra jertfei acestor sfinți care sunt noii mucenici. S-a scris mult, și mai este loc, despre cum au trăit în temnițe. Oamenii aceia au trecut prin regim de exterminare, dar au trăit numai prin harul lui Dumnezeu. Pentru noi i-a lăsat Dumnezeu să trăiască, să arate lumii întregi că în România a curs sânge și lacrimi, că pe pământ românesc au fost mucenici și sfinți. Asta a arătat Părintele Justin. Trebuie să continuăm cu toții lupta aceasta de a arăta lumii, prin smerenie, nu prin lucruri lumești, că sfinții aceștia au fost și sunt încă cei care la momentul actual reprezintă România; suferința lor ne reprezintă, sângele lor, lacrimile lor, reprezintă adevărata structură a poporului român. Domnul Nicolae Purcărea spune în carte sa, “Urlă haita”, că au fost închiși 3.000.000 de români de sistemul comunist…
-Un număr care îl depășește pe cel al victimelor unui război…
-Desigur! Și acești 3.000.000 au fost spuma: profesori, doctori, preoți, călugări, maici… În suferința lor, iată, prin harul lui Dumnezeu au rămas pe pământ să sădească în noi dragostea de sfinți. Pentru că respectându-i pe sfinți Îl respectăm pe Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii Lui Dumnezeu. La Mănăstirea Diaconești câte cărți ziditoare au editat, Ioan Ianolide, Nicolae Purcărea... Toate au avut binecuvântarea Părintelui Justin. La Poarta Albă, la Aiud… Toate colțurile țării, românii sunt chemați să își cinstească martirii.
-Vor fi canonizați?
-Bineînțeles că vor fi canonizați la momentul potrivit! Ei sunt sfinți în fața lui Dumnezeu. La momentul potrivit vor fi canonizați, dar nu vorbind de rău Sinodul sau ierarhia. La momentul potrivit ierarhii noștri vor hotărî și canonizarea lor. Când va îngădui Dumnezeu. Nu trebuie să judecăm pe cei mai mari. Fiecare este chemat să răspundă în fața propriei conștiințe de bun român și de creștin. Dacă o are! Să ducem mai departe Testamentul lăsat de Părintele Justin, a fost dorința lui cea mai mare. A vrut să nu se aștearnă praful și uitarea și iar să îi martirizăm pe mucenici, prin uitarea noastră… Sângele care curge spală păcatele neamului, pentru că ei au suferit pentru tot neamul. Spunea Părintele Papacioc: “Ne mângâiam cu gândul că suferim pentru Hristos”. Păi nu acesta este gândul mucenicilor? Când erau bătuți… Sufereau pentru Hristos! Nu sunt sfinți? Nu sunt martiri? O picătură din jertfa lor să avem și noi, în fiecare.
Părintele Justin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români!
-La final, oferiți-ne un sfat duhovnicesc. În afară de cărțile despre Părintele Justin, în afară de învățăturile pe care mulți le-au luat în timpul vieții Sfinției Sale, este Părintele Justin un mijlocitor al rugăciunilor noastre, un purtător al rugăciunii către Dumnezeu?
-Eu cred că ce a făcut Părintele pe acest pământ face și înaintea lui Dumnezeu: mijlocește pentru noi. Fie că noi îi cerem asta, fie că nu cerem. Dragostea cu care l-a iubit pe Dumnezeu și pe aproapele merge cu el până dincolo. Sunt convins că el, acolo, așa cum a ajutat aici, ajută pe fiecare dintre cei care se străduiesc să îl urmeze pe Hristos prin iubire de jertfă, prin dragoste, prin împlinirea sfintelor porunci. Un om care a iubit atât de mult, să nu mai iubească după trecerea la cele veșnice? Cu atât mai mult cu cât nu mai are greutatea trupului… Și spunea atât de frumos Mitropolitul Bartolomeu Anania într-un cuvânt: “A purta trupul omenesc este un canon!”. Părintele Justin a scăpat de canonul acesta, de a purta trupul omenesc. Și cu siguranță mijlocește pentru noi, dar așteaptă și de la noi ceva. Ne vrea și pe noi eroi, nu niște plângăcioși! Cum spunea Părintele Arsenie: ce facem noi dacă suntem niște plângăcioși? Și Părintele Justin pe aceeași linie merge, e linia eroismului. Vrea ca noi să mergem în continuare în lupta cu patimile, să scoatem din noi egoismul și mândria, și toată răutatea patimilor.
Nu în ultimul rând, să nu uitam de jertfa pentru aproapele și pentru țărișoara asta. Părintele așteaptă și de la noi ceva. Nu noi tot așteptăm ca sfinții să facă totul! Și acum, după ce a plecat la cele veșnice, tot el să se roage, tot el să facă? Și noi așteptăm… Ce așteptăm? Trebuie să punem în practică ce ne-a învățat. Cei care l-am cunoscut avem mare răspundere, în fața lui Dumnezeu în primul rând.
Toți cei care l-am cunoscut trebuie să împlinim milimetru ce ne-a învățat Părintele! Adică TOT. Altfel nu ne putem numi nici ucenici, nici fii duhovnicești, nu ne putem numi nici măcar români! Părintele Justin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români! Românul adevărat este… Părintele Justin, el este un român adevărat! Prin viața lui, prin trăirea lui, a arătat ce înseamnă să fii român adevărat: iertând, iubind, miluind, rugându-te…
(31 august 2013, Mănăstirea Agafton)
FOTO: Părintele Siluan Antoci (primul din stânga-sus) alături de Părintele Justin Pârvu și alți tineri părinți (din arhiva ierom. Siluan Antoci)
