Poezii şi POEŢI

În preajma lui Constantin Ştefuriuc m-am aflat o singură dată, în anul muririi lui (1994), la un festival unde eu recitasem din Magda Isanos. Era în mijlocul verii, la Udeşti, unde el nu mai avea nici mamă, nici casă. 
Ştefuriuc m-a uimit mai întâi prin emoţie. Ca şi cum, de nicăieri, cineva îl reconstruise pe Nichita. Era un aer care te fura fără să simţi, privindu-l. Se mişca într-un fel tulburător, ca şi cum iarba i se împleticea în talpă. Privea spre oameni de parcă îşi căuta ascunzişul. Era trist, prea-trăit, aproape-murit. Teribil de trist. Nu m-am mirat când, citindu-l, din nou l-am regăsit pe Nichita. Aceeaşi copilărie, aceeaşi tandră apucătură a cuvântului. Ştefuriuc a fost, într-un fel, fratele geamăn al Poeziei.

Şi mi se făcu dor de POEZIE...

Admirabila tăcere a lui Alexandru Mironescu, "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare"!

Jurnalul lui Alexandru Mironescu, apărut în anul 2014, la Editura Eikon, este un act de reconstrucţie a unui patrimoniu cultural scris, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar.

Alexandru Mironescu (n. 10 iulie 1903, Tecuci - d. 20 ianuarie 1973) a fost una dintre minţile strălucite ale României interbelice, om de știință, eseist, filosof, profesor universitar, colecționar de artă, fost deținut politic sub regimul comunist. Membru de seamă al grupării Rugul Aprins, a fost un (supra)vieţuitor, un spirit viu al secolului XX, despre care Andrei Paleolog, parafrazând titlul mironescian "Certitudine şi adevăr" spune, inspirat şi tulburător: "numeroşi au fost cei care au trăit ultimii ani între "certitudine şi adevăr": certitudinea de a fi avut dreptate să reziste şi adevărul crud al realităţilor epocii în care au avut nenorocul să vieţuiască".

Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".
Alexandru Mironescu "a debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox", spune Ioan Ianolide. Un om care avea geniul prieteniei, care trăia suferinţa aproapelui, generos sufleteşte, un fin observator al societăţii, sub toate aspectele ei. Nu este de mirare că a aderat la Rugul Aprins, focul care arde fără să se mistuie, izvorul de rugăciune devenit sursă de creaţie şi autentică trăire. "Orice act de creaţie adevărată e un rost fecund, rugăciunea de asemenea, logodna interioară între minte – ceea ce e mai înalt în om – şi inimă – ceea ce a mai profund în noi", scrie Alexandru Mironescu în jurnalul său.
Libertatea în gândire, dezinvoltura cu care scrie despre oameni de cultură, scriitori oportunişti, trăitori şi beneficiari ai noilor idei revoluţionare, limpezimea ideilor, nu puteau rămâne fără repercusiuni din partea "jefuitorilor de suflete".  Format în climatul interbelic, educat în spiritul riguros al adevărului ştiinţific, dăruit cu o excelentă capacitate de analiză, Alexandru Mironescu nu poate accepta improvizaţiile, incompetenţa, "inepuizabila savantă mediocritate".
"S-au semnalat crime împotriva spiritualităţii: neurastenia, superficialitatea. Mai trebuie adăugată una: comunismul", spune Alexandru Mironescu şi aflăm, în scrierile sale, o situaţie extrem de actuală şi astăzi, după aproape jumătate de secol: "…se culeg roadele unui sistem de improvizaţii, de oameni incompetenţi, de oameni cu studii aproximative, cu o mentalitate de a se afla în treabă, dar care în fond nu se bagă, nu se amestecă, nu-şi iau nici o răspundere, se acoperă birocratic".
În anul 1947, membrii Rugului Aprins se întâlnesc chiar în casa lui Alexandru Mironescu. La una dintre întâlniri este invitat şi Părintele Cleopa, venit la Bucureşti pentru a cumpăra "sfinte vase pentru paraclis". Arhimandritul Ioanichie Bălan lasă o mărturie impresionantă despre acea întâlnire: "Acolo se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a venit rândul să vorbească Părintele Cleopa, după câteva minute icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna şi scotea sunet ca de harpă, timp de câteva minute, încât toţi au fost înspăimântaţi! O minune a Maicii Domnului! Apoi ziceau: - Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!". Despre minunea icoanei care cântă au scris mai mulţi dintre cei prezenţi în casa lui Alexandru Mironescu. Printre ei pictorul Paul Sterian: "Cum stam în dulcea casei tale strană,/ Un înger se izbi de-acea Icoană/ O aripă de înger cântăreţ / Atinse tetracordul din păreţi, /Şi-am auzit, urechea nu ne minte, /Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte".
Din anii 48, Rugul Aprins este interzis, întâlnirile căpătând, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Vorbim despreAlexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andre Scrima...
Presiunile, urmăririle, tracasările devin din ce în ce mai pronunţate, mai vizibile. În februarie 1956, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov atacă violent "cultul personalităţii" lui Stalin. Celebrul "Raport Secret" este o lovitură fără precedent pentru maşina propagandistică sovietică, cu efecte uriaşe în întreg blocul comunist. Discursul lui Hruşciov a durat patru ore şi vorbea deschis despre "abuzurile grave de putere" ale lui Stalin, despre execuțiile în masă, despre deportarea brutală a grupurilor etnice, despre victimele comunismului. Unda de şoc, după Raportul Secret, a produs revolte în Polonia, apoi în Ungaria şi, în octombrie 1956, şi în rândurile studenţimii române. Încep arestările, anchetele, condamnările.
Rugul Aprins reintră şi el în atenţia Securităţii, iar în 1958 membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.
Spirit înalt, generos şi cu un cult al prieteniei ieşit din comun, la proces, Alexandru Mironescu a folosit dreptul său la ultimul cuvânt, în calitate de inculpat, pentru a cere clemenţă pentru medicul şi poetul Vasile Voiculescu: "Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb, vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră; cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului".
Mai târziu, IPS Bartolomeu Anania îşi aminteşte cu emoţie cum a aflat vestea eliberării poetului Vasile Voiculescu: "...la Aiud, intersectându-ne pentru numai câteva secunde, într-o pauză de muncă brută, Alexandru Mironescu a izbutit să-mi şoptească, cu ochii înecaţi de bucurie, că Voiculescu părăsise puşcăria, graţiat printr-un decret special".
Tot ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, vorbeşte despre Alexandru Mironescu numindu-l "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare": "...cărturarul admirabil, interlocuitorul delicat şi ferm, îndrăgostitul de muzică şi poezie (l-am evocat oarecând recitând din Eminescu şi Baudelaire), observatorul fin şi nu lipsit de umor, colegul generos şi prietenul total".
Despre suferinţele din închisoare, Alexandru Mironescu vorbeşte oarecum indirect, ca reacţie la piesa "Le Vicaire", de Rolf Hochhuth, publicată în 1963 şi interzisă în Franţa, "cartea unui evreu revoltat de neintervenţia sau de tăcerea Papei Pius XII în chestiunea masacrării naziste a evreilor". O carte pe care, deşi o priveşte iniţial cu circumspecţie, o citeşte tocmai datorită controverselor din jurul ei, pregătit să îi condamne "patima" şi eventualele exagerări inutile. Găseşte însă, în rândurile scrise de Hochhuth, "un document omenesc de o obiectivitate convingătoare, de o intensitate dramatică covârşitoare", se identifică şi retrăieşte suferinţa, a sa şi a aproapelui său.

În fapt, Alexandru Mironescu descrie extrem de realist Holocaustul roşu, despre care în România se vorbeşte mult prea puţin şi într-o notă minimalistă, raportat la termenul de Holocaust consacrat la nivel mondial: "Sunt creştin dar am trăit drama evreului, urmărirea, ameninţarea, deportarea, percheziţiile cu spaimele inenarabile, arestarea, anchetele, pedepsele, despărţirile sfâşietoare, abandonările teribile şi monstruoase, izolarea în camera condamnaţilor la moarte, percheziţii şi ridicări în puterea nopţii cu destinaţii imprevizibile, dezolările inumane, regimul de vexaţiune şi exterminare". Continuarea acestei descrieri este, însă, de o frumuseţe creştină aparte. Alexandru Mironescu nu doar dă sens suferinţei, dar o priveşte ca pe o cale, uneori singura, către Hristos: "Am trăit deznădejdea cumplită a suferinţei, "monstruozitatea" omului şi a lui Dumnezeu, a lumii, a istoriei, a existenţei. Dar am trăit şi Misterul lor. Suferinţa este un dat, un fapt în stare să ne dea peste cap, nu pentru că la un moment dat e sau devine insuportabilă, ci pentru că ne oferă nişte limite, nişte ziduri de care la o limită toate explicaţiile se sfarmă în ţăndări ca un vas trântit de piatra unui caldarâm. Suferinţa e un mister, Misterul suprem al existenţei. Dar e Hristos. El nu ne-a dat nici o explicaţie, n-a vorbit niciodată lămurit desprae ea, dar a enunţat tulburătoarele şi profund enigmaticele Fericiri".

Jurnalul lui Alexandru Mironescu nu este un testament, nu este o carte de învăţătură. Deşi poate fi privit astfel. Jurnalul este o uşă întredeschisă, o invitaţie la adaos sufletesc, la căutare dincolo de real, de palpabil, de comoditatea socială, spirituală, politică în care ne complacem.

NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"

Plecând de la subiectul de bacalaureat de anul acesta (Text argumentativ despre rolul scriitorului in societate), am invitat scriitorii să "argumenteze" şi să expună - în viziune personală - un punct de vedere asupra acestui subiect. Ancheta jurnalistică pe care am iniţiat-o se constituie într-un semnal de alarmă privind (ne)implicarea scriitorului în problemele societăţii, rolul intelectualului în formarea de opinii, despre puterea sa de a influenţa decizii sau de a se exprima cu privire la probleme cu impact social major. Nu putem demara această anchetă fără a aminti aici rolul intelectualităţii în perioada interbelică, războiul psihologic pe care noua putere comunistă l-a purtat decenii la rând, cu efecte răvăşitoare care se simt până în zilele noastre. Intelectualii (cei mai mulţi scriitori!) au fost reduşi la tăcere, îndepărtaţi din spaţiul public, torturaţi, ucişi. De partea cealaltă a existat, desigur, intelectualul de partid, scriitorul de curte, omul nou al orânduirii socialiste, care a rezistat în timp şi pe care îl regăsim şi astăzi în spaţiul public, pe poziţii privilegiate.

Vă invităm, aşadar, să urmărim "tema" de bacalaureat dezbătură, astăzi, de Nicolae Dărămuş. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia "pro natura" prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier). Este, printre altele, autorul excelentei cărţi "Inocenţii marii terori", apărută la Alexandria Publishing House în 2013. (Florentina Toniţă)


NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"

Cred ca misia scriitorului - misia, mai degraba decat "rolul", caci acum toata lumea joaca roluri, nesimtindu-si misia -  in prima instanta, este similara cu cea a oricarui om constient: aceea de  trai, de a lua atitudine, de a actiona si reactiona, adecvand la intreg; intregul fiindu-i, pe rand, constiinta, familia, tara...Terra. Altcumva spus, in prima instanta, misia scriitorului este adecvarea personala - ca stil de viata - la "traiul cu si intru Dumnezeu".  

In cea de a doua instanta  - la care se refera, de fapt,  intrebarea anchetei -  fata de cea a oricarui om constient, misia scriitorului ar trebui sa fie incarcata de atitudinea publica asumata  si de raspunderea formativa a operei, intrucat s-ar cuveni ca el sa fie "primus inter pares". La mijloc aflandu-se obligatia morala  de om  al agorei, la al carui stil de viata si la ale carui cuvinte (scrise in opera si rostite in microfoane ) se uita ceilalti.  

El, asadar, ar trebui  sa arate cititorilor (multimii) calea necesara si telul esential si urgent, ale unui moment, ale unui loc si timp;  ducandu-si traiul si savarsindu-si opera  dupa principiul "Judeca global si actioneaza local"; in familie, in  comunitatea ta (profesionala, urbana), in tara ta, pe Terra.   Pana la urma ajungem tot la "adecvarea la intreg", de data asta scriitorul invatandu-i si pe ceilalti,  prin ceea ce simte, face,  scrie si isi asuma public, exact aceasta sapienta simpla, aducatoare de liniste, implinire, armonie; lui si celorlalti.  

Spre a fi credibil insa, scriitorul nu trebuie sa faca nicidecum disjunctie intre stilul de viata personala si mesajul operei sale. Cu publicul, scriitorul nepermitandu-si aplicarea zicalei "Fa ce zice popa, nu ce face popa".  

Aici intervine inconturnabil rostirea lui Guy Deborg: "Pentru a sti sa scrii trebuie sa fi citit, iar spre a sti ce sa citesti, trebuie sa stii sa traiesti"; adica, sa fii om trait, cu un bun peisaj experiential, soldat cu "trezire" si concluzii pe masura. In opinia mea, lipsa experientialului autentic,  marcat de  anvergura compasiunii si a generozitatii, este marea tristete a scriitorimii romane actuale; este vorba de lipsa  unui experiential care sa atinga nivelul constiintei. Lipsa Credintei este, cred, deopotriva, cauza si efect. Ancheta aceasta -  privind misia scriitorului in societate -  ma obliga sa  fac vorbire de nivelul constiintei nationale sau - si mai si, la aceasta ora (ce pretentie!...) – de  cel al constiintei planetare...Vrand-nevrand, tot la Credinta ajung. Dar, sa le iau pe rand…  

Cred ca, acum si aici - in Romania "libera", adica – ne putem intreba de ce scriitorii (si artistii notorii - as adauga) nu sunt implicati civic pe masura crizei – criza morala, inainte de toate. De ce, asadar, scriitorii nu au devenit modele de simtire, gandire, atitudine, actiune si reactie la problemele majore ale contemporaneitatii romanesti? Care, in mare, sunt problemele generale ale contemporaneitatii planetare, de data asta ele actionand doar local. Raspunsul se afle exact in alegatia lui Guy Deborg, mai inainte pomenita. Caci majoritatea scriitorilor (a oamenilor de cultura, a artistilor) sunt niste "netraiti". Nu e nicio indoiala ca "stilul este omul", dar cati oameni de cultura au oare cu adevarat stil? Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata, spre a putea conchide cu onestitate si  generozitate asupra rostului, devenind invatatori? Imi vin in minte "traitii"  Andre  Malraux, Charles de Gaulle, Romain Gary, Joseph Kessel, Edward Abbey , Andoine de Saint Exupery, Ernest Hemingway sau...  Vaclav Havel, a carui rostire raspunde total intrebarii acestei anchete : "Rolul intelectualului este, printre alte lucruri, sa prevada ca o Casandra, diferitele primejdii, orori si catastrofe".

 De aici pana la convingerea mea ca, in cel mai bun caz, scriitorii romani nu sunt intelectuali, ci numai niste notorii si vanitosi  eruditi, nu a fost decat un pas. In textele mele de presa asa i-am numit "notorii eruditi" si "barbatei de elita" (nu barbati!).

Adica, genul de condeier care, pus pe o saltea pneumatica intr-o piscina de hotel, poate naufragia, pierind acolo... Scena de la Uniunea Scriitorilor din filmul "Filantropica" este memorabila si sugestiva in acest sens! Sa nu uit: fac exceptie de la regula, in opinia mea, Titus Popovici, Octavian Paler, Neagu Djuvara,  lista mai putand cuprinde cateva nume (Adrian Paunescu, Cristian Tudor Popescu  etc.). Fara indoiala ca, dupa 1989, o bruma de implicare cetateneasca a existat si la unii scriitori romani. Aceasta s-a limitat insa la pledoarii infocate  pentru "drepturile omului", pentru libertatea de exprimare,  ei cantonandu-se  mai apoi strict  inauntrul  comodei banalitati generale : au condamnat comunismul, securitatea, crimele comuniste, si-au revendicat "rezistenta prin cultura" (expresie a frustrarii de a nu fi rezistat, de fapt, decat prin frica si lasitate), naruindu-se  - ca majoritatea romanilor - din convingerile politice  "de stanga", in cele " de dreapta". Majoritatea scriitorilor  (mai cu seama cei din "cercul Humanitas" - autoproclamati "elite", dar nu numai ei... ) au blamat statul si proprietatea etatista, elogiind fara rezerve capitalismul,  liberalismul (sau chiar libertarianismul), precum si initiativa si proprietatea individuala, nefacand grava deosebire dintre "privat" si "particular".

Caci "privat" inseamna, de fapt, "lipsit de", dupa cum “a privatiza , provenind de la verbul  "privare",  inseamna "a lipsi de" ceva pe cineva.  Este un fapt evident ca o astfel de atitudine, asumata public, aducea cu sine si o abdicare flagranta de la norme morale elementare. Faptul s-a concretizat in privatizarea patrimoniului natural, economic si financiar al Romaniei,  soldata cu luarea acestuia in posesie de catre indivizi lipsiti  de scrupule, fara ca tocmai "cainii de paza" ai democratiei - printre ei, si scriitorii - sa fi sesizat uriasa cacialma. Asa s-a produs, practic, fara opozitia "intelectualilor" (si a scriitorilor, printre acestia)  "depatrimonializarea" Romaniei, precum si destramarea morala. Caci una este sa faci ceva - paine, pantofi , haine etc.- printr-o initiativa si firma particulara si cu totul altceva este sa iei de-a gata, din "darul lui Dumnezeu", prin privatizare, paduri,  petrol, aur, fauna, soluri fertile, ape  - resursele tarii, in general - lipsind de ele si implicit de dreptul la viata,  pe exact cei in drept sa le foloseasca cu masura si de-a lungul multor generatii: pe cetatenii Romaniei ; si - mi-as permite, prin asumarea spiritualitatii  "pro natura" - lipsind de aceleasi drepturi, deopotriva, pe locuitorii padurilor, apelor,  si campiilor tarii : arbori si salbaticiuni. Lipsa reactiei scriitorimii romane la aceste pierderi si, in general, lipsa de implicare civica formativa, este insa explicabila, la spusa lui Guy Deborg adaugandu-se sinteza unui  proverb german : "Taranul mananca numai ce cunoaste". Daca pentru taran faptul este insa bun si onorabil, pentru scriitori (si, in general, pentru formatorii de opinie) a oferi publicului (cel "telespectator")  si consumatorului de literatura ( si de cultura) numai felul de "mancare" pe care un precar experiential  personal  l-a oferit autorului, de-a lungul propriei sale formari,  este pagubitor. Pentru  ca un scriitor sa simta pierderile mai inainte pomenite, el ar fi trebuit sa fi trait inauntrul  a tot ce inseamna patrimoniu, sa fi avut un contact nemijlocit cu  patria, cu "intregul".

Or, cata vreme cei mai multi  scriitori s-au nascut, au copilarit si au trait pe asfaltul urban, in biblioteci, sali de curs si in propriile garsoniere (e drept, adesea ticsite de tomuri), a le cere sa sufere la pierderile mai inainte enumerate  – caci numai suferinta genereaza atitudini  si opera  – ar fi deplasat  si inutil. Daca viata  fara biblioteca poate genera, totusi,  atitudini luminoase,  biblioteca lipsita de viata nu are cum naste compasiune, oameni  vizionari si curajosi, intrucat  pierderea a ceea ce n-au vazut si n-au trait nu este o pierdere… De ce? Fiindca "nici nu exista".

Din nefericire asadar, pana la aceasta ora – cu foarte putine exceptii  - cei mai multi scriitori  (si artisti)  nu au aratat multimilor, in mod  asumat explicit, o directie luminoasa, necesara si urgenta, fiindca nici ei insisi nu o vedeau. S-au multumit sa se arate pe ei insisi,  obsedati si indragostiti peste poate de persoana si "opera" lor... Lucru marunt, absolut meschin, in conditiile atator drame care ar reclama nelinistea generozitatii; vieti parcurse cam degeaba; talente irosite prin necunoastere. Dar, deopotriva,  realitati firesti  si... de iertat.   Paradigma lui "a avea" - in care se traieste, in general -  pare sa fie  responsabila de  nefiintarea majoritatii scriitorilor contemporani, de lipsa vointei  (simtirii) lor  de a deveni invatatori si formatori ai natiunii. Caci, dornici de "a avea" imagine,  glorie, recunoastere  a valorii,  ei s-au dovedit la fel de dornici de  "a avea" bunuri pamantene, de la automobile, la diverse "proprietati private", nemairamanandu-le timp pentru "a fi". Addictivi la actiunea  posesiei -  patognomonica pentru ego – scriitorii au dovedit implicit  (asemenea poporului care i-a nascut) un nivel de constiinta  inferior celui  national sau mai inainte pomenitului nivel planetar.  De ce?...Fiindca nici natiunea  romana nu s-a constituit inca. Iar cogularea  natiunii, inconditiile globalizarii, ramane sub semnul intrebarii, ea reclamand un efort  intelectual  - de meditatie si de persuasiune -  considerabil.  

Cineva s-ar putea intreba daca scriitorii n-ar fi trebuit sa fie partea intai mergatoare si esentiala din fermentul acestei coagulari?  Raspunsul este negresit afirmativ,  dar realitatea trebuie acceptata: cei care au avut si au viziunea interesului national (sau/si planetar), fiintand – traind  asadar inauntrul paradigmei lui "a fi" – au fost si sunt inca  destul de putini. Iar ancheta aceasta – privind misia scriitorului – este dovada ca pasii  spre lumina se fac. 

"Motorul" acestei deveniri fiind, pana la urma, tot suferinta : gustul  strepezit,  neimplinirea , nefericirea chiar, pe care "a avea", odata realizat – ca posesii de bunuri sau glorie de condeier  -  o lasa tuturor.   Societatile ( popoarele) care  s-au constituit in natiuni, de la un moment dat, au functionat pe principiul "Toti pentru unul si unul pentru toti" – unde ceilalti  (toti adica) sunt oamenii, dar si… arborii, necuvantatoarele, Natura, darul lui Dumnezeu ; care dar, mai mult decat locul (tara) unde ne-am nascut, este Terra, unde – ca si in tara sa - omul este "primus inter pares", raspunzator de toti si de toate. De aici, vorbind sincer, este lesne sa ajungem la Credinta.  

Doar  cei care simt asa si nu pregeta sa o spuna oricui,  oriunde si oricand – fie ca se afla dinaintea unui om, fie la microfoanele unui amfiteatru sau stadion plin – vor deveni invatatori. Scriitorii putand fi printre ei. 

Pictura pe apă, în tehnica EBRU. La Atelierul de Arte Vizuale!

Căutătorii de oameni şi locuri!

Anul trecut m-am întâlnit cu doi tineri din echipa Zig Zag prin România. A fost prima dată când mă aflam într-o postură cu care nu eram obişnuită. Nu mai scotoceam eu, nu mai intervievam eu, nu mai căutam întrebările cele mai potrivite pentru a-i da celui din faţa mea posibilitatea de a-mi oferi cele mai inspirate răspunsuri. Mă găseam, deci, în faţa unor oameni - aproape indecent de tineri! - şi frumoşi. Am conştientizat atunci, în cele aproape două ore cât am stat împreună, că de mult nu mai avusesem atât de clar bucuria frumosului, a inspiratei clipe în care priveşti şi doar te laşi cuprins de prezent.

Şi nu era vorba de chip, de veşminte, de gest sau vorbire. Ei erau frumoşii aceia cu inima la vedere, cu drag de viaţă şi de tot ce viază.

Am vorbit mult şi de toate, şi am simţit împreună că începem să împărtăşim curiozităţi sufleteşti ca şi cum am explora - cu responsabilitate - natura umană. Gândul continua şi se completa prin fiecare dintre noi. Rareori mi s-a întâmplat să simt atât de aproape pe cineva abia întâlnit. Şi sentimentul a fost adevărat, a fost real şi dăinuie şi astăzi.

Echipa Zig Zag prin România a pornit la drum în septembrie anul 2014, Botoşanii fiind primul judeţ în care a început aventura. Vor străbate în mai bine de 4 ani toate judeţele României, în căutare de oameni şi locuri, despre care vor scrie şi vor da veste în lume.

Surpriza mea a fost că, la o lună de la întâlnirea noastră, m-au sunat din Suceava. Peste alt timp mi-au dat veste din Maramureş. Apoi am vorbit despre oameni pe care i-au întâlnit, care i-au fascinat. Le-am urmărit trecerile, poveştile.
Ieri m-au sunat din nou. Sunt în Arad şi entuziasmul creşte parcă pe măsură ce frumuseţile se fac grămadă în sufletele lor. Mă emoţionează fiecare semn de la ei, mă emoţionează că de la mine până la cărarea pe care o străbat acum au cunoscut sute de oameni. Şi totuşi, din când în când, sună telefonul şi aud: "Hei, Florentina! Să ai o zi veselă!".

Astăzi am căutat poveştile lor, şi iată că am dat şi peste aventura noastră de la Botoşani, şi cuvintele pe care nu le ştiam în totalitate:

Florentinei Toniţă, drumul de la "tânăra cu suflet plin de poezie şi de Eminescu",  muzeograf la Ipoteşti, la jurnalistul care "scotoceşte după oameni frumoşi", i se pare a fi aşezat dinainte fără de ştire, iar fiecare popas, o treaptă de dezvoltare: "Tot ce ni se întâmplă se regăseşte într-o felie de mai tarziu, în partea frumoasă a vieţii, asta este minunat".

 Legătura cu poezia, de exemplu, s-a creat într-un context dificil, în copilărie, când "îmi amintesc cum mă salvam recitând, de prin clasa a V-a învăţasem Luceafărul pe de rost, Moartea căprioarei… Mai târziu, în perioada facultăţii, am început să recit poezie la balul bobocilor, la evenimente culturale şi am regăsit felia aceea din copilărie, continuam ceva. Mi s-a confirmat că nu e întâmplător, pentru că atunci când am venit la Botoşani, primul loc de muncă plătit a fost la un post de radio, unde... recitam poezie!".

A început să scrie versuri "ca să văd dacă pot să şi scriu, asta după ce recitasem foarte mult şi intrasem probabil în starea de poezie, nu ştiu... Aveam o impresie foarte înaltă despre poeţi, despre scriitori, îi vedeam undeva foarte sus. Şi am încercat să scriu poezie exact în felul acesta, să văd dacă eu ştiu să scriu poezie. Am scris zece poezii, pe care le-am trimis la un concurs, şi am luat un premiu. Cu primele zece poezii. N-am crezut, şi aceleaşi poezii le-am mai trimis undeva. Am luat marele premiu acolo. Apoi au venit oamenii la mine şi au zis: "Trebuie să participi cu un manuscris, să îţi publicăm o carte". Mi-a fost ruşine să spun că eu n-am mai mult de zece poezii, că astea sunt toate. Oamenii aceia au avut încredere în mine, şi le mulţumesc pentru asta, le sunt recunoscătoare. (…) Atât m-au împins de la spate să scriu şi să le arăt manuscrisul, încât în vara aceea am început să scriu serios poezie şi după aceea nu m-am mai oprit".

Poezia nu este însă materie inertă, ci "vine de la Dumnezeu, e un canal deschis, nu o creăm noi. Putem comunica cu Dumnezeu şi citind poezie, nu numai scriind, numai că aceia care scriu poezie îşi asumă o responsabilitate foarte mare (…), pentru că lucrezi cu emoţia omului şi emoţia, ştim, te formează, te modifică uneori...".

 Aceeaşi grijă pentru oameni se regăseşte în felul în care înţelege să lucreze ca jurnalist: "(…) să scriu un material despre un copil aflat pe moarte, cu cancer, mă sperie, pentru că e o presiune atât de mare. Cum să găseşti cuvintele, cum să găseşti drumul spre cel care citeşte, să scoată un bănuţ din buzunar (…), cum îl poţi sensibiliza, să îl vadă pe acel copil ca pe aproapele lui ?". De aceea, înainte de a scrie un material care implică destinul, viaţa unui om, se roagă la
Dumnezeu să fie spre folosul oamenilor: "Dacă în profesia noastră ajungem în starea aceea de instrument al lui Dumnezeu, înseamnă că suntem la locul potrivit. Dacă nu, trebuie să facem altceva".

 De şase ani, în rubrica Botoşăneanul zilei, Florentina Toniţa face (mai) cunoscuţi oameni despre care spune : "( …) fiecare om frumos mă îmbogăţeşte, mă dezvoltă", iar apropierea de ei a devenit "o salvare" din cotidianul politic şi social.

Zig Zag în două lumi paralele: jurnalism și poezie

Ce legătură să fie între jurnalism și poezie? Aparent, nu una prea evidentă...
Când spui jurnalism, spui: realitate, concret, prezent, fapte, oameni, cifre, statistici.
Când spui poezie, spui: artă, creativitate, emoție, spirit, mister, viitor.

La doamna pe care am întâlnit-o în Botoșani am observat o legătură puternică între cele două domenii. Par să trăiască într-o simbioză perfectă în sufletul ei. De acolo "țâșnesc" afară în realitate, exact atunci când este nevoie.

Ne-am întâlnit într-un loc în care muza poeziei e prezentă: parcul Mihai Eminescu din Botoșani.

Știam dinainte că tinde spre jurnalism: este redactor șef la ziarul online Ştiri.Botoșani. Mă așteptam să-mi arate o latură pragmatică și axată pe fapte.

Fără îndoială că a făcut-o pe parcusul discuției. Totuși, la auzul poveștii mele și a întrebărilor care mergeau către sufletul omului și nu către funcția sa... mi-a arătat și cealaltă latură: sensibilă, delicată și iubitoare de frumos.

Aceasta este cea care îi așează versuri pe hârtie, în feluri neobișnuite.

Dumnezeu este o sursă de inspirație pentru poezia pe care o scrie și nu numai. A învățat să aibă încredere în viața însăși. În jurnalism, se confruntă adesea cu situații dificile, când scrie despre cazuri care au neaparată nevoie de sprijin.

Tocmai această credință: că ea este un instrument în mâinile lui Dumnezeu, îi dă putere să atingă prin scris inimile oamenilor.

În plus, îmi spune în repetate rânduri, că tot ceea ce a experimentat s-a regăsit într-o "fărâmă de mai târziu". Această lecție e foarte prezentă în experiența ei de viață.

 -Ziggy, orice întâmplare dificilă din copilărie sau adolescență a adăugat acolo o fărâmă din care mai târziu am luat putere să merg mai departe.

 O sorbeam din priviri... Înțelegeam de fapt că nu sunt coincidențe! Toate experiențele unui om se leagă între ele și, mai ales, sunt într-o strânsă legătură cu viața altor oameni. Gândurile unui om, bune sau rele, generează reacții în lanț în lumea din jur.

Între jurnalism și poezie există o legătură! Una creată de un suflet bun care m-a încântat cu versurile sale, cât și cu poveștile sale desprinse din experiența ca jurnalist. 

Alte poveşti despre oameni şi locuri AICI

L U M I N A

Drum bun, Domnule Profesor!

Astăzi, 4 aprilie 2015, aflu că a plecat la cele veşnice Petre Anghel. Năucitoare şi grabnică plecare! Un om atât de viu, o resursă inepuizabilă de înţelesuri.
Ani de zile l-am urmărit povestind pe îndelete sau episodic, spontan şi cu îndelungă pregătire, întâmplări despre Marin Preda, despre Petre Ţuţea sau Constantin Noica.

Înainte de 1989 citisem cartea Domniei-sale, "Fratele nostru Emanuel". Eram încă adolescentă, nu înţelesesem mare lucru din paginile îmbrăcate într-o copertă care atunci - în acei ani - mă fascina. Am reluat cartea vreo 20 de ani mai târziu. Apoi am regăsit numele autorului şi, în spatele numelui, chip şi suflet.
Prin 2012 i-am trimis poemele mele. Peste câteva zile mi-a trimis câteva cuvinte pe care nu le-am publicat niciodată. Nu pentru că nu mi-ar fi făcut cinste.
Să fie faptul că el, autorul, profesorul, avea în mine mai multă încredere decât eu însămi îndrăzneam? Ca şi cum m-aş fi îndoit de scrisul său, deşi nu era omul care să scrie ceva în care să nu creadă! Închid astă datorie azi, cu regrete şi tristeţi.


"PETRE ANGHEL:
O poetă a cuvântului matur

Florentina Toniţă este poetă, lucru destul de rar în zilele noastre, când cei mai mulţi iubitori de artă sunt doar versificatori, iar cei care se autoiluzionează cu privire la valoarea lor (sau a mentorilor lor) sunt deconstructivişti.
Poezia Florentinei Toniţă este sobră fără să fie crispată, suav anapoda, fără să eşueze în derizoriu: exact cum îi stă bine unui sunet care vine dinspre înaltul cerului. Admir la această poetă iscusinţa prin care a evitat alunecarea în "sincerităţi" vulgare şi în ieftinul dispreţ al ordinii logico-gramaticale.
De obicei un poet se judecă prin creaţiile lui de vârf (ceea ce nu este rău), dar el poate fi cântărit şi după producţiile nereuşite, fiindcă i se poate observa gama minoră care l-ar fi dus sau îl va duce spre ratare (mediocritate, poate este mai blând cuvântul. Nu este). Florentina Toniţă nu are poezii proaste, ceea ce ne îndreptăţeşte să-i acordăm o notă foarte mare (deformaţie profesională de dascăl de oraş).
Este sigur că poeta stăpâneşte tehnica prinderii inefabilului, că e bântuită de gânduri mari şi că sensibilitatea ei a depăşit capcana sentimentalului trecând în mişcări line, ca zborul păsărilor de apă dulce.
Vom mai auzi de poeziile Florentinei Toniţă, sunt semne că limba română nu se va lăsa îngenuncheată. Nu simt nevoia să remarc anumite poeme dintre cele care mi-ar justifica afirmaţiile. Pot fi citite la întâmplare fără să mă contrazică.
Cititorii poemelor ei vor deveni mai bogaţi şi mai sensibili în urma lecturii".

Mulţumesc, Domnule Profesor! Drum bun alăturea de îngeri, Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi!

INTERVIU cu SANDA TOMA, istoria vie a sportului românesc: "Am dorit să concurez doar pentru Locul I. Obiectiv îndeplinit!"

Unul dintre momentele în care meseria de jurnalist capătă rost, profunzime, frumuseţe. Îi mulţumesc Doamnei Sanda Toma pentru disponibilitate, răbdare, încredere şi drag de cuvânt.  

Primul AUR OLIMPIC al României, la canotaj, a fost câştigat de o botoşăneancă! O sportivă care a făcut istorie în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova. Astăzi, dintre cei tineri, prea puţini au auzit de ea. Oficialii din sport se sucesc mai mult în jurul campioanelor mai tinere. Cei mai în vârstă şi ţărăncile vrednice mai exclamă, între două respiraţii de surpriză: "Daaa, Saaaanda Toma! Cum să nu o ştiu, campioană pe apă...". De acasă, în urmă cu ceva ani a primit un telefon: "Doamna Sanda Toma, nu-i aşa că nu puteţi veni la Botoşani?!".

Dublă campioană mondială şi campioană olimpică! După trei succese impresionante (1979 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la Bled, 1980 - medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Moscova, 1981 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la München) Sanda Toma s-a retras din competiţiile sportive. În glorie şi neînvinsă! În jurul ei s-au creat legende, s-au dus "războaie" de păreri jurnalistice, s-au căutat motivele "reale", nespuse, bănuite şi preascotocite acolo unde nu exista decât o explicaţie simplă: Sanda Toma îşi urma firescul drum al vieţii.

Au trecut 35 de ani de la Jocurile Olimpice de la Moscova. Născută pe 24 februarie 1956, la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani, Sanda Toma este astăzi prof.  univ. dr., decan al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport, Universitatea Ecologică din Bucureşti. În decembrie 2014 a primit titlul de Doctor Honoris Causa, de la Universitatea de Stat de Educaţie fizică şi Sport, Chişinău, Republica Moldova, pentru contribuţii aduse sportului de performanţă şi ştiinţei domeniului. Este căsătorită cu atletul Adrian Urichianu, cadru didactic la Universitatea "Titu Maiorescu" Bucureşti.


Ştiri Botoşani: Doamnă Sanda Toma, se împlinesc, iată, 35 de ani de la momentul Moscova. Acolo, o sportivă de numai 24 de ani, din Ştefăneştii Botoşanilor, câştiga prima medalie de aur pentru România, la canotaj, învingând-o pe "supervedeta" ţării gazdă, Antonia Masina. Cum aţi trăit atunci acel moment şi cum îl percepeţi astăzi?

SANDA TOMA: Antonina Masina a fost o sportivă pe care am întâlnit-o prima dată la JO Moscova, principala mea adversară a fost sportiva din Marea Britanie, Berill Michel, care a ocupat locul III şi care a participat înscrisă individual, pentru că se ştie că ediţia JO Moscova 1980 a fost boicotată de ţările capitaliste, urmat de boicutul ţărilor socialiste din 1984.

Pentru mine orice competiţie era de cel mai important nivel, nu eram interesată de numele adversarelor, puteau fi ele oricine. Mă aşteptam să reeditez rezultatul din 1979, unde am câştigat cu mare avans. Desigur că un titlu olimpic este cel mai important trofeu pentru un sportiv, pentru acest lucru am renunţat la atletism, sperând că voi avea o altă şansă la un alt sport. Acel moment a fost puţin umbrit de "dedicaţia pentru ţară", cum ni se spunea la toţi sportivii, dar înţelegeam că era vorba de o ţară cu posibilităţi limitate pentru noi, tinerii.

Astăzi, ca toţi tinerii, există şi alte posibilităţi de afirmare şi mă simţeam în stare să abordez şi alte domenii. Desigur că nu regret, ar fi inutil, dar multe aspecte au perpetuat peste timpuri ca umbre. Iau doar ce a fost frumos, victoriile mele au fost fantastice, mi-am dorit să concurez la canotaj, doar pentru locul I.


Continuare www.stiri.botosani.ro. Un interviu în exclusivitate cu o mare campioană! Despre momentul Moscova, despre ce însemna să fii sportiv în vremea comunismului. Despre legende, "efectul de statuie" şi cum devine incomod sau "greu abordabil" un om care ştie să spună lucrurilor pe nume. 

Din "turnul de fildeş"…

Scotocind după nişte oameni frumoşi, despre care urmează să scriu, am dat peste aceste frânturi din anul 2013, despre care nu ştiam. La fel cum nu ştiam că semenii mei mă văd "discretă şi retrasă într-un soi de turn de fildeş"! Aş, de unde! Sunt printre voi mai mult decât credeţi! O prezentare a cărţilor mele, în revista Ţara de Sus:

"Şi cine este aproapele meu?", Ed. Junimea, Iaşi, 2013

"Despre suferinţa ce impinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite şi se întoarce asupra lor cu iubire şi răbdare, despre umilinţe şi înjosiri dincolo de fire, din care temniţele de la Piteşti şi Aiud păstrează încă urme de sînge, despre toate acestea şi altele asemenea, ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atîta adîncă înţelegere şi creştină iertare"– spune Simona Modreanu pe coperta a patra a cărţii Florentinei Toniţa – "Şi cine este aproapele meu?", editura Junimea, 2013, o carte de un tragism exprimat calm, detaşat, cu privire introspectivă într-un spaţiu concentraţionar pe care timpul nu-l poate uita, iar scriitorii, fie şi de eleganţa stilistică a Florentinei Toniţa, nu au cum să-l treacă cu vederea. Dispariţia unei astfel de lumi poate fi radiografiată cu fineţe şi înţelegere, cu suferinţă asumată şi dăruire, aşa cum face Florentina Toniţa în cartea ei de proză, ce frizează valenţele unui roman veritabil.

"Forma păsării", Ed. Axa, Botoşani, 2012

Spre finele anului trecut, poeta Florentina Toniţa, discretă şi retrasă într-un soi de turn de fildeş, publică o nouă carte de poeme – "Forma păsării", Editura Axa. Pasărea nu are numai forma arhicunoscută, ea este şi ideea ce duce la perfecţiune, la gingăşie: "precum o pasăre aripa pe uscat/ mers răscolit, dintr-un umăr în/ altul îngerescul suspin/ (am văzut astăzi cum gîndurile/ te pot sugruma/ cum devii într-o clipă un om cu/ zăbrele – dinlăuntru spre lume/ priveşti îndărăt/ doar mîna/ mîna precum pasărea/ şchioapătă-n gînduri)/ am văzut un orb cu aripi sub pleoape/ nu ştia numele păsării,/ rîdea şi exersa zborul în tălpi/ fără umblet/ eşti orb şi umbli gîngureau/ mergătorii de ocazie. trebuie să fii orb şi atît". Sensibilitatea Florentinei Toniţa este una remarcabilă, bine dozată în poeme ce nu par a fi poeme, ci sentinţe ale inimii către minte, reflecţii ale sufletului către trup, uneori spovedanii lirice pentru cei de aproape în faţa lui Dumnezeu, care sălăşluieşte mereu în locul în care tu te afli. Florentina Toniţa abordează teme bătătorite, pe care le împrospătează cu mirosul florilor pe care numai ea ştie de unde să le culeagă. Este şi regret şi bucurie în gesturile ei.

Foto din Ţara de Sus:

"O carte de o reala frumusete spirituala". Prof. Aurel Dorcu, despre cartea "La drum cu îngerii"

O amintire care mă va emoţiona pururi: Domnul Profesor Aurel Dorcu, despre cartea mea de reportaj, "La drum cu îngerii". O carte, de altfel, în care am închis cea mai frumoasă perioadă din cei 10 ani (până acum) de presă, aceea a drumurilor curioase, necunoscute, multe la pas, prin păduri furioase uneori şi printre oameni pe care Dumnezeu mi i-a dăruit în cale. O cronică scrisă puţin înainte ca Domnul Profesor să plece în Lumină.

AUREL DORCU: "O carte de o reala frumusete spirituala"

Nu de mult, a aparut la Editura Clubul Saeculum cartea "La drum cu ingerii", de Florentina Tonita, prefatata de scriitorul Lucian Alecsa.
Cuprinde o suita de reportaje, mentioneaza subtextul cartii, eu le-as spune evocari sentimental-educative, in urma vizitelor autoarei in cateva locuri cu atmosfera religioasa, de o elevata spiritualitate culturala: Manastirea Popauti, biserica ctitorita de Nicolae Iorga la Ipotesti, Manastirea Petru Voda din apropiere de Targu Neamt, Manastirea Agafton, Manastirea Zosin, biserica din satul Boroaia etc. Sunt locuri catre care a calatorit scriitoarea, pentru a se intalni cu oameni si locuri de o deosebita importanta. Locuri inscrise in memoria oamenilor, in istoria scrisa si nescrisa a credintei crestine. Vroia sa intalneasca persoane inca vii sau imaginea amintirii unor oameni de mare elevatie spirituala.
Dorea sa afle locurile si oamenii din satul Boroaia, aproape de Suceava, unde a trait si odihneste intru Domnul preotul martir Ilarion Argatu, martir al credintei si al comunismului, pentru ca a indurat 10 ani temnitele comuniste si a trait ascuns in podurile caselor si intr-o camaruta sub pamant 16 ani. Cand a revenit la lumina, preotul Argatu a devenit monah la Biserica Antim din Bucuresti si 19 ani la Manastirea Cernica. A raspandit mereu in mijlocul credinciosilor, care il cautau ca albinele la stup, intelepciune si credinta in Dumnezeu. Citam din gandurile cartii marturiile unei credincioase. „Am mers la Cernica special sa il intalnesc pe Parintele Argatu. Auzisem multe despre el si voiam sa-l cunosc… Am mers la casuta unde locuia si primea oameni care veneau sa vorbeasca cu el, din toate colturile tarii… De prima data cand l-am vazut am stiut ca omul acesta traieste in imparatia lui Dumnezeu. Acum am fost convinsa ca Dumnezeu traieste in el.” Vizitand biserica din satul Boroaia, Florentina Tonita mentioneaza: „Satul a devenit loc de pelerinaj. Preotul a ramas in sufletul oamenilor drept sfantul care, multi ani bolnav si de cele mai multe ori flamand, a spalat picioarele lui Hristos, prin umilinta si bunatate crestina… In interior, duhul parintelui se simte in linistea profunda ce invaluie orice crestin. Un locas ridicat de parinte si sotia sa, locas de o frumusete sfasietoare.”
 Stilul reportajelor scrise de Florentina Tonita, propriu stilului literar, cu descrieri interesante de locuri, cu personaje vii si autentice. Un stil fluent, respirand adesea o atmosfera de realism cu usoare tente poetice.
 Din paginile scrise despre Manastirea Popauti din Botosani, ctitorie a marelui voievod Stefan cel Mare, construita spre finele secolului al XI-lea, in stilul arhitectonic moldovenesc. Cel mai valoros stil arhitectonic din Evul mediu din Moldova, sinteza fericita a arhitecturii romanesti, cu influente din arta bizantina si cea gotica, ne impresioneaza, spune autoarea, in primul rand intrarea in manastire. „O poarta mare, maiestuoasa, cere vama de liniste si impacare de la orice crestin care trece dincolo de ea. Prima imagine deschide sufletul prin sutele de flori curat al locului.” In curtea bisericii, „un batran din alta lume… Au trecut doua ore si nu s-a miscat din loc. Citeste. Clar la chip, barba alba, imbracaminte de pelerin. Personaj care, parca, justifica intreaga istorie de la Stefan cel Mare pana astazi.”
 In incinta Memorialului „Mihai Eminescu” din Ipotesti, casa muzeu a familiei poetului este innobilata si de prezenta bisericii noi, construita in vecinatatea vechii biserici din lemn, biserica ridicata in perioada interbelica, la initiativa lui Nicolae Iorga si a scriitorului Cezar Petrescu. Autoarea evoca emotionant importanta ctitoriei si a marelui istoric si patriot Nicolae Iorga. „La aproape cincizeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu… O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, biserica ce avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril… Pe celalalt perete care incadreaza intrarea dinspre naos stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de aproape douazeci de ani… Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca evolutia lucrarilor. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestilor cu uriasa-i prestanta, care se impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii…” Istoricul, care incepea prima lectie pentru studenti in felul urmator: „Avem doua entitati care mentin sufletul neamului romanesc, biserica si satele”, a sadit la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti un brad argintiu aproape de intrare. Spunem noi acum, bradul simbol al credintei, al poeziei eminesciene si al valorii multiple a omului care l-a sadit.
 In anul 1728, ieromonahul Agafton a ridicat in padurile din sud-estul Botosanilor un schit de calugari. Dupa 1803, mitropolitul a transformat schitul in manastire de maici si a ramas astfel pana astazi. Pe la 1950 se aflau in manastire cam 300 de calugarite. Si Florentina Tonita ne spune mai departe. „Numai ca ciuma comunista a ajuns si aici… Maicile au fost alungate, sa se angajeze si sa uite de Hristos. Oamenii Securitatii le-au urmarit peste tot si nu putine au fost cele care au suferit de pe urma lor.” Despre importanta spiritual-culturala, cartea scrie: „De fiecare data este amintit Agaftonul privind copilaria poetului Eminescu. Cand aude de Eminescu, maica Fevronia se lumineaza. La noi, Eminescu e acasa. E al nostru. Sunt inmormantate aici matusile lui, Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu, surori bune ale mamei lui Mihai, Raluca Iurascu. Mihai a iubit Agaftonul.”
 Despre volumul „La drum cu ingerii”, scriitorul Alecsa ne spune in cuvantul sau introductiv, subliniindu-i importanta spirituala: „Volumul poate fi citit si ca un mic tratat de initiere spre cunoasterea monahala din manastiri... Aerul respirat aici este purificat pentru toti cei care „indraznesc” sa calce aceste tinuturi.”
 In ultima vreme, cand se citeste putin si cand cartile bune sunt rare, recomand sa cautam si sa aflam aceste pagini. Sa le citim si sa reflectam asupra lor, bucurandu-ne ca intre noi au trait si mai sunt asemenea oameni daruiti cu spirit nobil.

NICOLAE TONITZA (13 aprilie 1886 - 26 februarie 1940)

Nicolae Tonitza s-a născut pe 13 aprilie 1886, în Bîrlad, fiul Anastasiei şi al lui Neculai Toniţă, bunicul dinspre tată fiind un vechi răzeş cu podgorii în comuna Ciureşti, judeţul Tutova la vremea aceea.
Nicolae Tonitza-pictor s-a săvârşit din viaţă pe 26 februarie 1940 (încă mă uimeşte la români cuvântul a săvârşi - "a termina cu bine ceva", folosit şi cu sensul "a muri". Şi-mi place pentru că, în ortodoxie, sfinţii sunt sărbătoriţi în ziua morţii, când se spune că se nasc în Cer. Dar sensul acesta minunat, a termina cu bine viaţa!, ce înălţime!).
Despre Nicolae Tonitza ar trebui să avem filme care să urce la Oscar. Luchian şi Tonitza. Uhhh, ce peliculă ar face alţii din povestea asta.

Ne-am obişnuit să îl numim „pictorul copiilor”. Ca şi cum am spune Eminescu-poetul iubirii şi am închide ochii la restul care umple şi răsumple adevărata dimensiune a lui Eminescu.

Nicolae Tonitza este unul dintre cei mai complecşi oameni de cultură pe care i-a avut România. Ca pictor, a excelat în portrete de copii, dar în pictura bisericească a fost un inovator (biserica din Durău, în tehnica picturii în ceară – adaugăm că a pictat acolo alături de studenţii lui, printre care Corneliu Baba şi botoşăneanul Petru Hîrtopeanu, născut în 1913 la Dîngeni), iar peisajele, florile, nudurile depăşesc astăzi toate recordurile la casele de licitaţii.

A fost un scriitor desăvârşit, erudit. Spune că „între literatură şi plastică stă o prăpastie”. Pentru că Tonitza a scris extraordinar despre ceea ce nu poate fi pictat şi a pictat divin ceea ce nu poate fi descris în cuvinte. Prea puţin se ştie astăzi despre activitatea lui jurnalistică. A scris aproape 800 de articole, cele mai multe culturale şi sociale. Dar a excelat în critica de artă, a scris surprinzătoare cronici de teatru. A făcut reportaj, interviu, editorial.

Era viu şi impunător. Recita din marii scriitori români, se spune că şi din propriile creaţii! Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica hegeliană. Un obişnuit al cenaclurilor literare din vreme.

A avut o copilărie grea, chinuită, un tată poate copleşit de situaţie. Neculai Toniţă s-a căsătorit la 34 de ani cu fata de 18 ani a negustorului Vasiliu din Bârlad, unde se băgase ca ucenic. Au avut 5 copii, Nicolae primul. Scrie mai târziu despre scenele brutale şi suferinţele grele din copilărie, multe pricinuite (sau provocate!) de aplecarea lui vădită spre pictură. Nu e de mirare că, mai târziu, a pictat îngereşte copii. Că, în adolescenţă, a înfiinţat o trupă de teatru (inclusiv cu păpuşi) cu care a dar reprezentaţii prin satele din jurul Bîrladului. Mai târziu, deşi mai mult sărac, a iniţiat un concurs de pictură pentru copiii sub 13 ani, cu premiu de 3000 de lei!

Se apropie de Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Avea să mărturisească, mai târziu, că doar patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.

Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile”.

La numai 54 de ani, în 1940, în seara zilei de 26 februarie, Nicolae Tonitza murea. Chinuit trupeşte şi sufleteşte, nu de puţine ori prietenii îl găsesc în fotoliul sărăcăcios cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată Luchian. "Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată" (1934)

Impresionat de soarta ţăranilor şi de răscoalele din 1907. A scris sute de articole pe această temă, a făcut caricaturi, desene, grafică despre sărmanii satelor. A fost prizonier în Primul Război Mondial, cât a stat în lagăr a desenat continuu. „Se folosea de surceluşe bine ascuţite şi de cerneală de boz pe care şi-o pregătea singur”. Multe lucrări din perioada lagărului au dispărut, după ce au fost confiscate în urma unor percheziţii.

Ştefan Luchian murea de scleroză multiplă în iunie 1916, la începutul Primului Război Mondial. Nicolae Tonitza în 1940. De scleroză cerebrală. Era Al Doilea Război Mondial. Plecări discrete, aproape neobservate. Puţini prieteni i-au condus pe ultimul drum. De fapt, pe Tonitza, aproape nimeni nu a fost la înmormântarea de la Cimitirul militar Ghencea din Bucureşti (acolo a găsit familia un loc de îngropăciune).

Sărac, bolnav. Profesor, jurnalist, critic. A trecut prin răscoalele ţărăneşti din 1907, printr-un război mondial, un prizonierat, martor la începutul celea de-a doua conflagraţii mondiale.
Şi-mi vine să murmur: Dar ce frumos a trăit!

Cel mai verde-verde este acolo, pe imaş. Verdele care se îngrămădeşte sub puntea imensă pe care am trăit aventura copilăriei mele. Şi satul străbunicii pe care ca în vis o recompun, desenând cu mintea mogâldeaţa de suflet din faţa casei micuţe, în care parcă te coborai ca să intri în alt tărâm. Ciureşti.
Acolo, în satul oleacă aplecat pe deal, neamul lui Toniţă l-a zămislit pe tatăl lui Neculai, care s-a împlinit mai târziu în Nicolae, ce se născu la Bîrlad ca să fie pictor.

Şi-mi furnică în stomac citind zilele trecute că şcoala pentru cei mici, din satul Ciureştii Noi, se numeşte azi "Nicolae Tonitza"...

125 de ani de la naşterea lui Ioan Missir, ultimul primar necomunist al Botoşanilor!

Pe 17 februarie se împlinesc 125 de ani de la naşterea "ultimului primar necomunist" al Botoşanilor, raportat la întreg secolul XX! Ioan Missir este scriitorul aproape necunoscut, care a lăsat posterităţii una dintre cele mai tulburătoare cărţi din memorialistica de război, un roman al vieţii adevărate, necosmetizate, fără arome politice sau false şi propagandistice lozinci. "Fata Moartă" este cartea eroilor fără patimă, a umanului nesfidător, a tristeţilor apăsătoare, a luptei pentru viaţă, fără victorie şi fără învinşi.

Avocat, scriitor, om politic. Ioan Missir a trăit doar 55 de ani, concentrând în destinul său nu una, ci zeci de vieţi!

Povestea familiei Missir curge pe un fir al istoriei care poate fi, în orice moment l-am opri, parte din istoria Botoşanilor şi a oamenilor săi. Pomeniţi încă de prin anii 1470 în Polonia, au coborât spre Cernăuţi, apoi în zona Sucevei (un Missir - Gabriel - apare în cercetările lui A.M. Daşchievici, "Precizări genealogice pentru o istorie a familiei Missir", fiind atestat în 1787, în Bucovina). Gabriel Missir se căsătoreşte cu Dolcuţa Baron Kapri, unul dintre fiii lor fiind Ovanes (Ioan) Missir, bunicul viitorului scriitor (Ovanes s-a născut la 20 aprilie 1798, în Suceava).

Armeanul Ovanes (Ioan) Missir este primul care poposeşte în zona Botoşanilor, în anii 1840. Aici, după ce se implică în zidirea bisericii din satul Teişoara (comuna Nicşeni), se alege cu rangul boieresc de căminar (acordat de Grigore Ghica în anul 1851). Ovanes Missir are 13 copii, printre care Basile (pentru o vreme coleg cu Mihai Eminescu, la Cernăuţi), Simeon şi Bogdan (născut în 1847).


Ferma din New Jersey şi "toloaca" Botoşanilor!

Bogdan se căsătoreşte cu Cecile Marchand, o institutoare franceză originară din Elveţia. În anii 80, la sfârşitul secolului XIX, Bogdan şi Cecile Missir părăsesc România pentru a se stabili în SUA, unde pun pe picioare o fermă în New Jersey, Hudson. "Bunicul şi bunica, tineri căsătoriţi, au emigrat în 1885, în America. Au avut patru copii şi au încercat sã faca acolo o ferma de vaci, însă au dat faliment", mărturisea în urmă cu aproape 10 ani Ioana Vlad-Missir, fiica scriitorului Ioan Missir. După alte surse, soţii Bogdan şi Cecile Missir au avut 6 copii, doi sfârşind din viaţă prematur. Al doilea copil, Ioan, s-a născut pe 17 februarie 1890, în West Hoboken. 

La câţiva ani de la naşterea lui Ioan, familia Missir face drumul îndărăt, spre Botoşanii care le rămăseseră în suflet. Amintirile Ioanei Missir sunt edificatoare nu doar pentru istoria familiei, cât mai ales pentru vederea de ansamblu asupra târgului Botoşani. "Am crescut într-o livadã de 10 hectare, acum Cartierul Primăverii, dar eram adesea la joacã, pe toloaca Botoşanilor, cu alţi copii de vârsta mea. Am moştenit şi noi acea livadã, care dupã 1965 s-a transformat în Cartierul Primăverii", povestea Ioana Vlad-Missir.

Ioan Missir, cel care avea să devină autorul cărţii "Fata Moartă", a urmat la Botoşani şcoala primară şi cursul secundar (Liceul "A.T.Laurian"). După bacalaureatul din 1909, beneficiază, prin Comunitatea Armeană din Botoşani, de o bursa şi se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, absolvind în 1913.

După licenţă este mobilizat (în campania din Bulgaria), decorat în 1913, iar până în 1916, la izbucnirea conflagraţiei mondiale, este concentrat de mai multe ori. Întră în Primul Război Mondial ca tânăr sublocotenent în Regimentul 8 Vânători Botoşani şi urcă treptele ierarhice militare până la gradul de căpitan.Revine de pe front în 1918 şi activează ca avocat în Baroul Botoşani. Simpatizează cu aspiraţiile politice ale lui Nicolae Iorga, fapt care îi înlesneşte şi drumul în politică. Este mai întâiajutor de primar (1919-1920), apoi de două ori primar (1931-1932 şi 1941-1944). Anul 1940 îl găseşte în postul decomandant al Gării Cernăuţi (în perioada ultimatumului sovietic, unde organizează trenurile pentru refugiaţi). În 1944, la Botoşani, în calitate de primar, se preocupă cu mare grijă ca locuitorii târgului să părăsească în siguranţă oraşul. Pleacă ultimul în refugiu şi rămâne în istoria locală drept "ultimul primar necomunist al Botoşanilor".


Ecaterina Missir, sora scriitorului Petru Manoliu, nepoata lui Grigore Antipa!

În anul 1920, Ioan Missir se căsătoreşte cu Ecaterina Lucia Manoliu, sora scriitorului Petru Manoliu şi nepoată a lui Grigore Antipa. Petru Manoliu, încă un nume necunoscut şi ignorat astăzi, s-a născut pe 28 iunie 1903, la Mihăileni, Botoşani, şi s-a săvârşit din viaţă pe 29 ianuarie 1976, în Bucureşti. Un apreciat om de cultură, făuritor de revistă, scriitor (bun prieten cu Emil Cioran, cu care a purtat o corespondenţă îndelungată). Ca mulţi dintre scriitorii vremii, şi Petru Manoliu a fost prigonit de comunişti (în 1945 i se retrage dreptul de semnătură, este arestat, condamnat la domiciliu obligatoriu).

"Mama mea nu era armeancă, era jumătate româncă, jumatate grecoaică, dar trăiam într-o comunitate de armeni, într-o perioadă în care oraşele din Moldova erau multiculturale. Străbunica bunicii mele era soră cu mama lui Grigore Antipa, pe linia greceascã. La mine a prevalat aceasta gena armenească şi asta m-a fãcut, poate, sa fiu mai perseverentă, trăind într-o familie cu specific intelectual, dar fără să fiu pedantă...", găsim în mărturisirile de mai târziu ale fiicei lui Ioan Missir, Ioana Anca Miranda, singura fiică, ce se năştea la 22 de ani de la căsătoria lui Ioan cu Ecaterina. Tatăl ei, Ioan Missir, nu apucă să se bucure de fetiţa abia venită pe lume. Pe 30 noiembrie 1945, în urma unei embolii, scriitorul moare, lăsând în urmă o carte excepţională şi câteva manuscrise, care din păcate par să se fi pierdut în vreme.

Rămasă fără tată, Ioana Missir a purtat, alături de mama sa, un alt război, pe care l-a dus însă cu demnitate."Copilăria mea s-a petrecut în anii culminanţi ai luptei de clasă, când toată lumea tremura de frica securităţii".


Ioana Anca Missir-Vlad, un destin purtat peste decenii!

Demnă descendentă a familiei Missir, Ioana Anca Miranda a fost, la rândul său, un nume căruia cronicile Botoşanilor nu îi acordă interesul meritat. S-a săvârşit din viaţă la vârsta de 70 de ani, la 18 Ianuarie 2012, la Houston, Texas, departe de ţară, dar alături de fiul său, Ioan (Nic) Vlad. Slujba de înmormântare are loc la Cimitirul armenesc din Iaşi. O viaţă marcată de restricţii, de prigoane de tot soiul, de un regim care demola orice strălucire a spiritului. Ioanei Missir i s-a retras inclusiv pensia de urmaş după tatăl său, familia rămânând şi fără jumătate din casă, care îi este confiscată! Cu toate acestea, a fost şefă de promoţie la Liceul "Mihai Eminescu", din Botoşani (în 1961). Este şefă de promoţie şi la Politehnica ieşeană (1966), la Facultatea de Construcţii, rămânând în mediul universitar până la pensie, în 1981 obţinând şi doctoratul în specialitatea "inginerie civilă" la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca.

S-a apropiat de mediul artistic, pictând ocazional şi expunând şi mai rar. În 1976 se căsătoreşte cu prof.univ. Vladimir Nicolae Vlad, cadru didactic la aceeaşi facultate. Au împreună un fiu, Ioan Vlad, care a absolvit Facultatea de Geofizică a Universităţii Bucureşti şi masterul la Universitatea Stanford. Astăzi, Ioan Vlad, nepotul scriitorului Ioan Missir, este cercetător la o companie din Houston, Texas, U.S.A.


"Fata Moartă", readusă la viaţă de urmaşii familiei Missir!

În anul 2004, cartea "Fata moartă" a fost transpusă în format electronic, cu sprijinul acordat de prof.univ. Gabriela Proca, prof. univ. Ioana Missir-Vlad (dactilografie), IoanVlad (corectură), după textul ediţiei a V-a (septembrie 1945, Editura Cartea Românească). Formatul cuprinde pasajele prezente în ediţia I (1937), dar cenzurate în editia a V-a (publicată în timpul prezenţei trupelor sovietice în ţară), acestea fiind adăugate ulterior de Victor Durnea, care a efectuat şi o corectură finală de specialitate a întregului text (2005).

În anul 2006 apare şi varianta tipărită a romanului (ediţia a VIII-a, prima necenzurată, după 1945),publicată la Editura Ararat, cu sprijinul Uniunii Armenilor din România. Ediţia este îngrijită şi prefaţată de Victor Durnea.  

Povestea singurei cărţi rămase de la avocatul Ioan Missir este, prin ea însăşi, o parte a istoriei de decenii a comunismului timpuriu şi, apoi, a celui de sfârşit de secol.

Scrisă la mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, cartea apare, în primă ediţie, în anul 1937, după un lung periplu prin edituri, care îi refuzau publicarea. Petru Manoliu, cumnatul lui Ioan Missir, lasă mărturie despre viaţa dinainte de tipar a cărţii, dar şi despre autorul acesteia, care "nu vrea să fie scriitor". Ioan Missir aşternuse pe hârtie gânduri culese din amintirile sale de război, fără intenţia de a le publica, spune Petru Manoliu. "Omul acesta nu vrea să strălucească. Nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor. A scris cartea aşa cum pliveşte un butuc de vie. A scris aşa cum priveşte, aşa cum aude, aşa cum respire, terminându-şi cartea şi bătând-o singur la maşină, era gata să-şi încuie manuscrisul, nu jenat că a scris o carte, el, bărbatul şi omul cu simţ real al vieţii, ci convins că de lucrurile tale intime nu este bine, nu este frumos şi nu se cade să vorbeşti" (cf. Victor Durnea, în prefaţa ediţiei 2006 a cărţii "Fata Moartă")

Odiseea apariţiei acestui roman începe din ziua în care scriitorul Petru Manoliu preia manuscrisul, în încercarea de a convinge un editor să îl publice. Zadarnice şi crunte deziluzii! Pentru că "Fata Moartă" nu era o carte despre război, ci un discurs despre inutilitatea acestuia. "Fata Moartă" este despre adevăr şi asumare, despre oamenii siliţi să îşi construiască eroismele pe cadavrele semenilor, indiferent că aceştia sunt camarazi sau inamici. Adevărul despre "Fata Moartă" transpare din atitudinea unui editor care acceptă să publice romanul, punând însă o condiţie clară: cartea să beneficieze de o prefaţă scrisă de un general care să "gireze că aşa cum Ioan Missir a descris războiul nu este o închipuire denigratoare, ci o realitate" (Petru Manoliu). Cartea apare, în 1937, nu cu o prefaţă a vreunui general, ci cu o întâmpinare semnată de Nicolae Iorga. În fapt, cartea lui Ioan Missir chiar asta demonstrează: că războiul nu este un act de eroism, ci o monstruozitate devoratoare de vieţi!

Romanul beneficiază de o critică entuziastă după apariţie, "Fata Moartă" primind Premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Române, precum şi Premiul "I. Al. Brătescu Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români. Este reluată în alte patru ediţii, în 1945 fiind publicată ediţia a V-a, cenzurată! Sunt eliminate din text cuvinte, propoziţii, fraze şi chiar un întreg capitol, pe motiv că acestea cuprindeau referiri negative la bolşevism, la comportamentul armatelor ruseşti şi cel al soldaţilor ruşi. Următoarele ediţii (1967 sau 1977) sunt reeditări ale ediţiei cenzurate din 1945, atent controlate şi verificate, mai ales că funcţiona cu succes Fondul "S" (Fondul "Special" de control al cărţilor, înfiinţat în anii 50, conform dispoziţiilor sovietice).


Prima ediţie completă, necenzurată, după 1945, apare în anul 2006!

Prima ediţie necenzurată, după 1945, ediţia a VIII-a, este publicată la Editura Ararat, cu sprijinul Uniunii Armenilor din România, şi este îngrijită şi prefaţată de Victor Durnea.  

Romanul "Fata Moartă" impresionează nu doar prin excelentul talent literar de care dispune autorul, nici prin faptele descrise, specifice unui memorial de război. Ioan Missir se dovedeşte a fi un atent observator al vieţii, sub toate aspectele ei. Caracterul autobiografic, dublat de cel memorialistic, este cel care dă o valoare inestimabilă acestei cărţi, romanul cuprinzând aspecte importante din desfăşurarea Primului Război Mondial. 
"Fata Moartă" este o carte extrem de actuală, în contextul geo-politic în care România se află astăzi. Pentru că, privit cu luciditate, războiul nu are, în sine, nimic demn. Este o formă de profundă şi inutilă degradare umană!

Cu aplecare spre însuşirile umane mai degrabă decât spre vitejiile formale, declarative, cu sensibilitate aparte pentru ostaşul simplu, expus unei lumi pe care nu o înţelege, avocatul devenit căpitan al Armatei Române nu dezertează din faţa pericolului şi nici nu încurajează pasul înapoi dacă acesta ştirbeşte demnitatea şi principiile sănătoase. Cu toate acestea, îşi asumă acţiuni care sunt urmate de altele ce aveau să schimbe, de multe ori, soarta războiului cel mare! Nu îşi ascunde dezamăgirea, nu ezită să critice sau să refuze un ordin, dacă "ascultarea" scrijeleşte în sufletele ostaşilor săi sau, mai rău, dacă le-ar pune în pericol inutil vieţile atât de fragile.

Valoarea documentară a acestei cărţi este data şi de desele referiri la Regimentul 8 Vânători (garnizoana de la Botoşani), Ioan Missir descriind cutremurător întoarcerea trupelor de pe front, în 1918, într-un Botoşani pustiu, închis, indiferent la sacrificiul ostaşilor. Emoţia întoarcerii acasă este frântă la intrarea în oraş:

"De-a lungul bulevardului – nimeni! (…) Nici o şcoală. Nici o floare. Nimeni din partea oficialităţilor! Când cotim strada şi ajungem în dreptul primăriei, unde, în balcon, apare "premarele", întoarcem capul în altă parte şi din rândurile noastre pleacă un cuvânt ce se aude răspicat:
-Să-ţi fie ruşine!"

În 2015, la 125 de ani de la naşterea autorului "Fetei Moarte" şi la 70 de ani de la trecerea în veşnicie a "ultimului primar necomunist al Botoşanilor", undeva spre periferia târgului coboară Aleea Ioan Missir, o potecă împietrită în uitare ce curge tăcută spre Iazul Luizoaia. În rest, tăcere, aceeaşi tăcere care a domnit peste Botoşani, România, vreme de aproape un secol.

Credit foto: astra.iasi.roedu.net, araratonline.com