Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Maestre!
Şi prea se potrivi vorba cu scotocirile mele din ultimul timp, şi prea se legau unele de altele, prea se alungeau în înţelesuri multe dintre aste scotociri. Aprecierile exagerate vin nu neapărat din nevoia aproapelui de a te gratula, ci şi dintr-un soi de solidaritate, de asumare publică a prieteniei. Şi observ că sunt oameni care spun lucruri extrem de interesante, dar că de prea puţine ori se citeşte şi se discută pe text, de exemplu. Hai cu lauda, cu maestre!, cu: uite adevăratele valori cum sunt ignorate, în timp ce nonvalorile etc., etc. Păi e ca şi cum am lua un caz grav (ce vreţi: boală, corupţie, durere etc. sau de înaltă emoţie) şi toată atenţia ar fi pe CUM e scris, CE cuvinte am întors ca să îmi ating scopul. Dar scopul este unul singur: să atrag atenţia asupra unui subiect. Şi aşa subiectul devine pretext pentru un text care va intra la analiza impresionabililor de pe reţelele sociale. Eu vreau să pun o rochie frumoasă pe fata asta pentru că altfel nu vrei să o vezi. Rochia te va ţintui, o vei privi şi te va fascina în clipa următoare frumuseţea ochilor fetei, apoi tristeţea ei. Şi curiozitatea te va întoarce din drum. Vei mai citi o dată, o vei privi din nou în ochi şi vei înţelege că pe fata aceea, în altă rochie de cuvinte, nu ai fi văzut-o. Da, povestea! Aşa spunem noi. Avem nevoie de poveste.
De fapt, vorbeam despre Maestru. Nimic mai greu de primit decât o lovitură de "maestru". Un cuvânt care te bagă în văgăuna conştiinţei şi nu ştii dacă mai ai curaj să arunci afară măcar privirea. Să te întorci în lume, adică. Şi treaba asta e serioasă, mult mai serioasă decât pare.
Mi-am amintit azi de o discuţie care mă fascinase în urmă cu nişte ani. Un interviu pe care Fabian Anton îl realizase cu filosoful Alexandru Dragomir - foto stânga (varianta necenzurată a convorbirii, desigur!). Un personaj dintre cele mai pitoreşti, un creator de concepte, un dezvoltator (cuvânt la modă azi) al fiinţei. Mărunţea Alexandru Dragomir (discipol al lui Heidegger) pe marginea relaţiei maestru-ucenic (discipol), privită ca educaţie orală, şi drumul până la educaţia instituţionalizată ("în care se învaţă de la unul care a scris la alţii care citesc"). O trecere complicată, zice Alexandru Dragomir. "Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral şi discipol oral la maestru autor şi discipol cititor". Astăzi avem doar relaţii autor-cititor, ceea ce este mult şi iremediabil departe de noţiunea consacrată a relaţiei maestru-discipol.
Ce am pierdut în lipsa Maeştrilor? Răbdarea, observarea, atenţia, conştientizarea, acceptarea prezentului? Smerenia, asumarea adevărului, libertatea acţiunii şi consecinţa ei, a libertăţii? Am câştigat, da, informaţia, o anume capacitate de a discerne, în schimb pierdem mult prea uşor ceea ce am acumulat în timp îndelungat.
Nu pot să trec mai departe, că iar mi-am amintit ceva. Tot din zilele astea din urmă, despre libertate. Zicea Montaigne o vorbă despre "pictori, poeţi şi alţi meşteşugari". O citesc – vorba, adică! – la Iordan Chimet. Care Chimet mă uimeşte exact cu libertatea: "Termenul de meşteşugar îi fura artei o parte din libertate – şi anume pe cea pe care nu trebuie s-o foloseşti niciodată, dar îi păstra o solidă coerenţă interioară". Ei, cum e?! Libertatea e un risc, un fel de ruletă rusească. Asta e imaginea care îmi vine acum în minte. Meşteşugul lui Montaigne înseamnă strădania, munca, efortul. Toate acestea duc spre evoluţie, provoacă evoluţia.
S-ar putea să sar din nou la altceva, dar iarăşi construcţiile mele mentale mă poartă spre o nouă cărare din ceea ce începe să semene cu un labirint interior. Dar are legătură cu munca, are legătură cu efortul. Cred că am citit mai întâi la Gurdjieff, dar în mod sigur cel care mi-a clarificat imaginea a fost discipolul său, P.D.Uspenscky (din nou Maestru-Ucenic). Era vorba despre straturile superioare ale conştiinţei, la care nu ajungem decât foarte târziu sau niciodată în viaţă. Însă neatingerea acelui nivel al propriei conştiinţe înseamnă, de cele mai multe ori, că subconştientul ne protejează de o implozie distructivă, ca urmare a unei tensiuni interne inconturnabile. În termeni comuni: nu suntem pregătiţi. O conectare la centrii superiori ai fiinţei, în prezenţa emoţiilor negative, înseamnă nebunie. Şi totuşi, cum ajungem acolo, în stratul superior? Prin muncă. Soluţia este efortul, al trupului şi al minţii. Evoluţie. De aici până aici, de la 1 la 2, de la privire la atingere, de la percepere la înţelegere. În aceste fel pregătim mental şi fizic fiinţa pentru a urca, pentru a înţelege ce i se întâmplă.
Să gândească. Să caute, să observe. Să îşi poarte datul, talanţii, menirea. Dar până la Maestru e cale-lumină! E har. E responsabilitate, conştientizare. Trebuie să ne situăm în smerenie, să începem să construim în fiinţă, să eliberăm trupul fizic şi psihic de orice sursă de negativitate. Da, pentru un intelectual asta duce, la început, până la anularea propriei valori. Dar merită! Scriam odată despre faptul că manipularea unei mase poate fi făcută la nivel subliminal, prin punctarea unor aspecte cheie, mesaje dinainte stabilite, în momente de concentrare maximă, sau prin apelarea la simboluri sensibile. Mai este, însă, o forţă a manipulării: INTELIGENŢA.Metoda reuşeşte în cazul ascultătorului axat aproape exclusiv pe raţional, care deţine un bagaj impresionant de cunoştinţe: el este intelectualul. De cele mai multe ori, acest ascultător inteligent este extrem de conştient de capacitatea intelectuală de care dispune şi aici acţionează manipulatorul: lipsa smereniei este principala vulnerabilitate. Iar conştientizarea propriei inteligenţe devine, în timp, o carapace greu de spart dacă nu avem dinainte exerciţiul autocunoaşterii, al anulării propriei valori despre care vorbeam mai sus. "Dumneavoastră, intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va cere. Aveţi o răspundere colosal de mare şi de riscantă", zicea acum vreo 15 ani Bunul Părinte Justin Pârvu.
Cine, oare, are curajul să îşi zică sieşi Maestru, să se considere Învăţător?
"Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!"
"Să o împuşte pe maica, au văzut-o că era în negru şi credeau că-i preot".
"Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!".
"Maica a întrebat dacă tata trăieşte şi dacă se ştie ceva de el. Comandantul a zis că trăieşte şi că vine acasă peste câteva săptămâni".
"Am făcut la oameni sumane, am ţesut, apoi am făcut broderie, prosoape. Am făcut perdele la spital, am lucrat la policlinică".
"Unde să mă duc, ce să fac?", se chinuia maica Atanasia.
"Să plecaţi să vă căsătoriţi, să faceţi copii", aşa striga stareţa nouă, pe care o instalaseră în locul Maicii Moisa, stareţa veche a Agaftonului.
"Vrei să te duci la spital să fii femeie de serviciu toată viaţa?"
"Mă gândeam cum să mă duc să lucrez eu, călugăriţă, să înţep cu acul duminica? Mă duc la un spital undeva, să spăl pe jos sau să dau un pahar cu apă, dar la fabrică nu mă duc".
"Vrei să te duci la spital să fii femeie de serviciu toată viaţa?".
"Eu nu am nevoie de prestigiu, nu am nevoie de onoruri. Eu vreau să am o bucată de pâine, să nu cerşesc, şi să fac o pomană cu un bolnav".
"Fată, la spital e foarte greu pentru tine. O să ai de-a face cu bolnavi răi, cu bolnavi care o să te înjure".
"Toate am să le suport şi am să rabd, să am o bucată de pâine, să nu umblu cu cerşitul".
"Nişte oameni credincioşi, doamna merge la biserică, are candelă în casă".
"Mă duceam în fiecare zi la Prefectură, când era şedinţă, şi ne adunam toate maicile. Ceream Agaftonul şi ei ne spuneau că acolo este cămin şi nu se poate".
"Era atunci Preasfinţitul Pimen. Noi am intrat toate. Preasfinţite, suntem de la Agafton şi vrem Mănăstirea Agafton. Şi el zice: Măi, copii, nu se dă Agaftonul, Agaftonul e ocupat. Dacă era acolo un paznic rămas, o maică sau două dacă rămâneau, Agaftonul se înfiinţa uşor. Căminul greu îl scoateţi de acolo, nu se poate, duceţi-vă la Patriarhie, să vă spună Patriarhul".
"Dimineaţa am ajuns la Patriarhie. Acolo a venit un secretar şi ne-a spus că nu aparţine de Bucureşti, ci de Iaşi, să ne scoată bolnavii, să ne scoată Căminul, să nu se bagă Patriarhia la Botoşani. Am venit înapoi. Pe unde am umblat noi, pe la Prefectură sau pe unde ne duceam, toţi ne spuneau: Nici să vă gândiţi, nu se poate aşa ceva, nu scoatem noi bolnavii de acolo, unde vreţi să-i ducem?".
"Vai, ce era în biserică! Cu sapa am ras, am adus apă caldă, am înmuiat prosoape şi trăgeam cu sapa toată mizeria din biserică".
"Am vrut să plec, era greu la chirurgie. Veneau accidentaţi, morţi, maşini răsturnate, aduceau la chirurgie, taie hainele, spală-i, îmbracă-i în pijamale, alţii mureau pe masă acolo, pe alţii îi mai duceam la pat, vai cât de greu era, ferească Dumnezeu".
Poezii şi POEŢI
Ştefuriuc m-a uimit mai întâi prin emoţie. Ca şi cum, de nicăieri, cineva îl reconstruise pe Nichita. Era un aer care te fura fără să simţi, privindu-l. Se mişca într-un fel tulburător, ca şi cum iarba i se împleticea în talpă. Privea spre oameni de parcă îşi căuta ascunzişul. Era trist, prea-trăit, aproape-murit. Teribil de trist. Nu m-am mirat când, citindu-l, din nou l-am regăsit pe Nichita. Aceeaşi copilărie, aceeaşi tandră apucătură a cuvântului. Ştefuriuc a fost, într-un fel, fratele geamăn al Poeziei.
Şi mi se făcu dor de POEZIE...
Admirabila tăcere a lui Alexandru Mironescu, "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare"!
Jurnalul lui Alexandru Mironescu, apărut în anul 2014, la Editura Eikon, este un act de reconstrucţie a unui patrimoniu cultural scris, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar.
Alexandru Mironescu (n. 10 iulie 1903, Tecuci - d. 20
ianuarie 1973) a fost una dintre minţile strălucite ale României interbelice,
om de știință, eseist, filosof, profesor universitar, colecționar de artă, fost
deținut politic sub regimul comunist. Membru de seamă al grupării Rugul Aprins,
a fost un (supra)vieţuitor, un spirit viu al secolului XX, despre care Andrei
Paleolog, parafrazând titlul mironescian "Certitudine şi adevăr"
spune, inspirat şi tulburător: "numeroşi au fost cei care au trăit ultimii
ani între "certitudine şi adevăr": certitudinea de a fi avut dreptate
să reziste şi adevărul crud al realităţilor epocii în care au avut nenorocul să
vieţuiască".
Alexandru Mironescu "a debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox", spune Ioan Ianolide. Un om care avea geniul prieteniei, care trăia suferinţa aproapelui, generos sufleteşte, un fin observator al societăţii, sub toate aspectele ei. Nu este de mirare că a aderat la Rugul Aprins, focul care arde fără să se mistuie, izvorul de rugăciune devenit sursă de creaţie şi autentică trăire. "Orice act de creaţie adevărată e un rost fecund, rugăciunea de asemenea, logodna interioară între minte – ceea ce e mai înalt în om – şi inimă – ceea ce a mai profund în noi", scrie Alexandru Mironescu în jurnalul său.
Libertatea în gândire, dezinvoltura cu care scrie despre oameni de cultură, scriitori oportunişti, trăitori şi beneficiari ai noilor idei revoluţionare, limpezimea ideilor, nu puteau rămâne fără repercusiuni din partea "jefuitorilor de suflete". Format în climatul interbelic, educat în spiritul riguros al adevărului ştiinţific, dăruit cu o excelentă capacitate de analiză, Alexandru Mironescu nu poate accepta improvizaţiile, incompetenţa, "inepuizabila savantă mediocritate".
"S-au semnalat crime împotriva spiritualităţii: neurastenia, superficialitatea. Mai trebuie adăugată una: comunismul", spune Alexandru Mironescu şi aflăm, în scrierile sale, o situaţie extrem de actuală şi astăzi, după aproape jumătate de secol: "…se culeg roadele unui sistem de improvizaţii, de oameni incompetenţi, de oameni cu studii aproximative, cu o mentalitate de a se afla în treabă, dar care în fond nu se bagă, nu se amestecă, nu-şi iau nici o răspundere, se acoperă birocratic".
În anul 1947, membrii Rugului Aprins se întâlnesc chiar în casa lui Alexandru Mironescu. La una dintre întâlniri este invitat şi Părintele Cleopa, venit la Bucureşti pentru a cumpăra "sfinte vase pentru paraclis". Arhimandritul Ioanichie Bălan lasă o mărturie impresionantă despre acea întâlnire: "Acolo se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a venit rândul să vorbească Părintele Cleopa, după câteva minute icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna şi scotea sunet ca de harpă, timp de câteva minute, încât toţi au fost înspăimântaţi! O minune a Maicii Domnului! Apoi ziceau: - Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!". Despre minunea icoanei care cântă au scris mai mulţi dintre cei prezenţi în casa lui Alexandru Mironescu. Printre ei pictorul Paul Sterian: "Cum stam în dulcea casei tale strană,/ Un înger se izbi de-acea Icoană/ O aripă de înger cântăreţ / Atinse tetracordul din păreţi, /Şi-am auzit, urechea nu ne minte, /Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte".
Din anii 48, Rugul Aprins este interzis, întâlnirile căpătând, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Vorbim despreAlexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andre Scrima...
Presiunile, urmăririle, tracasările devin din ce în ce mai pronunţate, mai vizibile. În februarie 1956, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov atacă violent "cultul personalităţii" lui Stalin. Celebrul "Raport Secret" este o lovitură fără precedent pentru maşina propagandistică sovietică, cu efecte uriaşe în întreg blocul comunist. Discursul lui Hruşciov a durat patru ore şi vorbea deschis despre "abuzurile grave de putere" ale lui Stalin, despre execuțiile în masă, despre deportarea brutală a grupurilor etnice, despre victimele comunismului. Unda de şoc, după Raportul Secret, a produs revolte în Polonia, apoi în Ungaria şi, în octombrie 1956, şi în rândurile studenţimii române. Încep arestările, anchetele, condamnările.
Rugul Aprins reintră şi el în atenţia Securităţii, iar în 1958 membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.
Spirit înalt, generos şi cu un cult al prieteniei ieşit din comun, la proces, Alexandru Mironescu a folosit dreptul său la ultimul cuvânt, în calitate de inculpat, pentru a cere clemenţă pentru medicul şi poetul Vasile Voiculescu: "Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb, vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră; cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului".
Mai târziu, IPS Bartolomeu Anania îşi aminteşte cu emoţie cum a aflat vestea eliberării poetului Vasile Voiculescu: "...la Aiud, intersectându-ne pentru numai câteva secunde, într-o pauză de muncă brută, Alexandru Mironescu a izbutit să-mi şoptească, cu ochii înecaţi de bucurie, că Voiculescu părăsise puşcăria, graţiat printr-un decret special".
Tot ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, vorbeşte despre Alexandru Mironescu numindu-l "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare": "...cărturarul admirabil, interlocuitorul delicat şi ferm, îndrăgostitul de muzică şi poezie (l-am evocat oarecând recitând din Eminescu şi Baudelaire), observatorul fin şi nu lipsit de umor, colegul generos şi prietenul total".
Despre suferinţele din închisoare, Alexandru Mironescu vorbeşte oarecum indirect, ca reacţie la piesa "Le Vicaire", de Rolf Hochhuth, publicată în 1963 şi interzisă în Franţa, "cartea unui evreu revoltat de neintervenţia sau de tăcerea Papei Pius XII în chestiunea masacrării naziste a evreilor". O carte pe care, deşi o priveşte iniţial cu circumspecţie, o citeşte tocmai datorită controverselor din jurul ei, pregătit să îi condamne "patima" şi eventualele exagerări inutile. Găseşte însă, în rândurile scrise de Hochhuth, "un document omenesc de o obiectivitate convingătoare, de o intensitate dramatică covârşitoare", se identifică şi retrăieşte suferinţa, a sa şi a aproapelui său.
În fapt, Alexandru Mironescu descrie extrem de realist Holocaustul roşu, despre care în România se vorbeşte mult prea puţin şi într-o notă minimalistă, raportat la termenul de Holocaust consacrat la nivel mondial: "Sunt creştin dar am trăit drama evreului, urmărirea, ameninţarea, deportarea, percheziţiile cu spaimele inenarabile, arestarea, anchetele, pedepsele, despărţirile sfâşietoare, abandonările teribile şi monstruoase, izolarea în camera condamnaţilor la moarte, percheziţii şi ridicări în puterea nopţii cu destinaţii imprevizibile, dezolările inumane, regimul de vexaţiune şi exterminare". Continuarea acestei descrieri este, însă, de o frumuseţe creştină aparte. Alexandru Mironescu nu doar dă sens suferinţei, dar o priveşte ca pe o cale, uneori singura, către Hristos: "Am trăit deznădejdea cumplită a suferinţei, "monstruozitatea" omului şi a lui Dumnezeu, a lumii, a istoriei, a existenţei. Dar am trăit şi Misterul lor. Suferinţa este un dat, un fapt în stare să ne dea peste cap, nu pentru că la un moment dat e sau devine insuportabilă, ci pentru că ne oferă nişte limite, nişte ziduri de care la o limită toate explicaţiile se sfarmă în ţăndări ca un vas trântit de piatra unui caldarâm. Suferinţa e un mister, Misterul suprem al existenţei. Dar e Hristos. El nu ne-a dat nici o explicaţie, n-a vorbit niciodată lămurit desprae ea, dar a enunţat tulburătoarele şi profund enigmaticele Fericiri".
Jurnalul lui Alexandru Mironescu nu este un testament, nu este
o carte de învăţătură. Deşi poate fi privit astfel. Jurnalul este o uşă
întredeschisă, o invitaţie la adaos sufletesc, la căutare dincolo de real, de
palpabil, de comoditatea socială, spirituală, politică în care ne complacem.
NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"
Vă invităm, aşadar, să urmărim "tema" de bacalaureat dezbătură, astăzi, de Nicolae Dărămuş. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia "pro natura" prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier). Este, printre altele, autorul excelentei cărţi "Inocenţii marii terori", apărută la Alexandria Publishing House în 2013. (Florentina Toniţă)
NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"
Cred ca misia scriitorului - misia, mai degraba decat "rolul", caci acum toata lumea joaca roluri, nesimtindu-si misia - in prima instanta, este similara cu cea a oricarui om constient: aceea de trai, de a lua atitudine, de a actiona si reactiona, adecvand la intreg; intregul fiindu-i, pe rand, constiinta, familia, tara...Terra. Altcumva spus, in prima instanta, misia scriitorului este adecvarea personala - ca stil de viata - la "traiul cu si intru Dumnezeu".
In cea de a doua instanta - la care se refera, de fapt, intrebarea anchetei - fata de cea a oricarui om constient, misia scriitorului ar trebui sa fie incarcata de atitudinea publica asumata si de raspunderea formativa a operei, intrucat s-ar cuveni ca el sa fie "primus inter pares". La mijloc aflandu-se obligatia morala de om al agorei, la al carui stil de viata si la ale carui cuvinte (scrise in opera si rostite in microfoane ) se uita ceilalti.
El, asadar, ar trebui sa arate cititorilor (multimii) calea necesara si telul esential si urgent, ale unui moment, ale unui loc si timp; ducandu-si traiul si savarsindu-si opera dupa principiul "Judeca global si actioneaza local"; in familie, in comunitatea ta (profesionala, urbana), in tara ta, pe Terra. Pana la urma ajungem tot la "adecvarea la intreg", de data asta scriitorul invatandu-i si pe ceilalti, prin ceea ce simte, face, scrie si isi asuma public, exact aceasta sapienta simpla, aducatoare de liniste, implinire, armonie; lui si celorlalti.
Spre a fi credibil insa, scriitorul nu trebuie sa faca nicidecum disjunctie intre stilul de viata personala si mesajul operei sale. Cu publicul, scriitorul nepermitandu-si aplicarea zicalei "Fa ce zice popa, nu ce face popa".
Aici intervine inconturnabil rostirea lui Guy Deborg: "Pentru a sti sa scrii trebuie sa fi citit, iar spre a sti ce sa citesti, trebuie sa stii sa traiesti"; adica, sa fii om trait, cu un bun peisaj experiential, soldat cu "trezire" si concluzii pe masura. In opinia mea, lipsa experientialului autentic, marcat de anvergura compasiunii si a generozitatii, este marea tristete a scriitorimii romane actuale; este vorba de lipsa unui experiential care sa atinga nivelul constiintei. Lipsa Credintei este, cred, deopotriva, cauza si efect. Ancheta aceasta - privind misia scriitorului in societate - ma obliga sa fac vorbire de nivelul constiintei nationale sau - si mai si, la aceasta ora (ce pretentie!...) – de cel al constiintei planetare...Vrand-nevrand, tot la Credinta ajung. Dar, sa le iau pe rand…
Cred ca, acum si aici - in Romania "libera", adica – ne putem intreba de ce scriitorii (si artistii notorii - as adauga) nu sunt implicati civic pe masura crizei – criza morala, inainte de toate. De ce, asadar, scriitorii nu au devenit modele de simtire, gandire, atitudine, actiune si reactie la problemele majore ale contemporaneitatii romanesti? Care, in mare, sunt problemele generale ale contemporaneitatii planetare, de data asta ele actionand doar local. Raspunsul se afle exact in alegatia lui Guy Deborg, mai inainte pomenita. Caci majoritatea scriitorilor (a oamenilor de cultura, a artistilor) sunt niste "netraiti". Nu e nicio indoiala ca "stilul este omul", dar cati oameni de cultura au oare cu adevarat stil? Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata, spre a putea conchide cu onestitate si generozitate asupra rostului, devenind invatatori? Imi vin in minte "traitii" Andre Malraux, Charles de Gaulle, Romain Gary, Joseph Kessel, Edward Abbey , Andoine de Saint Exupery, Ernest Hemingway sau... Vaclav Havel, a carui rostire raspunde total intrebarii acestei anchete : "Rolul intelectualului este, printre alte lucruri, sa prevada ca o Casandra, diferitele primejdii, orori si catastrofe".
De aici pana la convingerea mea ca, in cel mai bun caz, scriitorii romani nu sunt intelectuali, ci numai niste notorii si vanitosi eruditi, nu a fost decat un pas. In textele mele de presa asa i-am numit "notorii eruditi" si "barbatei de elita" (nu barbati!).
Adica, genul de condeier care, pus pe o saltea pneumatica intr-o piscina de hotel, poate naufragia, pierind acolo... Scena de la Uniunea Scriitorilor din filmul "Filantropica" este memorabila si sugestiva in acest sens! Sa nu uit: fac exceptie de la regula, in opinia mea, Titus Popovici, Octavian Paler, Neagu Djuvara, lista mai putand cuprinde cateva nume (Adrian Paunescu, Cristian Tudor Popescu etc.). Fara indoiala ca, dupa 1989, o bruma de implicare cetateneasca a existat si la unii scriitori romani. Aceasta s-a limitat insa la pledoarii infocate pentru "drepturile omului", pentru libertatea de exprimare, ei cantonandu-se mai apoi strict inauntrul comodei banalitati generale : au condamnat comunismul, securitatea, crimele comuniste, si-au revendicat "rezistenta prin cultura" (expresie a frustrarii de a nu fi rezistat, de fapt, decat prin frica si lasitate), naruindu-se - ca majoritatea romanilor - din convingerile politice "de stanga", in cele " de dreapta". Majoritatea scriitorilor (mai cu seama cei din "cercul Humanitas" - autoproclamati "elite", dar nu numai ei... ) au blamat statul si proprietatea etatista, elogiind fara rezerve capitalismul, liberalismul (sau chiar libertarianismul), precum si initiativa si proprietatea individuala, nefacand grava deosebire dintre "privat" si "particular".
Caci "privat" inseamna, de fapt, "lipsit de", dupa cum “a privatiza , provenind de la verbul "privare", inseamna "a lipsi de" ceva pe cineva. Este un fapt evident ca o astfel de atitudine, asumata public, aducea cu sine si o abdicare flagranta de la norme morale elementare. Faptul s-a concretizat in privatizarea patrimoniului natural, economic si financiar al Romaniei, soldata cu luarea acestuia in posesie de catre indivizi lipsiti de scrupule, fara ca tocmai "cainii de paza" ai democratiei - printre ei, si scriitorii - sa fi sesizat uriasa cacialma. Asa s-a produs, practic, fara opozitia "intelectualilor" (si a scriitorilor, printre acestia) "depatrimonializarea" Romaniei, precum si destramarea morala. Caci una este sa faci ceva - paine, pantofi , haine etc.- printr-o initiativa si firma particulara si cu totul altceva este sa iei de-a gata, din "darul lui Dumnezeu", prin privatizare, paduri, petrol, aur, fauna, soluri fertile, ape - resursele tarii, in general - lipsind de ele si implicit de dreptul la viata, pe exact cei in drept sa le foloseasca cu masura si de-a lungul multor generatii: pe cetatenii Romaniei ; si - mi-as permite, prin asumarea spiritualitatii "pro natura" - lipsind de aceleasi drepturi, deopotriva, pe locuitorii padurilor, apelor, si campiilor tarii : arbori si salbaticiuni. Lipsa reactiei scriitorimii romane la aceste pierderi si, in general, lipsa de implicare civica formativa, este insa explicabila, la spusa lui Guy Deborg adaugandu-se sinteza unui proverb german : "Taranul mananca numai ce cunoaste". Daca pentru taran faptul este insa bun si onorabil, pentru scriitori (si, in general, pentru formatorii de opinie) a oferi publicului (cel "telespectator") si consumatorului de literatura ( si de cultura) numai felul de "mancare" pe care un precar experiential personal l-a oferit autorului, de-a lungul propriei sale formari, este pagubitor. Pentru ca un scriitor sa simta pierderile mai inainte pomenite, el ar fi trebuit sa fi trait inauntrul a tot ce inseamna patrimoniu, sa fi avut un contact nemijlocit cu patria, cu "intregul".
Or, cata vreme cei mai multi scriitori s-au nascut, au copilarit si au trait pe asfaltul urban, in biblioteci, sali de curs si in propriile garsoniere (e drept, adesea ticsite de tomuri), a le cere sa sufere la pierderile mai inainte enumerate – caci numai suferinta genereaza atitudini si opera – ar fi deplasat si inutil. Daca viata fara biblioteca poate genera, totusi, atitudini luminoase, biblioteca lipsita de viata nu are cum naste compasiune, oameni vizionari si curajosi, intrucat pierderea a ceea ce n-au vazut si n-au trait nu este o pierdere… De ce? Fiindca "nici nu exista".
Din nefericire asadar, pana la aceasta ora – cu foarte putine exceptii - cei mai multi scriitori (si artisti) nu au aratat multimilor, in mod asumat explicit, o directie luminoasa, necesara si urgenta, fiindca nici ei insisi nu o vedeau. S-au multumit sa se arate pe ei insisi, obsedati si indragostiti peste poate de persoana si "opera" lor... Lucru marunt, absolut meschin, in conditiile atator drame care ar reclama nelinistea generozitatii; vieti parcurse cam degeaba; talente irosite prin necunoastere. Dar, deopotriva, realitati firesti si... de iertat. Paradigma lui "a avea" - in care se traieste, in general - pare sa fie responsabila de nefiintarea majoritatii scriitorilor contemporani, de lipsa vointei (simtirii) lor de a deveni invatatori si formatori ai natiunii. Caci, dornici de "a avea" imagine, glorie, recunoastere a valorii, ei s-au dovedit la fel de dornici de "a avea" bunuri pamantene, de la automobile, la diverse "proprietati private", nemairamanandu-le timp pentru "a fi". Addictivi la actiunea posesiei - patognomonica pentru ego – scriitorii au dovedit implicit (asemenea poporului care i-a nascut) un nivel de constiinta inferior celui national sau mai inainte pomenitului nivel planetar. De ce?...Fiindca nici natiunea romana nu s-a constituit inca. Iar cogularea natiunii, inconditiile globalizarii, ramane sub semnul intrebarii, ea reclamand un efort intelectual - de meditatie si de persuasiune - considerabil.
Cineva s-ar putea intreba daca scriitorii n-ar fi trebuit sa fie partea intai mergatoare si esentiala din fermentul acestei coagulari? Raspunsul este negresit afirmativ, dar realitatea trebuie acceptata: cei care au avut si au viziunea interesului national (sau/si planetar), fiintand – traind asadar inauntrul paradigmei lui "a fi" – au fost si sunt inca destul de putini. Iar ancheta aceasta – privind misia scriitorului – este dovada ca pasii spre lumina se fac.
"Motorul" acestei deveniri fiind, pana la urma, tot suferinta : gustul strepezit, neimplinirea , nefericirea chiar, pe care "a avea", odata realizat – ca posesii de bunuri sau glorie de condeier - o lasa tuturor. Societatile ( popoarele) care s-au constituit in natiuni, de la un moment dat, au functionat pe principiul "Toti pentru unul si unul pentru toti" – unde ceilalti (toti adica) sunt oamenii, dar si… arborii, necuvantatoarele, Natura, darul lui Dumnezeu ; care dar, mai mult decat locul (tara) unde ne-am nascut, este Terra, unde – ca si in tara sa - omul este "primus inter pares", raspunzator de toti si de toate. De aici, vorbind sincer, este lesne sa ajungem la Credinta.
Doar cei care simt asa si nu pregeta sa o spuna oricui, oriunde si oricand – fie ca se afla dinaintea unui om, fie la microfoanele unui amfiteatru sau stadion plin – vor deveni invatatori. Scriitorii putand fi printre ei.
Căutătorii de oameni şi locuri!
Şi nu era vorba de chip, de veşminte, de gest sau vorbire. Ei erau frumoşii aceia cu inima la vedere, cu drag de viaţă şi de tot ce viază.
Am vorbit mult şi de toate, şi am simţit împreună că începem să împărtăşim curiozităţi sufleteşti ca şi cum am explora - cu responsabilitate - natura umană. Gândul continua şi se completa prin fiecare dintre noi. Rareori mi s-a întâmplat să simt atât de aproape pe cineva abia întâlnit. Şi sentimentul a fost adevărat, a fost real şi dăinuie şi astăzi.
Echipa Zig Zag prin România a pornit la drum în septembrie anul 2014, Botoşanii fiind primul judeţ în care a început aventura. Vor străbate în mai bine de 4 ani toate judeţele României, în căutare de oameni şi locuri, despre care vor scrie şi vor da veste în lume.
Surpriza mea a fost că, la o lună de la întâlnirea noastră, m-au sunat din Suceava. Peste alt timp mi-au dat veste din Maramureş. Apoi am vorbit despre oameni pe care i-au întâlnit, care i-au fascinat. Le-am urmărit trecerile, poveştile.
Ieri m-au sunat din nou. Sunt în Arad şi entuziasmul creşte parcă pe măsură ce frumuseţile se fac grămadă în sufletele lor. Mă emoţionează fiecare semn de la ei, mă emoţionează că de la mine până la cărarea pe care o străbat acum au cunoscut sute de oameni. Şi totuşi, din când în când, sună telefonul şi aud: "Hei, Florentina! Să ai o zi veselă!".
Astăzi am căutat poveştile lor, şi iată că am dat şi peste aventura noastră de la Botoşani, şi cuvintele pe care nu le ştiam în totalitate:
Legătura cu poezia, de exemplu, s-a creat într-un context dificil, în copilărie, când "îmi amintesc cum mă salvam recitând, de prin clasa a V-a învăţasem Luceafărul pe de rost, Moartea căprioarei… Mai târziu, în perioada facultăţii, am început să recit poezie la balul bobocilor, la evenimente culturale şi am regăsit felia aceea din copilărie, continuam ceva. Mi s-a confirmat că nu e întâmplător, pentru că atunci când am venit la Botoşani, primul loc de muncă plătit a fost la un post de radio, unde... recitam poezie!".
A început să scrie versuri "ca să văd dacă pot să şi scriu, asta după ce recitasem foarte mult şi intrasem probabil în starea de poezie, nu ştiu... Aveam o impresie foarte înaltă despre poeţi, despre scriitori, îi vedeam undeva foarte sus. Şi am încercat să scriu poezie exact în felul acesta, să văd dacă eu ştiu să scriu poezie. Am scris zece poezii, pe care le-am trimis la un concurs, şi am luat un premiu. Cu primele zece poezii. N-am crezut, şi aceleaşi poezii le-am mai trimis undeva. Am luat marele premiu acolo. Apoi au venit oamenii la mine şi au zis: "Trebuie să participi cu un manuscris, să îţi publicăm o carte". Mi-a fost ruşine să spun că eu n-am mai mult de zece poezii, că astea sunt toate. Oamenii aceia au avut încredere în mine, şi le mulţumesc pentru asta, le sunt recunoscătoare. (…) Atât m-au împins de la spate să scriu şi să le arăt manuscrisul, încât în vara aceea am început să scriu serios poezie şi după aceea nu m-am mai oprit".
Poezia nu este însă materie inertă, ci "vine de la Dumnezeu, e un canal deschis, nu o creăm noi. Putem comunica cu Dumnezeu şi citind poezie, nu numai scriind, numai că aceia care scriu poezie îşi asumă o responsabilitate foarte mare (…), pentru că lucrezi cu emoţia omului şi emoţia, ştim, te formează, te modifică uneori...".
Aceeaşi grijă pentru oameni se regăseşte în felul în care înţelege să lucreze ca jurnalist: "(…) să scriu un material despre un copil aflat pe moarte, cu cancer, mă sperie, pentru că e o presiune atât de mare. Cum să găseşti cuvintele, cum să găseşti drumul spre cel care citeşte, să scoată un bănuţ din buzunar (…), cum îl poţi sensibiliza, să îl vadă pe acel copil ca pe aproapele lui ?". De aceea, înainte de a scrie un material care implică destinul, viaţa unui om, se roagă la
Dumnezeu să fie spre folosul oamenilor: "Dacă în profesia noastră ajungem în starea aceea de instrument al lui Dumnezeu, înseamnă că suntem la locul potrivit. Dacă nu, trebuie să facem altceva".
De şase ani, în rubrica Botoşăneanul zilei, Florentina Toniţa face (mai) cunoscuţi oameni despre care spune : "( …) fiecare om frumos mă îmbogăţeşte, mă dezvoltă", iar apropierea de ei a devenit "o salvare" din cotidianul politic şi social.
Zig Zag în două lumi paralele: jurnalism și poezie
Ce legătură să fie între jurnalism și poezie? Aparent, nu una prea evidentă...
Când spui jurnalism, spui: realitate, concret, prezent, fapte, oameni, cifre, statistici.
Când spui poezie, spui: artă, creativitate, emoție, spirit, mister, viitor.
La doamna pe care am întâlnit-o în Botoșani am observat o legătură puternică între cele două domenii. Par să trăiască într-o simbioză perfectă în sufletul ei. De acolo "țâșnesc" afară în realitate, exact atunci când este nevoie.
Ne-am întâlnit într-un loc în care muza poeziei e prezentă: parcul Mihai Eminescu din Botoșani.
Știam dinainte că tinde spre jurnalism: este redactor șef la ziarul online Ştiri.Botoșani. Mă așteptam să-mi arate o latură pragmatică și axată pe fapte.
Fără îndoială că a făcut-o pe parcusul discuției. Totuși, la auzul poveștii mele și a întrebărilor care mergeau către sufletul omului și nu către funcția sa... mi-a arătat și cealaltă latură: sensibilă, delicată și iubitoare de frumos.
Aceasta este cea care îi așează versuri pe hârtie, în feluri neobișnuite.
Dumnezeu este o sursă de inspirație pentru poezia pe care o scrie și nu numai. A învățat să aibă încredere în viața însăși. În jurnalism, se confruntă adesea cu situații dificile, când scrie despre cazuri care au neaparată nevoie de sprijin.
Tocmai această credință: că ea este un instrument în mâinile lui Dumnezeu, îi dă putere să atingă prin scris inimile oamenilor.
În plus, îmi spune în repetate rânduri, că tot ceea ce a experimentat s-a regăsit într-o "fărâmă de mai târziu". Această lecție e foarte prezentă în experiența ei de viață.
-Ziggy, orice întâmplare dificilă din copilărie sau adolescență a adăugat acolo o fărâmă din care mai târziu am luat putere să merg mai departe.
O sorbeam din priviri... Înțelegeam de fapt că nu sunt coincidențe! Toate experiențele unui om se leagă între ele și, mai ales, sunt într-o strânsă legătură cu viața altor oameni. Gândurile unui om, bune sau rele, generează reacții în lanț în lumea din jur.
Între jurnalism și poezie există o legătură! Una creată de un suflet bun care m-a încântat cu versurile sale, cât și cu poveștile sale desprinse din experiența ca jurnalist.
Drum bun, Domnule Profesor!
Astăzi, 4 aprilie 2015, aflu că a plecat la cele veşnice Petre Anghel. Năucitoare şi grabnică plecare! Un om atât de viu, o resursă inepuizabilă de înţelesuri.
Ani de zile l-am urmărit povestind pe îndelete sau episodic, spontan şi cu îndelungă pregătire, întâmplări despre Marin Preda, despre Petre Ţuţea sau Constantin Noica.

Înainte de 1989 citisem cartea Domniei-sale, "Fratele nostru Emanuel". Eram încă adolescentă, nu înţelesesem mare lucru din paginile îmbrăcate într-o copertă care atunci - în acei ani - mă fascina. Am reluat cartea vreo 20 de ani mai târziu. Apoi am regăsit numele autorului şi, în spatele numelui, chip şi suflet.
Prin 2012 i-am trimis poemele mele. Peste câteva zile mi-a trimis câteva cuvinte pe care nu le-am publicat niciodată. Nu pentru că nu mi-ar fi făcut cinste.
Să fie faptul că el, autorul, profesorul, avea în mine mai multă încredere decât eu însămi îndrăzneam? Ca şi cum m-aş fi îndoit de scrisul său, deşi nu era omul care să scrie ceva în care să nu creadă! Închid astă datorie azi, cu regrete şi tristeţi.
"PETRE ANGHEL:
O poetă a cuvântului matur
Florentina Toniţă este poetă, lucru destul de rar în zilele noastre, când cei mai mulţi iubitori de artă sunt doar versificatori, iar cei care se autoiluzionează cu privire la valoarea lor (sau a mentorilor lor) sunt deconstructivişti.
Poezia Florentinei Toniţă este sobră fără să fie crispată, suav anapoda, fără să eşueze în derizoriu: exact cum îi stă bine unui sunet care vine dinspre înaltul cerului. Admir la această poetă iscusinţa prin care a evitat alunecarea în "sincerităţi" vulgare şi în ieftinul dispreţ al ordinii logico-gramaticale.
De obicei un poet se judecă prin creaţiile lui de vârf (ceea ce nu este rău), dar el poate fi cântărit şi după producţiile nereuşite, fiindcă i se poate observa gama minoră care l-ar fi dus sau îl va duce spre ratare (mediocritate, poate este mai blând cuvântul. Nu este). Florentina Toniţă nu are poezii proaste, ceea ce ne îndreptăţeşte să-i acordăm o notă foarte mare (deformaţie profesională de dascăl de oraş).
Este sigur că poeta stăpâneşte tehnica prinderii inefabilului, că e bântuită de gânduri mari şi că sensibilitatea ei a depăşit capcana sentimentalului trecând în mişcări line, ca zborul păsărilor de apă dulce.
Vom mai auzi de poeziile Florentinei Toniţă, sunt semne că limba română nu se va lăsa îngenuncheată. Nu simt nevoia să remarc anumite poeme dintre cele care mi-ar justifica afirmaţiile. Pot fi citite la întâmplare fără să mă contrazică.
Cititorii poemelor ei vor deveni mai bogaţi şi mai sensibili în urma lecturii".
Mulţumesc, Domnule Profesor! Drum bun alăturea de îngeri, Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi!
INTERVIU cu SANDA TOMA, istoria vie a sportului românesc: "Am dorit să concurez doar pentru Locul I. Obiectiv îndeplinit!"
Primul AUR OLIMPIC al României, la canotaj, a fost câştigat de o botoşăneancă! O sportivă care a făcut istorie în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova. Astăzi, dintre cei tineri, prea puţini au auzit de ea. Oficialii din sport se sucesc mai mult în jurul campioanelor mai tinere. Cei mai în vârstă şi ţărăncile vrednice mai exclamă, între două respiraţii de surpriză: "Daaa, Saaaanda Toma! Cum să nu o ştiu, campioană pe apă...". De acasă, în urmă cu ceva ani a primit un telefon: "Doamna Sanda Toma, nu-i aşa că nu puteţi veni la Botoşani?!".
Dublă campioană mondială şi campioană olimpică! După trei succese impresionante (1979 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la Bled, 1980 - medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Moscova, 1981 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la München) Sanda Toma s-a retras din competiţiile sportive. În glorie şi neînvinsă! În jurul ei s-au creat legende, s-au dus "războaie" de păreri jurnalistice, s-au căutat motivele "reale", nespuse, bănuite şi preascotocite acolo unde nu exista decât o explicaţie simplă: Sanda Toma îşi urma firescul drum al vieţii.
Au trecut 35 de ani de la Jocurile Olimpice de la Moscova. Născută pe 24 februarie 1956, la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani, Sanda Toma este astăzi prof. univ. dr., decan al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport, Universitatea Ecologică din Bucureşti. În decembrie 2014 a primit titlul de Doctor Honoris Causa, de la Universitatea de Stat de Educaţie fizică şi Sport, Chişinău, Republica Moldova, pentru contribuţii aduse sportului de performanţă şi ştiinţei domeniului. Este căsătorită cu atletul Adrian Urichianu, cadru didactic la Universitatea "Titu Maiorescu" Bucureşti.
Ştiri Botoşani: Doamnă Sanda Toma, se împlinesc, iată, 35 de ani de la momentul Moscova. Acolo, o sportivă de numai 24 de ani, din Ştefăneştii Botoşanilor, câştiga prima medalie de aur pentru România, la canotaj, învingând-o pe "supervedeta" ţării gazdă, Antonia Masina. Cum aţi trăit atunci acel moment şi cum îl percepeţi astăzi?
SANDA TOMA: Antonina Masina a fost o sportivă pe care am întâlnit-o prima dată la JO Moscova, principala mea adversară a fost sportiva din Marea Britanie, Berill Michel, care a ocupat locul III şi care a participat înscrisă individual, pentru că se ştie că ediţia JO Moscova 1980 a fost boicotată de ţările capitaliste, urmat de boicutul ţărilor socialiste din 1984.
Pentru mine orice competiţie era de cel mai important nivel, nu eram interesată de numele adversarelor, puteau fi ele oricine. Mă aşteptam să reeditez rezultatul din 1979, unde am câştigat cu mare avans. Desigur că un titlu olimpic este cel mai important trofeu pentru un sportiv, pentru acest lucru am renunţat la atletism, sperând că voi avea o altă şansă la un alt sport. Acel moment a fost puţin umbrit de "dedicaţia pentru ţară", cum ni se spunea la toţi sportivii, dar înţelegeam că era vorba de o ţară cu posibilităţi limitate pentru noi, tinerii.
Astăzi, ca toţi tinerii, există şi alte posibilităţi de afirmare şi mă simţeam în stare să abordez şi alte domenii. Desigur că nu regret, ar fi inutil, dar multe aspecte au perpetuat peste timpuri ca umbre. Iau doar ce a fost frumos, victoriile mele au fost fantastice, mi-am dorit să concurez la canotaj, doar pentru locul I.
Continuare www.stiri.botosani.ro. Un interviu în exclusivitate cu o mare campioană! Despre momentul Moscova, despre ce însemna să fii sportiv în vremea comunismului. Despre legende, "efectul de statuie" şi cum devine incomod sau "greu abordabil" un om care ştie să spună lucrurilor pe nume.
Din "turnul de fildeş"…
"Forma păsării", Ed. Axa, Botoşani, 2012
"O carte de o reala frumusete spirituala". Prof. Aurel Dorcu, despre cartea "La drum cu îngerii"
AUREL DORCU: "O carte de o reala frumusete spirituala"
Nu de mult, a aparut la Editura Clubul Saeculum cartea "La drum cu ingerii", de Florentina Tonita, prefatata de scriitorul Lucian Alecsa.
Cuprinde o suita de reportaje, mentioneaza subtextul cartii, eu le-as spune evocari sentimental-educative, in urma vizitelor autoarei in cateva locuri cu atmosfera religioasa, de o elevata spiritualitate culturala: Manastirea Popauti, biserica ctitorita de Nicolae Iorga la Ipotesti, Manastirea Petru Voda din apropiere de Targu Neamt, Manastirea Agafton, Manastirea Zosin, biserica din satul Boroaia etc. Sunt locuri catre care a calatorit scriitoarea, pentru a se intalni cu oameni si locuri de o deosebita importanta. Locuri inscrise in memoria oamenilor, in istoria scrisa si nescrisa a credintei crestine. Vroia sa intalneasca persoane inca vii sau imaginea amintirii unor oameni de mare elevatie spirituala.
Dorea sa afle locurile si oamenii din satul Boroaia, aproape de Suceava, unde a trait si odihneste intru Domnul preotul martir Ilarion Argatu, martir al credintei si al comunismului, pentru ca a indurat 10 ani temnitele comuniste si a trait ascuns in podurile caselor si intr-o camaruta sub pamant 16 ani. Cand a revenit la lumina, preotul Argatu a devenit monah la Biserica Antim din Bucuresti si 19 ani la Manastirea Cernica. A raspandit mereu in mijlocul credinciosilor, care il cautau ca albinele la stup, intelepciune si credinta in Dumnezeu. Citam din gandurile cartii marturiile unei credincioase. „Am mers la Cernica special sa il intalnesc pe Parintele Argatu. Auzisem multe despre el si voiam sa-l cunosc… Am mers la casuta unde locuia si primea oameni care veneau sa vorbeasca cu el, din toate colturile tarii… De prima data cand l-am vazut am stiut ca omul acesta traieste in imparatia lui Dumnezeu. Acum am fost convinsa ca Dumnezeu traieste in el.” Vizitand biserica din satul Boroaia, Florentina Tonita mentioneaza: „Satul a devenit loc de pelerinaj. Preotul a ramas in sufletul oamenilor drept sfantul care, multi ani bolnav si de cele mai multe ori flamand, a spalat picioarele lui Hristos, prin umilinta si bunatate crestina… In interior, duhul parintelui se simte in linistea profunda ce invaluie orice crestin. Un locas ridicat de parinte si sotia sa, locas de o frumusete sfasietoare.”
Stilul reportajelor scrise de Florentina Tonita, propriu stilului literar, cu descrieri interesante de locuri, cu personaje vii si autentice. Un stil fluent, respirand adesea o atmosfera de realism cu usoare tente poetice.
Din paginile scrise despre Manastirea Popauti din Botosani, ctitorie a marelui voievod Stefan cel Mare, construita spre finele secolului al XI-lea, in stilul arhitectonic moldovenesc. Cel mai valoros stil arhitectonic din Evul mediu din Moldova, sinteza fericita a arhitecturii romanesti, cu influente din arta bizantina si cea gotica, ne impresioneaza, spune autoarea, in primul rand intrarea in manastire. „O poarta mare, maiestuoasa, cere vama de liniste si impacare de la orice crestin care trece dincolo de ea. Prima imagine deschide sufletul prin sutele de flori curat al locului.” In curtea bisericii, „un batran din alta lume… Au trecut doua ore si nu s-a miscat din loc. Citeste. Clar la chip, barba alba, imbracaminte de pelerin. Personaj care, parca, justifica intreaga istorie de la Stefan cel Mare pana astazi.”
In incinta Memorialului „Mihai Eminescu” din Ipotesti, casa muzeu a familiei poetului este innobilata si de prezenta bisericii noi, construita in vecinatatea vechii biserici din lemn, biserica ridicata in perioada interbelica, la initiativa lui Nicolae Iorga si a scriitorului Cezar Petrescu. Autoarea evoca emotionant importanta ctitoriei si a marelui istoric si patriot Nicolae Iorga. „La aproape cincizeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu… O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, biserica ce avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril… Pe celalalt perete care incadreaza intrarea dinspre naos stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de aproape douazeci de ani… Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca evolutia lucrarilor. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestilor cu uriasa-i prestanta, care se impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii…” Istoricul, care incepea prima lectie pentru studenti in felul urmator: „Avem doua entitati care mentin sufletul neamului romanesc, biserica si satele”, a sadit la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti un brad argintiu aproape de intrare. Spunem noi acum, bradul simbol al credintei, al poeziei eminesciene si al valorii multiple a omului care l-a sadit.
In anul 1728, ieromonahul Agafton a ridicat in padurile din sud-estul Botosanilor un schit de calugari. Dupa 1803, mitropolitul a transformat schitul in manastire de maici si a ramas astfel pana astazi. Pe la 1950 se aflau in manastire cam 300 de calugarite. Si Florentina Tonita ne spune mai departe. „Numai ca ciuma comunista a ajuns si aici… Maicile au fost alungate, sa se angajeze si sa uite de Hristos. Oamenii Securitatii le-au urmarit peste tot si nu putine au fost cele care au suferit de pe urma lor.” Despre importanta spiritual-culturala, cartea scrie: „De fiecare data este amintit Agaftonul privind copilaria poetului Eminescu. Cand aude de Eminescu, maica Fevronia se lumineaza. La noi, Eminescu e acasa. E al nostru. Sunt inmormantate aici matusile lui, Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu, surori bune ale mamei lui Mihai, Raluca Iurascu. Mihai a iubit Agaftonul.”
Despre volumul „La drum cu ingerii”, scriitorul Alecsa ne spune in cuvantul sau introductiv, subliniindu-i importanta spirituala: „Volumul poate fi citit si ca un mic tratat de initiere spre cunoasterea monahala din manastiri... Aerul respirat aici este purificat pentru toti cei care „indraznesc” sa calce aceste tinuturi.”
In ultima vreme, cand se citeste putin si cand cartile bune sunt rare, recomand sa cautam si sa aflam aceste pagini. Sa le citim si sa reflectam asupra lor, bucurandu-ne ca intre noi au trait si mai sunt asemenea oameni daruiti cu spirit nobil.
NICOLAE TONITZA (13 aprilie 1886 - 26 februarie 1940)
Nicolae Tonitza-pictor s-a săvârşit din viaţă pe 26 februarie 1940 (încă mă uimeşte la români cuvântul a săvârşi - "a termina cu bine ceva", folosit şi cu sensul "a muri". Şi-mi place pentru că, în ortodoxie, sfinţii sunt sărbătoriţi în ziua morţii, când se spune că se nasc în Cer. Dar sensul acesta minunat, a termina cu bine viaţa!, ce înălţime!).
Despre Nicolae Tonitza ar trebui să avem filme care să urce la Oscar. Luchian şi Tonitza. Uhhh, ce peliculă ar face alţii din povestea asta.
Ne-am obişnuit să îl numim „pictorul copiilor”. Ca şi cum am spune Eminescu-poetul iubirii şi am închide ochii la restul care umple şi răsumple adevărata dimensiune a lui Eminescu.
Nicolae Tonitza este unul dintre cei mai complecşi oameni de cultură pe care i-a avut România. Ca pictor, a excelat în portrete de copii, dar în pictura bisericească a fost un inovator (biserica din Durău, în tehnica picturii în ceară – adaugăm că a pictat acolo alături de studenţii lui, printre care Corneliu Baba şi botoşăneanul Petru Hîrtopeanu, născut în 1913 la Dîngeni), iar peisajele, florile, nudurile depăşesc astăzi toate recordurile la casele de licitaţii.
A fost un scriitor desăvârşit, erudit. Spune că „între literatură şi plastică stă o prăpastie”. Pentru că Tonitza a scris extraordinar despre ceea ce nu poate fi pictat şi a pictat divin ceea ce nu poate fi descris în cuvinte. Prea puţin se ştie astăzi despre activitatea lui jurnalistică. A scris aproape 800 de articole, cele mai multe culturale şi sociale. Dar a excelat în critica de artă, a scris surprinzătoare cronici de teatru. A făcut reportaj, interviu, editorial.
Era viu şi impunător. Recita din marii scriitori români, se spune că şi din propriile creaţii! Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica hegeliană. Un obişnuit al cenaclurilor literare din vreme.
A avut o copilărie grea, chinuită, un tată poate copleşit de situaţie. Neculai Toniţă s-a căsătorit la 34 de ani cu fata de 18 ani a negustorului Vasiliu din Bârlad, unde se băgase ca ucenic. Au avut 5 copii, Nicolae primul. Scrie mai târziu despre scenele brutale şi suferinţele grele din copilărie, multe pricinuite (sau provocate!) de aplecarea lui vădită spre pictură. Nu e de mirare că, mai târziu, a pictat îngereşte copii. Că, în adolescenţă, a înfiinţat o trupă de teatru (inclusiv cu păpuşi) cu care a dar reprezentaţii prin satele din jurul Bîrladului. Mai târziu, deşi mai mult sărac, a iniţiat un concurs de pictură pentru copiii sub 13 ani, cu premiu de 3000 de lei!
Se apropie de Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Avea să mărturisească, mai târziu, că doar patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.
Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile”.
La numai 54 de ani, în 1940, în seara zilei de 26 februarie, Nicolae Tonitza murea. Chinuit trupeşte şi sufleteşte, nu de puţine ori prietenii îl găsesc în fotoliul sărăcăcios cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată Luchian. "Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată" (1934)
Impresionat de soarta ţăranilor şi de răscoalele din 1907. A scris sute de articole pe această temă, a făcut caricaturi, desene, grafică despre sărmanii satelor. A fost prizonier în Primul Război Mondial, cât a stat în lagăr a desenat continuu. „Se folosea de surceluşe bine ascuţite şi de cerneală de boz pe care şi-o pregătea singur”. Multe lucrări din perioada lagărului au dispărut, după ce au fost confiscate în urma unor percheziţii.
Ştefan Luchian murea de scleroză multiplă în iunie 1916, la începutul Primului Război Mondial. Nicolae Tonitza în 1940. De scleroză cerebrală. Era Al Doilea Război Mondial. Plecări discrete, aproape neobservate. Puţini prieteni i-au condus pe ultimul drum. De fapt, pe Tonitza, aproape nimeni nu a fost la înmormântarea de la Cimitirul militar Ghencea din Bucureşti (acolo a găsit familia un loc de îngropăciune).
Sărac, bolnav. Profesor, jurnalist, critic. A trecut prin răscoalele ţărăneşti din 1907, printr-un război mondial, un prizonierat, martor la începutul celea de-a doua conflagraţii mondiale.
Şi-mi vine să murmur: Dar ce frumos a trăit!
Acolo, în satul oleacă aplecat pe deal, neamul lui Toniţă l-a zămislit pe tatăl lui Neculai, care s-a împlinit mai târziu în Nicolae, ce se născu la Bîrlad ca să fie pictor.
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
Am vorbit astazi cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, despre casa lui Eminescu de la Varatec. Stia despre ce este vorba si sen...
-
”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantastic...
-
-Era Cezar Ivănescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpot...
-
S-a făcut de bună voie cerşetor vieţuind în smerenie şi sărăcie. A miluit pe săraci şi bolnavi, a apărat pe orfan, văduvă şi nedreptăţit, a ...
-
Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfe...
-
Evenimentul se desfasoara la Botosani-Ipotesti - Suceava - Putna si este organizat de Fundatia Culturala "Hyperion" - Caiete botos...
-
Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33...
-
Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult d...
-
Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artişt...
-
(I) Atunci când disciplina sportivă se îmbină cu medicina, viața se rostuiește într-un miracol. Și ieși din nostalgiile prăpăstioase, din vi...























