Poezii din vreme. Dan Cornel

Astă seară am coborât din nou în timpul de demult, am răsfoit hârtii vechi şi am dat peste poeziile pe care în urmă cu 23 de ani le transcriam pe furiş dintr-un carneţel ponosit. Am mai povestit despre acele întâmplări.

Am rescris astă seară 4 poeme. Cred (adică sigur!) că am mai pierdut din file (am o poezie pe un cap de pagină, nu i-am găsit începutul, dar e acel capăt de poezie care ani în şir m-a urmărit în multe drumuri: "(...) nu vrei să vezi cum muşc, cu durere,/ din ora ce trece de şase?/ E ora când trebuie să-l trezesc pe Dumnezeu" - 1983).

Am scris povestea Pictorului aici, dar şi în revista Mişcarea Literară. (sursa foto: agentiadecarte.ro)



DAN CORNEL (1948-2013)

Ziua părăsirii

Se-ntunecă a ploaie, ce mohorâţi sunt norii,
în sufletul meu plouă cu grea singurătate,
mă dor, ca-n alte vremuri, tăcerile viorii
şi toate-mi par urâte şi toate-mi par furate

cui să întind o mână, sau amândouă, doruri,
chemarea se izbeşte de ziduri şi de uşi,
ferestrele sunt oarbe, pustiu-i fără maluri,
în praf cad pescăruşii, de linişte răpuşi

lumina ta se stinge, încet, prin nori de ploaie,
îţi moare râsul tandru, fără egal în lume,
mi-s mâinile murdare cu cenuşii noroaie
şi iarăşi rămân singur pe-un deal fără de nume

sub fruntea mea-ntristată se prăbuşesc cocorii
simt cum sfârşitul rece în suflet mi se zbate
timpul cerşeşte viaţa din resturi de istorii
agonizând imagini din clipele trădate

şi plouă peste lumea de ceaţă şi de friguri
te caut iar prin beznă, mari ziduri se apleacă
mă prăbuşesc sub ele, nu mai ajung la digul
ce-aşteaptă-n întuneric ca viaţa să îmi treacă...

(26 mai 1983)


Doamne...

Doamne,
omule, te botez "doamne"
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte firul sacru al vieţii,
unde se naşte lumea, ca lume?
Doamne,
ţie, omule, îţi spun
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte cuvântul,
cuvântul spus spre primenirea fugarilor?
Doamne,
de-un timp
nu mai ştiu cine sunt
mă doare cerşitul ce-l fac înspre seară...
Mă doare
şi iarăşi te-ntreb:
unde ne vom regăsi şi când, prieteni,
unde-om găsi un mult dorit răspuns?
Doamne,
unde?  

(1983)


Vitrina 

M-am prăbuşit într-o zi pe nişte scânduri,
erau de esenţă moale şi n-am păţit nimic.
M-am ridicat şi, căutând drumul spre casă,
nu ştiu cum, am ajuns în faţa unei vitrine
care expunea păpuşi mecanice...

Una dintre ele întinde mâna spre mine,
mână de plastic, cu degete retezate;
una mă salută, pare subaltern din armată,
alta stă pur şi simplu în poziţie de zbor...

Şi-am văzut atunci:
una singură nu făcea nici un gest,
m-am uitat mult la ea şi m-am întrebat
cum poate fi o păpuşă atât de tristă?

Şi am plecat.

(1983)


Cine?

Am nişte ani.
Unora care trec paşnici pe lângă mine
nu le vine să creadă că,
într-adevăr,
am treizeci, patruzeci, şaizeci
sau mai mulţi ani...
Oameni, prieteni
veniţi de pe alte meleaguri
la ziua mea,
ştiu multe despre Hiroshima,
şi ştiu multe despre alte ruşini ale oamenilor,
de aceea ascultaţi-mă:
vă vreau lângă mine, să cultivăm
hectarele de pământ care-mi aparţin
cu lalele.
Cine mă ajută?
Cine mă urmează?

(1983)  

duce-m-aş...

în seara aceea destrămai o mănuşă

degetele atârnau în culoarea de ceară a lânii

prin cotloanele timpului locomotivele

vin la culesul poeziei (e primăvară, ziceai, nu vezi sălciile, podul necuprins de gânduri? e toamnă, spuneam, cad statuile, gândacii evadează din ziduri)

are şi moartea demnitatea ei    doar noaptea 
se stinge precum în răsuflarea ta ar rătăci

un poem descompus

(dimineaţa culegi bruma dintre cuvinte

leac pentru singurătatea poetului)

un spectacol fără distribuţie în magazia cu umbre 

nu e niciodată târziu, porţi

coifuri de cenuşă la fiecare scâncet de îngeri

!saltimbancii fără bilet năpădesc grădinile 

(vocea lui Patrick Bruel peste fotografiile din clasa primară)

a plouat, se aude la radio

mai bine salvăm păpădiile

mai bine aruncăm coperţile-n aer

haaai-hui! huuuui-hai, duce-m-aş, îngere,-n rai!

VICTOR TEIŞANU sau Poezia ca reverenţă!

Poet, jurnalist, bibliotecar, fondatorul Muzeului "Leon Dănăilă". Autor de poezie şi depozitar-scotocitor în ale istoriei locale. Cititor al aproapelui-întru-poezie, a scris cu răbdare şi generozitate literară despre cărţile confraţilor săi. Un provincial care şi-a construit la Darabani propriul univers, fără să se lase locuit de complexe sau alte insuficienţe creatoare.

Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 şi până astăzi îl regăsim la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director este. A fondat și administrează Casa Memorială "Leon Dănăilă" din Darabani şi conduce publicația locală "Mesagerul de Darabani".

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutul în poezie al lui Victor Teişanu se petrece în toamna anului 1966, cu prilejul unei întruniri literare la care au participat, la invitaţia lui Lucian Valea, scriitori din Suceava. Printre ei, George Damian, Constantin Ştefuriuc, George Sidorovici, ultimul fiind şi cel care i-a publicat primul poem în "Zori Noi". După acest debut, revista "Cronica" din Iaşi, diriguită pe atunci de Horia Zilieru, îi publică trei poeme.

Numele său se iveşte, mai târziu, într-o antologie a tinerilor poeţi, la Editura Tineretului, un volum girat, la acea vreme, de către Eugen Simion. Aşteptatul debut în volum întârzie însă pentru că, în 1982, în urma câştigării unui concurs, editura Junimea nu mai tipăreşte volumul premiat. Astfel că prima carte a lui Victor Teişanu va apărea în spaţiul literar abia în anul 1994, "Viaţa într-o frunză".

În anul 1969, alături de poetul Lucian Valea, editează la Darabani revista Hyperion, o publicaţie care a reuşit, în vreme, să se impună în spaţiul revuistic naţional, bucurându-se de apreciere deosebită din partea unor scriitori şi critici. Lucian Valea îşi pune apăsat amprenta şi pe Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, grupare căreia Victor Teişanu îi datorează mare parte din formarea sa poetică. În anul 1975, pe când încă activa ca profesor la Hudeşti, Victor Teişanu organizează la Darabani Cenaclul literar-artistic "Nicolae Labiş" (denumit mai târziu Cenaclul "Corneliu Popel").

Colaborează, de-a lungul timpului, cu versuri, articole de atitudine, la revistele Amfitrion, Argeş, Cronica, Dreptatea, Forum cultural, Gazeta de Botoşani, Gazeta literară, Iaşul literar, Luceafărul, România liberă, România literară, Steaua, Timpul, Tribuna, Ţara de Sus, Zig-Zag.

Apare în volume colective, antologii precum: Peisaj sucevean (1967), Vibraţii (Botoşani, 1968), Viori Moldave (Botoşani, 1969), Tineri poeţi (Bucureşti, 1969), Arc de triumf (Botoşani, 1977), Intonaţii (Iaşi: Junimea, 1989), Altare (Botoşani: Geea, 2007), Nord (Botoşani: Axa, 2009).

A publicat volumele "Viaţa într-o frunză" (versuri; Iaşi: Timpul, 1994), "Neantul în doi" (versuri; Botoşani: Axa, 2006), "Ceremonii de iarnă" (versuri; Iaşi: Timpul, 2007), "Fulgul şi umbra" (versuri; Iaşi, Timpul, 2008), "Arta îndoielii" (versuri; Iaşi: Timpul, 2008), "Elegii şi extaze" (versuri; Iaşi: Timpul, 2009), "Călătorie în cerc" (Cluj-Napoca: Dacia XXI, 2011), "Mizez pe tăcere" (Cluj-Napoca: Limes, 2011), "Timpul dintre cuvinte" (Iaşi,Tipo Moldova, 2015).

În 2014 a publicat volumul "Poeţi botoşăneni de azi", o exegeză privind poezia contemporană din zona Botoşanilor, lucrarea reunind 29 de recenzii dedicate unor poeți contemporani reprezentativi, care s-au născut sau care au trăit în Botoșani. Cartea a apărut la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani.

Destinul său poetic s-a intersectat fericit, de-a lungul vremii, cu al altor poeţi precum Lucian Valea, Dumitru Ţiganiuc sau Corneliu Popel.



Poezia ca reverenţă!

Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare. Fără să îşi aroge vreun loc în confortabilele, dar trecătoare, generaţii literare, Victor Teişanu este unul dintre poeţii care privesc notorietatea nu ca pe o confirmare a valorii, ci mai degrabă o (auto)expunere cu orice preţ şi ceremonios regizată în spaţiul comercial al literaturii cotidiene. Or Victor Teişanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar şi a scepticismului şi a inadecvării la permutările literare de tot soiul.

De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine. Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne.

Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional, şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.

Evoluând de la un volum la altul, spiritul creator al lui Victor Teişanu naşte inovaţii ce implică planul sensibilităţii acute, chiar al singurătăţii fragile. Pentru a atinge înălţimile poeziei, este nevoit să renunţe, printr-un fel de "amnezie deliberată" (de la Pierre Bourdieu citire) la întreg corpusul de discursuri poetice de până la el. Doar astfel Victor Teişanu reuşeşte să ne arate aripa solemnă, miraculoasă a lumii. "Să uiţi că eşti viu/ respirînd miasmele sîngelui/ sevele sărate ale trupului/ în acest/ cadru de nisip roşcat/ cum te poţi conecta/ la solitudine la dorinţă// priveşti/ depărtarea graniţa orizontului/ doar acolo exist/ vorbitori care să înţeleagă" (Să te reculegi).

Victor Teişanu transfigurează materia, descompune trupul carnal şi îl recompune prin renunţare la superficial, supunându-l totodată unei renaşteri asumate, unui ritual al (pre)facerii poetice. Prin vers, percepe realul dinlăuntrul poemelor spre afara cuvintelor, conferind existenţei poetului o aură martirică: "În odaia sa/ poetul este aşezat pe cruce/ litere silabe şi diftongi/ pironindu-i cele două palme// tot astfel şi la picioare/ tălpile găurite cu piroane/ fac să curgă în pămînt/ sîngele verbelor şi substantivelor// martiriul continuă/ pînă mult după miezul nopţii/ cînd crucea şi cele patru piroane/ devin literatură existenţialistă". (Răstignire)

Discursul interior este dominat de o nevindecabilă nelinişte, de o a/justeţe a trăirii în cotidianul celor care "fac ca eroarea să existe": "...prea mulţi poeţi/ mişună liber/ în loc să-şi spună textele/ în colivii de aur// lumea este/ a celor împăcaţi cu eroarea/ este a celor/ care fac ca eroarea să existe" (Prea mulţi)

Victor Teişanu este exact atât cât vrea să fie: un poet de sărbătoare, ce îşi poartă prin lume versul ca pe o liturghie. Poezia nu îl stăpâneşte, dimpotrivă, ea completează, adaugă, înalţă. Precum smirna în îmbietoare duminici creştine. Pentru că, şi atunci când nu scrie, Victor Teişanu tot în sinele poeziei trăieşte.

PETRUŢ PÂRVESCU, poetul din patria cu hotare nelocuite

Născut pe 17 februarie 1956, un "sudist" din Păcala Făgeţelului, cum se mai audefineşte deseori, Petruţ Pârvescu se identifică astăzi, temporal şi structural, cu spatiul moldav pe care şi-l asumă de trei decenii. Creator de vers şi de limbaj oarecum distinct în peisajul poetic contemporan, un poet al "abstracţiunii şi al amplelor tornade lirice" (Daniel Corbu), Petruţ Pârvescu se situează confortabil în zona scriiturii profesioniste, fără să cadă în păcatul manierismului devastator.

Este profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iniţiator al anchetei literare Scriitorul - destin și opțiune, îndrumător al tinerelor talente.

De la Păcala Făgeţelu la Botoşani, via Dorohoi!

Petruţ Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş), pe valea Vezii, lângă Piteşti. A urmat şcoala generală în localitate, Liceul teoretic Vedea, Argeş, şi Liceul teoretic Vitomireşti, Olt. Membru al cenaclurilor George Topîrceanu (Curtea de Argeş) şi Alutus (Slatina) între anii 1975-1980.

Licenţiat al Facultăţii de Istorie-Filosofie, Universitatea Bucureşti (1981-1985), secţia istorie - filosofie. În perioada studenţiei a frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul şi profesorul Nicolae Manolescu, cenaclul Junimea, condus de criticul şi profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, cenaclul Numele poetului, condus de poetul Cezar Ivănescu, şi a fost membru în Cenaclul Universitas, condus de criticul şi profesorul Mircea Martin.

În 1985 este repartizat ca profesor de istorie - filosofie în oraşul Dorohoi, Botoşani (1985-1999), iar din 1999 este profesor de istorie-filosofie în oraşul Botoşani. Din 1985 membru fondator al cenaclului literar Septentrion. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – USR, membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – ASPRO, membru al Fundaţiei Naţionale pentru Cultură, Artă şi Literatură Mihai Eminescu, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni.
Dincolo de activitatea literară constantă si în egală măsură consistentă, Petruţ Pârvescu îşi asumă, de ceva vreme, şi o misie - riscantă, e adevărat, de îndrumare a tinerelor talente din şcoli prin organizarea unor concursuri de gen.

Debut publicistic în 1984, în revista Tribuna. Debutul editorial în 1995, Câmpia cu numere - Prima zi, poeme, Ed. Panteon, 1995, carte premiată la cea de-a XIII – a ediție a Festivalului - concurs național de poezie și interpretare critică a operei eminesciene Porni luceafărul…, ed. 1995.

Urmează Imnele tăcerii, micropoeme în stil haiku, Ed. Agata, 2003, Gesturi aproximative, poeme, Ed. Princeps Edit, Iași, 2005, Imnele tăcerii, ediție liliput, micropoeme, Ed. Agata, 2005, Câmpia cu numere - Geometria visului, poeme, Ed. Paralela 45, 2005, Câmpia cu numere - A opta zi, poeme, în colecția Poeți optzeciști, Ed. Axa, 2005, Câmpia cu numere, Opera Omnia, Ed.Tipo Moldova, 2011, Gesturi aproximative și alte poeme, antologie, Ed. Dacia XXI, 2011.

Colaborează la revistele Amfiteatru, Astra, Tribuna, Luceafărul, Echinox, Dacia literară, Poezia, Zburătorul, Poesis, Cronica, Calende, Ramuri, Convorbiri literare, Cafeneaua literară, Helis, Feed Back, Argeș, Revista nouă, Oglinda literară, Hyperion, Viața românească ș.a.

În perioada 1989 – 1991 a fost redactor la  Curierul de Dorohoi, apoi la Coloquium (1997-1998), Intertext și Mentor XXI (din 1998).

Poezia, o patrie cu hotare nelocuite

La Petruţ Pârvescu, poemul nu este o stare de repaos, nici de meditaţie continuă, interiorizată şi ermetizantă, chiar dacă deseori lasă impresia că refuză comunicarea cu exteriorul, apelând la un limbaj aproape încifrat, prin excelenţă poetic, dând "sensului năluciri multiple".

A scotoci printre înţelesurile poemelor pârvesciene, a le conferi alte capacităţi asimilatorii decât însuşi autorul acceptă înseamnă să reconstruieşti, facil şi ingrat, un spaţiu străin de geometriile în care poetul îşi preumblă cuvintele. "Îmi număraţi cu atenţie aproape cu încrâncenare pauzele dintre silabe dintre cuvinte distanţele parcurse vă simt respiraţia cefei umbroase" (un alt fel de cântecel sau dulcele fum alexandrin). De aceea privitul îndărăt, vederea prin poezie creează surprinzătoare efecte imagistice, conturând noi forme ale trăirii: "un creier cu ochi cuvântul!" (naivă IX sau gesturi aproximative). Pentru că la Petruţ Pârvescu, aşa cum observă şi Victor Teişanu, "emanaţiile textului izbucnesc libere, dar în spatele lor există un ochi care le măsoară şi le cântăreşte".

Poetul îşi fixează un limbaj original, abstractizând uneori firescul pentru a experimenta, în stilul propriu, o altă realitate, cu alte perspective ("sunt prea mulţi poheţi veţi spune să tragem linie să adunăm uite amiaza ăstuia nu încape e prea nu ştiu cum prea în colţuri şi nu se vede nicăieri cestălalt e prea neted prea lucios"). Dotat cu o mobilitate intelectuală menită să îi ofere libertatea oricărei interpretări, Petruţ Pârvescu îşi invită confraţii la "taraba plină de interjecţii vocale şi propoziţii", unde un "vânticel dulceag alexandrin va despuia până la piele liturghia din piaţă" (un alt fel de cântecele sau dulcele fum alexandrin).

Dincolo sau dincoace de cortină, în spatele sau înaintea vederii ("căutători de spaţii siderale şi-mblânzitori luminii de pe pleoape"), timpul se colorează copilăreşte, se reorganizează treptat călătorind prin amintiri nostalgice sau "săpate-n maluri grele de-ndoială". O altă lume se iveşte în fisura visului, o fisură prin care se întrevăd zbaterile interioare mereu cenzurate, dar mereu strunite de un calm intuitiv, care dozează inteligent orice reverberaţie a firii: "în fiecare noapte/ cineva/ mă cam fură/ simt asta/ după ce trag pleoapele/ şi cad în mine… dacă zorile ar întârzia/ m-aş putea trezi fără mine/ gol/ ca o trestie prin lume umblând!" (naivă II sau fără  mine în provincial trupului).

Găsim la Petruţ Pârvescu o lume elegiacă, dar şi o vocatie a trăirii în şi prin sine, un creator de stări şi de limbaj poetic propriu, aşa cum intuim, asemenea, noi forme ale trăirii într-o "geometrie lichidă" care conferă, neaşteptat şi carnal, o "stare de patrie" înduioşătoare: "orizontal/ şi/ drept/ patria urcă în noi/ precum sângele/ într-un corp omenesc". O patrie cu "hotare nelocuite", în care brazda se aşază trainic precum poetul în propriul destin ("de câte ori/ am vrut să mă opresc/ să îmblânzesc hotarele din mine/ iscoditor/ trufaş/ un ochi domnesc/ mă plugărea dincolo de retine").

GABRIEL ALEXE: "...mă voi răstigni copil"

Poet și profesor de matematici în Botoșani, Gabriel Alexe s-a născut pe 2 noiembrie 1959, la Câmpina, în judeţul Prahova. Şi-a făcut studiile în oraşul natal, pentru ca apoi să se înscrie la Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti şi, ulterior, la Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea "Petre Andrei" Iaşi. Tânăr profesor, în 1984 se încadrează la Şcoala 13 din Botoşani, unde activează până în anul 1990, când devine director al Şcolii 16, funcţie pe care o deţine până în anul 2013.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2006. A colaborat cu versuri la revistele: Convorbiri literare, Cronica, Familia, Agora, Hayku, Hyperion-caiete botoşănene, Literatura şi arta (Chişinău), Poesis, Timpul ş.a. Poemele sale au fost premiate de numeroase reviste literare din ţară, precum Poesis (Satu Mare, 1992), Literatura şi arta (Chişinău, 1992), Familia (Oradea, 1993), Timpul (Iaşi, 1994), poetul fiind distins şi cu Premiul Editurii Moldova (Iaşi, 1996).

Gabriel Alexe s-a evidenţiat în plan literar şi prin haiku, fiind inclus în mai multe antologii de gen, printre care "O sută de catarge" (antologie de haiku românesc; Bucureşti: Haiku, 1997), "Surâsul crizantemei" (antologie de haiku românesc; Târgu-Mureş: Ardealul, 2004).

Volumul de debut, "Cameră cu păianjen", a apărut în anul 1996, la Editura Moldova Iaşi, următoarea carte de versuri fiind editată doi ani mai târziu, "Suflet vândut iubirii", la Editura Axa din Botoşani. Anul 2000 aduce pe piaţa literară un alt volum de versuri sub semnătura lui Gabriel Alexe, "Arome târzii", iar patru ani mai târziu apare cartea "Asha", ambele la Editura Axa Botoşani. La aceeaşi editură botoşăneană publică, în anul 2005, volumul de versuri "Calea Soarelui".

Profesor de matematică, a atras de partea sa rigurozitatea cifrelor, pe care le urmăreşte şi le cucereşte prin cuvinte, transformându-le în poeme. Pasionat de număr şi de rimă deopotrivă, Gabriel Alexe păstrează în poeme armonia şi exactitatea matematică a regulilor vieţuirii. Chiar dacă uneori ea, vieţuirea, trece din planul uman, ordinar, în cel idilic, extraordinar, supranatural până la misticism.

Un bun cunoscător al haiku-ului, poetul îşi amprentează versul cu o estetică specifică trăirilor unice, efemere. Poeziile lui Gabriel Alexe se situează în sfera simplităţii, marcate de acea "imagine care vorbeşte" ce caracterizează construcţiile haiku. Pentru că, şi atunci când nu scrie haiku, Gabriel Alexe rămâne tributar unei expresii con/strânse în sine, o stilizare a expresiei până la senzaţia stranie a "absenţei cuvintelor", cum o numeşte Florin Vasiliu, unul dintre cei mai importanţi creatori de haiku din România.

Poezia lui Gabriel Alexe este iniţiatică, neconformistă, apelând la concepte confucianiste, daoiste sau din filosofia populară japoneză. O inițiere care trece în spațiul trăirii, deseori echilibrând spiritual acel comun al cotidianului bulversant.

Gabriel Alexe pare să îşi găsească rostul acolo unde simte că poate transmite energia creatoare, unde mediul îi absoarbe cu nesaţ discursul cursiv, degajat şi mereu neprotocolar cu care îşi încântă audienţa. Cu toate acestea, nu de puţine ori poemele capătă o aură empirică, fiind străbătute de sentimente, străfulgerări menite să determine o stare de plutire, de levitaţie a cuvintelor.

"Precum în cer/ ce-i pe pământ îngere/ să nu le confunzi/ aici e altă ordine/ totul e altă/ ordine/ devine înainte de/ a fi/ şopteşte-mi din înălţime/ ce pleacă ce vine/ numai/ pentru mine/ nu suntem acasă/ îngere/ lasă-l pe Asha/ în delir".

Plutirea este, pentru Gabriel Alexe, o formă de evadare care modifică însăşi anatomia umanului, transcende trăirea şi trece dincolo de trupesc, palpabil, pământean.

"...parcă am zbura/ în/ aranjamente cromozomiale/ femei cu bioritmuri gemene/ mânând/ herghelii crepusculare".
 
Gabriel Alexe se lasă provocat de fiecare imbold al realităţii interioare, transformând experienţele senzoriale în poeme care păstrează, totuşi, luciditatea fiecărei clipe. Cu toate acestea, realitatea poetică nu mai este aceeaşi cu trăirea cotidiană, sentimentele devin "ruguri" care se "aprind/ cuibărite/ în inima unui echinocţiu".  Tatei "îi plânge singurătatea", înaltul coboară în umanul carnal şi curge cu "lacrima cerului".

"Cerul s-a împământenit/ din cerul înalt/ priveşte Mama/ lacrima cerului/ privirile ei/ icoana/ flacăra lumânării/ lacrima pământului/ înteţită inima mea înteţită/ Tata aşteaptă cu palma căuş/ la streaşina casei/ în curând va strânge/ un pumn de ploaie/ îşi va umezi sufletul/ apoi va adormi/ între dalii/ senin precum cerul/ inert ca pământul/ mă voi răstigni/ copil/ ţi-am spus eu/ Asha/ din cerul înalt ne priveşte/ Mama".

Poetul Gabriel Alexe a dovedit, în volumele publicate până acum, că dispune de un bogat univers interior, gata oricând să se structureze în poeme de o neașteptată perspectivă. Depinde numai de el dacă va ști să își valorifice trăirile poetice sau, dimpotrivă, rămâne în zona experimentului creativ, într-un joc al simbolurilor, fără a parcurge drumul până la capăt. Iar capătul nu poate fi decât unul singur: POEZIA!

VLAD SCUTELNICU - "Aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă..."

Un poet discret, care îşi poartă cuvintele în braţe ca pe singurul adevăr ce i-a fost hărăzit. O încărcătură care uneori îi devine povară, alteori libertate. Umilinţa muncii îi ordonează versul într-un cotidian haotic, pe care îl străbate cu liniştea celui ce-şi nelinişteşte cu impenitenţă propria poezie, într-o permanentă re-facere a lumii.

Vlad Scutelnicu s-a născut într-un martie 11, anul 1960, în satul Poiana, comuna Vorona, judeţul Botoşani. A urmat cursurile primare în sat, continuând apoi studiile în Botoşani, la Liceul "Mihai Eminescu". După absolvirea cursurilor liceale activează, aproape trei ani, ca profesor suplinitor de biologie în satul natal, iar în 1982 devine student al Facultăţii de Zootehnie şi Medicină Veterinară, secţia medicină veterinară.

Debutează cu poezie în anul 1999, în revista Hyperion (al cărei secretar de redacţie este în prezent), publicând primul volum peste trei ani, "Strigătul sferei", Editura Axa, Botoşani. Cartea a fost premiată la Festivalul internaţional de poezie, Sighetul Marmatiei (serile de poezie Nichita Stanescu de la Deseşti). A fost nominalizată, de asemenea, la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Prima, Botosani, 2003.  Drept confirmare a valorii, volumul lui Vlad Scutelnicu a obţinut şi Premiul pentru debut pe anul 2002, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, dar şi Premiul  pentru debut al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, la concursul "Porni Luceafarul", 2003, Ipotesti-Botosani.

După debutul editorial din 2002 urmează, un an mai târziu, volumul de versuri "Ultima arcă", Editura Timpul, Iaşi. În 2005 publică, la Editura Dionis, Botoşani, cartea "E frig în oraş şi sunt singur" (volum distins cu Premiul special al juriului la Zilele "G. Cosbuc", Bistriţa, şi cu Premiul revistei Convorbiri literare pentru Poezie, Iasi), iar în anul 2006, de această dată la Editura Conta, din Piatra Neamţ, "Târgul cu arlechini" (Premiul pentru poezie pe anul 2006 al Filialei Iasi a U.S.R). O pauză de patru ani îi oferă răgazul unei regăsiri, a unei fericite re-aşezări metaforice, volumul "Zaruri", apărut în 2010 la Editura Brumar, din Timişoara, bucurându-se o bună reacţie din partea criticii. În 2011, Vlad Scutelnicu apare pe piaţa literară cu o antologie, "Vinovat în clepsidră", la Editura TipoMoldova, Iasi, tot la Iaşi construindu-se şi următoarea carte, "Piramida Ka-zar", la Editura Junimea.

Colaborează constant cu revistele literare (Hyperion, Convorbiri literare, Cronica, Antiteze, Luceafarul, Poezia, Bucovina literara, Lumina lina (S.U.A., New York), Poesis, Baaadul literar, Oglinda literara, Caietele Oradiei, Conta etc.).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2004.

 "Preţul tău e faptul că exişti"

"Este valoroasă orice carte care nu seamănă cu cealaltă", spunea Eugen Ionescu acum opt decenii, considerând fiecare carte un nou univers, cu legile lui proprii şi ireductibile de raporturi, cu o scară unică de valori. În "Ultima arcă", Vlad Scutelnicu a încercat cu seriozitate şi maximă prudenţă toate cuvintele care definesc trăirea. După cuvinte, au urmat înţelesurile. Fără înţelesuri nimic nu mai are sens, şi într-un final scriitorul născut poet s-a hotărât: "E frig în oraş şi sunt singur!". Experimentează toate prejudecăţile şi uzanţele, fără a se sfii să trăiască, temporar, în "Târgul cu arlechini". Revine cu acelaşi scris disciplinat, cu răbufniri lingvistice doar cât să intrige sau să înfioare. "Zaruri"-le sunt împrăştiate, iar autorul, cu o remarcabilă (clară)vedere şi cu o afabilă siguranţă de sine, se arată lumii "Vinovat în clepsidră".  

Abstragerea din viaţa reală a poeziei este, pentru Vlad Scutelnicu, un refugiu din faţa unei realităţi ce tinde să se manifeste hegemonic, constrictiv. Cu toate acestea, poezia nu este lipsită de raţional, de palpabil, materialul care hrăneşte şi dezvoltă spatiul poetic fiind chiar cotidianul brut, colţuros uneori, alteori un amestec de real, de luciditate, cu material obscur, la limita conştiinţei. Însă poezia lui Vlad Scutelnicu nu coboară sub nivelul conştiinţei, ea domină instinctul, îl cuprinde, urcă spre stări superioare. Chiar dacă, spune poetul cu apăsătoare smerenie, "timpul ţi-a oferit locul/ nu înălţimea".

Scrie cu voluptate, ca şi cum poezia ar fi ultimul act al vieţii. "Port o cruce de paie ce oricând poate/ să ardă la scânteia dintre cuvinte", spune poetul care are puterea "să nu întrebe sângele/ despre starea de labirint a sufletului".

Universul liric al lui Vlad Scutelnicu este unul generos, amplu, fără a cădea în desuetudine, evitând însă limbajul dezlegat, liber de prejudecăţi, deşi poetul umblă "descheiat de frustrări".
Poezia se înfăţişează deseori într-un mod frust, o goliciune plastică, picturală, fără să scandalizeze sau să îmbie la înşelătoare discursuri filosofale, amintind de ceea ce Anton Dumitriu numea atât de inspirat filosofia garrula, cu referire la "sfânta" şi atât de obişnuita vorbărie, flecăreală poetică ce umple în zilele noastre sute de cărţi. O capcană de care Vlad Scutelnicu se îndepărtează cu eleganţă, situându-se într-o zonă a izolării purificatoare: "regret dar nu mai fac nici o filosofie/ de mult/ nici măcar cea a vulgului/ aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă".

Libertatea, "lăcătuită" sau nu, respiră în poemele lui Vlad Scutelnicu, însă în forme dintre cele mai surprinzătoare. Carnalul omenesc capătă formă de penitenţă ("!vai ce urât e afară/ cum ţipă ploaia în trupuri"), cuplul devine retorică a vieţii ("doi/ doi şi câte întrebări în aceste/ exerciţii de libertate"), pentru ca, într-un final, să asistăm la o interiorizare bruscă, definitivă ("se închide poarta în faţa oglinzii").

Întâlnim la Vlad Scutelnicu o poezie a iubirii pure, asumate. O iubire trăită la scenă deschisă, într-o "intimitate publică", chiar dacă se desfăşoară într-un cotidian greoi, anost. În acest cotidian ordinar, populat de ţigănci, arlechini, în care "ai de plătit telefonul gazele întreţinerea/ şi rata la maşină", "tu aleargă/ să-ţi săruţi dragostea pe frunze pe buze pe ochi pe nervi/ pe mâini pe indiferenţă".

Drumul către această iubire care garantează veşnicia, care salvează, are un preţ: "preţul tău e faptul că exişti/ că suferi plângi, râzi, ţipi, te zbaţi". Dar, spune poetul, "stând drept în faţa Domnului/ drept vei fi găsit şi/ de Ea".

Poezia lui Vlad Scutelnicu nu scandalizează, nu intrigă, nu epatează. Ceea ce atrage este tocmai acest firesc al trăirilor, surprinzător şi totuşi posibil, fantastic şi deodată atât de credibil. Pentru că poemele sale oferă dimensiuni ale umanului care, odată eliberate, sunt asumate de fiecare cititor în parte.

aici opresc toate trenurile

îl ştiam pe bărbatul acesta
purta mereu fluturi albi, o caleaşcă de frunze sub talpă
peste braţ agăţată o cămaşă de paie
(niciodată să nu te scalzi în ochiul oglinzii
poţi să dai peste altul din tine
mai bine
cu spatele rezemat de-o idee sau adună fructe din seminţele arse)

a fost o vară amară ca un profet de hârtie
stoluri poartă amintiri din uşă în uşă numai tu
stai la marginea mesei
cu o lumânare în plete
scrâşneşti precum o
lance pe zidul coapselor bătrâne

în mansardă e petrecere de îngeri
(până unde coborâţi prapurile, până unde mirarea?)

fluturii ocolesc fericirile de ocazie
pitit în spaimă ca într-o mină parasită
umbra flăcării stăpâneşte dorinţa, cămaşa de paie
mocneşte în gânduri

aşezi o monedă pe frunte precum în copilărie îngropai piatra în gâtlejul şarpelui de pământ
un-doi, pas, trei-patru, stop
aici coboară nebunii, aici se opresc toate trenurile

peste tot ochi şi frunze albastre, oameni umezi calcă pe şira spinării
hei! heeei! nici un poet nu mai hrăneşte liliecii din streşini
la ultimul recensământ numeri harfele
îngheţate pe umerii femeilor

la gurile fluviului un pescar vinde haine vechi, prin buzunare viermuiesc părăsite poeme

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în metafora stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Ani de viaţă ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.
Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a omorât părintele, pentru ca apoi să i-l scoată şi din pământ. Studentul nevoit să părăsească facultatea din cauza conflictului deschis cu Radu Florian, un nume care şi astăzi (vezi Alexandru Florian, fiul fostului profesor de marxism) încă scoate din literatură poeţi şi scriitori, valori incontestabile ale culturii.

Născut la Constanţa, Vasile Vlad începe anii de şcoală în Bucureşti, acolo unde tatăl său lucra, la Ministerul Metalurgiei, apoi în Ministerul Comunicaţiilor, ca director al unei întreprinderi. Constantin Vlad era membru de partid, însă a intrat repede în dizgraţia comuniştilor. Pe când avea 11 ani, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, care moare la scurt timp în condiţii neelucidate. Familia este informată că s-a sinucis în timpul anchetelor. Mama lui Vasile Vlad este supravegheată, somată să nu discute cu nimeni, nici măcar cu preotul, care nu este chemat să facă slujba de înmormântare. Se spusese că a fost vorba despre o sinucidere (Constantin Vlad s-ar fi aruncat pe fereastră, chiar dacă în dosar se menţionase, în stilul atât de cunoscut al securiştilor, "mort din cauza unei boli molipsitoare"). Fiul de 11 ani îşi vede tatăl mort şi izbucneşte într-un hohot isteric de râs care îl va ţine câteva zile.
Vasile Vlad, deşi încă la vârsta copilăriilor de cartier, citeşte şi scrie din ce în ce mai mult. La 13 ani cunoaşte un cărturar orb care îl va îndruma, în felul său, prin anticariatele clandestine ale Bucureştilor. În acea perioadă pătrunde în cercuri de scriitori, filosofi, traducători. Este un elev irascibil, vocal, cu opinii clare şi ferme. Intră în atenţia Securităţii, care nu îl va mai scăpa din ochi decenii la rând.
În 1960 se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde îl cunoaşte pe Virgil Mazilescu. Părăseşte facultatea curând, în urma unei dispute cu Radu Florian. Filosoful Radu Florian, profesor de marxism-leninism (tatăl lui Alexandru Florian, cel care în zilele noastre a pus ciurul "antisemit" sub cultura şi elita românească). Acelaşi Radu Florian care în ianuarie 1990, atunci când, prin Hotărâre de Guvern (55 din 19 ianuarie 1990), se desfiinţează Academia "Ştefan Ghiorghiu" (pepiniera de cadre a PCR), este numit la conducerea nou înfiinţatului Institut de Teorie sociala si politologie.
Scos din facultate, Vasile Vlad lucrează ca zilier la institutul de Energetică al Academiei, iar în 1963 se angajează la Şcoala de Surzi Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Abia în 1965 susţine un nou examen la facultate şi reia cursurile la Litere.
În 1967 predă la editură primul volum, "Pedepsele", pentru care primeşte, în 1969, Premiul revistei Amfiteatru. Pleacă de la Şcoala de Surzi în urma unui conflict cu secretarul de partid şi cu directorul şcolii. Scrie şi predă la editură "Omul fără voie", îi este sustras de către Securitate, dar poetul nu va renunţa, astfel că îl rescrie. În anul 1971 publică "Sărbătorile absenţei", la Cartea Românească, volumul este interzis. Vasile Vlad refuză să scoată poezii din carte, astfel că volumul este scos din librării şi topit. Poetul intră în greva tăcerii, nu mai publică nimic în presa din România până în 1989.
În 1973, Administraţia Cimitirului din Colentina îi refuză prelungirea concesiunii pe încă 7 ani a mormântului unde se află tatăl său. O prigoană greu de înţeles astăzi, dar atât de obişnuită în vreme. După 21 de ani, poetul îşi dezgroapă tatăl şi duce rămăşiţele părinteşti ale lui Vlad Constantin în afara oraşului.
Intră greu în Uniunea Scriitorilor din România. Se luptă cu nomenclatura, cu lichelele comuniste, dar se bate şi cu scriitori devotaţi regimului, cei care îl vor împiedica mereu să vorbească, să se facă auzit.


Dincolo de "ferestrele stinse din cartierele orbilor"!

Poezia lui Vasile Vlad nu seamănă cu nimic în afară de sine. Scrise într-o formulă personală, trecute epidermic prin sita propriilor senzaţii, poemele lui Vasile Vlad ne prezintă o nouă geometrie a sentimentelor, o (des)facere a simţurilor dincolo de care există o lume fascinantă, fremătătoare şi totuşi atât de firesc trăitoare. Păşind pe tărâmul virgin al cuvântului, poetul recompune umanul după alte reguli, viaţa funcţionează în afara teoriilor existenţialiste, a ontologiei consacrate.
"După atâtea dislocări/ s-ar zice că oasele au rămas în mâini/ dinadins" (Ochiul imi este greu, 1970). În poezia lui Vasile Vlad senzaţia se simte cu "ochiul desfăcut", într-o "răsuflare îngropată în ape". Strigătul vine pe neaşteptate, închis în cuvinte stranii, cuvinte "neînsemnând desigur nimic". Poetul-peregrin caută "ferestrele stinse din cartierele orbilor", într-o singurătate lăuntrică mistuitoare.
Întreaga fenomenologie a percepţiilor vizuale creează o dimensiune nouă nu doar poeziei, ci a existenţei însăşi. Fără să inventeze un limbaj propriu, fără să surprindă prin preţiozitate a cuvintelor, şi totuşi inovator, cu un discurs insolit şi ducând cu sine, prin veac, dimensiunile vizionare ale altei lumi, Vasile Vlad aduce în literatura română o poezie nouă, proaspătă, rezultată din devastatoarele experienţe deopotrivă exterioare şi lăuntrice.
"...în fiecare spital/ există o sală de festivităţi/ unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini", scria Vasile Vlad în poemul "Despărţire", din 1968. Poetul îşi radiografiază în oglindă propriul trup, îşi macină în cotidian existenţa, cu riscul de a se nărui iremediabil. O luptă pentru poezie cum mulţi dintre scriitorii acelor vremi au purtat, nu de puţine ori nevoiţi să poarte războaie chiar cu confraţii lor trecuţi pe baricada securist-comunistă.
"pe colinele de cenuşă/ ajungând/ am măsurat toată singurătatea./ Ţine cât mine", spunea poetul în 1970, cu poemul "Şi mă prefac a şti". După ce "pivniţele tăcerii/ au fost cotrobăite şi ele./ Tufişurile arse de praf/ au fost şi ele date-ntr-o parte".
Poezia lui Vasile Vlad trimite la contemplaţie asupra percepţiei umanului, a viului, a tot ce până acum părea cunoscut fără a fi observat cu ochi lăuntric. Trebuie să ieşi din ordinarul rigid, arhicunoscut şi acceptat, să te eliberezi de frică, mânie, plictiseală, prejudecată şi tot ce este disponibil sau sufleteşte la-ndemână. Pentru că poezia lui Vasile Vlad nu are nevoie de cunoscut, ci de cunoaştere. Nu se citeşte cu ochiul, ea se agaţă în carne, creşte organic în creştet, într-alt umăr, dincolo de văz, înlăuntrul auzului. Dacă treci de aceste margini ale lumii palpabile, materiale, dacă străbaţi negura senzaţiilor lumeşti, atunci devii tu însuţi un mărturisitor al poeziei.
Vasile Vlad este, în libertate, la fel de marginalizat ca în dictatură. Prea puţin publicat, absent din mai toate antologiile postdecembriste, ignorat de jurii, ocolit de critici. Nominalizat fără să fie premiat. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi. Cine va da seamă de astă tăcere? Cine, înfruntând timpul, va îndrăzni să arate lumii cine este Poetul?


VASILE VLAD - Epoca noastră scăldată

Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.
În privirile ei deslușeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu era o bișniță delicată,
o boarfă adusă-n tranșee pentru uzul soioșilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morișcă pe cruci.
Nu știa să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a șansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.
Era ca un evantai prăbușit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.
Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.

Lucian Alecsa, cel care în Viaţă fiind...

Oamenii trăiesc din ce în ce mai puţin în sine, în dimensiunea spiralată a timpului, cea care construieşte spiritul, care individualizează şi înalţă. Nu încetăm a ne consuma în relaţii de tot soiul, în verbalizări fără sens, dar care răvăşesc şi păgubesc stratul fiinţial al trăirii. Pornim războaie pe care le pierdem cu preţ imens. Uneori cu preţul vieţii.

Lucian Alecsa a trăit şi timpul măsurat, lumesc, dar a cunoscut şi spirala, eonul, energia ideilor, a raţiunii lucrurilor. A creat veşnicia prin poezie, prin metaforă, dar a şi călcat printre oameni tumultuos, trecând lumea prin ascuţiş de sabie (în)cuvântată.

Nu am fost prietenă cu Lucian. Nici măcar pe Facebook. Ne-am întâlnit foarte rar în anii din urmă, ultima dată la Mihăileni, la casa bunicilor lui Enescu. Era la fel: opintit, epuizat în cuvinte, ca de fiecare dată când revolta îl împiedica să răsufle năduful deodată şi definitiv. Revoltat pe politicieni, pe şefii din Cultură, pe indolenţa tuturor celor care nu fac destul şi niciodată la timp.

Am fost colegi de redacţie, acum mai bine de 10 ani. Scria editoriale şi probabil că atunci, în acel peisaj al presei locale, era singurul care striga nestăpânit. Care ieşea din tipar. Provoca reacţii violente, aproape zilnic ajungeau în redacţie tot felul de ameninţări mai mult sau mai puţin agramate, mai mult sau mai puţin justificate.

În acei ani a picat vestea cumplită a cancerului. Un grăunte mic-mic în zona gâtului. Era îngrijorat, uşor speriat în afară, copleşit de tristeţe înlăuntru. A plecat la Bucureşti. Banii pe care îi câştiga atunci erau din editorialul pe care îl trimitea zilnic la redacţie. Nu ştia nimeni cât va dura spitalizarea, cum se va întoarce, dacă va mai scrie. Dar un lucru era clar: Lucian avea nevoie de bani, acolo unde era el boala era hapsână şi mereu flămândă de milioane, tot mai multe milioane.

Şi atunci, în acea redacţie mică, s-a întâmplat un episod la care m-am întors de multe ori, în anii ce-au urmat. Ne-am adunat într-o zi trei oameni care lucram la ziar. Eram pe vremea aceea secretar general în redacţie. A venit alături redactorul şef şi un reporter. Am stabilit să scriem pe rând, cât va fi nevoie, un editorial „semnat” de Lucian Alecsa. Să ne aşezăm în locul lui, să încercăm să fim ca el, să gândim ca el, în spiritul şi în revolta lui. Astfel, directorul ziarului nu va angaja un alt editorialist, între timp grăuntele şi-o lua lumea în cap şi Lucian Alecsa se va întoarce. Ni s-a alăturat apoi o prietenă comună, scriitoare. A scris şi ea editoriale. La sfârşitul săptămânii strângeam bani. Veneau la redacţie scriitori, prieteni. Nu prea mulţi, am constatat atunci. Cu 500.000 sau un milion (bani vechi), cum putea rupe fiecare. Lucian nu avea card. Primise unul, la plecare, care nu era al lui, iar banii îi puneam acolo. De multe ori suna. Aştepta veşti, cum e în redacţie, cine a mai scris, cum a scris. S-a întors de la Bucureşti, a scăpat de cancer, deşi lupta a fost îndelungă, chinuitoare, cu un consum sufletesc de neînchipuit. I-am fost recunoscătoare lui Lucian pentru ce am trăit atunci, pentru că ne-a determinat să lucrăm pentru aproapele. Boala lui zidea în noi, ne unise, ne adunase în noţiunea de om. De om bun.

Fără să îmi fie prieten, Lucian Alecsa îmi citea reportajele pe care le îndrăzneam la acea vreme. Uneori apăreau comentarii de la cititori. Le citeam de la cap la coadă, uneori şi de la coadă la cap. Îmi dădeau curaj. Eram la începutul vieţii mele de jurnalist, munca mea în redacţie era mai mult de lucru pe text, de cap limpede. Nu dădeam pe afară de încredere în mine în ceea ce priveşte scrisul, dimpotrivă. Chiar dacă publicasem deja o carte de poezii. Dar, chiar dacă reportajele păreau a fi citite, cât de importante erau acele gânduri de cititor pe forumul ziarului! Mai târziu am aflat că multe dintre comentarii erau postate de Lucian, sub nume diferite. Ar fi trebuit să mă ruşinez, dar nu am făcut-o. Atunci am avut nevoie de ele pentru a continua. Pentru a scrie în curaj, pentru a ajunge până aici.

Lucian Alecsa a fost prietenul multora. Şi duşmanul altora. A fost prieten mai ales cu cei care nu îşi puteau permite un duşman ca el.

Trăia într-o voluptate intelectuală a cuvântului scris, fără să epuizeze înţelesurile, fără să se înfricoşeze, ca noi toţi, de efectele dezastruoase ale strigătului. Ştim cu toţii, nu mereu avea dreptate, uneori recunoştea, şi atunci, în acele momente, ieşea la suprafaţă un Lucian vulnerabil sentimentelor umane, răvăşitoare.

Însă Lucian Alecsa trebuie aşezat, de aici înainte, în scrisul său. Trebuie privit prin ochiul cuvântului-metaforă, în mantra poeziei şi a descătuşării sale spiritual-fataliste. Scriitorul Lucian Alecsa a călcat mai toate cărările literaturii şi ale umanului. A experimentat şi înălţimile deopotrivă cu căderile în abis. Dar de acolo, din deznădejde şi din hăul purificator, mai avea încă multe a ne spune.  Ce a rămas nerostit va rămâne pitit în scrierile sale, iar noi vom desluşi atât cât ne va fi dat. După cum l-am cunoscut fiecare.

Fără să îmi fi fost prieten, Lucian Alecsa a fost acolo, în Viaţă.

Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în pace, Lucian Alecsa!

Lucian Alecsa (31 ianuarie 1954 - 5 februarie 2016)

Svetlana Aleksievici, "Dezastrul de la Cernobîl"

Am început a citi cartea Svetlanei Aleksievici într-un miez de noapte. "Dezastrul de la Cernobîl" este mult peste ceea ce a însemnat vreodată o carte. Este mai mult decât o mărturie a supravieţuitorilor. Uneori pare a fi însăşi istoria omenirii sau de la facerea lumii până la dezastru. Este despre limitele umanului, despre iubire şi moarte. Svetlana Aleksievici a primit anul trecut Premiul Nobel "pentru opera sa polifonică, memorial al suferinţei şi curajului". Suferinţă şi curaj…
În noaptea aceea am citit primul capitol fără să reuşesc să mă aşez în gând, în propriul gând. Fără să înţeleg unde mă duc paginile, pentru că atât de surprinzător este acest prim capitol, încât nu ştii dacă este omeneşte posibil să scrii astfel, darămite să trăieşti aşa ceva. Când citeşti în miez de noapte nu te mai fereşti de lacrimă. O prinzi tovarăş tocmai pentru că trebuie să spele înainte-ţi, ca să mai încapă cuvinte. Este cutremurător, dar nu ştii ce e mai puternic dintre toate: trupul care se destramă, femeia care iubeşte, în timp ce adună carnea bărbatului ei de pe cearşafuri şi murmură: "Era tot el, şi îl iubeam, dar încă nu ştiam ce mult îl iubeam". Medicul care o alungă: "În faţa ta nu este soţul, omul pe care îl ştiai, acolo pe pat e un obiect radioactiv cu o densitate mare de contaminare". Sau pruncul femeii, care a trăit doar patru ore după naştere… Născut cu 20 de röntgen în ficat… Nataşa. Care acolo, în pântece, şi-a salvat mama. A colectat toată încărcătura radioactivă, pentru că mama se încăpăţâna să îl sărute pe omul pe care îl iubea, chiar dacă încă nu ştia ce mult îl iubea. "A fost un paratrăsnet. Aşa de mică. De mititică. Ea m-a ferit. Dar eu i-am iubit pe amândoi. Oare… Oare îţi poţi omorî iubirea? O asemenea iubire? De ce sunt alături? Dragostea şi moartea. Mereu sunt împreună". Acest prim capitol este povestea Liudmilei. 22 de pagini. Doar pentru acestea, şi Premiul Nobel era justificat. Pentru finalul poveştii. Pentru că "oamenii nu vor să audă despre moarte. Despre lucruri înfricoşătoare. Dar eu v-am povestit despre iubire. Cum am iubit eu". Liudmila, soţie de pompier.
Eroii Svetlanei Aleksievici par reconfiguraţi la o scară a lui Dumnezeu căreia noi i-am pierdut demult măsura şi rostul. Ai tendinţa să priveşti oamenii cu nume de personaje, să uiţi că au fost sau mai sunt încă vii, că au purtat pe buze cuvinte, că şi-au socotit zilele, nopţile, morţii. Cine ar putea crea asemenea personaje, ce ficţiune ar reuşi să tulbure această realitate?! Pare peste putinţă.
"Cum mă cheamă? Nu am bulletin. M-a luat miliţia. M-a bătut. "Ce hoinăreşti aşa?". "Eu nu hoinăresc, eu mă căiesc!". M-au bătut şi mai tare. M-au bătut în cap. Aşa să scrieţi: robul lui Dumnezeu Nikolai. Deja un om liber".
Aceştia sunt oamenii care au purtat cruci la Cernobîl. Oamenii care au trăit războiul nevăzut. Acolo unde lumea s-a prăbuşit şi totul s-a acoperit cu suferinţă. Acolo unde, cum spune ţăranca Anna Petrovna, "sufletul este singura fiinţă vie".
O carte care trebuie citită, răscitită, mărturisită. Pentru a înţelege viaţa şi a lupta pentru ea cât este vie!

VASILE VLAD - Şi mereu mă prefac a şti

Şi mereu mă prefac a şti
unde-i marginea. Chiar şi cu ochiul
desfăcut.

Dar, aşa cum dispare un vârtej,
uneori
dispare speranța,
şi se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lângă salcâmi jupuiți
şi chiar pe sub pământ, peste cârtițe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.

Mai au ceva să-şi spună oamenii şi în somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătând despărțirea.

O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Şi nici măcar nu ne mai astupă
o singură soartă.
La strigătul rațelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui.

Dar eu
cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
şi despre cum o întunecare feroce
mă caută.

Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite
şi ele. Tufişurile arse de praf
au fost şi ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenuşă
ajungând
am măsurat toată singurătatea.

Ţine cât mine.

"Cerneala", de Fernando Trias de Bes. Cartea care se citeşte cu inima

Tinzi să crezi că, după "Mr Gwyn", a lui Alessandro Baricco, e greu să te mai laşi absorbit de vreo carte, să te abandonezi unei idei fantastice atât de simple, atât de previzibile, dar fascinante prin puritatea suferinţei cum este "Cerneala". Cu inocenta înţelepciune a fiecărui personaj, cu deopotrivă încrederea în sine şi înlănţuirea în aproapele, cel în mâna căruia îţi încredinţezi destinul cu disperarea mistuitoare a ultimei speranţe. Şi totuşi, are ceva din aerul lui Baricco, din misterul palpabil şi seducător al lui Mr Gwyn.

"Cerneala" lui Fernando Trias de Bes este surprinzătoare şi totuşi atât de firesc alcătuită încât simţi, de la o pagină la alta, cum porii ţi se deschid unul câte unul, cum în sânge pătrunde lichidul aspru al cărţii, cum fiecare cuvânt te goleşte apoi de sens, te albeşte în fiecare filă pe care o străbaţi. Simţi toate acestea şi le accepţi fără să pui întrebări, fără să vrei să afli răspunsul înainte de vreme.

"Cerneala" este o metaforă nu pentru că te poartă sisific prin chinul facerii-de-carte, nu pentru că zdrobeşte nemilos destine şi înhaţă din fiecare personaj hălci întregi de viaţă.

"Cerneala" este o o carte-metaforă pentru că te curăţă. Te face să dai jos tot de pe tine şi să ai curaj să te purifici prin iubire (librarul), prin foc (matematicianul), să ştii când să eliberezi norii (corectorul), să joci totul pe o singură carte (tipograful), să ştii să îţi controlezi şi îţi stăpâneşti obsesiile (editorul). Şi rămâi în sine, descoperit ca o pagină albă, scrisă cu cerneala care dispare pe măsură ce citeşti, singura cerneală care explică motivul tuturor lucrurilor inexplicabile.

Pe măsură ce afli răspunsul cuvintele nu mai au rost. Taina se absoarbe precum ochiul de apă în deşertul fierbinte al plăcerii. Dar înlăuntru nu se face vid, nici întuneric. Cerneala nu dispare în neant, ea continuă privirii, se dedă inimii.

"Cerneala" este o carte scrisă cu apă. Iar povestea acestei cărţi este călătoria pe care fiecare dintre noi o facem atunci când nu mai încăpem în propriile suferinţe, când căutăm justificări în afara noastră pentru că rănile, tragediile nu au sens. Cartea lui Fernando Trias de Bes ne oferă ceea ce nu credeam că vom găsi vreodată: paginile albe în care ne aşezăm confortabil vieţile pentru ca, asumându-ni-le, să învăţăm de unde începe acceptarea.

După cartea aceasta, simplul gest de a bea apă mă copleşeşte. Ca şi cum m-aş îneca în cuvinte, dacă nu cumva mă gândesc să vânez nori. Sau poate să caut originea vieţii în picătura de ploaie, cu riscul de a sfârşi într-un fulger!

"O carte care promite imposibilul, dăruind, în joacă, lucrul cel mai important: plăcerea inimitabilă a literaturii", spune Nuria Barrios.

Şi totuşi, dincolo de toate, "Cerneala" este un elogiu adus tiparului.

"În fiecare iunie, la Mainz, în Germania, au loc sărbătorile Sfântului Ioan. Momentul culminant este pe 21 iunie, când se organizează botezul noilor tipografi. În plină Ludwigstrasse, aceştia jură credinţă profesiunii lor şi sunt botezaţi prin scufundarea într-un hârdău plin cu apă de Rin".

Sunt cunvintele cu care Fernando Trias de Bes îşi începe cartea a cărei acţiune se petrece la începutul anilor 1900, în Mainz. În acelaşi Mainz, cu jumătate de secol mai devreme, Gutenberg revoluţiona tiparul.

Nu despre înălţime scriu...

Sunt un om bun doar dacă binele îmi aparţine mie şi ţi-l ofer în dar, nu dacă îmi cerşeşti binele. Sunt un om bun doar dacă acţiunea în sine este un rezultat al propriilor reflecţii despre bine, nu o consecinţă a gesturilor pe care nu le înţeleg deplin. Nu mă consider un om bun dacă fapta mea decurge firesc din fapta aproapelui meu, el fiind cel care îşi asumă curajul, responsabilitatea, măreţia de a fi bun. Nu sunt om bun dacă fac binele din milă, din constrângere, premeditat sau cu scop.
Care este limita între ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Unde este cauza şi când apare efectul? Un om vrea ceea ce i se cuvine, dar societatea, lumea care îl are, deseori îi oferă doar ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât".
De asta meritul este efect, bucurie, împlinire. Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi, nu îl mai laşi pe Dumnezeu să te uimească, să te înfrumuseţeze.

Dar mai rămâi bun când binele e anulat de aproapele tău? Mai rămâi bun când binele se chirceşte de ruşine în viaţa aproapelui tău? Mai rămâi bun când binele tău face rău celui căruia credeai că îi vrei binele?


Uneori te zbuciumi în propriul rost precum păsările în înalt, care ştiu că popasul de aripă e imposibil atunci când dedesubt se adânceşte oceanul. Şi îţi treci viaţa zburătăcind, aşteptând un uscat dătător de talpă, să te afunzi în rădăcini de tot soiul şi mirosul.
În unele dimineţi zăreşti o palmă de pământ, îţi duci gândul spre acolo, dar seara te găseşte tot în fâlfâit de aripi, deasupra propriului ocean zgomotos de gânduri.
Şi te întrebi dacă acesta ţi-e rostul... Te întrebi dacă înaltul nu te amăgeşte şi ştii doar că ţi-e dor, dor, dor de pământ. Un pământ şi nimic mai mult.

Nu despre înălţime scriu, ci despre zădărnicia zborului când dorul de pământ te usucă.

trecere

nici un poem nu sfârşeşte brusc 

în abatorul dimineţilor închipuite
deschizi ochii 
ca şi cum ai duce pe tâmple
o dragoste frântă
material didactic pentru un tablou inexistent
nimeni nu mai ştie ora exactă a poeziei
doar uneori o locomotivă trece tăcut ca o
laudă deşartă
înmiresmat în rugăciune genunchiul adulmecă praful din trepte
pe aici, vă rog! doar aveţi grijă la streşini
chiar ieri s-au căţărat în privire ierburi păgâne
în drumul spre han o fecioară îşi despleteşte mugurii
(ca să pleci din lume trebuie să uiţi de unde vii!)
un cântec pâlpâie încordat dincolo de veşminte

palidă ca o stradelă sub ploaie
tandreţea se înfăşoară în chimono

despre strigăt ca şi cum

uneori îi simt îndărătnicia    alteori
strigătul de lup hămesit
priviri însticlate îngrămădite în spatele casei
recompun amurgul de ambră    uneori
e mai bine să urli (în şoaptă se ascund toate fricile)
îmi spuneai: din flacără se înfiripă înaltul

dirijezi ploaia spre un alt caldarâm
apoi scrii un tratat despre înapoia trăirii
şi strigi ca şi cum
şi strigi ca şi cum
în ferestre cerul ar prăbuşi candelabre

LIVIU POENARU: "Termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii. Ca o formă de "rasism ştiinţific"

"Deschid o uşă prin care trece vântul". Uşa deschisă de Liviu Poenaru nu impune limite, nu mărgineşte la "aici" şi "dincolo", nu contrariază, nu vulnerabilizează privitorul. Dimpotrivă. Dezvăluie o sensibilitate poetică, într-o notă confesivă clară, dar în graniţele unei discreţii artistice bine gestionate. Uşa lui Liviu Poenaru este fotografia. Însă dincolo de pasiune, trecând prin fotografie, am descoperit profesionistul.

Născut în Botoşani, în 1969. La 24 de ani pleacă în Elveţia, unde studiază psihologia. În Franţa, la Lyon (pentru că în Geneva nu existau profesori specializaţi), obţine doctoratul în psihanaliză. Teza a fost publicată anul trecut de Editions Universitaires Européennes, cu titlul: L'hallucinatoire de déplaisir et ses fondements. Une approche neuropsychanalytique. Astăzi activează ca psihoterapeut la Geneva, pe un proiect de creaţie a unei reviste specializate în articularea psihanalizei cu ştiinţele exacte şi mai putin exacte. Fotografia, spune Liviu Poenaru, este, şi ea, o obsesie. "Imaginile îmi permit să visez si să creez o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă. Nu am deloc pretenţia de a fi fotograf. E doar ceva instinctiv de care nu mă pot debarasa".

-Am remarcat un cuvânt care apare des în cele exprimate de dvs., libertatea. Prima dată vorbiţi despre "libertatea copilăriei", apoi despre un profesor de liceu care era "o femeie liberă care gândea cu adevărat". Şi regăsesc acest cuvânt atunci când povestiţi despre fotografie: "o lume abstractă şi suprarealistă, ceva aproape de asocierea liberă". Aţi plecat la Geneva la 24 de ani, patru ani după căderea comunismului. A fost o fugă spre libertatea de gândire, de manifestare, de "altceva" decât oferea România acelor ani?  

 -Sigur că a fost o fugă spre libertate. România acelor ani, când tocmai devenisem adult, era asociată în memoria mea cu libertatea inconştientă a adolescenţei, dar şi cu tirania dictaturii, lipsa de libertate de exprimare, umilirea oamenilor, lipsa alimentelor de bază în comerţ etc. România s-a deschis brutal şi oamenii aproape că au fugit în lume după ce au fost "închişi" ani de zile nu doar în perimetrul geografic, ci şi în perimetre culturale, spirituale etc. Era o atracţie spre libertate, dar şi o fugă de trecut. Apoi nu pot să neg atracţia faţă de bogăţia vestului, luminile care ne atrag ca pe nişte fluturi de noapte (şi care ne ard). Am înţeles mai târziu că această bogăţie, ca cea din jurul meu, e o capcană care ne face să ne pierdem umanitatea, face din noi egoişti care vor tot mai mult pe plan material. Atunci am devenit nostalgic până la durere după simplitatea aceea din copilăria şi adolescenţa mea, când nu aveam decât drumurile şi visurile.

-"Nostalgic până la durere"... Ne întoarcem la teza de doctorat cu tema "Halucinatoriul neplăcerii". Ce anume v-a determinat să studiaţi, să aprofundaţi această temă? Aţi explicat, în interviul oferit pentru letemps.ch, acest concept, vorbind despre "l’échec de la satisfaction".

-Halucinatoriul e un concept studiat deja de psihanaliză începand cu Freud, care descoperă această parte halucinatorie ca un potential permanent în fiecare individ şi care se manifestă în special în vise (care pot fi reduse la nişte halucinaţii). Acest potenţial e determinat de amintirile noastre, care ne arată drumul spre plăcere sau spre neplăcere, în functie de capitalul pe care l-am înregistrat. Ne îndrumă şi ne asigură o satisfacţie/insatisfacţie internă permanentă asigurată de activarea amintirilor şi a dorinţelor. M-a interesat subiectul pentru că nu e suficient de bine explicat în psihanaliză şi pentru că am descoperit că neuroştiinţele posedă suficiente descoperiri şi explicaţii pentru a demonstra acest fenomen. Apoi m-a interesat în particular neplăcerea, pentru originalitatea tezei, şi pentru că nimeni nu a investigat această latură a halucinatoriului. Amintirea neplăcerii, mai ales când e legată de un traumatism, se traduce implicit prin eşecul satisfacţiei şi neputinţa în a crea satisfacţia pentru că nu există în prealabil în memorie şi deci nu există acele elemente care ne îndrumă - prin urmare psihicul e pierdut şi se pierde în repetiţia la infinit a insatisfacţiei. "Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale..."

-Dacă ar fi să adaptaţi la o societate, cea a zilelor noastre (poate chiar din România), cum aţi descrie manifestările "hallucinatoire de déplaisir"?

-Cum se aplică societăţii actuale? E greu de spus, la nivel societal. Trecutul e determinant, cum spuneam, ceea ce impune un fel de compulsie de repetiţie care e cu atât mai impresionantă şi mai sterilă cu cât trauma a fost mai violentă. Mi-e uneori teamă de raportul cu tehnologiile şi lumea virtuală în care creşte noua generaţie şi care nu memorizează suficient raportul corporal cu semenii, cel care e sursa unei satisfacţii autentice şi profunde. Mă întreb ce va deveni o lume bazată doar pe satisfacţii virtuale...

-Este posibil - ca să rămânem în acest registru neuropsihanalitic - ca noua generaţie despre care vorbiţi să se alimenteze mai târziu de la această sursă virtuală? Amintirile, dorinţele, satisfacţiile adultului de mâine să fie consecinţe ale experienţelor virtuale, ale acestor jocuri sau insatisfacţii, în lipsa, cum spuneaţi, a raportului corporal cu semenii?

-Silicon Valley si Google sunt foarte interesaţi de acest viitor construit în jurul dependenţei de internet...

-Din experienţa dvs., ca terapeut, care sunt cele mai grave manifestări care ar putea apărea drept consecinţă a dependenţei de lumea virtuală? 
 
-Consecintele apar deja sub forma unor personalităţi care devin din ce în ce mai narcisice - neavând o referinţă exterioară suficient de satisfăcătoare, singura referinţă la dispozitie este sinele. Doar că sinele, fără aportul semenilor, a "celuilalt" într-un sens generic, e un sine incomplet care e supus fără voia lui unei căutări a plăcerii care nu poate fi găsită, sau nu suficient; această configuratie duce la autodistrugere sau la tentative de calmare cu ajutorul drogurilor, a alcoolului, a medicamentelor, a sportului etc., care sunt solutii provizorii ce duc, şi ele, la autodistrugere pe termen lung. Să nu uităm: consumul de psihotroape (anxiolitice, somnifere, antidepresoare, antiepileptice) devine exponenţial; mai recent aflăm că sunt administrate din ce în ce mai mult (mai ales în America) copiilor de mai putin de 2 ani.

-Inteligenţa emoţională este un termen tot mai des întâlnit nu doar în literatura de specialitate, ci mai ales în discursurile pe teme educaţionale. Care este ponderea reală (păstrând în discuţie şi în prim-plan mediul şcolar) a inteligenţei emoţionale în raport cu inteligenţa măsurată prin coeficientul intelectual (celebrul IQ!)?

- Termenii aceştia de inteligenţă nu sunt chiar specialitatea mea; termenul de inteligenţă dezvăluie o tentativă de a clasifica oamenii, de a le da note, de a-i include sau de a-i exclude. Ca o formă de "rasism ştiinţific", ce răspunde cererilor unei societăţi interesate de performanţele şi de capacităţile indivizilor. În perspectiva mea, exclud din start aceste clasificări. Fiecare om are istoria lui care i-a modelat inteligenţa în funcţie de stimulări şi de stările emoţionale care l-au marcat; deci poate fi competent într-un domeniu şi mai puţin competent în altul.   Deci personal mi-e greu să ponderez, considerând că orice clasare poate fi periculoasă. Ca atunci când se anunţă unui pacient un diagnostic în medicina somatică sau în psihiatrie. Termenii diagnostici, mai ales dacă fac referire la boli foarte grave, pot avea efecte devastatoare; a anunţa sau nu un diagnostic rămâne un demers controversat în domeniul medicinei. Atunci când sunt dificultăţi recunoscute, şi un test permite de a nuanţa măsurile terapeutice sau educative care trebuie luate, demersul poate fi util, cu condiţia ca un profesionist să interpreteze cu claritate rezultatele şi să le relativizeze.

-Vorbiţi, în acelaşi interviu, despre povestea a două surori care sunt de multă vreme inamice: prima priveşte spiritul, a doua creierul.  Cât de important este să cunoaştem, să ne "împrietenim" cu aceste două "surori" ce coexistă în fiecare dintre noi şi să încheiem un armistiţiu, dacă nu chiar să facem pace între spirit şi creier? Unde greşim? Unde eşuăm?

-Când omul a hotărât să se distanţeze de obscurantismul religios şi magic pentru a dezvolta ştiinţele, cunoaşterea lumii (materiale în special) cu ajutorul probelor care au decis ce e adevărat şi ce nu e, creând un fel de normă de funcţionare a societăţii, atunci a comis prima greşeală. Această separaţie a fizicului şi a metafizicului a dus, în secolul XX, la tirania exersată de ştiinţe care şi-au impus legile şi descoperirile ca fiind unice şi universale. Doar că ştiinţa depinde de context, de societate, de politică şi de temporalitate (contextul istoric). În ultimele decenii, ştiinţa e determinată de finanţarea de către multinaţionale, fapt care duce mai ales la dezvoltarea tehnologiei. Toată această financiarizare a vieţii (care duce la distrugerea planetei, subiectul a fost foarte dezvoltat în ultimul timp cu privire la încălzirea climatică) se face în detrimentul metafizicului, care nu poate fi comercializat şi care nu interesează multinaţionalele; e chiar un pericol în dinamica lor.
Lumea actuală, mai ales cea occidentală, este divizată, ca în politică, între cei care cred doar în fizic şi cei care cred doar în metafizic. Doar că spiritele lucide, chiar ştiinţifice, au înţeles că aspectele fizice nu sunt suficiente pentru înţelegerea lumii şi pentru binele omului. Apoi, un automobil e un automobil; are legile lui fizice, dar nu e deloc interesant din punct de vedere metafizic, care e una dintre preocupările esenţiale ale umanului atâta timp cât gândirea posedă aspecte metafizice. Pentru o înţelegere completă a complexităţii umanului cred că avem nevoie de ambele aspecte. Şi să nu aruncăm bebeluşul cu tot cu apa din cadă: ştiinţele au făcut descoperiri foarte interesante şi pasionante, şi din acest motiv am decis să mă preocup de articulaţia psihanaliză-ştiinţe. Psihanaliza a refuzat mult timp acest dialog, creând un fel de dogmatism care are, şi el, limitele lui. Errare humanum est şi rătăcirea face parte din etimologia halucinaţiei...
Deci greşim de mult şi poate că e vorba de o dilemă umană (antropologică) ce ne face să fugim dintr-o parte într-alta (în funcţie de ideile predominante) crezând că de partea cealaltă va fi mai bine. Sunt însă convins că apogeul atins recent de ştiinţe contribuie la această dezbinare care devine chiar periculoasă. Se poate merge şi mai departe, cu referire la prima eroare. Nu Adam şi Eva au comis prima eroare prin tentativa lor de cunoaştere? Apoi istoria omului nu a fost decât o înlănţuire de greşeli/păcate datorate cunoaşterii.

-Nu pot irosi oportunitatea acestui dialog şi vă invit să poposim în preajma unei poveşti care a făcut istorie în lumea artei suprarealiste şi nu numai. Este vorba despre pictorul român Victor Brauner (născut la Piatra Neamţ), cel care pictase un autoportret în care se reprezentase cu un ochi scos (cred că dreptul), lucrarea fiind denumită chiar "Autoportret cu ochiul scos" (1931). În anul 1938, aflat la Paris, Victor Brauner încearcă să aplaneze o ceartă dintre pictorii Oscar Dominguez şi Esteban Frances, românul fiind lovit de către Oscar cu un pahar în ochiul stâng, incident în urma căruia Victor Brauner rămâne mutilat pe viaţă. Cum ar interpreta un psihanalist această întâmplare, mai ales că sunteţi şi un “practicant al suprarealismului?

-Episodul Victor Brauner e greu de analizat. În primul rând pentru că nu totul poate fi interpretabil prin prisma psihanalizei. Poate că ce a urmat a fost doar o întâmplare. Dacă mă hazardez spre o interpretare, aş zice că deformarea imaginii de sine pe care Brauner o percepea în 1931, prin intermediul autoportretului, a fost efectiv realizată de Dominguez, ca şi cum unul ar fi delegat celuilalt fantasma lui. Un fel de comunicare incoştientă transmisă şi prin faptul că, poate, Dominguez era la curent cu lucrarea lui Braun din 1931. O realizare traumatică, cert. Repetiţia unui traumatism din istoria inconştientă a lui Brauner, care l-a adus să se figureze fără un ochi în 1931?

-Fotografia. Din nou, în căutarea libertăţii, a creaţiei eliberatoare. Mi-aş permite să observ că fotografia  dvs. vă conferă o anume detaşare (poate că nu vă expune atât de mult cum ar face-o pictura sau literatura suprarealistă), dar deschide drumuri neaşteptate. Dinspre interior spre exterior, dinspre afară spre înlăuntrul, în funcţie de privitor. "E ceva instinctiv, de care nu mă pot debarasa", spuneţi. Cum vă consideraţi a fi: un fotograf psihanalist sau un psihanalist care lucrează cu imaginea, cu simbolul şi înţelesurile sale? Cum parcurgeţi de obicei acest drum?

-În primul rând, nu mă consider fotograf. Dar să zicem că sunt. Poate mai degrabă un fotograf psihanalist, pentru că instinctiv fiind, nu caut un simbol particular. Deschid o uşă prin care trece vântul, asa cum se deschide inconştientul cu asocierea liberă. Mă interesează în special ruptura limbajului standardizat. Limbajurile au codurile lor, logica lor: o frază trebuie să aibă un subiect, un verb, un predicat. Arta are şi ea limbajul ei (deşi e cea mai deschisă experimentării) şi oamenii în general se aşteaptă la o anumită logică într-o imagine, de preferinţă cu aspecte formale recognoscibile. Lacan, care se voia psihanalist (dar a fost mai mult un one man show decât psihanalist) considera că inconştientul e structurat ca un limbaj. Nu cred.
Inconştientul e un amalgam, cu plasticitatea lui, cu nivelurile lui. La nivelul cel mai superior totul e organizat, dar cu cât mergem mai în profunzime totul se dezorganizează. Această dezorganizare mi se pare fascinantă, mai ales prin dinamica ei, care e munca psihanalistului. În general, când propun o imagine încerc o conexiune cu acest inconştient, al meu şi al spectatorului. Orice om are dezorganizarea lui, şi fiecare o ştie în intimitatea lui; doar societatea ne obligă să ne organizăm în funcţie de context şi de moment. Freud spunea că omul nu e stăpân în casa lui tocmai pentru a reda această dublă dinamică pe care o avem toţi; voia în special să spună că suntem determinaţi de inconştientul nostru şi nu de voinţa noastră conştientă.

-Aţi ales să faceţi studiile în Elveţia, doctoratul în Franţa. Acum, după aceşti ani, vă vedeţi profesând în România? Este diferită percepţia pe care o au românii faţă de acest domeniu?

-Este visul meu să profesez în România; doar că mă reţine un anume confort cu care m-am obişnuit aici. În orice caz, am văzut şi iarna asta (am fost la Lugoj şi la Bucureşti) că multă lume are nevoie de o psihoterapie şi că oamenii sunt foarte deschişi.

-Aveţi relaţii cu profesionişti din România?

-Nu am relaţii cu profesionişti din România; ştiu doar că psihanaliza e destul de dezvoltată şi că Societatea română de psihanaliză este foarte la curent cu ce se întâmplă în lume.

-La finalul acestui interviu vă propun să ne întoarcem la Botoşani. Când aţi revăzut oraşul, după 93, şi care a fost impactul acestei revederi?

-M-am întors la Botoşani în 2006 şi în 2009. În 2006 a fost o urgenţă legată de obţinerea unui paşaport. În 2009 am plecat cu o maşină din Bucureşti, străbătând Moldova pe la Buzău, Bacău, Paşcani, Iaşi. Şi cu cât avansam spre nord cu atât se crea în mine sentimentul că vin din cea mai frumoasă regiune din lume. M-am topit total în contactul cu acel capăt de lume care se deschidea spre un est ce scăpa logicii capitaliste cu care mă confrunt de ani. A fost o redescoperire şi o îndrăgostire après-coup care mă obsedează şi a devenit pentru mine un ideal de viaţă. Compulsia de repetiţie?

-Ce vă lipseşte (v-a lipsit) cel mai mult de acasă?

-În fantasmele mele merg pe străzile Botoşaniului până la epuizare, străbat cartierul lipovenesc de pe lângă Parcul Tineretului, merg pe strada Popa Şapcă spre Cimitirul Eternitatea până la pădurea Rediu, revin pe strada Petru Rareş spre Bulevardul Eminescu (sau mai degrabă pe străzile lăturalnice, să pot să văd casele şi grădinile) străbat bulevardul şi Parcul Eminescu şi cobor pe Unirii să arunc un ochi la cinematograf şi la teatru, care mi-au deschis o altă lume, plec să savurez casele Centrului Vechi, apoi o iau iar de la capăt. Sau plec pe jos la Ipoteşti să-mi mai recit: "Ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt, cu crengile la pământ?" Asta îmi lipseşte. Şi oamenii care mi-au dat simplitatea, generozitatea şi inteligenţa lor.

VASILE ZETU - "Pentru cine luntraşi ai văzduhului suntem?"

Un parcimonios al cuvântului, dar de o forţă sugestivă aparte, Vasile Zetu îşi construieşte poemele sculptând sensurile până la simbol. Astfel că, la limita haiku-ului uneori, dar fără structura complexă a acestui gen literar, păstrând însă nota iniţiatică, poemele lui Vasile Zetu îşi păstreaza puritatea şi respiratia profundă a unui haiku.

Bine conturat în literatura ultimelor decenii, poetul transcende lumea exterioară dezertând astfel din realul cotidian, pentru a-şi face loc într-un spaţiu ideatic, transfigurat, dar bine poziţionat in raport cu spiritul şi starea poemelor sale. O esenţă poetica pură, concentrată într-o zonă a trăirilor discrete, dar solare şi vizionare, de o solemnitate cuminte, un poet modern fără a fi modernist în sensul clar al curentului, Vasile Zetu manifestă launtric o geografie poetică aparte, un mister lipsit de ocultism sau umbre.  

Vasile Zetu, născut pe 17 ianuarie 1949, în localitatea Dersca, judeţul Botosani, este unul dintre cei mai discreţi poeţi ai generaţiei sale. Trăitor în munţii Bucovinei şi, de zeci de ani, învătător la Crucea, în judeţul Suceava.

Chiar dacă a debutat tarziu, volumele sale de versuri au cucerit critica literară, iar premiile obţinute nu au făcut decât să confirme valoarea poemelor semnate de Vasile Zetu.

Volumul de debut al lui Vasile Zetu este "Roua lăuntrică (psalmi)", ediţie bilingvă, română şi franceză, apărut la Editura Cuvântul nostru, Suceava, 1998, volum ce a obţinut Premiul pentru debut al Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi Premiul Gavril Rotică la Festivalul de literatură Magda Isanos – Eusebiu Camilar, Suceava, 1999.  În anul 2000, la Editura Augusta, din Timişoara, publică volumul "Umbra sufletului", obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor şi Jurnaliştilor din Bucovina, 2001, Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei, 2001, precum şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2002.

Peste numai un an, lui Vasile Zetu îi apare volumul de poeme "Siaj pe o lacrimă", la aceeaşi Editura Augusta din Timişoara, carte distinsă cu Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2004.

În 2007, apare volumul "Sub un maldăr de lună", la Editura Conta din Piatra Neamţ, carte premiată în anul următor cu Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni.  Anul 2011 îi aduce "Turnirul cu melci (antologie; Cluj-Napoca: Dacia XXI).

Este membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni din 2001, şi al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, dar şi membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţinutul Dornelor.

O CARTE-EVENIMENT: "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României"

Într-o lume tot mai puţin academică sub aspectul obiectivităţii şi al informaţiei ca sursă şi resursă de cercetare, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României", a prof.dr. George Ene, este un instrument necesar, obligatoriu chiar, pentru evaluarea corectă, din punct de vedere istoric, politic şi diplomatic, a contextului în care s-au derulat evenimente ce aveau să conducă la importante decizii privind soarta popoarelor şi, implicit, a României. 

La începutul anului 2014, în preajma aniversării a 164 de ani de la naşterea, la Botoşani, a poetului Mihai Eminescu, a apărut la Editura Eikon (director Valentin Ajder), sub semnătura lui George Ene, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României".

O carte-document de valoare excepţională, nu doar prin prisma elementelor inedite prezentate sau a minuţiozităţii cu care au fost parcurse aspecte doar tangenţial abordate până astăzi, ci mai ales având în vedere elaborarea, ca produs final, a unui adevărat "raport de ţară" pornind de la problematica securităţii şi siguranţei României în secolul al XIX-lea, în viziunea jurnalistului Mihai Eminescu.

Într-o prezentare grafică de excepţie, volumul ajuns la 479 de pagini a fost, la origine, lucrarea de doctorat susţinută de către prof. dr. George Ene în cadrul Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, lucrare pe care autorul a extins-o ulterior, nu doar în timp, ci şi ca spaţiu de cercetare.

"Structura ei a urmărit proiectarea şi reconstituirea, într-o viziune modernă, a problematicii de securitate şi siguranţă a României pe principalele vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări existente în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reflectate în publicistică, în jurnalul şi în corespondenţa lui Eminescu", spune autorul cărţii. Lucrarea, care a fost lansată până acum în numeroase medii mai mult sau mai puţin academice, a beneficiat de o primire entuziastă din partea cercetătorilor, a universitarilor, dar şi a criticii de specialitate, volumul fiind considerat un excelent instrument de lucru, dar şi un depozitar al activităţii desfăşurate în câmpul jurnalistic de poetul Mihai Eminescu.

Poate că cel mai valoros aspect de care autorul cărţii s-a folosit cu măsură şi decenţă profesională este spiritul echidistant în construirea lucrării, George Ene înscriindu-se, astfel, în nota obiectivă şi aproape rigidă, din punct de vedere informaţional, pe care o regăsim în articolele ce poartă semnătura lui Eminescu. Expunându-se public şi politic contextului tulbure al României acelor ani, Eminescu a fost nevoit să adopte poziţii bazate pe date exacte, informaţii verificate şi verificabile, ceea ce a condus la asumarea articolelor şi a consecinţelor acestora. De aceea, cartea lui George Ene acoperă un gol în bibliografia lui Eminescu, volumul având un rol esenţial în înţelegerea deplină a personalităţii jurnalistului de marcă născut la Botoşani.

"Este o carte de analiză politică, de analiză sociologică, de analiză juridică, de analiză din perspectiva ştiinţelor ţinând de domeniul apărării, o carte în care am încercat să fac proiecţii asupra operei lui Eminescu prin raportare la Constituţia României de la 1866, prin raportare la legi organice şi legi speciale din perioada respectivă", a mărturisit prof.dr. George Ene.

Redactor şi apoi redactor-şef al cotidianului "Timpul", Eminescu se dovedeştre a fi un lucid observator al contextului politico-diplomatic în care se afla România, dar sesizează, la fel de obiectiv, incapacitatea care caracterizează structurile de guvernare. "Militantismul său (al lui Eminescu, nota red.), asimilat  uneori interesat naţionalismului, se dovedeşte a fi o manifestare de suprareacţie a gazetarului la măsurile active ale Rusiei, Austro-Ungariei, Germaniei şi Franţei, vizând menţinerea României sub protectorat sau în sfera lor de influenţă", spune George Ene.

Cartea justifică pe deplin "trebuinţa" de Eminescu în reedificarea noastră ca naţiune, ca oameni ai prezentului şi viitorului, spune şi prof. univ. dr. Dan Banciu.

Simpla parcurgere a temelor abordate în carte ne oferă o primă dimensiune a problematicii expuse de autor: contextul social-politic al epocii, infracţiuni la siguranţa naţională, asasinatul politic, mişcarea socialistă, comunistă şi nihilistă, fenomenul corupţiei, sub scutul orotodoxiei, serviciile secrete, identificarea şi combaterea unor acţiuni antiromâneşti etc.

Într-o lume tot mai puţin academică sub aspectul obiectivităţii şi al informaţiei ca sursă şi resursă de cercetare, cartea "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României", a prof.dr. George Ene, este un instrument necesar, obligatoriu chiar, pentru evaluarea corectă, din punct de vedere istoric, politic şi diplomatic, a contextului în care s-au derulat evenimente ce aveau să conducă la importante decizii privind soarta popoarelor şi, implicit, a României.

Autorul iese, prin acest volum, din sfera uşor patetică, voit naţionalistă atunci când s-a dorit situarea lui Eminescu într-o zonă a entuziasmului românesc, şi îl aşază definitiv în rigoarea ştiinţifică, în contextul agitat, controversat, contestat chiar, al timpului căruia Eminescu i-a fost martor, dar şi al celui cu mult înainte.

Desigur, George Ene nu se dezice de discursul deseori emoţional al jurnalistului, entuziast sau voit umbros, toate aceste aspecte făcând parte din personalitatea celui care s-a dovedit a fi nu doar un excelent observator al problemelor de politică internă şi externă, ci şi un om extrem de capabil în a aborda adecvat şi corect subtilităţile acestora. "Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României" este o carte care se anunţă a fi un reper în studierea operei eminesciene, în integralitatea ei, adăugând contribuţiilor anterioare o anume complexitate şi o excelentă analiză pe text, fără a indica direcţii, fără a impune supoziţii sau a strecura concluzii.