Corupere pentru a corupe!

Suntem invadaţi de o lume nouă, pentru care credem că suntem pregătiţi. Dar ne-am întrebat vreodată care este preţul ce ni se va cere? Şti-vom ce să facem cu aceste noi "cuceriri", ne vor împlini ele sufletele, vom rămâne întregi şi împăcaţi în propriul gând?

Ce a rămas din România de la 1918? Anul trecut a fost marcat de câteva evenimente ce vor rămâne consemnate în paginile viitoarelor istorii. Disputa privind ora de religie în şcoală, cu dezbateri ample în toate mediile sociale, adoptarea şi promulgarea, de către preşedintele României, a Legii 217 din 2015, supranumită şi Legea antilegionară, cea care ni-i interzice pe Ţuţea, pe Nae Ionescu, pe Eliade sau Radu Gyr. Tragedia din Clubul Colectiv, în urma căreia au murit 60 de tineri şi care a răscolit cenuşa revoltaţilor împotriva Bisericii. O tragedie care a condus la schimbarea Guvernului, un guvern a cărui preocupare, la doar câteva zile de la instalare, este... educaţia sexuală a copiilor în şcoli. Nu ne-am fi oprit asupra acestor aspecte dacă nu am fi regăsit cele de mai sus într-o serie de reglementări ce par desprinse din cele ce trăim şi auzim în fiecare zi.
Iată:

1. Crearea infracţiunii de "rasism". 2. Continua schimbare pentru a crea confuzie generală. 3. Informarea copiilor, în sistemul educaţional, asupra aspectelor ce ţin de sex şi homosexualitate. 4. Subminarea autorităţii şcolilor şi a profesorilor. 5. Imigraţia intensă cu scopul de a distruge identitatea naţională. 6. Promovarea consumului excesiv de alcool. 7. Golirea bisericilor. 8. Un sistem juridic nesigur, duplicitar fatţă de victimele infracţiunilor. 9. Dependenţa de stat şi de alocaţiile de stat. 10. Controlul şi tăcerea mass-media. 11. Încurajarea distrugerii familiei. 

Să recitim cu luciditate, cu proprie măsură şi judecată. Pentru că aceste recomandări, parcă decupate din realitatea prezentului nostru, au fost trasate în anii 20 ai secolului trecut şi aparţin Şcolii de la Frankfurt, în fond o grupare formată din câţiva intelectuali ai vremii al căror unic scop era instaurarea marxismului cultural. Toate aceste recomandări sunt, în fapt, componente ale viitoarei "corectitudini politice", o formă de ideologie perversă, dar prezentă în discursurile anumitor categorii sociale, cele cu tendinţe hegemonice clare. 

În spaţiul românesc, însă, punctele enumerate mai sus nu creează niciun fel de panică, nu determină reacţii opozante, iar acolo unde criticile sunt prezente ele sunt imediat anihilate prin atacuri la credinţă, la tradiţie, la valori considerate distructive şi perimate. 

Corupere pentru a corupe! 

Am început, aşadar, acest material cu ceea ce este esenţial în teoria Şcolii de la Frankfurt, sintetizată de Timothy Matthews, în studiul său "The Frankfurt School: Conspiracy to corrupt" (Şcoala de la Frankfurt: Corupere pentru a corupe), realizat în 2009 şi publicat de Catholic Insight. 

Să recitim cele 11 "recomandări". Fac parte din realitatea românească. Enunţate în urmă cu un secol, ele sunt astăzi mai aproape ca niciodată. Sunt, în mare parte, prezente în societatea în care trăim, în familia noastră, în şcolile noastre, în bisericile, în instituţiile noastre, la locul de muncă, pe reţelele de socializare. România devine, pe zi ce trece, un stat "politic corect". 

De ce atât de uşor îşi face loc această ideologie în spaţiul românesc? De ce atât de puţine voci reuşesc să acopere corul susţinătorilor noului marxism cultural? Să fie oare o continuare a liniei obediente trasate timp de 45 de ani de comunism? Să fim oare atât de incapabili de a ne rupe de vechile tare comunistoid-schizofrenice încât să primim astăzi fără revoltă o atât de perversă nouă şi revoluţionară "realitate"? 

Ideologiile, în vremurile de demult sau de aproape, s-au bazat în primul rând pe manipularea maselor, în special a celor de jos. Am trăit un tip de ideologie, cea a marxismului economic, tradus decenii la rând prin noţiunea de comunism răsăritean, "varianta hard a revoluţionalismului marxism", după cum îl numeşte Răzvan Codrescu. Un sistem care a făcut 100 de milioane de victime în întreg spaţiul comunist, "faţă de cele şase milioane din Holocaust", mai adaugă scriitorul Răzvan Codrescu. 

De ce este important să vorbim astăzi despre corectitudinea politică? De ce este grabnic necesar să identificăm sursele şi resursele acestor noi ideologii care îşi fac loc şi ocupă tot mai spaţiu în realitatea românească?

Pentru că ele nu sunt întâmplătoare, pentru că nu sunt emanaţii fireşti ale tradiţiei şi valorilor româneşti.

Pentru că provin dintr-o ideologie menită să distrugă, să anihileze, să producă anarhie şi o nouă formă de stăpânire, mult mai perfidă şi mult mai periculoasă decât comunismul.  Lipsa unei legi a lustraţiei, sărăcirea continuă a populaţiei, bulversarea sistemului educaţional şi degradarea stării de sănătate a populaţiei au făcut ca românii să poarte în spate, la un sfert de secol de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, sechele ale comunismului, forme absconse ale ideologiilor de până în 1989. Aici îşi fac loc noile teorii bazate, în special, pe ateism şi toate consecinţele sale agresive.  

Ce urmăreau corifeii şcolii de la Frankfurt, ce vor continuarii lor astăzi?

Răsturnarea lumii vechi, distrugerea tradiţiei, instaurarea unei forme de manipulare lipsită de violenţă, chiar blândă, dar cu repercusiuni mult mai vizibile şi mai rapide decât cele reuşite de comunism. Şi asta pentru că, de cele mai multe ori, lipseşte opoziţia la schimbarea care ni se impune, o schimbare care implică, de fapt, modificarea întregii mentalităţi. "E o formă de manipulare cu alte mijloace, mai blânde, dar la fel de dizolvante, poate mai primejdioase. Prin formele dure, ştiai să te fereşti de comunism. În această nouă formă ajungi să gândeşti în virtutea lor aproape fără să îţi dai seama. Uniformizare la nivelul de jos. Egal de săraci, egal de proşti", spune cât se poate de categoric Răzvan Codrescu.

Să nu uităm că Georg Lukacs, fiul unui bancher evreu ungur (şi cel care a pregătit Şcoala de la Frankfurt şi termenii corectitudinii politice), a promovat în Ungaria, în anii 20, un program radical de educaţie sexuală în şcoli, componentele acestuia fiind iubirea liberă, natura arhaică a codului familiei, caracterul demodat al monogamiei, irelevanţa religiei. Ceea ce s-a numit, şi termenul a ajuns până astăzi, drept "terorism cultural". Din nou: sună cunoscut?

Aceste principii au stat la baza formării, în anii ce au urmat, Şcolii de la Frankfurt, o grupare fără personallitate juridică, instituţională, dar care a marcat puternic întreg secolul trecut şi pare să îşi atingă pe deplin apogeul în acest secol, prin ceea ce se numeşte "corectitudine politică", cu tot ceea ce acest termen a târât după el: libertinajul sexual, explozia mişcărilor feministe, a minorităţilor sexuale etc., cu cea mai gravă consecinţă, cea a distrugerii credinţei şi a familiei creştine, care devine astfel incorectă politic şi sursa tuturor impedimentelor care stau în calea dezvoltării omului nou, a adevăratei modernizări socio-culturale, cu adversarul ei direct şi declarat: biserica.

De aici până la suprimarea libertăţii de opinie nu mai este decât un pas, de aici până la controlul gândului mai este foarte puţin. De fapt, se şi întâmplă...

Care este soluţia? Una ar fi cea a reacţiilor, a rezistenţelor personale, cum se dovedeşte a fi cea de mai sus. Dar mai ales trezirea opiniei publice, păstrarea valorilor tari, a educaţiei sănătoase. "Trezirea opiniei publice de jos în sus, dacă nu se va petrece, omenirea nu mai are nicio şansă. Şcoala are un rol important. Germenii ideologiei se aruncă în spaţiul şcolii, se promovează ideea de educaţie sexuală la copii foarte mici, se vorbeşte doar despre respectul de sine, despre venerarea sinelui, nu şi despre rafinarea sinelui. Vedem şi acţiunea antireligie în şcoli, iar agresiunile vor continua, există riscul ca schimbările să se impună cu forţa într-un final", atrage atenţia scriitorul Răzvan Codrescu într-un interviu.

Să nu pierdem din vedere că, rămânând în amorţire, peste un timp nu vom mai avea nici istorie, nici mândrie, nu vom mai fi un popor, ci o populaţie de indivizi. Tot mai multe voci atrag atenţia asupra a ceea ce se petrece astăzi în lume. Una este cea a lui Raymond V. Raehn, dar să privim şi spre William S. Lind sau, la noi, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Răzvan Codrescu. "Cel puţin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor. Cu certitudine, acţiunea Şcolii de la Frankfurt nu se încheie în anii ’60, ea continuă şi în prezent, cu precădere în domeniul educaţional", rosteşte foarte edificator Raymond V. Raehn.

Este de ajuns să privim în jur, să urmărim programele TV şi ziarele de tot felul. Astăzi vedem spectacole gay, mâine o nuntă între doi taţi având alături un copil care va avea dreptul să aleagă singur dacă este băieţel sau fetiţă. Nu avem voie să ne cinstim sfinţii, nu mai ştim să ne alegem oameni destoinici pentru a ne conduce. Să scoatem icoanele din şcoli, bătrânii din biserici, mamele de lângă prunci. Să umplem crâşmele, să mâncăm chimicale, să otrăvim câmpurile, să pustiim grădinile. Şi nu, nu este alegerea noastră, sunt planurile lor. Vechi şi iarăşi noi.

NICOLAE CORLAT, "Îngerii vin când nu-i chemi"

Poetul Nicolae Corlat a publicat, în Colecţia Cantos a Editurii Junimea din Iaşi, volumul de versuri "Îngerii vin când nu-i chemi". În cei aproape 20 de ani de la debut (1997, "Grădina cu zaruri", Editura Axa), poezia lui Nicolae Corlat a cunoscut "Bucuria" (Editura Dacia, 2002) şi a experimentat tulburătoarea incertitudine a fiinţei ("Veţi crede că nici nu exist", Editura Timpul, 2004). După o îndelungă tăcere, în 2011 ne surprinde cu "Vindecătorul de umbre" (Editura Tipo Moldova).

"Îngerii vin când nu-i chemi" este o carte "care se reţine pe primul raft al poeziei noastre de azi", spune Ion Holban în prefaţa cărţii.

Nicolae Corlat trăieşte la limita senzaţiilor spectaculare, nu de puţine ori asistăm în poezia sa la un ritual al exteriorizării profunde, solemne. Un poet al fantasmelor fiinţiale, un creator al imaginilor suprarealiste, care se consumă, însă, pe un tărâm purificator, într-o poezie "marcat simbolică", după cum o caracterizează Ion Holban.

O poezie care se confruntă cu moartea, dar nu spre a o învinge, ci mai degrabă într-o complicitate şi o reciprocitate  a sentimentelor: "mă plec morţii/ ca în faţa zidului din care n-a ieşit încă soarele" (prima zi). Cuvântul devine vehicul în marea călătorie: "mormânt e gândul ce coboară mii de trepte" (grota zeului), o călătorie care nu înseamnă renunţare, ci reinstaurarea ceremonioasă a Vieţii: "dar tu ştii/ ce nu te poate ucide te dăruie sorţii" (voi scrie 100 de poeme), pentru ca în final să producă "o moarte/ mai lentă/ şi mai pe plăcerea celorlalţi" (voi scrie 100 de poeme). 

Moartea devine, la Nicolae Corlat, o stare de graţie. Prin moarte poetul se dăruieşte, chiar dacă o face interiorizând paradisiac sinele, într-o solemnitate pe care însuşi o declamă: "în mine însumi mă strecor/ las lucrurile afară şi viaţa netrăită o las vouă" (cum nu vii). Nici tristeţea metafizică: "plângi, suflete, să se-aştearnă lumina" (pasărea Thoth), nici tăcerea care "se-ntoarce-n cuvinte" (tablou cu înger şi nimfe), nici "Dumnezeul meu care mă desfaci şi mă împarţi/ în mii de fărâme/ pentru hrana păsării" (voi scrie 100 de poeme), nu îl recompun în spaţiul concret al vieţii, nu îl determină să părăsească avatarurile lăuntrice ale conştiinţei poetice.

Chiar dacă nu scrie o "lirică a sentimentului religios" Ion Holban observă la Nicolae Corlat "un aer de religiozitate" care "învăluie poezia". Or, în doctrina creştină, aerul este un element fin, este cauza respiraţiei şi a vorbirii, este limpede şi transparent. Mai greu decât focul şi mai uşor decât pământul şi apa. …"se-ntorc/ vânturi de august după schimbarea la faţă" (memento), scrie poetul purtând în abis "cuvintele nespuse şi taina iertării" (memento).  Rugăciunea se rosteşte în aceeaşi trăire lăuntrică,  dar bine ancorată în lumescul fiinţial, cu al său întuneric sufletesc: "în timp ce caut nemurirea în lumea interioară/ prin întuneric bâjbâi să-l aflu pe Dumnezeu" (voi scrie 100 de poeme).   

Chiar şi întoarcerea în lumea reală se manifestă tot în imaginar, poetul fiind prin excelenţă ceea ce dr. Ruth Richards denumea, în lucrarea sa "Four Ps of Creativity", a fi o "personalitate creatoare". Astfel, întâlnim la autorul volumului "Îngerii vin când nu-i chemi” cei patru P ai lui Ruth, şi anume: persoana creatoare, presiunea mediului care favorizează creativitatea, procesul creator şi produsul creator, la care se adaugă o – exagerată uneori – sensibilitate estetică modelată prin metaforă, cea care se află, de altfel, la baza tuturor percepţiilor profund poetice.

De aceea lumea lăuntrică, lumea cuvântului, a metaforei, devine infinit mai fascinantă decât orice percepţie materială. Prin poezie, uzitând de un bogat intrumentar al imagisticii, Nicolae Corlat este capabil să sfărâme convenţionalul, să contorsioneze căile bătătorite ale gândirii, să înmiresmeze rutina, pentru ca în final să surprindă printr-o completă eliberare  de tot ce înseamnă carnal, material. Rezultă o dematerializare dimpreună cu poezia, poetul ne arată în final un corp "gol înfăşurat în propria-i pulbere" (tablou cu înger şi nimfe). Şi parcă nimic nu îi reuşeşte mai bine lui Nicolae Corlat în acest recent volum ca starea de imponderabilitate a cuvântului viat, a gândului rostit. O dematerializare care redefineşte carnalul, care recompune fiinţa primordială, liberă şi eliberatoare. …"în tine sunt doi,/ se risipesc în aer/ cum ai cerne văzduhul în absenţa gravitaţiei" (tablou cu înger şi nimfei), scrie poetul, descriind mai apoi dimineaţa în care, pregătind trecerea dincolo, "îţi trezeşti oasele răsfirate/ cum ai desmierda o fată frumoasă" (o zi).

Evadarea din lumea reală se desfăşoară în acelaşi spaţiu imaterial, într-un "gol necuprins între două tăceri" (a morţii) care dezintegrează, anihilează fiinţa din carne pentru a renaşte apoi în lumină: "şi tu ştii doar atunci că-n una te naşti/ în cealaltă te dezintegrezi/ până devii un punct neînsemnat/ şi numai atunci te întorci/ în lumina despre care s-a scris" (a morţii). 

Nu găsim la Nicolae Corlat o poezie a erotismului, deşi mecanica imaginaţiei îl ispiteşte cu rotunjimile trupului mustind în plăcerile vieţii. Cu toate acestea, poetul nu alunecă în automatismele inhibitive ale stereotipiilor postmoderne. Cu riscul de a deveni prizonierul unei "melancolii imateriale" (zicere Radu Săplăcan), Nicolae Corlat celebrează iubirea pură, meditativă, ideatică. De aceea, trupul nu este un dat, unic depozitar al senzaţiilor, înveliş al tuturor trăirilor, ci o trecătoare formă a vieţii. În trup sau în afara trupului, poeziile sale se preumblă – funcţie de starea interioară a poetului – în acelaşi cadru imaginativ, în cosmicul sau umanul transcendental: "eu nu mai sunt carne/ nu mai am chip/ nici formă/ nici măcar abstractul din zicerea aceasta" (identitate).

Poezia lui Nicolae Corlat este intuitivă, spontană, pe alocuri ludică, într-un tablou deseori generator de sugestii scenografice:"întorc ceasul uitat pe perete/ ora pătrată arată o puzderie de adevăruri" (aerul din preajma ta ia chip de fecioară). Timpul devine spaţiu al contemplaţiei şi al desfăşurării relaţionale: "secunda/ în care ne-am întâlnit/ pentru a hrăni nemăsurata foame a timpului" (identitate). Cu toate acestea, în spatele solemnităţii poetice apasă viziuni terifiante, în care "infinitul îşi aşază tăişul pe beregată" (şi tăcerea cântă câteodată), iar imaginarul ecranează din nou în aer cinematografic: "treci peste timp cu o lumânare aprinsă în mâini" (voi scrie 100 de poeme). Veghea la căpătâiul fiinţei este tot un refugiu, o întoarcere înlăuntru, într-un suspans al memoriei cognitive: "te aşezi la umbra cuvântului/ rostit demult" (rămân doar amintiri), dar consumat în acelaşi spaţiu imaterial: "în gând strecori/ un mic parastas pentru ziua de ieri" (o zi).
"Îngerii vin când nu-i chemi" este cartea care îl însoţeşte pe Nicolae Corlat pe drumul iniţierii profunde, un drum la capătul căruia va şti că “moartea (…)/ nu e femeia despre care scriu poeţii”.  

(Textul a fost publicat în Mișcarea Literară, 4/2016 - http://miscarealiterara.ro/)

"20 de ani în Siberia", cartea Aniţei Nandriş-Cudla

În cartea "20 de ani în Siberia", Aniţa Nandriș-Cudla înşiră în 200 de pagini propria poveste, o poveste care te cutremură. Scoasă în lume ca o mărturie a ororilor comise de sovietici, aşezată sub semnul cruntei autenticităţi, scrierea Aniţei Nandriş este o carte de istorie predată într-un alt sistem decât cel cu care suntem obişnuiţi. Pentru că ţăranca Aniţa, cu cele trei clase ale ei, dovedeşte o memorie excepţională şi o capacitate de sinteză cum rar întâlneşti în mediile educaţionale româneşti.

Paginile Aniţei par a fi scrierile unui soldat pe front. Ce uimeşte peste măsură este acurateţea informaţiilor, numele persoanelor cu care a interacţionat, numele locurilor, imaginile reconstruite cu o fineţe extraordinară, cu elemente de descriere care scot la iveală un simţ al cuvântului neobişnuit. Cu toate acestea, ţăranca din Mahala (de lângă Cernăuţi) dovedeşte o inocenţă a trăirii îmbinată cu o îndrăzneală a firii care fac, laolaltă şi fiecare în parte, să vezi în Aniţa nu doar femeia cu trei clase, ci un om care trage după sine întreaga înţelepciune şi aristocraţie înmagazinată în destinul a generaţii întregi până la ea.

Copilă, trăieşte ororile primului război mondial. Refuză să se refugieze din calea armatei pentru că părinţii aleg să lase în urmă vaca familiei, întrucât avea de târât după ea şi un viţeluş. Aniţa refuză şi rămâne acasă până când ai ei se întorc, după mai multe zile de pribegie. Refuză şi atunci plecarea, tatăl văzându-se nevoit să urce viţeluşul în căruţă. Spre sfârşitul războiului, urmăreşte pe geam cum soldaţii vin să le ia caii din bătătură. Copiii năpădesc în curte şi văd cum soldaţii le bat mama cu un bici care avea la capetele sforilor nuci ce lăsau pe piele urme adânci. În urma bătăii, mama Aniţei va rămâne ţintuită la pat până la sfârşitul zilelor. Ca soţie, se mărită cu un bărbat care acceptă să rămână în sat şi să îi îngăduie să îngrijească de nefericita-i mamă. Cu preţul neajunsurilor materiale, pentru că tatăl îi dă drept zestre doar strictul necesar, întrucât fata refuzase să se mărite după un altul mai bogat, dar din alt sat. Ca mamă a trei băieţi, este despărţită de mama bolnavă şi de soţ (nu avea să-i mai revadă niciodată!) şi deportată împreună cu copiii în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde vreme de 20 de ani va duce o viaţă de umilinţe, de foame, de restricţii de tot felul. O luptă în care izbânda era a fiecărei zile câştigate, a fiecărei bucături de pâine furişată în mâna copiilor săi.

Un manual de supravieţuire. Aniţa învaţă cum să mânănce fărâma de pâine "ca pe o bomboană" (suptă în gură cât mai mult timp, "udată" cu câte un fir de apă caldă căreia îi spuneau ceai), umblă kilometri întregi pentru a aduna fructele ce aveau să îi apere de bolile mistuitoare. Munceşte la minus 40 de grade în nopţile polare, adună bucăţi de sfoară de la pescari, le înnoadă şi le face copiilor haine groase. Croieşte rochii şi pantaloni din saci, vânează, se bate cu batalioanele de păduchi care le invadează culcuşul.

Cartea trebuie citită, simţită, trăită, transpusă în imaginile minţii şi continuată în vieţile noastre, ceas cu ceas. Pentru că Aniţa nu oferă numai modelul supravieţuirii fizice, ea ne lasă moştenire un adevărat îndrumător spiritual în sens christic. Ţăranca din Mahala nu poartă ură, nu judecă, nu se împovărează cu ţinerea de minte a răului. Răzbate nu cu îndârjire, ci prin înfrânarea gândului nefolositor. Îşi menajează forţele şi mintea pentru a lua deciziile cele mai bune, nu se răzvrăteşte acolo unde înţelege că revolta îi pune în pericol copiii. Munceşte cu sârg, ţărăneşte, îşi sfinţeşte truda cu nădejde şi rugăciune.

Mi-a plăcut să găsesc în scrierile lui Lazăr Puhalo termenul askesis (în slavonă podvig) folosit deseori cu sensul de luptă, făcând trimitere la a lupta după regulile jocului. Desigur, în înţeles deplin, duhovnicesc, finalitatea nu înseamnă să dobori duşmanul, ci să îl determini să respecte şi el regulile jocului. Pentru că scopul nu este să învingi, ci să supravieţuieşti în duh. Cei care au intrat în lupta trupească au sfârşit trupeşte. Cei care au lucrat cu mintea şi cu duhul au renăscut şi au izbândit.

"După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca români ar trebui să dispară", scria Monica Lovinescu. Aş adăuga că, după o asemenea carte, orice străduinţă a altor neamuri de a ne menţine într-un complex de inferioritate ar trebui să înceteze.

"Cel care mă aşteaptă", o carte despre cum iubesc femeile

"Cel care mă aşteaptă", de Parinoush Saniee
Editura Polirom, Colecția "Biblioteca Polirom. Proza XXI", Iasi, 2012

"Cel care mă aşteaptă" este o carte despre curaj şi supravieţuire. Dar aş spune că este şi o carte despre iubire, despre ce mai rămâne din iubire atunci când ea este smulsă cu violenţă, sfârtecată şi nimicită în numele tradiţiei, în numele onoarei. Fanatismul religios este acelaşi, indiferent că vorbim despre musulmani, creştini sau hinduşi. Tot ce este în afara iubirii devine aranjament, convenţie, mercantilism şi duce, negreşit, la sclavizare şi dominare, la ciuntire sufletească şi la nevoia de a stăpâni permanent, de a controla spiritual fiinţa pe care reuşeşti să o supui.

Simţul datoriei, conştiinţa sunt mecanisme care – chiar dacă dau iluzia unei funcţionări perfecte – mai devreme sau mai târziu îşi vor trăda răceala, mecanicitatea şi lipsa de afectivitate. Iubirea este "un suflet mort în propriul corp şi viu în corpul altuia", spune Platon, în "Banchetul". Ca o ruletă rusească, să te abandonezi cu totul unui alt corp, să trăieşti prin celălalt, să ştii că în fiecare clipă viezi doar prin inima care bate în afara ta.

 Da, "Cel care mă aşteaptă" poate fi cartea iubirii. A femeii care dă măsura tuturor lucrurilor, a femeii care străbate decenii de fanatism religios, de conflicte politice dure şi sociale încrâncenate, de război hulpav ce înghite cu miile tineri pentru care "martirajul" devine o datorie şi o onoare, o cale sigură spre Dumnezeu. Pentru că e mai uşor să devii erou îngropat de bombe decât să îţi asumi fiinţa divină, iubirea de oameni şi firescul trăirii prin celălalt.

Mesumeh, trăitoare în Iranul frământat şi atât de violent-uman, este femeia căreia îi este smulsă iubirea într-un mod atât de crunt încât simţi unghiile sfârtecându-i trupul firav, neîmplinit, scuturat de fiori ca un poem în prima ploaie de mai. Impresionant este că, pe parcursul a 30 de ani, Mesumeh este singura care înţelege că politica fără iubire este un mecanism de exterminare, religia fără iubire se transformă în mostruoasă dominaţie şi aparat de control, familia fără iubire şi fără compasiune naşte oameni incapabili să simtă nevoile şi suferinţele aproapelui.

"Fusesem sacrificata pentru onoarea tatalui meu si a fratilor mei, platisem pentru idealurile sotului meu si a alegerilor lui de erou si, de asemenea, pentru datoriile fata de tara ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Sotia unui criminal, a unui tradator al tarii sale sau a unui activist care lupta pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperata a unui soldat, luat prizonier si apoi eliberat? De cate ori, in viata mea, reusisem sa ma ridic de jos si fusesem doborata din nou la pamant si zdrobita, stiind ca n-am meritat-o niciodata? Nu fusesem niciodata laudata si aclamata pentru insusirile mele  si forta mea, ci pentru cele ale barbatilor mei si, la fel, reprosurile si acuzatiile nu depinsesera de mine si de greselile mele, ci de cele presupuse ale sotului si fiilor mei. Era ca si cum eu n-as exista, ca si cum n-as avea nici un drept. Cand traisem si muncisem pentru mine insami? Cand avusesem dreptul sa decid? Cand fusesem intrebata ce îmi doream cu adevărat?", spune autoarea prin vocea eroinei sale.

Cea mai dureroasă parte a acestei cărţi? "Tot ceea ce îmi doream am obţinut în ziua în care nu mi-am mai dorit". 

"Ilegitim". Un film despre legitimitatea vieţii

Filmul "Ilegitim", prezentat în premieră mondială în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, a castigat C.I.C.A.E Award, Premiul Confederatiei Internationale a Cinematografelor de Arta. Pelicula, în regia lui Adrian Sitaru, a fost produsă de botoşăneanca Anamaria Antoci, prin Domestic Film, în coproducție cu Film Produkcja Polonia și Damned Films Franța, cu sprijinul Altex și HBO România. Scenariul a fost scris de Alina Grigore și Adrian Sitaru. În distribuţie, Alina Grigore, Robi Urs, Bogdan Albulescu si Cristina Olteanu, cu Adrian Titieni în rolul tatălui.

Primul mesaj adresat publicului din România a fost cel al criticului de film Irina Margareta Nistor, care a spus, imediat după proiecţia de la Berlinală, că filmul este "cu totul altceva decât ne-am putea imagina de la distanţă", spectatorul fiind sfătuit să lase acasă "ideile preconcepute". Mai mult, ar lăsa să se înţeleagă Irina Margareta Nistor, controversa stârnită pe marginea proaspătului film vine mai degrabă din titlul "foarte bine ales" şi de la afişul "înşelător". "Aş schimba afişul, pentru că e înşelător şi o mare parte din public n-o să meargă să-l vadă. O să li se pară un incest mersul la cinema", a mai spus Irina Margareta Nistor.

"Ilegitim", cel de-al patrulea lungmetraj al regizorului Adrian Sitaru, spune povestea unei familii formată din patru fraţi şi un tată, mama fiind decedată cu doi ani în urmă. Filmul debutează într-o încăpere aproape modestă, cu vizibile reminiscenţe dintr-un apartament al anilor 90, amenajat pentru a satisface nevoile unei familii cu patru copii, dintre care doi gemeni. Atmosfera pare una relaxată, de familie unită în jurul tatălui. Conflictul se declanşează în momentul în care este adusă în prim-plan tema avortului. Discuţia aparent calmă se transformă în doar câteva minute într-o cascadă de acuzaţii, un tribunal al familiei în care tatăl, ginecolog ataşat principiilor mai mult sau mai puţin legale, dar morale şi aproape ostentativ moralizatoare, este pus la zid de chiar copiii săi.

Modalitatea de realizare a filmului, într-un soi de autentic grosier, la limita unui reality-show, chiar dacă solicită, nedumereşte şi pe alocuri irită spectatorul, face din "Ilegitim" un film-dezbatere, deschis la interpretări. Pentru că fiecare cadru are breşe, scăpări bine direcţionate şi deloc întâmplătoare, prin care spectatorul pătrunde fără voie în intimitatea unei familii pe cale să se destrame definitiv.

Dialogurile, chiar dacă stau puternic sub semnul improvizaţiei, contribuie la creşterea tensiunii, lucrurile scapă de sub control, până la agresivitatea verbală şi, inevitabil, fizică şi psihică. Cei patru copii află că medicul Victor Anghelescu, tatăl lor, împiedica femeile să facă avort pe vremea lui Ceauşescu. Fapt care astăzi face din el un monstru, un trădător, un turnător la Securitate, chiar dacă faptele nu sunt probate şi nici argumentate întocmai. Saşa, fiica lui Anghelescu şi sora geamănă a lui Romeo, îşi acuză tatăl că a dispus ca un "Victor Dumnezeu" de trupurile şi de viaţa atâtor femei pe care le-a obligat să nască. Fapt care ar fi dus la moartea multora dintre ele.

"Eram Victor Dumnezeu dacă făceam avorturile, dacă acceptam ca ele să se producă", este replica tatălui, lăsând să se înţeleagă că au murit doar acele femei care nu au vrut să nască şi au apelat la metode riscante.  "Da, mă, tata, dar pentru că unul ca tine nu le dădea voie să facă un avort normal", nu renunţă Saşa. "...unul ca mine însemna că respecta legea. Legea împiedica avorturile. Cu lege şi fără lege, nu aş fi fost de acord cu această poveste, a avorturilor. Apoi, nu s-a întâmplat nimic cu femeile alea... Au avut copii, asta s-a întâmplat. Pe care să îi crească responsabil. Un copil se face într-o condiţie şi într-un context normal", se justifică tatăl în faţa propriilor copii, inclusiv a lui Cosma, cel mai mare, devenit la rândul său medic.

Discuţia continuă pe marginea "îngrădirii libertăţii", care pentru copiii lui Anghelescu este acelaşi lucru cu interzicerea de "a face ce vrei cu trupul tău". Tatăl se simte pus la zid. Tonul urcă, replicile se amestecă. Acuzaţiile curg şi devin din ce în ce mai grave. Cuvântul "turnător" este de departe cel mai apăsător.

"Nu meriţi respect în momentul acesta. Ai făcut nişte lucruri...!", decide Cosma cu duritatea fiului mai mare. Replica tatălui se detaşează din nou: "Ce am făcut?! Am adus pe lume copii!". În lipsa oricărei argumentaţii logice, limbajul coboară neaşteptat. "Dă-o-n p... mea!", strigă Saşa, iar tatăl lasă deoparte prudenţa şi adoptă brusc tonul autoritar. "Ce aveţi, mă, vă drogaţi, aţi înnebunit?", iar de aici pare că el însuşi scapă de sub control situaţia. Îi mărturiseşte Saşei faptul că, imediat după Revoluţie, soţia lui a vrut să avorteze gemenii (Saşa şi Romică), o mărturisire care are efect de trăsnet asupra celor de faţă ("Uite, nu s-a făcut avortul ca să poţi tu să strigi acum la mine"...).

Pus în situaţia de a se lupta cu ai săi ("Doamne, Dumnezeule, ce familie am crescut eu?"), Anghelescu se mută de acasă, lăsând copiilor un spaţiu suficient de desfăşurare.

Din acest moment, conflictul se concentrează pe relaţiile dintre fraţi (incestul dintre cei doi gemeni, relaţiile încordate dintre gemeni şi Cosma, fratele mai mare, atitudinea faţă de Gilda, singura care îşi apără tatăl), scoţând la suprafaţă precaritatea sentimentelor, iubirea şubredă, instabilitatea afectivă. Saşa vrea să afle dacă mama sa a dorit cu adevărat să avorteze, astfel că Gilda este trimisă să îşi întrebe tatăl. Anghelescu regretă spusele, dar dă de înţeles că lucrurile s-au petrecut întocmai. Scena este însă una cu adevărat importantă, pentru că medicul a conştientizat, la momentul respectiv, situaţia în care se afla: primii ani de după 1989, libertate, democraţie, nu mai existau interdicţii, nici consecinţe. "Eu am fost cel pus la încercare! În cele din urmă am decis să nu facă avort".

Filmul nu pune accent pe incest decât ca formă a manifestării iresponsabile, imature dintre cei doi fraţi. Fără o preocupare clară (Saşa a renunţat la studiile de filosofie, se complace într-o relaţie cu un alt bărbat, colindă cluburile, bea, se droghează), Romeo stăpâneşte cu voluptate patul din camera în care a crescut alături de sora geamănă, cu ispita trupească şi dependenţa tot mai crescută faţă de fata devenită femeie, afişând la rândul său o relaţie cu o tânără al cărei statut nu este pe deplin clarificat (crescută de mică în casa lor, adusă de părinţi de nu se ştie unde). Discuţia despre sarcina Saşei se derulează în continuarea celei de la începutul filmului, despre "dreptul de a decide asupra propriului trup". Argumentele Saşei în favoarea avortului sunt aceleaşi cu care îşi acuza tatăl: "Este trupul meu. Sunt foarte tânără, e decizia mea, nu sunt pregătită, e viaţa mea. Nu ai nici un drept în decizia asta". mai mult, Saşa –deşi implicată conştient într-o relaţie incestuoasă - nu pare indiferentă la oprobriul la care copilul ar urma să fie supus din partea societăţii. "Nu e un copil normal, care poate să apară într-o societate normală. Nu îmi asum această responsabilitate. Ce am făcut noi este total ilegal". Replica lui Romeo este una cu adevărat neaşteptată: "Şi o să luăm amendă pentru asta?".

Curios, disputa dintre cei doi fraţi reia, cum spuneam, conflictul iniţial, cel pe tema avorturilor. Romeo aduce argumente pe care, în cearta cu tatăl său, nu le-ar fi considerat valide. "Pentru că am omorât o fiinţă care s-a născut din noi doi. Ce regret poţi să ai mai mare de atât?".

De altfel, Victor Anghelescu însuşi îşi va schimba discursul şi perspectiva atunci când află că fiica sa este însărcinată cu propriul frate geamăn. Dacă atunci când a trebuit să aleagă pentru venirea pe lume a gemenilor a considerat că a fost pus la încercare, acum, aflat în situaţia de a accepta copilul copiilor săi, tonul devine categoric: "Spune- mi că nu e al lui Romeo, şi asta e o mare bucurie. Şi dacă nu-l ştii pe tat-su tot e o mare bucurie, e un copil care vine pe lume... Dar aşa, cum să ţi-l asumi?".

Aici regizorul Adrian Sitaru dovedeşte o discreţie ce poate fi şi privită şi ca o voită stare de incertitudine. "Cum să ţi-l asumi" devine interpretabil, lăsând loc spectatorului să îşi formuleze propriile scenarii pornind de la justificări de natură morală, legală, medicală sau religioasă. Reproşurile venite din partea criticilor de film accentuează tocmai această "discreţie" a regizorului, reproşându-i-se chiar că nu a adus în discuţie, nici un moment, implicaţiile medicale ale unei naşteri care are la bază o relaţie incestuoasă. Însă şi această "scăpare" se înscrie în autenticitatea acţiunii, în atmosfera de reality-show care lasă spectatorul să gândească, să caute soluţii, să înţeleagă în perspectivă proprie, şi abia apoi prin ochii regizorului.

Alegerea finală aparţine, aşa cum era de aşteptat, Saşei. Care, deşi este filmată la uşa ginecologului alături de Cosma, ea nu va face avort. Regizorul derulează faptele fără să le precipite, dimpotrivă, lasă spectatorul să pună cap la cap situaţiile, să le interpreteze şi să înţeleagă. Gilda are un accident de maşină şi îi schimbă Saşei toată perspectiva. Asta, desigur, se înţelege. Adrian Sitaru nu arată, nu explică, nu justifică nimic.

Dar finalul filmului te duce cu gândul din nou la afişul "înşelător", la titlul care vinde şi care aduce oamenii în sala de cinema. În special pe cei tineri, pentru că adulţii nu vor să fie părtaşi la "nelegiuire". Însă temerea reală este tocmai lipsa dezbaterilor atât de necesare acestui film. Pentru că, orice s-ar spune, nu este un film care promovează incestul, este un film despre situaţiile de viaţă care conduc la un incest. Sunt fapte ale societăţii româneşti, care se întâmplă şi care oripilează, însă ele ilustrează dezastrul în care se află familia. De aceea cauza devine mai gravă decât consecinţa.

Filmul lui Sitaru arată că, chiar şi acolo unde iubirea este ilegală, ilegitimă, interzisă, viaţa îşi păstrează legitimitatea. Iar subiectul pus în dezbatere reprezintă o modalitate, dură, e adevărat, de a atrage atenţia asupra societăţii în care trăim. Pentru că filmul lui Sitaru nu este despre incest, ci despre factorii care favorizează o astfel de relaţie şi despre consecinţele care implică viaţa însăşi.  

Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoşani la Petru Vodă!

30 de ani Svetlana. 33 de ani Camelia. Două destine tulburătoare, două vieţi care s-au sprijinit una pe cealaltă înduhovnicindu-se în iubire. O poveste prea puţin cunoscută, poate şi pentru că poartă în sine un incredibil omenesc, o fascinaţie care zdruncină, un inedit al mărturisirilor şi o îndrăzneală a trăirii pe care noi, cei ai cotidianului prezent, nu o mai credem posibilă.

Svetlana Tănasă a trecut la Domnul în straie de muceniţă, cu numele Heruvima. Odihneşte în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, iar povestea ei a devenit o adevărată pildă pentru ortodoxie după ce, în urma unei burse Soroş la Universitatea Central Europeană de la Budapesta (Ungaria), a contactat un cancer de piele (medicii confirmându-i că este vorba despre o iradiere). În urma acestei cumplite boli, Svetlana Tănasă se retrage la Mănăstirea Petru Vodă, unde sub binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu va deveni mireasă a lui Hristos. Un parcurs impresionant, de o puternică semnificaţie ortodoxă, asupra căreia vom reveni într-o scriere viitoare, când ne vom opri şi asupra anilor de studii pe care Svetlana i-a petrecut la Budapesta. 

Elevă la Liceul Pedagogic din Botoşani

Puţină lume ştie că Muceniţa Heruvima, aşa cum este ea astăzi cunoscută, s-a născut în Botoşani. Că a fost elevă a Liceului Pedagogic într-o perioadă de crunte încercări, când comuniştii manifestau o presiune imensă asupra tinerilor, pentru a-i controla şi a-i menţine cu forţa în doctrina partidului, ca masă de manevră şi de desfăşurare în spirit socialist.

Colegii din vremea liceului îşi amintesc de fata aprigă, curajoasă, care purta în ea o veselie primejdioasă la adresa regimului, dar o dragoste necondiţionată pentru semeni. Vorbesc cei care au cunoscut-o (chiar dacă şoptit: “da, am auzit ce a păţit acolo, la Budapesta, nu ştim, noi nu am cunoscut-o aşa, nu ştiam că e o fată religioasă sau, mă rog...”) despre fata îndrăgostită de frumuseţea lumii, despre energia uriaşă pe care o împrăştia în jur. Citea enorm, vorbea cu uşurinţă despre aproape orice şi, mai ales, fascina prin luciditatea minţii, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea. 

Camelia şi Svetlana: mântuirea prin suferinţă!

Una dintre colegele de clasă avea să îi devină, în timp, soră a inimii, tovarăşă de suferinţă. O comuniune greu de înţeles în afara duhului iubirii, o taină care se desluşeşte târziu, când amândouă mărturisesc dragostea cea mare pentru Hristos. Svetlana Tănasă a trăit 30 de ani. Camelia Răileanu 33. Amândouă trecute prin sfâşietoare suferinţe pe care le-au purtat cu o demnitate a umanului greu de descris. 

În anul 1997, în luna august, Svetlana Tănasă venea de la Budapesta şi se oprea la Petru Vodă, mărturisindu-i Părintelui Justin Pârvu situaţia în care se afla: diagnosticată cu cancer de piele. Bunul părinte o opreşte la mănăstire. Boala evoluează galopant, ca o fiară hulpavă şi grăbită să înghită trupul din ce în ce mai neputincios. Curând va ajunge la metastază. Svetlana acceptă să fie rasoforită, iar cu câteva săptămâni înainte de a pleca la Domnul este călugărită chiar de către Părintele Justin. “A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume”, dă mărturie Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

În acelaşi an 1997, în ultima lună din vacanţa de vară, Camelia Răileanu  (foto stanga) pleacă singură într-o drumeţie în munţi. La întoarcere se simte din ce în ce mai rău, astfel că este nevoită să meargă la analize: tumoare cerebrală. O veste ce se năpusteşte cu nemilă, greu de înţeles pentru un suflet tânăr care iubea viaţa, oamenii, copiii, copacii, seminţele viului şi poezia lumii întregi. Urmează o operaţie riscantă, cu consecinţa unei hemipareze pe partea stângă care cedează foarte greu. 

La Botoşani şi la Petru Vodă, două suflete pe Drumul Crucii!

De aici, parcursul celor două tinere se mută parcă într-o altă dimensiune. Un drum al Crucii, al mântuirii prin iubire, rugăciune şi suferinţă. Prin cumplită, sfâşietoare suferinţă. Camelia şi Svetlana (Ţuca, aşa cum îi spuneau colegii şi apropiaţii) ating înălţimi duhovniceşti care poartă puternice amprente de mucenicie creştină.

“Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”, scria Camelia în iulie 98, în caietul său ce avea să o însoţească până aproape de clipa ultimă. Peste o lună, în august 98, gândul se întoarce la prietena ei cu care, chiar dacă nu se vedea, menţinea o vie legătură: “Zilele trecute i-am scris Țucăi. N-am văzut-o de… nu știu câți ani! Astăzi Țuca e într-o mănăstire din Munții Neamțului și e grav bolnavă. Cineva mi-a spus, la adresa ei: „Uite unde ajunge omul după ce face două facultăți și-și dă doctoratul la Budapesta!” Nu-i pot spune că Țuca a ajuns unde noi nu vom avea tăria să ajungem vreodată. Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată. Dimensiunea mântuirii”. 

Revolta din 87 şi revoluţia din 89!

“În Țuca”, scria Camelia în 18 august 1998, “e multă suferință și o înțelepciune ancestrală!”. În aceeaşi zi consemnează amănunte importante din biografia Svetlanei Tănasă, cuvinte care confirmă nu doar caracterul puternic al celei ce avea să devină maica Heruvima, ci mai ales forţa cu adevărat impunătoare a acestui spirit capabil să recunoască adevărul şi implicaţiile profunde pe care el, Adevărul, le implică.

Scrie Camelia despre momentul noiembrie1987, cel al revoltei muncitorilor de la Braşov. Fetele erau în clasa a XI-a, la Liceul Pedagogic din Botoşani. “Cândva ea (Svetlana Tănasă, nota red.) ne vestea revoluții și ea însăși avea să trăiască din plin una. În 87, când au fost primele mișcări la Brașov, a intrat în clasă strigând: „Copii (așa se adresa mereu celor din jur)! Se pune de-o revoluție. Ascultați-mă pe mine. Peștele de la cap se împute. Ceaușescu e pe ducă”. Asculta posturi străine de radio și-l acuza pe maiorul de la Securitate care stătea la etajul superior că are în casă un arsenal de aparate de bruiat posturile străine”. 

Peste doi ani, în decembrie, revolta populară ajunsese la Bucureşti. Svetlana era studentă la Iaşi, dar imediat ce simte aerul de libertate pe care atât de mult îl visa pleacă la Bucureşti, “să fie pe baricade la Universitate”, povesteşte Camelia. “Iar mai târziu, fenomenul Piața Universității (varianta Iași) avea s-o aibă în mijlocul său”. 

Consemnările Cameliei sunt nu doar de o reală valoare sentimentală, ele capătă notă documentară atunci când ilustrează momente importante ale revoluţiei la Iaşi, dar nu doar din decembrie, ci şi cele ale tulburatului an 1990. “(Ţuca, nota red.) râdea arătându-mi fotografii de atunci din fața universității ieșene. Spunea că s-au cheltuit atâtea și atâtea kilograme de vopsea neagră sau albă. Neagră, să scrie pe pereții Universității: „Jos feseniștii!”. Albă, să scrie pe trotuar:”Zonă liberă de neocomuniști”.  

Venise vremea “golanilor” anticomunişti! “Țuca a fost un fericit „golan” al acelor ani”, scrie Camelia.

“Într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: O pierd”

Camelia îşi aminteşte de iarna dintre 1997 şi 1998. Trecuse de operaţie, se lupta cu hemipareza şi exersa întoarcerea la mers, de care îi era atât de dor. “Pe atunci am aflat că Țuca se simte mai bine. Dar într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: „O pierd.” Mă uitam la ea ca la Iov în pustie: fără soț, fără avere, crezându-și unicul copil pierdut. Eu nu credeam. Eu eram stânca pe care ea plângea”.

La Petru Vodă, deşi chinuită crunt de cancerul galopant, maica Heruvima găseşte putere să îi scrie prietenei sale de suferinţă şi de viaţă.

“Azi primesc din nou un mesaj de la Țuca. Pe Țuca am contactat-o telepatic de la ieșirea mea din spital. Am aflat că se luptă cu cancerul și m-am gândit la ea. Gândul meu bun a zidit. Mesajele de la ea vin foarte rar, dar sigur. Acum îmi scrie că nu-ncetează să lupte, așa cum nici eu. În scrisul ei e un anume răspăr, care mi-o amintește așa cum era. Răspărul acesta îmi miroase a viață, deși știu că stă în morfină și scrie. Țuca e cel mai firav soldat pe care l-am întâlnit până acum. Mi-amintesc că în anul I de facultate a fost singura care n-a făcut armata pentru că greutatea cazarmamentului depășea greutatea ei cu mult. Acum greutatea bolii n-o doboară. Mă roagă să lupt și pentru ea, așa cum cândva mă îndemna să scriu și pentru ea. Am scris. Acum lupt și scriu”. 

Şi, chiar dacă pare incredibil şi imposibil în economia vieţii şi a umanului terestru, în acei ani Camelia Răileanu a scris neîntrerupt, a publicat două cărţi şi a citit nesfârşit şi cu o forţă greu de conceput cu mintea omenească. 

“Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri”

Îşi aminteşte cum, în anii de liceu, profesoara de engleză le cere elevilor să spună ceva deosebit. “Eu cu Nela și cu Țuca spunem c-am fi vrut să ne naștem în alte secole”, scrie Camelia în însemnările sale. “Eu – în secolul XIX, ca să mă întâlnesc cu Eminescu, ca să-l iubească și pe el cineva. (…) Țuca vrea să se nască în secolul XXI, care va fi unul religios sau nu va fi deloc. Suntem în anul de grație 1985”.

În acel sfârşit de august 98, cu mai puţin de trei luni înainte de a pleca în veşnicie, Svetlana, care se pregătea să primească haina muceniciei cu nume de Heruvima, îi scrie Cameliei o scrisoare în care o pregăteşte de rămas bun. Camelia, din mijlocul propriei suferinţe, păstrează, însă, gândul revederii. “Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri. Astăzi eu joc în actul a II-lea al unei tumori cerebrale și mai sper s-o întâlnesc pe pământ”.

Urletele din mănăstire şi strigătul-rugăciune!

La Mănăstirea Petru Vodă, maica Heruvima se mântuia prin suferinţă. Refuza morfina, dau mărturie călugării, chiar dacă durerile erau sfâşietoare. “Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut”, scria mai târziu Monahul Filoteu. 

La Botoşani, în cămăruţa ei, Camelia Răileanu striga în rugăciune. “În nopțile de durere învăț că rugăciunile nu se șoptesc, nu se rostesc în gând, ci se strigă. Durerea care nu suportă nici gândul suportă strigătul-rugăciune, că altfel de strigăte mi-ar fi imposibil să scot. Durerea am suportat-o de copil cu stoicism. Dar când suportabilul trece în insuportabil, strig: Du-mă, Doamne, în sus sau în jos, că aici pe pământ numai durerea e sihastră și nimeni nu mă poate ajuta”. 

Sfârşitul maicii Heruvima.  “Țuca nu mai este, îmi spune mama ei”

Maica Heruvima se stinge din viaţă în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998. “Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfînta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr”, avea să scrie peste câţiva ani Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă. 

La Botoşani, Camelia nu mai primeşte nicio veste. Nu ştie nimic despre prietena ei, însă sufletele lor sunt alături. Camelia scrie la mai bine de 10 zile de la plecarea la Domnul a maicii Heruvima: “Nu mai am nicio veste de la Țuca. Poate de aceea o visez. E o întâlnire de nu știu câți ani de la terminarea liceului. Eu valsez, într-o rochie de ametist. Toți se miră: Uite, băi, ziceați că moare și a înviat! Eu nu mă mir. Țuca zice să cântăm ceva pentru profi. Are un caiet cu solfegii. Mă uit la ea. A schimbat pantalonii cu rasa monahală, dar e aceeași”.

Neliniştea continuă. Revine cu o altă însemnare, pe 20 noiembrie 1998: “Astă-noapte am visat-o din nou pe Țuca. În veșnicii ei pantaloni cu genunchi, cu mâinile în buzunare, spunându-mi c-a trecut puțin pe la mine. Plângeam  strângându-i trupul fragil la piept și mângâindu-i pletele, așa cum și ea mă mângâia cândva în durere spunând: „Nu ești singura care absorbi prin toți porii suferința. Nu ești singură, sora mea!” Astăzi mă gândesc: ortodoxia este o religie a suferinței asumate”.

Neliniştită de toate aceste gânduri, semne şi îngrijorări, încearcă să afle noutăţi despre prietena ei. “De câteva săptămâni sun la Țuca acasă. După visul de astă-noapte am presimțiri grele. Sun și întreb. Țuca nu mai este, îmi spune mama ei. Pentru o clipă uit totul și mă gândesc: nu mai e acasă, a fost și – a plecat. Clipa negării. Țuca nu mai este de două săptămâni. Primesc vestea cu o liniște muncită în nopți de rugăciune. Cu conștiința unui final care m-a izbit de acum două luni”. 

“Știu c-ai să lupți, așa cum ai făcut întotdeauna”, îi scrisese maica Heruvima prietenei sale. Camelia, din cămăruţa ei din Botoşani, încerca să mângâie suferinţa unei mame atât de greu încercate. “Am făcut tot ce se putea, spune mama ei. Eu spun: știu. Și-ntr-o clipă le văd pe Țuca și pe mama ei, acasă, acum 10 ani. Camera mică, acvariul cu pești, cărțile, motanul Modigliani și patul în care Țuca își strângea prietenele ca pe pisici. Ea culegea flori cu gingășia cu care culegea prietenii, pe care-i hrănea și-i omenea”. 

Îşi aminteşte cum îi scrisese ea Ţucăi, în urmă cu atât de puţină vreme: „Mă rog pentru iertarea greșelilor tale și ca Dumnezeu să nu curme lucrarea ta nobilă pe acest pământ. N-am putut să scriu că mă rog pentru bunul ei sfârșit, deși asta gândeam. În lucrarea ei nobilă pe pământ m-a atins pentru o clipă și pe mine cu aripa. Îți mulțumesc că m-ai îmboldit spre viață, îmi scria ea. Am încercat. Pe ultima sută de metri am încercat să fac respirație artificială unui muribund. Închid receptorul spunând: A mai murit un înger de cancer. A murit în chinuri mari. Cu adevărat ea cunoaște acum dimensiunea mântuirii”. 

Moartea dragii ei prietene o îndârjeşte în ale vieţii. Vrea să trăiască pentru ea, pentru amintirea şi pentru dragostea ei infinită. “Paradoxal, vestea morții Țucăi mă face să mă gândesc cu tărie la vindecarea mea”.

Trece cu mare chin iarna lui 98 şi păşeşte cu speranţă în primăvară. Pe 11 martie gândul o poartă din nou în trecut. “Dacă am fi avut altă cale spre mântuire decât suferința, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o, cu siguranță, îi scriam Țucăi, drept revelație a zilelor petrecute la reanimare. Dar ea știa mai bine, avusese revelația aceasta înaintea mea”.

Ultimul mesaj de la Petru Vodă a fost unul cu adevărat mărturisitor, este însăşi esenţa ortodoxiei. “Mi-a scris că luptă nu pentru că ar ține cu dinții de viața aceasta iluzorie, ci pentru că vrea să ducă lupta până la capăt”.

Dar lupta Cameliei nu se terminase. A mai durat încă aproape trei ani şi jumătate. Camelia, poeta care a cunoscut cuvântul în suferinţă şi suferinţa înaltă a Cuvântului, se stingea din viaţă pe 2 martie 2002, făcându-şi semnul Sfintei Cruci. O ultimă mărturisire, o ultimă consemnare în destinul pe care Dumnezeu i-l hărăzise.

Zambaccian. Krikor Zambaccian

Mulţi ani am tresărit auzind pe tv-uri, repetat obsedant şi cu accent aproape elitist, numele Zambaccian. Dosarul Zambaccian. Cazul Zambaccian. Adrian Năstase. Mită. Şpagă. Chinezării. După un timp m-am obişnuit şi, aproape firesc, fără revoltă, numele Zambaccian se asocia de la sine cu cel al lui Năstase.
Năstase a făcut închisoare pentru că s-a burduşit de bani, dar nu a plătit pentru ceva mai grav: a compromis, probabil pentru cel puţin jumătate de secol, un nume - Krikor Zambaccian.
Am citit acum vreo 20 de ani "Însemnările unui amator de artă" şi i-am fost recunoscătoare multă vreme lui Krikor Zambaccian. Parcă aş fi asistat la un curs practic de privit arta, de recunoscut pictura în forma ei pură, vie, adevărată. Unul dintre cei mai avizaţi critici, colecţionari, unul dintre cei mai buni evaluatori şi, extrem de important, un prieten al pictorilor.
Îmi aminteam azi, de la Zambaccian pornire, cum am citit pe nerăsuflate, la vremea lor, scrierile lui Francisc Şirato, Jurnalul lui Theodor Pallady (sunt imagini care şi azi îmi revin în minte, la fel de vii, uneori am impresia că văd prin oraş colţuri de stradă, drumeaguri ascunse ce îmi par cunoscute tocmai pentru că seamănă cu ce citisem la Pallady). Dar "Scrierile despre artă" ale lui Tonitza! Dar - mai târziu! - "Jurnalul unui geniu" (Salvador Dali)!

Şi nu înţeleg de ce astăzi nu mai avem (în Botoşani sau oriunde) pictori care să (şi) scrie, să comunice, să transmită, să modeleze cuvântul spre înţelegerea culorii... Mai sunt pe ici, pe colo, nu-i pădurea atât de întunecată, desigur!

În muzică, de pildă, mă fascinează orice a scris Yehudi Menuhin, modul în care te ia de mână şi îţi arată prin ochii lui, prin simţurile lui, prin frumuseţea inimii lui, ce înseamnă şi cum să înţelegi sunetul...

Vreau să îmi repar mintea şi să reaşez lângă numele Zambaccian un critic de artă, nu un Caz Năstase!


Foto ataşat: Krikor Zambaccian (portret de Camil Ressu).

MIRCEA OPREA şi împăcarea cu sinele lumesc

Născut pe 8 decembrie 1945 la Belcești, județul Iași, Mircea Oprea trăiește în Botoșani, orașul unde scrie, citește, se preumblă printre oameni și scrie cărți, scrie cronici de teatru, poezie, proză, eseistică, interviuri sau, uneori, doar cronica unui târg cu prieteni.

A debutat în presă în anul 1971, în ziarul Clopotul. În anul 1990 a publicat aforisme în "Revista de filozofie", îar în 1999 semnează pagini de proză în revista Hyperion.

Debut în poezie în anul 1971.

Publică volume: Gravitația lumii (poezie, Ed. Litera, 1988), Polul Est (versuri, Ed. Litera, București, 2010), Mirarea de mine (eseuri, Ed. Limes, 2010), Mirarea de voi (eseu, Editura Conta, Piatra Neamț, 2012), Să dai mâna cu președintele (proză scurtă, Ed. Axa, 2012), Împăcarea cu lumea – Jurnalul de Curtești (proză, Ed. Zona Publishers, 2013).

"Împăcarea cu lumea – Jurnalul de la Curtești" s-a bucurat de aprecierea criticii literare, editorul său, Paul Gorban, neezitând să o considere Cartea Vieții lui Mircea Oprea. Un jurnal atipic - am spune, în absența unei minime cronologii-, cartea lui Mircea Oprea capătă, mai degrabă, dimensiunea unei cronologii personale, o așezare în timpul ființei, pentru care autorul manifestă o înțelegere pe care o transmite și celor din jur.

Chiar dacă menține temelia unor rigori convenționale, Mircea Oprea reconstruiește fără a dinamita sau măcar șubrezi structura de rezistență a noțiunii de jurnal, jurnal căruia îi conferă, însă, vibrația stilistică și metaforică a unui mecanism care se desfășoară în sinele scriitorului, dar și al cititorului deopotrivă.

Cu toate acestea, există o autenticitate a concretului imediat care se dezvăluie prin creație, în care ființa vie, scriitorul, este expusă unor radiografii dure, un suflet aflat în perpetuă evoluție, o continuă mirare, cu toate spaimele și descoperirile ce se nasc ulterior.

Transpare din "Jurnalul de la Curtești" nevoia de împăcare cu lumea a lui Mircea Oprea, dar și o solitudine orgolioasă fără să fie mândră (cel puțin nu în sensul creștin al mândriei de sine), un scriitor cu un discurs presărat de abia simțite obsesii, precum și gânduri pe care nu le expune gratuit, chiar dacă le conturează în notații simple, rostite amplu ca în niște desfășurări de armată pe timp de pace, cu acel răgaz cadențat purtat prin deșertul unui război care întârzie tocmai pentru că, odată pornit, ar dezvălui o risipă de inimi.

Mircea Oprea oferă 350 de pagini lipsite de stridențe, fără rostiri patetice, o carte care se așază în preajma cititorului înfășurându-l nevăzut ca într-un claustru intelectual. Pentru că "Jurnalul de la Curtești" nu te incomodează, dar nici nu îți lasă tihna parcurgerii fără surprinzătoare piedici.

Aerul Curteștilor din cartea "Împacarea cu lumea" are, pe alocuri, nuanțe pronunțat meditative întâlnite în "Călătoria" lui Natsume Soseki. Inițiatic fără povara povârnișului ascetic, filosofic doar în structura meditativă și voit demonstrativă, deși stârnește nostalgii intelectuale de anvergură, Mircea Oprea are meritul de a-și invita cititorul părtaș la propria existență, un egal fără de care el, autorul, nu își află menirea.

La mulţi ani, DANIEL PODLOVSCHI!

Să susţii primul concert cu orchestra la 7 ani. Să treacă de atunci trei sferturi de secol şi să fii viu în spirit, înălţător în ţinută şi să ştii să iubeşti. Să cânţi zeci, zeci de minute, fără partitură, cu ochii închişi, una cu vioara, arcuş transformat în aripă. Să primeşti aplauzele cu zâmbet nepământean. Să revii la rampă şi să oferi un bis. Mergi în culise, revii, primeşti aplauze nesfârşite. Mai oferi un bis. Zâmbeşti din nou. La fel de nepământean. Să te inclini una cu sufletul, una cu vioara... Să te numeşti Daniel Podlovschi şi să fii uriaş: pentru că iubeşti oamenii...

Aşa l-am văzut ultima dată pe scena din Botoşani, pe 27 ianuarie 2012, într-un concert dirijat de Mihail Secikin.

Daniel Podlovschi s-a născut la Iaşi, la 20 februarie 1939. A început studiul viorii la şase ani cu tatăl său, Rudolf Podlovschi, profesor de vioară şi violonist la Filarmonica din Iaşi. Progresele lui au fost atât de rapide, încât au condus la debutul său solistic la vârsta de 7 ani cu "Concertul în la minor" de Vivaldi, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. În 1949 s-a mutat la Bucureşti şi a început lecţiile cu reputatul pedagog Garabet Avakian. În 1960 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa profesorului Avakian, remarcându-se printre cei mai talentaţi violonişti din generaţia sa. A făcut studii postuniversitare la Moscova cu Iuri Iankelevici; în 1969, cu recomandarea lui Isaac Stern, a obţinut o bursă la Juilliard Shool of Music din New York, la clasa legendarului pedagog american Ivan Galamian. În SUA a urmat şi clasa de măiestrie a lui Itzhak Perlman (la Detroit). În perioada studiilor de peste Ocean a predat muzica de cameră la Colegiul Sarah Lawrence (Statul New York). Solist la Filarmonica din Iaşi şi profesor titular la Academia de Muzică din Bucureşti.

 Pe 27 ianuarie 2012, la Botoşani, Daniel Podlovschi interpreta, în faţa unui public prea puţin numeros, Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op.61 (L.van Beethoven). O lecţie de virtuozitate, tenhică perfectă. Sunet amplu, susţinut de o maiestuoasă ţinută scenică, o generoasă atitudine a unui muzician care cântă pentru publicul său, pe care îl crede capabil să primească şi să aprecieze marea muzică a sufletului său.

Îl văzusem prima dată pe ilustrul violinist tot la Botoşani, în martie 2011. La pupitrul dirijoral, acelaşi Mihail Secikin. Mă impresionase atunci eleganţa interbelică a artistului, o atitudine care amintea de atmosfera Austriei strălucitoare, iar retragerea în sine – a cântat mai tot timpul cu ochii închişi - nu exclude publicul, dimpotrivă, simţi cum te trage, te absoarbe, te cuprinde în lumea sa. Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, de Aram Haciaturian, a fost un regal. Iar aplauzele, şi ele pe măsură. Mi-a plăcut modestia, m-a impresionat recunoştinţa cu care a mulţumit, înclinarea delicată, precum a bătrânilor arbori în faţa izmelor efemere... Mi-a plăcut că la a doua revenire în scenă, la aplauze, a oferit un bis cu aceeaşi firească atitudine, dar cu gingaşă măreţie.

Desigur, bătrânul violonist s-a aflat pe scena de la Botoşani în mult mai dese rânduri. În anul 1999 a marcat împlinirea celor 60 de ani de viaţă alături de artiştii Filarmonicii Botoşani, ocazie cu care a interpretat L.van Beethoven, J.Brahms şi J.S.Bach.

Dar mă întorc astăzi la un mesaj primit în urmă cu câţiva ani de la o fostă elevă a Maestrului Daniel Podlovschi: "Un dascăl de excepţie. Zilele trecute mă gândeam că toţi elevii şi studenţii pe care i-a pregătit şi-au luat zborul pe marile scene ale lumii. La începutul anilor '80, maestrul Podlovschi s-a mutat la Iasi, rarele apariţii au fost doar pentru cunoscători, s-a pierdut exact acel lucru care-l făcea special: puterea exemplului personal...".

Un nume care nu se bucură, în România de astăzi, de rezonanţa pe care o merită, decât în rândul iubitorilor de muzică. Însă istoria i-a rezervat un loc de cinste în inima celor care l-au ascultat, l-au admirat şi l-au aplaudat.

 LA MULŢI ANI, Maestre DANIEL PODLOVSCHI! 

Brâncuşi în discuţia Academiei Române!

Şedinţa Academiei Republicii Populare Române, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte, Proces-Verbal nr. 10 al şedinţei din 7 martie 1951, prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu

"Şi cine este aproapele meu?" sau despre puterea de a ierta. O cronică de Ioan Şimon

Florentina Toniţă, muzeograf, jurnalist şi scriitor, s-a născut la 7 octombrie 1971, în Tutova, judeţul Vaslui, şi trăieşte în Botoşani. A publicat următoarele cărţi: Lacrimi de nisip, poeme, Editura Parnas, Iaşi, 2003 (volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru cea mai bună carte de poezie -debut- a anului); La drum cu îngerii, reportaje literare, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2007; Forma păsării, versuri, Editura Axa, Botoşani, 2012; Şi cine este aproapele meu?, roman, Editura Junimea, Iaşi, 2013. A colaborat la diverse reviste de cultură de prestigiu, printre care se află şi Mişcarea literară de la Bistriţa.

O carte specială şi, în acelaşi timp, tulburătoare, care cucereşte cititorul încă de la primele pagini, este romanul "Şi cine este aproapele meu?", o creaţie de excepţie care dezvăluie calităţile incontestabile ale autoarei şi în arta discursului epic. O construcţie epică ingenioasă, care îmbină o diversitate de tehnici narative specifice romanului modern dar şi modalităţi de expresie care duc spre o analiză profundă a sufletului uman. Florentina Toniţă foloseşte cu abilitate introspecţia şi retrospecţia, jurnalul intim, anamneza, reflecţia, secvenţe de povestire în ramă etc. Însă uimitor pentru o autoare tânără este veridicitatea în descrierea şi înfăţişarea unui mediu existenţial întunecat, cum este cel al detenţiei şi al atrocităţilor săvârşite în perioada comunistă în închisorile de la Aiud şi Piteşti, înfăţişate cu atâta autenticitate încât "ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înţelegere şi creştină iertare", după cum afirmă Simona Modreanu în textul de prezentare de pe coperta IV a volumului în discuţie.

Este o carte "despre suferinţa ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite" (ca s-o citez din nou pe autoarea textului pomenit mai sus), o lume subterană "în care fiinţa stă să moară de ruşine".

Romanul este structurat în cinci capitole, prezentând destine umane complexe peste care a trecut precum un torent devastator şi transformator agresiunea unui regim torţionar şi degradant.
Pe parcursul naraţiunii apare intermitent un "leitmotiv" cu caracter de simbol – cel "al aproapelui", încărcat mereu de semnificaţii care provoacă cititorul să reflecteze. Sensurile lui ne sunt sugerate prin naraţiunea faptelor, dar mai ales prin reflecţiile şi impresiile pe care pictoriţa Maria le notează în jurnalul ei intim – "un jurnal al fericirii" pentru că prin el tânăra jurnalistă se eliberează de povara sufletului şi desluşeşte sensurile vieţii. Ea a găsit "măsura vieţii prin suferinţă", care "o dată trecută prin trup deschide taina dragostei".

Demersul axiologic al operei tinde spre un act soteriologic – o mântuire sufletească şi spirituală care are drept suport credinţa în valorile christice şi ale umanului. Eroii cărţii ajung la o renaştere morală, la un echilibru superior al existenţei prin iertare şi iubire.

Chiar şi un torţionar poate fi mântuit şi renăscut spiritual prin pocăinţă şi căinţă; aşa este cazul călugărului Teodosie, fost torţionar al închisorii de la Aiud. Teodosie, fiul unui tâmplar din Craiova, a fost arestat în 1948, pe când era student la Medicină pe motivul că în timpul unui curs le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Dus la închisoarea de la Piteşti, a suportat bătăile cumplite, care nu l-au doborât dar a cedat torturilor psihice. Eugen Ţurcanu, şeful torţionarilor de la Piteşti, s-a folosit de slăbiciunile lui şi i-a oferit privilegiile de care beneficiau deţinuţii din comitetele de agresori. Astfel a devenit unul din cei mai temuţi torţionari din închisoarea de la Piteşti, torturând în special studenţii. După căderea comunismului, urmărit şi hăituit de Securitate, s-a călugărit iar duhovnicul său, tot un fost deţinut, singurul care îi cunoştea trecutul întunecat, i-a încredinţat canonul mărturisirii.

Emoţionant este mai ales destinul călugărului Paisie, pe numele de mirean Petrică Scurtu, deţinut şi duhovnic al închisorii, care a transformat puşcăria "într-o oază de linişte pentru cei care în libertate ucideau, furau sau înşelau". Aceştia, pe măsură ce-şi ispăşeau pedepsele, deveneau adevăraţi rugători iar odată ajunşi în libertate erau căutaţi şi cercetaţi de creştini de pretutindeni.

Călugărul Paisie avea darul schimbării sufletului celui proscris sau aflat în suferinţă. El ştia că prima schimbare se realizează la nivelul privirii – "această fereastră a corpului uman" care "va deveni un canal de comunicaţie prin care vor circula apoi cantităţi uriaşe de iubire, compasiune, toleranţă şi echilibru". 

Nucleul naraţiunii este tânăra pictoriţă Maria, o fire reflexivă, cea care ne dezvăluie povestea mai multor destine umane năpăstuite de istorie, de regimul inuman al comunismului, dintre care unele au reuşit să se salveze ar altele având un sfârşit tragic.

Relevantă este evoluţia spirituală a Mariei, care ajunge la o înţelegere superioară a existenţei, parcurgând drumul sinuos al căutării sufletului pereche. Ea trăieşte mai multe experienţe erotice, unele sortite eşecului, lăsându-i un gust amar sau dulce, ca în cele din urmă să înţeleagă că iubirea vieţii ei este Costa şi că secretul vieţii se află în tine însuţi, iar echilibrul sufletesc îl vei atinge doar când vei desluşi misterul acestei vieţi, ce ţi-a fost dăruită de Dumnezeu. Cartea este un adevărat balsam pentru cei răniţi de agresiunea unei vieţi violentate de factorii potrivnici ai fiinţării dintr-o lume şi o istorie dură. Prin vocea Mariei, autoarea oferă soluţia vindecării şi a rezistenţei, care este iertarea, formulate ca o concluzie în fragmentul de jurnal intim al personajului:

"Mai mare dumnezeire decât iertarea este iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Să întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori cu lehamite. Iert cu supuşenie, rareori conştient. Alteori cu lehamite. Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, este iubire. Sau mucenicie. Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră ş ice sens le vom da".  

Florentina Toniţă ne determină indirect să căutăm şi să descoperim în noi acele valori externe ale omului pe care ni le-a dezvăluit credinţa creştină, pentru a construi o societate mai bună, mai tolerantă şi să ascultăm de acele mesaje subliminale care ne transmit credinţa în aproapele nostru pentru că Mântuitorul nu a venit pe lume întâmplător.

(Cronică de Ioan Şimon, în Mişcarea literară nr.3-4 din 2013)

Poezii din vreme. Dan Cornel

Astă seară am coborât din nou în timpul de demult, am răsfoit hârtii vechi şi am dat peste poeziile pe care în urmă cu 23 de ani le transcriam pe furiş dintr-un carneţel ponosit. Am mai povestit despre acele întâmplări.

Am rescris astă seară 4 poeme. Cred (adică sigur!) că am mai pierdut din file (am o poezie pe un cap de pagină, nu i-am găsit începutul, dar e acel capăt de poezie care ani în şir m-a urmărit în multe drumuri: "(...) nu vrei să vezi cum muşc, cu durere,/ din ora ce trece de şase?/ E ora când trebuie să-l trezesc pe Dumnezeu" - 1983).

Am scris povestea Pictorului aici, dar şi în revista Mişcarea Literară. (sursa foto: agentiadecarte.ro)



DAN CORNEL (1948-2013)

Ziua părăsirii

Se-ntunecă a ploaie, ce mohorâţi sunt norii,
în sufletul meu plouă cu grea singurătate,
mă dor, ca-n alte vremuri, tăcerile viorii
şi toate-mi par urâte şi toate-mi par furate

cui să întind o mână, sau amândouă, doruri,
chemarea se izbeşte de ziduri şi de uşi,
ferestrele sunt oarbe, pustiu-i fără maluri,
în praf cad pescăruşii, de linişte răpuşi

lumina ta se stinge, încet, prin nori de ploaie,
îţi moare râsul tandru, fără egal în lume,
mi-s mâinile murdare cu cenuşii noroaie
şi iarăşi rămân singur pe-un deal fără de nume

sub fruntea mea-ntristată se prăbuşesc cocorii
simt cum sfârşitul rece în suflet mi se zbate
timpul cerşeşte viaţa din resturi de istorii
agonizând imagini din clipele trădate

şi plouă peste lumea de ceaţă şi de friguri
te caut iar prin beznă, mari ziduri se apleacă
mă prăbuşesc sub ele, nu mai ajung la digul
ce-aşteaptă-n întuneric ca viaţa să îmi treacă...

(26 mai 1983)


Doamne...

Doamne,
omule, te botez "doamne"
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte firul sacru al vieţii,
unde se naşte lumea, ca lume?
Doamne,
ţie, omule, îţi spun
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte cuvântul,
cuvântul spus spre primenirea fugarilor?
Doamne,
de-un timp
nu mai ştiu cine sunt
mă doare cerşitul ce-l fac înspre seară...
Mă doare
şi iarăşi te-ntreb:
unde ne vom regăsi şi când, prieteni,
unde-om găsi un mult dorit răspuns?
Doamne,
unde?  

(1983)


Vitrina 

M-am prăbuşit într-o zi pe nişte scânduri,
erau de esenţă moale şi n-am păţit nimic.
M-am ridicat şi, căutând drumul spre casă,
nu ştiu cum, am ajuns în faţa unei vitrine
care expunea păpuşi mecanice...

Una dintre ele întinde mâna spre mine,
mână de plastic, cu degete retezate;
una mă salută, pare subaltern din armată,
alta stă pur şi simplu în poziţie de zbor...

Şi-am văzut atunci:
una singură nu făcea nici un gest,
m-am uitat mult la ea şi m-am întrebat
cum poate fi o păpuşă atât de tristă?

Şi am plecat.

(1983)


Cine?

Am nişte ani.
Unora care trec paşnici pe lângă mine
nu le vine să creadă că,
într-adevăr,
am treizeci, patruzeci, şaizeci
sau mai mulţi ani...
Oameni, prieteni
veniţi de pe alte meleaguri
la ziua mea,
ştiu multe despre Hiroshima,
şi ştiu multe despre alte ruşini ale oamenilor,
de aceea ascultaţi-mă:
vă vreau lângă mine, să cultivăm
hectarele de pământ care-mi aparţin
cu lalele.
Cine mă ajută?
Cine mă urmează?

(1983)