Când dragostea face istorie

 ”Promisiunea”, un film de dragoste în care se oglindește destinul unui popor de martiri. 

Pe 21 septembrie, armenii își sărbătoresc independența. În fiecare familie de armean de astăzi există un sfânt, în fiecare casă există altare care mențin vie memoria victimelor genocidului din urmă cu mai bine de 100 de ani.
Biserica Armeniei a canonizat un milion și jumătate de martiri masacrați în timpul Imperiului Otoman.
Copii, femei, bătrâni. Intelectuali, țărani, meșteșugari. Cu toții au fost secerați fără milă.

S-au scris pagini memorabile despre genocidul armean, s-au filmat scene cutremurătoare despre istoria de acum un secol. Unul dintre aceste filme este "Promisiunea". Dincolo de toate, un film de dragoste. Poți chiar să identifici un triunghi amoros între frumoasa Ana (Charlotte Le Bon), jurnalistul american Chris (Christian Bale) și studentul la medicină Mikael (Oscar Isaac). E adevărat, un triunghi amoros prins în mijlocul unei drame politice.

Dacă regizorul filmului "Promisiunea", Terry George, nu ar fi îmbrăcat istoria în hainele firave, delicate ale iubirii, poate că am fi avut un film istoric și atât.
Filmul este necesar mai ales pentru că aduce în atenție una dintre cele mai mari drame ale umanității din secolul al XX-lea. Este vorba despre masacrarea sau deportarea a 1,5 milioane de armeni, cei mai mulți creștini, în perioada 1915-1917.
Însuși Terry George  spune că ”Promisiunea” este ”o poveste de dragoste spusă pe fundalul a ceea ce s-a întâmplat cu armenii în acei ani”.
Dragostea îndelung rabdă, nu pizmuiește, nu se răzbună, spune Cartea. Iar în mijlocul durerii fiind, "uneori, ca să te răzbuni, e de ajuns să supraviețuiești", spune Ana în film, ca răspuns la durerea lui Mikael, cel care își vede mama, tatăl, proaspăta soție uciși, iar pruncul nenăscut ciopârțit în pântecele mamei.

”Ceea ce mă interesează este să găsesc povești umane de supraviețuire, oricare ar fi aceasta. În mod clar, mă interesează educarea oamenilor prin intermediul cinematografiei și dacă apare o oportunitate potrivită, sigur nu exclud nimic”, spune Terry George.

Regizorul, venit din Belfast, a avut propria experiență. În 1975, pe când avea 23 de ani, a fost prins în activitatea paramilitară republicană. A fost condamnat la 6 ani de închisoare, fiind însă eliberat în 1978. A părăsit Irlanda și s-a mutat cu familia în New York (1981), unde și-a luat în serios talentul de scriitor, apoi pe cel de scenarist. Spune, totuși, că nu va face niciun film despre experiența personală și că nu ar putea să își așeze propria poveste la nivelul unor evenimente grave ale istoriei. Dar este de acord că ceea ce trăiești de-a lungul vieții te ajută să îți formezi o perspectivă asupra anumitor lucruri. Să înțelegi mai bine modul în care oamenii obișnuiți reușesc să facă față catastrofelor care se abat asupra lor.

Atrocitățile comise asupra poporului armean nu au fost singurele din istorie. Cu ele, însă, începe un lung șir al violenței și negării. Abia în 1948 o rezoluție ONU condamnă genocidul drept crimă de drept internațional, indiferent că are loc pe timp de pace sau pe timp de război, dacă se referă la distrugerea parțială sau în totalitate a unui grup național, religios, etnic sau rasial. Cu toate acestea, genocidul armean este încă o temă care stârnește patimi politice, Turcia refuzând până astăzi să recunoască crimele comise de Imperiul Otoman. Armenii, însă, își păstrează istoria, îi adaugă mărturii, o arată lumii așa cum a fost.

Da, chiar și atunci când imperiile se prăbușesc, dragostea poate purta pe umeri întreaga istorie a unui neam.

Lumea reală este pustie. Pentru că nu mai avem timp s-o umplem

Silviu Poenaru, ilustrul neurolog român care a activat la Paris, și care până în clipa de pe urmă a fost preocupat de medicina integrativă, lucra la un studiu numit "Psihologia spațiului și timpului", în care vorbea despre Sindromul Ogarului. Mulți dintre noi, probabil, ne recunoaștem în această postură.

Mereu suntem fugăriți sau fugim după ceva care să ne asigure supraviețuirea.

Nu ne mai tragem sufletul, nu oprim la niciun refugiu pentru a reflecta, pentru a medita. Nu mai citim poezie, nu ne rugăm, nu privim către aproapele. Alergăm, alergăm, alergăm! Acest sindrom al Ogarului era foarte bine cunoscut de sistemele totalitare. De multe ori suntem puși artificial în această situație, pentru că un om fugărit devine ușor manipulabil, răspunde ușor la comenzi, la false zgomote, ne avertizează specialiștii.

Sindromul Ogarului afectează mai mulți oameni decât ne putem imagina. De toate vârstele! Constatăm asta de fiecare dată când, deși în mediul virtual ne dăruim în fiecare moment al zilei like-uri, zâmbete, îmbrățișări, nu ne vedem mai niciodată la față. Sau ne recunoaștem pe stradă, ne intersectăm prin mall-uri, dar nu avem ce ne spune, în afara unui zâmbet stingher și fugar.

Dar ce se întâmplă când, într-o zi, te oprești? Când te întorci în propria rugăciune și identifici în tine dorul de Dumnezeu, de pacea întru aproapele? Când nu mai vrei să fii ogarul gonind în noapte și zi. În rugăciune sau în comuniune sinceră, în biserică sau pe aleile tomnatice, alături de prieteni sau oameni simpli, alegi pasul încet al timpului, culegi orele și clipele pe care le-ai risipit și le îmbraci în bucurie.

Lumea reală este pustie. Pentru că nu mai avem timp. Nu mai putem acoperi – în goana noastră artificială – realitatea care, deodată, este atât de anostă, de searbădă, de vulgară.

Mediul virtual ne-a adus acasă filmele și toate muzicile după care am tânjit atâția ani. Pentru a ne deplasa dintr-o parte în alta urcăm în mașini și comunicăm cu GPS-ul. Nu mai coborâm geamurile mașinii pentru a obține o informație de la un om de pe stradă! Dacă mai citim o carte, deschidem site-urile, studiem oferta (coperta, prețul etc.), facem comanda și o primim la ușă. Nu mai pierdem ore prin librării, răsfoind sau schimbând idei. Anticariatele au fost repede înlocuite cu second-hand-urile, cofetăriile și-au restrâns spațiile, sălile de cinema sunt pustii.

Da, bisericile sunt încă pline. Dar nu pentru mult timp. Se vorbește că vom avea și biserici virtuale, oricum ne "spovedim" mai mult pe Facebook decât la preot!

Am devenit, în mai puțin de 5 ani, o comunitate virtuală. Într-o Cetate în care dreptatea se împarte după alte reguli, în care adevărul este o noțiune care ține de conjunctură și de vizibilitate, în care suntem puși la colț, premiați sau blocați în funcție de cât de disciplinați suntem în a respecta regulile.

Facebook a devenit un sistem. Unul construit cu uriașul nostru aport, cu imensa noastră disponibilitate și dorință de a fi apărați, susținuți, liberi, interesanți, vizibili, vocali, generoși, amabili, entuziaști, blânzi, furioși, strigători la stele sau tăcuți în așteptare. Suntem o masă uriașă de voci virtuale din care, în fiecare zi, mai dispare câte unul. Care nu a respectat regulile, care a strigat mai sus decât alții sau despre ceva ce nu se strigă. Nu avem timp să ne oprim. Nu avem timp să coborâm în suburbiile gândului pentru a ne regăsi, pentru a ne lipi talpa de pământ, genunchiul de rugăciune. Rămânem ogari într-o lume reală. Singurul popas: Facebook, urcarea cu parolă. Coborârea nu depinde de tine. Ești eliminat sau păstrat. Nimeni nu știe până când.

Am pornit acest text de la teoria românului Silviu Poenaru. Voi încheia cu Martin Niemöller, un pastor luteran german, antifascist care a trecut prin mai multe lagăre de concentrare. Este cunoscut în special prin vorbele sale care au căpătat nuanțe aproape profetice: "Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea".

Într-o lume în care Cuvântul devine armă, să nu uităm să privim din când în când în jur. Dacă suntem tot mai puțini, a venit vremea să ne punem întrebări.

Ana lui Goma și trecutul tot mai prezent

În anul 2008, Curtea Veche publica Infarct, cartea lui Paul Goma (serie de autor îngrijită de Flori Bălănescu). "Aceasta este ultima carte. O simt cu toată carnea, cu toate oasele, toate, cu măruntaiul întreg", mărturisea Paul Goma. Autorul ne prezenta o ficțiune - ținea să ne avertizeze - dar una în care realitatea se prinde franjuri de fiecare notație, de fiecare descriere așezată în măsură istoric-autenticitară. Pretextul este de fiecare dată același: "Mi s-a descoperit un infarct, zice ea. Infarct? Ai avut tu așa ceva?"

Caracterul memorialistic, sinceritatea și autenticitatea scriiturii, tonul confesiv, dar categoric, nota reconstitutivă și totodată probată documentar, alături de stilul inconfundabil al lui Paul Goma de a exprima franc opinii și observații menite să spargă prejudecăți, închipuiri și alte înrădăcinate orgolii, fac din Infarct o carte care, dincolo de parcursul cu aer de jurnal, taie din rădăcină multe dintre hățișurile buruienoase cocoțate pretențios pe frontispiciul timpului.

Însă, mai presus de toate, găsim în cartea lui Paul Goma o imagine luminoasă, o figură feminină: "ea a mea". Este Ana-Maria Goma (născută Năvodaru). Cea care i-a stat alături, cu care a împărțit totul, cea cu care "făcând una, nu doar în simțiri, ci și în cuget", a parcurs decenii întregi de exil, de disperări, de reconstituiri în vanul istoriei.

Ana-Maria Goma s-a stins din viață pe 5 septembrie 2017, la Paris. O pierdere care nu a primit din partea presei din România importanța sau atenția ce i se cuvenea. Paul Goma însuși, parcă spre a nu-și îndurera peste măsură sufletul, a așezat o pânză de discreție asupra durerii. 

Pe 8 septembrie, de ziua Nașterii Maicii Domnului, telefonul din apartamentul parizian a sunat purtând la capătul firului urări pentru soția scriitorului (Ana-Maria, prin botez aflată sub protecția Maicii Domnului și a Sfintei Ana, mama Mariei și bunica lui Hristos). Flori Bălănescu, istoric, cercetător științific la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care îndelungă vreme și cu o rar întâlnită (în zilele noastre) abnegație a editat/publicat/mediatizat numele lui Paul Goma, este cea care a adus trista veste în spațiul public: "În urmă cu câteva minute am aflat vestea dispariției Doamnei Ana-Maria Goma (Năvodaru), după o suferință grea, îndurată cu stoicismul de care a dat dovadă toată viața sa, alături de Paul Goma! Sunasem pentru a o felicita de ziua numelui... a plecat acum două zile... într-un anonimat pe care nu îl merită. Trăiesc o tristețe pe care nu o pot încăpea cuvintele.

Dumnezeu să o ierte și să o odihnească!

Îi voi fi recunoscătoare până la sfârșitul zilelor mele". 

A doua zi, pe 9 septembrie, când creștinii o cinstesc pe mama Maicii Domnului, Sfânta Ana, tot Flori Bălănescu va fi cea care ne va duce și mai aproape de Paul Goma, făcându-ne părtași durerii. "Oricât de puternică a fost, așa împuținată cum ajunsese din cauza unei boli grele, nu a mai rezistat. Oricine are dreptul la odihnă. Mai ales după atâta dușmănie, răutate, nenorocire, nerecunoaștere, minimalizare, respingere.

Plâng, privindu-l de departe, cu sufletul, pe Paul Goma, pentru prima dată singur. Nu Singur împotriva Lor, ci singur până o va reîntâlni pe Ana-Maria.

(…) Ană, zidită la temelia stâlpului demnității românești – un bărbat susținut de o femeie, uciși zilnic ritual de ai lor, pentru îndrăzneala de a fi ieșit din rând ca să-i trezească pe confrați din amnezia comunistă...", scrie Flori Bălănescu, sub titlul Ana e în stâlp, se odihnește, în sfârșit. 

Chiar în stâlp fiind, chiar odihnindu-se, Ana-Maria a fost punctul de sprijin al lui Paul Goma. Așa cum a fost în încercații ani românești, așa cum i-a fost în toată viața pământească. 

Desigur, presa românească își cunoaște și își recunoaște "eroii". Lista a fost ticluită în urmă cu mai bine de jumătate de secol și îi găsim și astăzi la loc de cinste pe cei care l-au înfierat pe Goma anticomunistul, Goma agitatorul, Goma revoluționarul.

 Să vedem ce loc ocupă astăzi, de pildă, Iorgu Iordan. În 1956, alături de doi securiști, Iorgu Iordan l-a convocat pe Paul Goma la judecată, pe motiv că afirmase faptul că moldovenii din RSSM sunt români și că "limba moldovenească este o mizerie". În iunie 1957, în rectoratul Universității bucureștene, Radu Florian (tatăl lui Alexandru Florian, de la Institutul Elie Wiesel), cerea ca Paul Goma să fie exmatriculat. Pentru Goma, câteva luni mai târziu, urmează arestul și lungul drum al pușcăriilor comuniste, apoi al domiciliului forțat.

 În 1969, scriitorul intra la judecata scriitorilor. Zaharia Stancu îi oferea prima lecție a democrației comuniste: "Un scriitor român, mai ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca și cum ar fi singur pe lume". În 1970 rămâne fără drept de semnătură. Paul Goma publică în 1972, în afara granițelor, cartea Ușa. În Germania, unde apărea Ostinato (1971), se vorbește despre un Soljenițîn român. La Târgul de Carte din octombrie, delegația RSR aflată în Germania protestează față de prezentarea cărții lui Goma și părăsește târgul. În standul gol al RSR, editorul german a prezentat publicului o singură carte: cea a lui Paul Goma. 

În 1971, Dumitru Popescu-Dumnezeu propune excluderea lui Goma din partid. Motivația: "A pus în mâna dușmanului o armă cu care să lovească în patria noastră". Se așază de-a dreapta lui Paul Goma, susținând-l: Mihai Ungheanu, Darie Novăceanu. De-a stânga lui Goma, făcând presiuni pentru predarea carnetului de partid: Ion Horea, Ion Hobana, Nichita Stănescu. (Nichita Stănescu: "Bă bătrâne, tu nu-mi ești prieten adevărat, dacă mi-ai fi, mi-ai da carnetul acela – tu tot nu mai ai ce face cu el - și ne-am duce să bem ceva"). În 1972, Marin Preda nu îi primește manuscrisul romanului În cerc. (Marin Preda: "Ce, monșer, crezi că eu sunt tâmpit, ca Ioanichie, să-ți dau la mână hârtie pecumcă"). Paul Goma pleacă în acel an în Occident (Zaharia Stancu: 'Am primit dispoziție să îți dăm pașaport"), revine în țară în 1973, împreună cu Ana-Maria Goma. La România Literară, însă, nu mai are loc (Dimisianu: "Ce vrei, bătrâne?! Și cu sufletu-n Occident și cu trupul aici, la noi?").

Pe 20 noiembrie 1977, Paul Goma, soția Ana-Maria și copilul lor ajungeau la Paris, unde solicitau azil politic. În 1979 apărea cartea de mărturii Culoarea Curcubeului, iar în 1981 Patimile după Pitești.

Astăzi, Paul Goma se află tot la judecată. Cazul Goma – deschis în deceniile comunite, continuă și astăzi.

Pentru că trecutul este tot mai prezent. Chestiunile în dezbatere valabile atunci ard și astăzi la fel, ca de pildă situația Basarabiei sau falsa dizidență aducătoare de nemeritate merite postdecembriste. Pentru că Paul Goma, ne spune Petru Ursache, "se dovedește a fi un "frate răzneț" care, în modernitate, a transformat doina în eseu politic și blestemul în roman autobiografic, deși trăiește de câteva decenii, și încă după așa-zisa cădere a cortinei de fier, ca exilat la Paris, după terminologia nevoilor curente" (cf. Omul din Calidor, de Petru Ursache, Ed. Eikon, 2015).

Paul Goma rămâne pentru români trăitorul istoriei reale, scriitorul care a făcut din ficțiune mărturie subversivă și din Adevăr o cale spre demnitate. Paul Goma este, din 6 septembrie 2017, și mai singur decât a fost. Ana e în stâlp, se odihnește, în sfârșit.

Foto: Facebook/ Flori Bălănescu

P R O F E S O R U L

Disciplina artistică este mult mai fină și mai complexă decât se bănuiește, spunea Nicolae Tonitza. Pentru că "ea lucrează, pe toate fațetele sufletului și ale inteligenței, deodată și îndeosebi". Iar rolul meșterului, al Maestrului, ne spunea același Nicolae Tonitza, "este să facă a înțelege pe ucenicul său că cel mai mare secret al artei este să iubești natura și să te închini ei. Doar că din natură nu iubești tot ceea ce este frumos, ci numai un anume frumos, acela care e în stare să pună în mișcare coardele cele mai intime ale sufletului tău".

Victor Hreniuc este un tezaur viu al Botoșanilor, un depozitar al emoțiilor artistice. Privește cu detașare întinsul arid al vieții, dar rostuiește apăsat cuvintele atunci când derapajele ajung să atenteze - și să șubrezească chiar - valori esențiale ale artei. Zâmbește rar, iar atunci când o face plimbă pe chip urme luminoase ale unei copilării de demult. Nu coboară glasul și nici nu construiește înălțimi patetice ale vreunui edificiu în care să fi încrustat numele său. Rar, în zilele noastre, vezi un profesor vorbind despre foștii săi elevi cu atâta satisfăcătoare și împlinită generozitate cum o face Victor Hreniuc. În cele mai bine de două ore petrecute față în față, a făcut o singură amară și tristă remarcă despre arta sa: "…în ultimii ani am fost frânat de la creația mea, de la pictură, de lipsa unui atelier...".

Copilărie pe marginea tranșeelor!

S-a născut pe 10 aprilie 1942, în Milișăuții Sucevei. În plin război. Era al treilea copil, dintre cei opt ai familiei Hreniuc. Mama de origine oarecum poloneză, prin bunici, iar tata localnic din Milișăuți. Avea doi ani când familia a fost evacuată la vreo 25 de km de casă, la Călinești, unde avea să rămână câteva luni. Acasă, la Milișăuți, era linia frontului. Tranșeele care treceau pe lângă casă, cazematele sub pământ, toate umele frontului aveau să fie, pentru copiii din Milișăuți, locurile de joacă de mai târziu. Cu tot cu cartușele rămase peste tot, depozitele de armament descoperite pe te miri unde.

La 6-7 ani, când satul se refăcea după război, a mers la școală în straiele populare cusute și înflorate de mama, în casă. Doar că la școala din sat se preda în limba ucraineană. ”Mai târziu s-a românizat. Dar eu, în clasa I, am prins școala ucraineană. Eu nu știam nici o boabă, pentru că în familie se vorbea numai românește. Erau vecini care vorbeau ucraineană, dar la noi nu. În clasa I era foarte dificil pentru mine. Un aspect care m-a urmărit toată viața a fost că atunci, era prin 48-49, părinții țineau foarte mult ca cei care intrau în clasa I să fie îmbrăcați cu haine noi, care pe atunci însemnau straiele populare, cu bundiță, cămășile cu guler tunică, fel de fel de cusături pe care le făcea mama în casă", își amintește astăzi Victor Hreniuc.
La fel cum își amintește și de năzbâtiile pe care le făcea sau de timpul petrecut pe pășune, unde păștea oile sau vacile.

Când destinul unui pictor începe cu fratele Ilie!

Atunci a prins a desena. O preocupare surprinzătoare pentru un copil al acelor vremuri. La câțiva ani după război, într-o familie cu 10 suflete, într-o școală unde elevii scriau pe tăblițe. Însă acolo, în acel sătuc, s-a petrecut minunea. Iar minunea se numea Ilie. Fratele cel mare. "Ilie, care ulterior a ajuns la Institutul de Cercetări Aerospațiale la București, era mai mare cu patru ani decât mine. După el a fost Vasile, apoi eu. Ce am învățat mai mult a fost de la Ilie. Se pricepea foarte bine la desen. El a făcut Liceul Militar, apoi a intrat la Academia Militară, cu specialitatea Avioane, pe componenta motoare. A avut relații în toată Europa. Din punct de vedere plastic, el m-a ajutat foarte mult să încep să iubesc desenul. Condițiile erau atunci precare, abia găseai un petic de hârtie, rar se găseau creioanele, la școală se scria pe tăblițe".

Liceul la Siret a fost, pentru Victor Hreniuc, o altă piatră de încercare: "La Siret era tot liceu ucrainean. Înainte de a termina, eram în ultimul an, s-a desființat secția ucraineană. Multă materie se făcea dublu. Câteva obiecte erau în limba română, restul în ucraineană. Bacalaureatul se numea examen de maturitate, iar noi am susținut acest examen la 13 obiecte. Venea fiecare elev în fața unei comisii de 12 profesori, la proba orală. Elevul trecea pe la fiecare profesor. Era o încărcătură, o trecere rapidă de la o materie la alta..."

Admiterea la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", din București, în 1961, a venit pe fondul unei situații agitate privind "prietenia" cu marele popor sovietic. "De acolo ne-a luat la armată. Am pierdut admiterea. Am făcut armată în Craiova, aproape trei ani. Era o situație internațională tensionată. La unitatea militară din Craiova l-am văzut chiar pe Hrusciov. Am avut un pic de noroc că am fost centralist. Erau foarte puțini în armată cu liceul, și cei câțiva care erau au fost folosiți cât mai eficient". 

Doi ani de zile nu s-au acordat deloc concedii din armată. După doi ani a revenit acasă, dar permisiile se dăduseră doar pentru ca soldații să își lămurească părinții să se înscrie în cooperativă. "Acasă totul era schimbat, surorile crescuseră, era un sentiment deosebit. Am fost eliberat din armată în decembrie și am intrat în învățământ la Arbore, ca profesor necalificat, unde predam limba română. După 3 ani, în 1966, am dat admitere la Institutul Pedagogic din Iași, secția Artă Plastică. Am avut mulți profesori, dar profesor de pictură a fost pe toată perioada Dan Hatmanu".

Dan Hatmanu a fost profesorul care știa să îi facă pe studenți să își găsească drumul, să își dezvolte percepțiile artistice. "Se vedea cultura omului, erau și alți profesori, dar nu se comparau cu Dan Hatmanu. În atelier proceda în așa fel încât  studentul să îl asculte și să aplice ceea ce i se spune. Ceilalți profesori nu erau interesați, spuneau doar: mai lucrează! Dan Hatmanu punea mâna pe ceva, nu pe lucrarea ta, pe o altă hârtie, și cu o trăsătură imediat îți deturna direcționarea greșită și îți arăta cum ar trebui să lucrezi. Uimitor! Cu vorbe foarte puține, dar la obiect, focaliza atenția studentului exact unde trebuia. Un profesor mare cultivă - și așa am procedat și eu ulterior – cultiva direcționarea studentului, nu indică modalitatea de lucru. Tu în direcția ta erai dirijat, și eu mi-am dat seama ulterior de tendința fiecărui elev și l-am îndrumat perfecționându-l în maniera lui de lucru, în viziunea lui, numai că insistam asupra unei cizelări, a unei perfecționări".

1972. Atunci a început povestea

A terminat facultatea cu media cea mai mare - 9,97. Repartizările se făceau la București, fiecare își alegea postul în raport de notă. "Am avut ghinionul ca, la repartizare, după mine, la două sutimi, să fie o doamnă căsătorită, și ea a avut prioritate. Eu am vrut la Suceava, dar am luat un sat în județul Suceava, Botoșana, unde s-a născut pictorul Ilie Boca, lângă Arbore. Am stat câteva zile, până la 15 septembrie am cerut la inspectorat  Liceul din Dumbrăveni. Aici am funcționat trei ani de zile, după care am venit, în 1972, la Botoșani, la Școala Populară. Din 72 până acum sunt la Școala Populară de Artă".

Au trecut de atunci 45 de ani. O adevărată istorie a Școlii Populare de Artă. Cel mai vechi profesor al instituției de care se simte legat nu doar profesional."Eu sunt legat de Școală foarte mult pentru că în momentul sosirii mele în oraș nu erau locuințe, trebuia să caut gazdă și am stat câteva luni chiar în școală. Erau câteva secții în primul an. Școala se înființase în 1968, spre sfârșitul anului, când s-au desființat regiunile și s-au înființat județele. Aceasta a fost șansa Școlii, odată cu înființarea județului, pentru că până atunci funcționa, dar ca secție externă a Sucevei".

În anii 70 nu exista în oraș liceu de artă. Intrau în atelier mai ales oameni maturi, mai puțin copii. De ce veneau așa mulți adulți? Sub euforia brigăzilor artistice, a trupelor de teatru, de dansuri? ”Celelalte secții, da, veneau la brigăzi, teatre, canto popular, erau într-un fel organizate prin trimiterea tinerilor de către întreprinderi. Doreau să aibă orchestre, echipe de teatru, dansuri. La pictură veneau benevol, nu erau trimiși de nicăieri. În perioada aceea secția a beneficiat de niște cursanți foarte buni".

Se strigă catalogul, după 45 de ani!

Unii dintre cursanți au continuat să picteze până astăzi. Mulți au ajuns membri ai Uniunii Artiștilor Plastici. Profesorul Victor Hreniuc oprește parcă timpul în loc și, vreme de zeci de minute, rostește nume și nume de artiști. Foști elevi despre care vorbește cu liniștită bucurie și admirație. "Corneliu Dumitriu, de exemplu, cred că a făcut 10-12 ani la Școala Populară de Artă, era pasionat. Deși era 3 ani durata de școlarizare, a terminat și apoi s-a înscris la secția grafică, și a tot continuat să vină să lucreze".

Își amintește că aveau culori, dar nu prea existau șasiuri, pânze, dar elevii veneau la atelier și, împreună cu profesorul, preparau după formule renascetiste materialele suport. "Preparam aici pânze, o făceam după carte și s-a dovedit a fi foarte bună formula grundului de preparat, intra și oxid de titan, de zinc, miere de albine pentru elasticitate, clei de oase. Formula renascentistă, de fapt, care s-a dovedit a fi foarte bună. Foloseam pânza de cânepă, dar multe lucrări sunt făcute pe pânza de sac, care avea nevoie de finisare".

În primii 15-20  ani au fost cei mai renumiți elevi absolvenți, ne spune Profesorul. Și, din nou, primul nume este cel al pictorului Dumitriu. "Corneliu Dumitriu, Mihai Bejenaru, care a murit - devenise membru al UAP -, foarte bun la acuarelă, apoi Virgil Pleșca (a terminat în 76-77). A fost un talent, eu l-am cunoscut pe Alexandru Pleșca, tatăl lui. Fiul desena cu o ușurință fantastică. Tatăl lui ținea foarte mult ca fiul să se autoinstruiască după principiile clasicismului în arta plastică, nu îi permitea să devieze de la aceste principii. Poate de asta nu a continuat. Dar făcea niște studii, de exemplu desena foarte ușor linia personajului, ceea ce e foarte greu, presupune ani de zile de lucru. Aici se vedea preocuparea tatălui, la rândul său artist plastic și membru UAP, muzeograf la Muzeul Județean".

Arta naivă, oameni și viziuni!

Frații Bejenaru. "Mihai Bejenaru a făcut tot la Iași, după 90 a devenit membru al Uniunii. Mihai avea un frate, Vasile (Lică), a devenit medic militar apoi, despre care eu confirm că era mai talentat decât Mihai. Avem și acum lucrări ale lui, sunt mari – era prin 73-74. Au rezistat acele lucrări, văd linia compozițională, personaje perfect echilibrate, perfect proporționate. Atunci el era mic, prin clasa a VIII-a, Mihai era la liceu".

Ajungem la linogravura lui Ion Zaiț. Tot din prima etapă a Școlii. Era ceferist, terminase la Iași, ulterior a devenit și șef de gară. "Dar toată viața lui a fost un om îndrăgostit de artă. El a dovedit că receptează foarte ușor și am avut ocazia să facem numai linogravură cu el, color și alb-negru. Tehnica de linogravură color era foarte greoaie. Avem multe lucrări, a luat foarte multe premii în țară și în străinătate".

Anii 80 au fost, însă, anii artei naive. Cu nume care au confirmat în timp și care s-au bucurat de recunoaștere nu doar pe plan național. Până în anii 80-85, Ion Alupoaie. "S-a specializat în domeniul artei naive. Este cunoscut și în Europa, a avut lucrări de valoare deosebită și faptul acesta atestă inclusiv criticile. La acest capitol de artă naivă e mult de discutat pentru că în timp a fost o echipă care s-a perindat prin școală. Înaintea lui Ion Alupoaie a fost Gheorghe Sturza, care a lucrat în atelierul nostru destul de mult. Era muncitor, dar avea o voință fermecătoare. Nu avea pregătire în domeniu deloc și astfel arta naivă a lui era absolut autentică. Îl ajutam, îi mai dădeam culori. El colora până a veni la noi cu vopsele din cutii, cele folosite în gospodărie, apoi a văzut tuburile de culoare, a văzut că amestecul e mult mai ușor. O parte din lucrările lui sunt la muzeu, altele sunt dispersate în țări europene, prin Olanda. A participat și în Iugoslavia, unde era un centru mare de artă naivă. Chiar și în comparație cu pictorii din Iugoslavia, Serbia, Muntenegru, Sturza era original. Ceilalți încercau volumul, evidențierea, perspective, la Sturza totul era nativ, din instinct și înșirat plat, o perspectivă verticală".

Alupoaie, spune Profesorul, a mers pe urma lui Sturza, numai că s-a evidențiat prin altă viziune. Se făceau expoziții numeroase, în București exista Centrul național de îndrumare a Creației, se mergea mult în străinătate, ieșirile erau oficiale și în felul acesta erau selectați doar oameni de calitate. Mai erau elevi, de exemplu Maria Caciora Tașnicu, o femeie de peste 70 de ani, care ieșise la pensie. O bijuterie în direcția artei naive. "Poate vom face o expoziție de artă naivă în comparație cu arta copiilor, arta infantilă. S-ar vedea toate diferențierile și câteva asemănări".

O amintim și Arhip Elisabeta, o femeie în vârstă, aflată înainte de pensionare, care venea zilnic la școală. "Altă viziune, tot în spațiul picturii naive. Era un nepot al ei, Alexandru Arhip, foarte talentat, cu altă viziune, deși tot în cadrul picturii naive. Mihai Păduraru era de asemenea foarte bun, aborda o artă naivă bufă, persifla fel de fel de obiceiuri ale omului. Ne-au rămas și de la el lucrări, cu adevărat rafinate, era un fin observator chiar asupra lui, un fel de auto-observator care se exterioriza prin lucrări. Cristinel Hârtie lucra o artă naivă curată".

Arta naivă este important cum o faci, nu toată naivitatea duce către artă naivă., atenționează Profesorul. Și nu tot ce este reprodus de pe internet poate sta alături de o lucrare a Elisabetei Arhip sau a lui Gheorghe Sturza. "Școala artei naive, în Botoșani, a apus. În locul artei naive este arta descărcată de pe internet, care îi strică totalmente pe cei care o practică. Dacă ai ști să transformi imaginile de pe internet ca să devină lucrare trecută prin viziunea ta… Internetul poate înlocui într-o măsură natura, dar pentru un pictor sau un pictor în devenire, internetul nu ar trebui să fie bază de inspirație, ci un element complementar".

Profesorul nu dă semne că a terminat călătoria în timp. Dimpotrivă. Ajunge la seria de după 85, cu Rohozeanu Dan care lucra sculptură, teracotă. Tot în acea zonă era Zaharia Constantin, un inginer geolog care a avut foarte multe expoziții personale, tot în teracotă. ”A frecventat școala mai mult decât cei trei ani. Aborda și compoziția cu personaje, unde era foarte dificil".

 Emil Caranica, din Săveni. Anuța Vlad, Șpaiuc George. Sau tinerii care au urmat ulterior arhitectura. De exemplu Fecioru, un băiat care a devenit arhitect și era un colorist deosebit. Cârligeanu Andi, a devenit arhitect, dar avea studii uimitoare de naturi statice, perspective. Apoi generațiile Aidei Șușter, Mihoreanu Lăcrămioara și fata ei, Diana Mihoreanu. Diana a obținut și un premiu în Franța, premiul doi și o medalie. Urmează generația cu Marcel Alexa, Florin Grosu, Burlacu Lavinia. "Și băiatul nostru, Alexandru, a terminat aici școala, simultan cu Liceul de Artă. Ioan Iațcu, muzeograf la Muzeul Moldovei din Iași. Are o carieră bogată în direcția lui, dar era un talent în domeniul artei, acum a reluat și tehnica uleiului. S-a întors la prima dragoste".

Silviu Babii, un colaborator vechi al școlii. Ionuț Gafițeanu. Câteva persoane care făceau și Liceul de Artă și Școala Populară, toți au devenit artiști profesioniști, urmând ulterior și universitățile de artă. Gordin, două surori foarte talentate. Rusu Iulia Lăcrămioara, "care a obținut de asemenea premii în Polonia, foarte talentată, a terminat arhitectura". Și Horațiu Ioan Lașcu, "care era o figură" (vezi video)!

După anul 2000, școala a fost invadată mai mult de copii. Dacă înainte erau cam 99% copii, astăzi proporția maturilor este de 35-40%. "Majoritatea sunt copii. Asta este tendința astăzi, dintr-un copil mic să scoată un artist. Pentru un copil mic, de clasa a III-a, a IV-a, din punct de vedere plastic, el este încă nepregătit pentru a îmbrățișa desenul, pictura. Copiii fac un fel de imagini mentale pe care le transformă direct în forme, și nu conștient. Nu poți compara lucrarea unui copil de 5 ani cu a unui copil de 8-9 ani, de exemplu. Abia la 11-12 ani un copil are posibilitatea de a transforma imagini tridimensionale, din spațiul obiectiv, în imagini cu două dimensiuni".

În urmă cu 45 de ani, ca tânăr profesor, a lucrat cu adulți, oameni care aveau deja formată o linie artistică. Astăzi lucrează mai mult cu copii. Cum resimte acest fapt? "La un matur, indiferent de pregătirea lui profesională, fie că e muncitor, fie că e inginer, receptează altfel orice informație legată de plastică, de lumea înconjurătoare care trebuie introdusă în lucrare. E mult mai ușor să lucrezi cu oameni maturi decât cu copii, și vorbesc aici din prisma școlii populare de arte. Faptul că acum, în anii noștri, sunt foarte mulți copii se datorează unor factori. Faptului că părinții - și asta e valabil în toate specialitățile – vor să își scoată copiii genii, talente. S-au cam scăpat din mână hățurile. În plastică este un fenomen indubitabil și total imposibil de combătut, și anume faptul că până pe la 12-13 ani, copiii lucrează foarte mult, cei foarte talentați. Dar când vine pragul trecerii la o artă reală, ceea ce presupune muncă, desen, aici în primă fază se sperie că nu văd raporturile dintre obiecte… Apoi selectarea naturală presupune un efort foarte mare, e nevoie de studiu asiduu, să nu treacă o zi fără desen".

"Rezultatul să fie o lucrare inspirată din fotografie și nu fotografiată în pictură"

O cu totul altă abordare este în lucrul cu cei maturi, spune Profesorul. Cu ei trebuie lucrat altfel, "lacunele vor fi umplute cu corespondența talentului lor. Ceea ce nu prea știu ei este selectarea din natură. Ei sunt obișnuiți cu aparatul de fotografiat. Documentarea, dacă o faci cu aparatul de fotografiat, nu este rea, nu este negativă, dar trebuie să știi și ce să selectezi. Diferența dintre o fotografie și o pictură este foarte mare. În tabere se lucrează în mediul natural. Acesta este și rolul taberei, să ne inspirăm direct din natură. Acolo trebuie să faci selecție. Ochii văd, ai ales un colț din natură, dar de acolo trebuie să elimini, să adaugi, în așa fel încât compoziția ta să iasă rotundă. Sunt multe elemente care într-o lucrare nu au ce căuta. De exemplu secționările. Eu văd un copac, dar nu îl văd în întregime. Îl poți permuta în altă zonă a lucrării".

Asta se învață în școală. Sub îndrumarea unui profesor. Acolo, în atelier, un artist învață cum să evite capcanele, cum să iasă din mirajul unei fotografii. Și, mai ales, cum să aibă răbdare. "Întâmpinăm dificultăți cu maturii care vin și lucrează după fotografie. Lucrează exact fotografia. Nu se gândesc că poți face o altă prefigurare, în așa fel ca rezultatul să fie o lucrare inspirată din fotografie și nu fotografiată în pictură. Acesta este un capitol pe care mulți maturi nu îl stăpânesc deloc. Se formează în timp. Azamfirei, Șpaiuc, de exemplu, la ei deja funcționează automat acest lucru, în timp ce alții, care sunt foarte talentați, dar acum vin în domeniu, nu pot stăpâni asta. Le spun să se inspire din fotografiile făcute de ei chiar. E altceva, fotografia făcută de tine te ajută să îți reîmprospătezi memoria și să vezi peisajul respectiv, să îl revezi exact în secunda în care ai fotografiat. Înseamnă foarte mult pentru culoare, pentru compunerea elementelor plastice".

 

Cine are curajul să înlocuiască prizele defecte?

În urmă cu câțiva ani, în fața unui public numeros din Botoșani, buna maică Siluana Vlad prindea cu smerenie mâna unui ierarh al locului. În aceeași smerenie luminoasă, se apleacă și apropie buzele de mâna care, într-o pornire bruscă, se retrage în ultima clipă din palma maicii, lăsând buzele în nedumerită părăsire. Publicul privește tăcut și cumva complice cu gestul ierarhului: se cade, oare, ca bătrâna maică să sărute cu evlavie mâna unui bărbat preot, fie el și ierarh? În următoarele minute, buna maică Siluana oferă, în stilul ghiduș care o caracterizează, o lecție de credință și de ortodoxie ce avea să impresioneze și să așeze în făgaș duhovnicesc o întâmplare care altfel ar fi zăcut într-o facilă și înșelătoare înțelegere lumească: "Vedeți, părintele crede că îi sărut mâna lui, a omului, a bărbatului… Da de unde! Știți cum sunt prizele din pereți, folosite ca să treacă prin ele curentul electric. Cum putem folosi curentul altfel decât apelând la priza care ne face direct legătura? Așa e și cu preotul. Preotul este mijlocitor, mâna preotului este acea priză prin care primim curentul Duhului Sfânt".

Desigur, ca și în viață, prizele solicitate fără măsură încep să nu mai funcționeze corect. Uneori este vorba despre calitatea slabă din fabricație (fabricantul nu a urmărit calitatea, ci profitul), alteori găsim defecțiuni pe circuit. Mai amintim și scurtcircuitele inevitabile, uzura în timp. Însă daunele sunt, de cele mai multe ori, mult mai mari decât costul înlocuirii unei prize, odată ce am constatat că nu mai dă randament: ne alegem deseori cu electrocasnice arse, cu televizoare sau pc-uri, laptopuri afectate sau, mai rău, defecțiuni care au consecințe grave, de la incendii la pierderi de vieți omenești.

În cazul unei prize defecte/supralicitate/uzate, cum am putea da vina pe curentul electric? În cazul unui preot aflat în aceeași situație (defect/supralicitat/uzat), cum am putea da vina pe calitatea "îndoielnică" a "curentului Duhului Sfânt"? Un politician, un învățător, un artist, un comerciant, un ziarist… sau oricare dintre cei care formează societatea, nu suntem oare mijlocitorii prin care trece Viața, în toate formele ei?  

Privind la tulburarea care se propagă în ritm aiuritor în aceste zile în media românească, având în centrul atenției un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, este greu să judecăm altfel decât omenește, este și mai greu să dăm verdicte. O vor face cei meniți să își asume această răspundere: vor schimba priza/episcopul sau își vor asuma un ierarh care va continua să scurtcircuiteze totul în jurul său?

Acum mulți ani, în Mănăstirea Cozancea, un călugăr coborât parcă din pagini dostoievskiene umplea tot aerul cu istorii de demult. Pentru el, trecutul plin de prigoanele comuniste părea a fi măsura credinţei şi a mărturisirii întru Hristos a acestui neam. Povestea lui, rostită atunci în micul pangar al mănăstirii din pădure, vine astăzi ca un ecou al statorniciei întru credință. "În timpul războiului, a intrat în Mănăstirea Cozancea un jandarm. Era în timpul slujbei, părintele şi credincioşii erau în biserică. Şi omul acela s-a aşezat în mijloc, a ridicat arma: cine este creştin să spună acum!, a ţipat el. Părintele nu l-a luat în seamă. Dar o parte din cei aflaţi în biserică s-au ridicat şi au fugit pe unde au apucat. Preotul a terminat slujba cu o mână de oameni. Dar jandarmul nu a plecat. A stat până la sfârşit. Şi atunci a cerut voie să vorbească. Părinte, a spus bărbatul cu pușca zăcând lângă picior, aceştia care au rămas îţi sunt adevăraţii creştini, care nu s-au speriat de puşca mea şi care erau gata să moară pentru Hristos!".

Nu întâmplător redăm aici povestea de la Cozancea. O poveste pe care, de altfel, am auzit-o în felurite variante: altă mănăstire, alt povestitor, alți creștini. Pentru că cei mai asupriți oameni, în vremea comunismului, au fost preoții. Prigoană cumplită, despre care prea puțin se vorbește astăzi. Numele lor, al martirilor, s-au pierdut, aruncate odată cu trupurile zvârcolite, în gropi comune. O jertfă unică în toată istoria ortodoxiei. A rămas până astăzi mărturia unui supraviețuitor de la Oranki, în deșertul Siberiei, mărturie păstrată datorită unui mare preot român, părintele Dimitrie Bejan: "Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Mergeti cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis: "Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!" Atunci am strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!". Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat".

Ce s-ar fi întâmplat dacă episcopul de la Oranki i-ar fi îndemnat pe călugări să renunțe la credința lor? Sau dacă, prin fapte sau atitudine, i-ar fi ispitit pe călugări să aleagă calea cea mai ușoară și să renunțe la "curentul Duhului Sfânt"?

Greu de înțeles astăzi! La fel cum trebuie să acceptăm că, în vreme ce istoria număra martirii din pușcării, au existat - există mărturii în arhivele bisericilor și în cele oficiale - și preoți care au pactizat cu ateii, care au trădat, care și-au apărat statutul mai presus de ortodoxie. Comunismul a fost și continuă să fie – sub forme poate mult mai perverse și mai alunecoase – o ideologie menită să distrugă orice credință. Arsenie Boca, atunci când a fost întrebat de ce nu mai avem preoţi buni, cu har, cu frică, a răspuns: "Vă trebuie preoți mai buni? Nașteți-i! Poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu! Poporul își are în toate privințele povățuitorii pe care îi merită".

Preoții, politicienii, medicii, profesorii, biserica, școala, justiția, presa. Suntem noi toți, împreună. Care funcționăm ca niște prize prin care trece Duhul Sfânt sau pur și simplu Viața. Noi formăm preoții, profesorii, medicii, politicienii. Noi, ca popor, suntem răspunzători de prizele greșit fabricate, de cele care se defectează pe parcurs. Tot noi trebuie să dăm socoteală de ce nu înlocuim sistemele defecte, chiar și atunci - sau mai ales atunci! - când daunele, prejudiciile și consecințele sunt din ce în ce mai grave.  

TEODOR VALENCIUC: ”Nu am făcut artă numai ca să am o profesie. Am vrut să fac ceva cu adevărat"

La aproape 90 de ani, Teodor Valenciuc trăiește viața ca pe o sărbătoare. Pășește domol pe aleile orașului și, dacă ar fi să aleagă între freamătul de vorbe și tăcerea dinlăuntru, spune că alege liniștea. Scrie și citește. Cântă și astăzi la vioară și în muzică se abandonează cu aceeași voluptate ca în tinerețe. Culoarea i-a rămas alături, la fel cum alături îi sunt amintirile dragi despre oameni pe care i-a cunoscut. Despre întâmplări care l-au marcat. Începem împreună o călătorie prin viață. "Eu, ca artist, am fost un visător, dar visurile mele s-au îndeplinit în mici procente", spune artistul. O poveste care începe, hăt!, în Botoșaniul interbelic.

Patru copii nu-s mulți, nu-s puțini!

1 martie 1930. Iarna se mai pitea încă pe sub garduri, iar pe la colțurile însorite ale caselor iarba își ițea cu inocență verdele crud. În Știubienii Botoșanilor, familia Valenciuc se mărea cu încă un prunc. Toderiță, așa cum îl strigau pe ultimul născut, avea să fie pentru totdeauna cel mai mic. Mezinul casei. Patru copii nu-s mulți, nu-s puțini, spunea mama. Și mai avea mama o vorbă: E bine ca cei mici să învețe de la cei mari. Și Toderiță a prins a se ține bine de urma fratelui Nicolae, față de care a avut mereu o admirație aparte. Dintre cei patru frați, Nicolae este singurul care i-a părăsit, la 81 de ani. Fratele cel mare trăiește și azi în casa părintească. Are 93 de ani, iar sora va împlini 90 de ani.

Nicolae a fost profesor universitar la Iași. A făcut Școala Normală la Șendriceni, a fost învățător, apoi a intrat în învățământul superior. Ar fi putut deveni un strălucit filolog, dar până la urmă a făcut cercetare științifică, cu doctorat în speologie. "Nu există biolog pe aici care să nu și-l amintească pe Nicolae Valenciuc. Era cunoscut pentru obiectivitate, pentru faptul că totdeauna când se discuta o lucrare de doctorat era chemat pentru arbitraj, era echilibrat și cunoscător în domeniul biologiei. Noi am crescut în spiritul învățătorului interbelic. A murit la 81 de ani, după o boală mai grea, dar a lucrat la universitate până în ultima lună. Avea 51 de ani de activitate didactică în cadrul universității", spune cu domoală nostalgie Teodor Valenciuc. "Viața mea s-a cuplat cu a lui, începând de mic, eram cei mai apropiați din familie. El era cel care mă îndrăgea mai mult".

Datorită fratelui Nicolae a prins drag de carte. L-a urmat la Șendriceni, la Școala Normală, un loc unde, spune pictorul, erau avantaje, dar și dezavantaje. "Faptul că eram izolați, eram rupți de lumea reală, în câmp, aveam un program foarte sever, aproape milităresc, lăsa loc pentru anumite preocupări pe care în altă parte le-ai fi irosit ca timp, ca idee. Aici s-au format foarte mulți oameni. Unii au rămas în învățământ, alții în diverse domenii: inginerie, medicină, cercetare".

Și tare se lumina inima mamei când vedea că și mezinul umblă la școală. Doi învățători într-o familie de țărani era o mare cinste. În familia Valenciuc, mama nu știa carte. Tatăl, care își pierduse de timpuriu mama și crescuse greu alături de cei șase frați, învățase a scrie și a citi târziu, în timpul războiului. "Tata fusese chemat la armată și trimis pentru grăniceri, începând de la Hotin până la Nistru, dar și la Balcic. Avea un prieten din București care știa carte. Cu el a învățat să citească și să scrie", spune fiul și vocea se face ascunziș de alte și alte amintiri.

Slujba de sub masă și primele desene!

Fără a avea o pregătire specială, părinții lui Teodor Valenciuc erau buni creștini și omenia stătea la loc de mare cinste. "Eu credeam că toată lumea era într-un fel de armonie, așa cum era la noi. La noi era o înțelegere și vorbă frumoasă între părinți, ceea ce ne-a determinat și pe noi să fim atenți. Un bun simț total. Și încrederea lor că, atunci când am plecat la școală, vom învăța carte. Noi, rând pe rând, ne-am dovedit a fi școlari conștiincioși".

Mezinul familiei Valenciuc prindea greu rând la opinci, astfel că iarna de cele mai multe ori era nevoit să rămână singur acasă. Cobora clopotul din pod și, pitit sub masă, ținea câte o slujbă strașnică. "Tata mergea des la biserică, mama era mai casnică, avea grijă permanent de noi. Erau oameni care respectau regulile creștine. Auzisem și eu de pe la biserică, mai învățam și o urătură…"

Tot atunci începe a desena. În Europa se pornise războiul și veștile erau dintre cele mai îngrijorătoare. Un unchi care avea grijă de caii directorului de școală rătăcea mereu prin buzunare ziare care se desfășurau sub ochii lor, pe prispa casei. "Poveștile erau interesante, pe mine însă imaginile din război mă impresionau. Mă preocupa mai mult desenul. Neavând ce face altceva, desenam cai mai ales. Adevărat, când am ajuns la școală eram mai deosebit de alții, ziceam eu că îmi făcusem clasa de pregătire acasă".

Refugiul. Mareșalul Antonescu aterizează la mănăstire!

Copilăria anilor 40-50 a fost una a încercărilor crunte, a fugii din calea războiului. La 14 ani a părăsit casa natală și a plecat în refugiu tocmai la Craiova, unde a stat un an întreg. "Am întrebat un coleg de atunci, care azi are 90 de ani și a fost de asemenea cadru didactic, să îmi spună o întâmplare care l-a marcat: întoarcerea din refugiu pe jos, mi-a spus, pe la Iași, prin Dângeni. Eram vreo 15, eu eram cel mai mic, veneam din Craiova, unde stătusem un an în refugiu. Era iarnă, nu aveam unde dormi, ne-am culcat undeva pe un vagon platformă".

Vocea artistului urcă și coboară, după cum îl poartă imaginile de demult. Primăvara i-a prins la Târgu Neamț. Era aprilie și creștinătatea se pregătea să strige "Hristos a Înviat!" Refugiații au rămas la Mănăstirea Neamț o lună. Amintirile de atunci au străbătut deceniile și se derulează și astăzi cu o claritate impresionantă: chipul starețului, chilia cu soba albă și icoana din perete. Bombardamentele și răpăielile de mitralieră. Biplanul din care a coborât maiestuos Mareșalul Antonescu. Și un prieten care avea să revină peste timp…

"Am avut o perioadă foarte intens religioasă. Pentru mine toate lucrurile erau noi, receptam orice. La Neamț m-a impresionat extraordinar fastul cu care se făceau slujbele, eram în preajma Paștilor, în aprilie. Acolo, la Mănăstire, aveam un consătean proaspăt călugărit. El, știind că desenez, mi-a dat într-o zi hârtie și creion. Și am desenat figura starețului. A luat desenul, s-a dus la stareț și starețul a spus: aveți grijă de acest băiat, că e talentat. Și mi-au dat o chilie numai mie, un pat, o icoană și o sobă albă. Am fost în miezul unor situații. Am cunoscut viața monahală. Am avut și multe lucruri de reținut".

Seara, grupul de băieți ieșea să cutreiere împrejurimile. Frontul ajunsese la Tg. Neamț, tot pământul gemea de cazemate. Spre Tg. Neamț, pe lângă Ozana, se zăreau luminile orizontului, zdruncinate de zgomotul de mitraliere, de explozii sau de focul care se năpustise peste sate. A aflat mai târziu că în același timp, la acea mănăstire, se afla și Petre Achițenie, care făcea ucenicie acolo ca pictor iconar.

În preajma Paștilor, un biplan survolează zona și coboară într-un unghi la Mănăstire, pe un islaz unde pășteau oile călugărilor. Băieții, vreo 5-6, au alergat să vadă de aproape "zburătoarea". "Când am ajuns, din biplan cobora Mareșalul Antonescu, pe care îl știam din cărți. A urcat într-o mașină neagră, căreia noi îi spuneam broscuța, și a plecat. Noi am rămas cu aviatorul, care se distra pe seama noastră".

Peste ani, la o expoziție la Galeriile de Artă din Botoșani, Petre Achițenie se frământa dintr-o parte în alta. Cineva i-a spus că a venit Valenciuc. Un nume de care auzise la București, îi admirase picturile. Teodor Valenciuc îl știa și el din publicații, din cronici, îi studiase biografia și aștepta, cu aceeași bucurie, întâlnirea. "Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am cunoaște de când lumea. De unde ne cunoaștem?, a zis el. Eu, știindu-i bine biografia, am râs și am spus: Păi de la Havârna până la Știubieni e distanță mică, nu e exclus să fi trecut la târg la Săveni. A râs și el și a spus: Da, domnule, odată am mers cu jițâca la târg la Săveni, să o vindem. Când m-a trimis la mănăstire nu aveam bani și ne-am dus la târg, mama ducea jițâca și eu o mânam din urmă".

Au râs ca doi buni prieteni. Și totuși, lui Teodor Valenciuc ziua în care văzuse biplanul nu îi ieșea din minte. Fără să se fi știut măcar atunci, simțea că întâlnirea lor se petrecuse cu mult înainte. "L-am întrebat: îți amintești când am alergat la biplanul din care a coborât Antonescu? El a rămas stupefiat și a zis: Da, domnule, ai fost și mata acolo?! Iarăși ne-am îmbrățișat. El avea slăbiciune pentru Antonescu".

Anchetat de comuniști. Caricaturile cu bucluc!

Școala Normală de la Șendriceni a fost o perioadă a acumulărilor, dar și a conflictelor. Mâna lui Valenciuc începuse să fie cunoscută datorită caricaturilor. Nu își semna niciodată desenele, dar nici nu era nevoie. "Făceam un desen mai expresionist, punctând anumite trăsături atât fizice, cât și de comportament".

Într-o zi, directorul școlii l-a chemat și i-a spus să facă o caricatură unui maistru care nu se prea ținea de treabă. "O vom afișa doar în cancelarie", l-a asigurat directorul școlii. Maistrul, un tip cam blazat, avea însă un secret pe care nimeni, nici măcar directorul școlii, nu îl aflase încă: era secretarul nou înființatei organizații de partid. "Am făcut un desen sumar, lucram repede direct în peniță. Maistrul nostru, pe care îl aveam în memorie, stătea blazat pe un scaun căruia îi cădeau picioarele, bucăți de scaun pe alături, bucăți de ferăstrău pe perete. Noi îi spuneam Vuzică".

Luni dimineață au venit profesorii, au recunoscut personajul, s-au distrat. Toată lumea s-a întors către profesorul de desen din școală, un pictor renumit: Constantin Radinschi. Dar profesorul Radinschi s-a uitat la lucrare și a spus: E mâna elevului Valenciuc! "La o zi, două, dimineață, a venit o echipă de trei persoane, să mă ancheteze în legătură cu caricatura. Am mers la cancelarie. Caricatura era pe masă. Cum ai ajuns să faci caricatura? Am fost chemat, am răspuns, mi s-a spus să o fac. Știai că Stanciu este secretarul organizației de partid? Habar nu aveam. Directorul voia să atragă atenția că în atelier era debandadă. Atunci am aflat și eu că acela era secretar de partid. Nu am pățit nimic. Mă întrebau niște chestii: de ce am pus scaunul cu picioare frânte și de ce fierăstrăul era cu dinții în dreptul gâtului".

Din toată treaba cu caricatura, l-au dat afară pe director. După aceea a început ca directorul școlii să fie membru de partid. Așa a venit un director care preda și româna. Bineînțeles, a urmat o nouă caricatură. "Noi îi spuneam Scripcă, un tip mai puțin cadru didactic, care încerca să își bată joc de noi. Când venea un profesor nou, eu obișnuiam să îi rețin figura. Când trebuia să vină, am mers la tablă și am făcut o vioară, cu cizme Burger, cum purta el. Capul de vioară l-am înlocuit cu capul lui care era foarte expresiv, am pus catalogul sub braț. Am șters repede tabla și am mers în bancă". A început ora. De fapt dictarea, pentru că, mai nou, la română se dicta. "Scoseseră autorii de până atunci și ni se preda despre autori fără importanță. În caietul de română făcusem același desen ca pe tablă. M-a prins. Vede desenul, începe a râde, băieții și-au dat seama. Apoi, când intra în clasă, din ușă striga: să iasă la tablă caricaturistul. Eu îi răspundeam, mă mai înfuriam. Era un război permanent între mine și el. Am terminat școala cu notă mică la română, deși eram printre elevii buni".

Recomandarea ministrului, rătăcită în dulapurile școlii!

Peste scurtă vreme, se făceau repartițiile pentru cei care terminau studiile Școlii Normale din Ședriceni. "Am aflat că e inspecție în școală. Un bărbat înalt, elegant, cu un păr grizonat, vine cu Radinschi. Aceeași întrebare: în afară de caricatură mai ai ceva? Eu aveam un dulăpior în care erau mai multe încercări. Le-au văzut. Radinschi a plecat, eu am intrat cu inspectorul în cancelarie. El m-a pus să scriu o cerere, mi-a dictat: către Ministrul Învățământului, să cer să urmez să urmez învățământul artistic la București. Am scris, am plecat. Mai târziu am aflat că acel inspector era chiar ministrul Constantinescu-Iași. Nu am mai dat importanță acestui fapt".

A mers la Drăgușeni, unde a fost repartizat. În primăvară este sunat de către inspectorul de la Săveni, fiind singurul care nu își ridicase diploma, pentru atestatul de învățător. "Am intrat la cancelarie, era Dăscălescu. Când mă vede, bucuros, îmi arată diploma, iar lângă diplomă era aprobarea din partea ministrului să mă prezint la facultate la București. Nu m-am dus, era târziu, prin aprilie. M-am întors acasă și am lucrat mai departe. Am fost mereu un autodidact".

La Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București a ajuns peste vreo doi ani. "M-am dus și am venit înapoi. Am mers la perioada de pregătire. I-am cunoscut atunci pe Amza Pellea, pe Draga Olteanu, eram la un loc cu toții, ei la teatru, eu la arte plastice. De fapt i-am recunoscut mai târziu". Bucureștiul l-a chinuit până la suferință. Căldura de august, plus "o apă ticăloasă pe care nu o puteam bea". Dar șocul cel mare avea să vină chiar în preziua examenului! "Nu m-am adaptat deloc, așteptam ziua de concurs. A doua zi fiind examen, s-au afișat probele. Prima probă: o lucrare scrisă la limba rusă. Eu, care nu știam să scriu cu caractere chirilice! Nimeni nu se aștepta, explicația a venit ami târziu: ei trimiteau la studii în Uniunea Sovietică, pe cei care știau un pic rusește. Eu m-am înfuriat, am ridicat dosarul și am plecat. Nici nu m-am dus acasă, am plecat prin Transilvania. Nu m-am mai întors la București".

S-a întors în sat și a început să muncească îndârjit. "Am făcut de toate. Muzică corală, teatru, coregrafie. Toată vara mergeam pe la tot felul de tabere, cursuri, stațiuni. Veneam toamna eliberat. A fost o perioadă în care mă impusesem pe linie culturală. La căminul cultural mi-am făcut sală nouă, mă apucasem serios cu gând să fac asta toată viața".

"Atunci am hotărât să plec la facultate!"

Ceea ce credea că este pecetluit, însă, s-a năruit repede. Necazuri neprevăzute i-au readus în casa părintească frații mai mari. O nouă încercare de a merge la facultate își făcuse loc în sufletul învățătorului artist. "Eu trebuia să stau la o gazdă. Mi s-a oferit la Săveni, dar mie târgul acela nu mi-a plăcut. Am stat un an, apoi am găsit un fost coleg care să mă înlocuiască. Era tocmai viitorul socru al lui Egner. Atunci am hotărât să plec la facultate". Nu la București, însă. La Facultatea de Arte Plastice din Iaşi.

Cel mai mult s-a mirat fratele Nicolae, de la Iași. "Se gândea că m-am liniștit, îmi văd de treabă. La un moment dat am fost pe la niște tabere de creație, am observat că mă simțeam bine printre artiști. Am plecat la Iași hotărât să nu mă mai întorc acasă".

Trecuse de 30 de ani, știa multe despre viață și mai multe despre ce înseamnă pictura și arta plastică. Într-o zi, în atelier a intrat val-vârtej un pictor. Nu era grupa lui, dar murise de curând un profesor și el trebuia să acopere ora. A aruncat în fața studenților niște obiecte și a plecat. "Eu aveam un comportament de cadru didactic, aveam disciplina muncii, eram convins că altfel nu se poate. La admitere, când dădeam prima probă, decanul s-a oprit în spatele meu și a spus: acesta e un băiat foarte talentat, trebuie urmărit cu atenție. Și a venit acest profesor, a aruncat materialele pe catedră, să facem natură statică. M-am dus eu și am făcut natura statică, am aranjat compoziția din elementele avute la îndemână. La final apare profesorul: Cine a așezat obiectele? Valenciuc, spun colegii. Mă, dacă tu știi lucrurile astea la ce ai mai venit aici? Să ne înveți pe noi cum se face?"

Profesorul era Petre Hârtopeanu (născut la Dângeni, lucrase cu Tonitza la pictura de la Durău). Au devenit buni prieteni și și-au purtat apoi, în timp, reciprocă admirație.

Înapoi la Botoșani! "Tot așa democrat ai rămas?"

După facultate, a ajuns director de casă de cultură la Botoșani. Era aproape imposibil să obții repartiție dacă nu prezinți un buletin de oraș, însă l-a recomandat faptul că fusese director de casă de cultură la Săveni. "Apoi mi-am făcut loc profesional. Nu am făcut artă numai ca să am o profesie. Am vrut să fac ceva cu adevărat".

Nu s-a ploconit, nu și-a plecat privirea. Era cunoscut ca un om care spune ce gândește, chiar dacă asta i-a creat numeroase neplăceri. La Suceava, odată, a ajuns la unul în fața căruia trebuia să te ploconești. "Eu m-am dus ca la o veche cunoștință cu care am stat în bancă odată, i-am dat bună ziua. El se făcea că scrie și spune: Tot așa democrat ai rămas?" Noroc de șeful de la regiune, responsabil la Cultură. "Știa că știu muzică, am făcut cursuri de coregrafie, că fac pictură. Venind la Botoșani, m-am cocoțat undeva sus, să văd toată lumea cum arată, în special în lumea noastră, a plasticienilor. Să văd cu cine pot lucra".

Ce se vedea de acolo, de sus? "Eu vedem lucrurile, la Botoșani, ca lipsă de organizare în domeniu. Teatrul avea teatru de profesioniști, se sărbătorea, erau Zilele Eminescu, era o filarmonică. Artele plastice nu au nimic. Erau anii 65. Încep cu Ștefăneștii, locul de naștere al lui Luchian. Cu cine pot să mă iau de mână? Am găsit băieți de vârsta mea, am încercat să ieșim din anonimat. Mergeam în tabere. După ce s-au înființat județele am colaborat mai departe. Am avut prilejul să ne cunoaștem, să creștem. Exista o jurizare atunci, foarte importantă, făcută de oameni în domeniu. Te bucurai că vine Ion Frunzetti, critic de artă, și spune: acesta e bun! Sau când te vedeai intrat într-o expoziție la Dalles, la o expoziție națională, știai că acolo se intră după o jurizare. Am încercat să încurajez și pe alții, tinerii mai ales".

La acea vreme, Școala Populară de Artă era în regiunea Suceava. Regiunea avea o casă de creație la Suceava. "Am făcut aici, la Botoșani, un cerc de artă plastică. Când l-am făcut dispuneam de bugetul casei de cultură, aveam culori, materiale". Cercul acela a stârnit curiozitatea multora. Printre ei, George Holcă, primul director al Liceului de Artă. "Eu așa ceva nu am la școală. Nu vrei să vii la noi la școală?", i-a spus George Holcă. Teodor Valenciuc a mers la Liceul de Artă. "Am introdus mobilier de atelier, am avut scandal cu contabilitatea, că bugetul nu permite, că am transformat laboratoarele în ateliere… Erau reclamații la primărie! Suntem o școală cu profil artistic, le-am spus. Mi-am asumat niște lucruri. Unii mă luau drept încăpățânat, îngâmfat, alții mă admirau. Dar eu făceam pictura ca un profesionist. Voiam să mă profesionalizez, să mă ridic. Aveam câteva succese pe linie expozițională. La școală îmi făceam orele cinstit. Pe linie didactică, la București, după ce mi-am dat gradul, mi s-a solicitat să am o colaborare cu ei pentru programa de învățământ artistic. Am făcut și asta. Eram și dascăl, și organizator. Mi-am făcut datoria. Eram încântat de ce fac".

Tot în acea vreme s-a înființat și Școala Populară de Artă. "Am sunat la Suceava, la directorul Casei de Creație, care fusese un fost coleg de-al meu care terminase la Cluj, la Andreescu: Dă-mi o clasă de acolo!, i-am zis. De azi te trec cu clasă detașată, a spus colegul. Grupa mea de elevi a fost transformată în Școală Populară de Artă. Ei lucrau în condiții foarte bune". Teodor Valenciuc a intrat apoi în învățământ. La Școala Populară de Artă au venit alți profesori. Până în 1972, când a ajuns la Botoșani Victor Hreniuc. "Îl găsisem la Dumbrăveni, unde îi făcusem inspecție de grad. Apoi ne-am împrietenit, deși e o diferență de 12 ani între noi. Dar am găsit în el un colaborator. În plus, el avea de învățat din experiența mea, deși era un mult mai bun gospodar decât mine. Taberele erau organizate de mine, luam legătura cu oamenii, programam, solicitam fonduri, dar aici, când se cumpărau materiale, restul, el se ocupa. Noi la artiștii plastici nu aveam fonduri, se desființase Uniunea, pensionarii nu mai erau plătiți. Mergeam pe cunoștințe. Am cunoscut toți miniștrii, de la Gâdea încoace".

În anul 1969 artistul deschide prima expoziţie personală, de pictură, la sediul Muzeul Judeţean Botoşani, urmată -  în aproape jumătate de secol  de activitate artistică -  de numeroase expoziţii personale şi de grup. De asemenea, Teodor Valenciuc participă şi la expoziţii de grup naţionale, în: 1979, 1981, 1983 -  la Saloanele naţionale de pictură şi grafică, de la Sala Dalles, Bucureşti şi în 1984, 1986 – la Bienale de pictură şi grafică, Sala Dalles, Bucureşti şi la tabere de creaţie organizate de Uniunea Artiştilor Plastici din România la: Portiţa – Jurilovca, Măgura Bacăului – Tescani, Agafton, Ipoteşti.

Lucrări ale artistului botoşănean, pentru care a fost remarcat şi premiat, se află în colecţii particulare din România, Grecia, Franţa, Irlanda sau Canada. Pasionat de frumos, de muzică şi de literatură, Teodor Valenciuc va aborda şi critica de artă, făcând aprecieri şi prezentând  articole în  publicaţii de specialitate. În anul 2014, artistul Teodor Valenciuc a revenit pe simezele  botoşănene, după o altă "retrospectivă" vernisată în 14 iunie 2010, în spaţiul Galeriilor  de Artă "Ştefan Luchian", cu o expoziţie interesantă, cu peste 40 de lucrări de grafică şi pictură.

"Eu, ca artist, am fost un visător, dar visurile mele s-au îndeplinit în mici procente", spune artistul la 87 de ani. De aceea, pentru Teodor Valenciuc, călătoria continuă!