Scriitor, jurnalist, bibliotecar, fondatorul Muzeului "Leon Dănăilă". Poet, critic şi depozitar-scotocitor în ale istoriei locale. Cititor al aproapelui-întru-poezie, a scris cu răbdare şi generozitate literară despre cărţile confraţilor săi. Un provincial care şi-a construit la Darabani propriul univers, fără să se lase locuit de complexe sau alte insuficienţe creatoare.
Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 a activat la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director a fost. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare. Fără să îşi aroge vreun loc în confortabilele, dar trecătoare, generaţii literare, Victor Teişanu este dintre poeţii care privesc notorietatea nu ca pe o confirmare a valorii, ci mai degrabă o (auto)expunere cu orice preţ şi ceremonios regizată în spaţiul comercial al literaturii cotidiene. Or Victor Teişanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar şi a scepticismului şi a inadecvării la permutările literare de tot soiul. De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine.
Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne. Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.
"Izolarea Darabaniului de restul țării s-a transmis și în construcția mea sufletească"
-În momentul în care deschidem acest exercițiu al interogațiilor încă se mai simt vibrațiile Zilelor Nordului, o manifestare de excepție organizată de Ștefan și Alex Teișanu, cei doi băieți strașnici ai dvs., organizatorii și fondatorii Asociației Nord. Ca tată, ați stârnit multă admirație în zilele din urmă, dar dacă ar fi să privim îndărăt, al cui fiu sunteți dvs., domnule Victor Teișanu?
-Sunt fiul unor țărani (plecați între timp la Domnul) ale căror rădăcini istorice, descoperite după o grăbită investigare, pornesc de la mijlocul veacului 19. Un precursor, de asemeni plugar, a fost împroprietărit conform reformei lui Cuza Vodă. Bunicul dinspre tată, liberal, a trecut prin proba de foc a Mărășeștiului. Tata s-a "compromis" luptând, în al doilea mare război, pe frontul estic împotriva rușilor și fiind, cum rezultă din carnetul de veteran, câțiva ani prizonier în lagărele bolșevice. Apoi dosarul său a suferit și pentru că nu s-a întors contra nemților, cu celebrele divizii prosovietice moșite la Moscova. Dar și din cauza rezistenței la cumplitele presiuni din deceniul 6 al precedentului secol pentru înfăptuirea colectivizării în nordul moldav. Când instinctul de proprietar, sinonim atunci la sate cu libertatea, a fost brutal nimicit, urmările în acele comunități fiind încă vizibile. În ce mă privește, probabil pe filieră atavică, palpit și acum, pe câmp, la foșnetul lanului de grâu sau de porumb, iar resurse de empatie, îngropate adânc, se redeșteaptă ori de câte ori întâlnesc (tot mai rar însă !) țărani păstrând parcă pe chip pecetea satului de altădată.
-Vorbiți-ne despre fiul Victor și despre copilăria din anii 50, într-un Darabani care încă nu devenise oraș.
-Copilăria mi-a fost, fără îndoială, marcată de atmosfera acelor evenimente, repercutate și în calitatea condițiilor de trai ale familiei. Pe urmă a contat mult și factorul topografic. Izolarea Darabaniului de restul (și mai ales centrul) țării s-a transmis, prin conducte misterioase, generatoare de involuntare solitudini, și în construcția mea sufletească. Amprenta de contemplativ, ca și teama de necunoscut, dar cu gândul totuși la măreția și strălucirea lumii dezlănțuite, în izbitor contrast cu muțenia și starea de eternă așteptare care mă înconjurau, au produs până la urmă ceea ce sunt și astăzi.
Ca deținător de pământ, tata făcea parte din categoria țăranilor mijlocași. Nu era deci bogat, însă, chivernisându-se atent, reușea să ne asigure condiții de minimală decență. Ceva foarte prețios ne oferea totuși din belșug, comparativ cu alte familii din aceeași zonă socială. Și anume, interesul pentru cărți. Litera tipărită și imaginea imprimată pe hârtie m-au fascinat încă din anii premergători școlarității. Cu Ticu, fratele meu mai mare, m-am întrecut pe-atunci într-un fel de concurs literar. Ținta era cine memorează integral, primul, textul poemului Peneș Curcanul. Tata oferea învingătorului, drept trofeu, 3 lei. El ne impresiona recitându-ne, tot din Alecsandri, Tătarul. Mai aflam câte ceva despre Coșbuc și Sadoveanu, iar despre Eliade Rădulescu tata, pe post de cunoscător, ne spunea că fusese avid de glorie și că și-a trădat camarazii (nu ne-a lămurit în ce mod). Drept pentru care, în spirit vindicativ, ceva mai târziu, i-am sluțit pașoptistului cu violență portretul dintr-un manual de școală. Fratele mai mic, Octav, a preferat aceeași cale sinuoasă a cărții, devenind profesor de istorie.
Cât despre mama, m-aș considera și eu îndreptățit, ca atâția alții, să afirm că era o sfântă, pătimind pentru noi într-un veșnic martiraj. Dar prefer să spun că învățase scrisul și cititul la „adulți”. Știa câteva poezii cu tentă moral-pedagogică și două-trei basme așijderea, toate rostite patetic, ținându-ne extrem de atenți și stimulându-ne nesfârșite izvoare lacrimale. În casă predomina încă vechea civilizație a lemnului, cu laițe, ciubere, donițe, cofe, solnicioare și linguri din carne de arbori. Îmi amintesc bine de solemnitatea unui moment reformator în familie : trecerea de la lingura de lemn la cea metalică, neurmată însă, imediat, și de înlocuirea arhaicei străchini cu farfuria. Așa că impactul modernizării și înrobirea față de tehnologii, care au urmat, nu puteau decât să producă incomensurabile traume, cele mai multe imposibil de vindecat. E o suferință care durează, avându-și obârșia în dualitatea dramatică a fdiinței, scindată între atașarea nativă de valori ancestrale și nevoia presantă de racordare la mereu schimbătorul cotidian. Totul semănând cu o interminabilă inițiere care, pe măsură ce se consumă, te adâncește în nesiguranță și anxietate.
"Lucian Valea a fost un luptător, chiar dacă îmbrăcat în fragila armură a trubadurului"
-Lucian Valea a fost “profesorul profesorilor din Darabani, profesorul lumii din Darabani”, după cum îl numeați într-o prezentare susținută, în 2016, la inaugurarea Expoziției permanente "Lucian Valea", din cadrul Muzeului Nordului. “În Darabani pot spune că m-am reîntâlnit cu mine însumi după o peregrinare fără sorţi de izbândă”, avea să mărturisească poetul însuși într-un interviu pe care, la sfârșitul anilor 70, îl acorda fostului său elev. Cum l-ați perceput pe Lucian Valea în acea perioadă, de la prima apariție la ora de română și până la interviul pe care avea să vi-l acorde?
-În lipsa oricăror alte repere din domeniu, Lucian Valea a întruchipat pentru mine, chiar de la început, modelul absolut de scriitor. Distincția lui nu era doar rezultatul trăsăturilor fizionomice. Omul, coborât parcă din Olimpul zeilor, se impunea rapid și firesc atenției generale mai întâi prin cultura sa literară, valorificată glorios în mai toate împrejurările publice. Discursul era întotdeauna debordant și cuceritor, hipnotizându-i pe cei din generația mea, dar făcându-i captivi și pe auditorii maturi, indiferent de lungimea expozeului. Se vedea clar că este vorba de spontaneitate și vervă funciară, aparent neconformă cu statutul său de ardelean. La fel de nestăvilit se arăta Profesorul și în multele lui întâlniri individuale. Aici era evidentă experiența sa îndelungată dobândită în preajma unor titani ai culturii noastre (Călinescu,Blaga etc.), mulți dintre ei universitari cu ștaif, dar și exercițiul benefic al cafenelei și diverselor reuniuni publice, cu participare selectă, la modă în anii săi interbelici, de formare intelectuală. De obicei, partenerul de „dialog”, redus la tăcere din prima clipă și țintuit parcă în muțenie totală, urmărea disciplinat incursiunile oratorului, tot mai tumultuoase către miezul subiectului și pe lângă acesta, semănând cu o cavalcadă al cărei sfârșit devenea imposibil de prevăzut. Memorabile au rămas și prestațiile sale la catedră.
-Cum era Profesorul față în față cu elevii săi?
-Intra în clasă așteptat de noi într-o liniște aproape evlavioasă, purtând cu sine o geantă (uneori mapă) burdușită cu cărți. Le scotea meticulos, una câte una, așezându-le la vedere pe catedră. Era material bibliografic despre scriitorul de studiat. Când avea nevoie de Istoria... lui Călinescu sau alte „documente” la fel de grele, recurgea de regulă la ajutorul unui elev, ca vehicul. Atunci am văzut pentru prima dată tomul călinescian, care m-a fascinat prin dimensiuni, dar mai cu seamă prin bănuiala că ascunde între coperți comori misterioase, la care visam să am cândva acces. Profesorul aducea adesea și cărți pentru câțiva dintre noi, multe din afara programei școlare (N. Breban, Fănuș Neagu, A.E. Baconski ș.a.), pe care le cumpăram, încropindu-ne biblioteci personale. Când preda, în vâltoarea discursului, cu toții îl percepeam ca pe un uriaș, deși statura sa fizică se situa binișor sub 1,70 m. Iar când constata că suntem insensibili și nereceptivi, arunca asupra tuturor tunete și fulgere, într-o aprigă dezlănțuire, zdrobindu-ne. Avându-l mentor, am reușit în acei ani să scoatem revista de cultură Hyperion, prima publicație școlară tipărită pe meleaguri botoșănene de la instalarea comunismului. O revistă salutată generos, atunci, de presa românească, suscitând ecouri stimulative și de la unele personalități ale vremii. Dar până aici drumul a fost anevoios. Firește, pentru mine cel puțin, bariera cea mai importantă era chiar propria precaritate în meseria scrisului, folosindu-mă încă de unelte neracordate la exigențele timpului. Nu trebuie omisă însă nici „vigilența” cerberilor care supravegheau arena literaturii române.
-Lucian Valea însuși fiind sub o atentă monitorizare...
-Liderul nostru însuși, Lucian Valea, fusese ostracizat și interzis, ba chiar și exilat în nordul țării, din cauza profilului său liric, dar și pentru gesticulația sa publică, încadrată între manifestările „dușmănoase” față de noul regim politic. Pentru poetul ardelean ușile redacțiilor literare și editurile continuau să rămână închise. Cu greu, ca o supremă concesie, a fost lăsat să publice în paginile culturale ale cotidianelor de la Suceava și apoi Botoșani. Semna recenzii și evocări literare, medalioane referitoare la artiști și fapte de cultură sau traduceri din poezia franceză (în special J. Prevert). Sporadic îi apăreau, în aceeași umilă presă județeană, și versuri originale. Acum, după atâția ani, constat că, dincolo de sentimentalismul său consubstanțial, Lucian Valea a fost un luptător, chiar dacă îmbrăcat în fragila armură a trubadurului. Și, privind în urmă, sunt fericit că la Darabani, „acest Tomis cu nisipuri și vânt”, cum a numit el târgul septentrional, s-a regăsit pe sine însuși, făcând publicistică literară și scriind cartea revenirii sale în literatură: volumul de versuri Întoacerea lui Don Quijote.
-"Suntem poeţi, toţi câţi scriem de la Eminescu încoace, numai pe jumătate. Jumătate din poezia noastră o face limba română", spunea excepțional Lucian Valea, în interviul amintit. Îngăduiți, așadar, să mai rămânem nițel în preajma Profesorului, de această dată pentru a-l cinsti vorbind despre ucenicii săi întru poezie. Ucenici printre care, iată, vă numărați și dumneavoastră. Pentru că se cuvine să ne oprim mai mult asupra unui alt fenomen literar al Nordului, și anume Cenaclul literar "Nicolae Labiș". Au fost anii în care au intrat în literatură nume precum Victor Teișanu, Corneliu Popel, Valeriu Imbir, cei din urmă plecați, din păcate, prea devreme dintre noi. Ați simțit, atunci sau mai târziu, că aparțineți unei generații care poartă amprenta Profesorului Valea?
-Lucian Valea a fost și a rămas, în spirit, cu certitudine, un neoromantic, expunându-și patetic eul și propriile scenarii nostalgice. Se simțea mai degrabă solidar cu cerchiștii de la Sibiu, în etapa lor baladescă. N-a respins însă versul liber, dar a turnat în acesta seva unui sentimentalism de care nu s-a dezis niciodată. Vorbea elogios despre Stelaru, Gellu Naum sau Geo Dumitrescu, dar cunoștea în detaliu poezia unor „șaizeciști” precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu ori Ioan Alexandru, cât și pe cea scrisă de Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ileana Mălăncioiu și Virgil Mazilescu, proaspăt iviți pe firmamentul liric. Când se lansa în tirade critice despre aceștia, nu uita să-și pigmenteze comentariul cu citate sau poeme întregi, memorate exact și rostite cu aplomb actoricesc. Era la curent cu tot ce se întâmpla semnificativ în literatura română, cel puțin la vârf, și așa a rămas până la sfârșitul său, contemporan cu explozia „optzeciștilor”.
La cenaclul „Nicolae Labiș” accentul cădea în egală măsură pe scris și pe lecturi intense din lirica românească și străină a secolului 20. Pe lângă francezi, germani și italieni, ne îndopam sistematic cu poezia atât de netrucată care se scria peste Atlantic, de la Whitman și Emily Dickinson, prin E.L. Masters, Robert Frost , Sandburg, Pound și T.S. Eliot, către Frank O Hara și Sylvia Plath, traduși atunci, din fericire, și la noi. Mentorul nu ne dirija spre o direcție anume, ci doar încerca să ne elibereze din chingi considerate, pe drept, anacronice și vetuste. Dar marca acelei sensibilități, aproape dureroase, care la Lucian Valea se explica și biografic, ne-a amprentat și pe noi. Sau cel puțin pe mine, care speram să altoiesc pe trunchiul meu fixat în tradiție mlădițele unui tip de expresie cât de cât insolit. Și astfel, plecând de la rigorile mentorului, niciunul dintre aspiranții literari din Darabani n-a mers pe calea zgomotoasă a insurgenței. În ce mă privește, am crezut, e adevărat, după câtva timp, că mi se potrivește doar haina neomoderniștilor, însă în latura lor gravă, care acceptă starea de criză în fața iraționalității, și nu exuberanța sau vitalismul. Dar atunci, înainte de anii 70 ai trecutului veac, încă experimentam, în funcție de lecturi, incapabil să adopt o singură direcție.
Pot spune că mie nu mi-a fost ușor, fiindcă, spre deosebire de ceilalți, aveam rădăcini până la Bolintineanu. Corneliu Popel, spre exemplu, care venea în literatură după 1965, era sută la sută produsul lui Lucian Valea. Adică fără popasuri în secolul junimiștilor. El și-a fixat antenele direct în terenul desțelenit de Labiș, continuând gravitatea și elanurile voluntariste ale acestuia. Cum spune și Radu Mareș într-o splendidă evocare (Pe cont propriu, Ed .Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp. 259-287), la începuturile sale Corneliu Popel se definea ca „noul Labiș”. Era meticulos și insistent, dar periculos de labil sufletește, așa încât evoluția sa spre o zonă lirică a intimității și evadărilor utopice, cu puține descinderi într-o realitate considerată opresivă, n-a mai surprins pe nimeni. Către o poezie solară, a candorilor și miracolului vegetal, s-a orientat, cu maximă consecvență, Valeriu Imbir. Ca și Popel, Valeriu Imbir ne-a părăsit lăsând în urmă încă multe pagini nescrise. Dar mai trebuie adăugat ceva, care de obicei scapă memorialiștilor. În cenaclul „Nicolae Labiș” venea și Constantin Mădularu, un temerar experimentalist al prozei și poeziei, ulterior așezându-se, din păcate, într-o exagerat de lungă expectativă. Astăzi este autorul a două cărți de versuri, interesante și deloc conformiste, însă prea puțin cunoscute din cauza anomaliilor din domeniul difuzării. Să nu-l omitem nici pe Gheorghe Cliveti, cu un start extrem de promițător pe tărâmul poeziei, de care s-a despărțit însă repede, îndreptându-se către o strălucită carieră universitară de istoric. Pentru cenacliștii cu aspirații literare, după terminarea liceului și plecarea lui Lucian Valea din Darabani, au fost drumuri diferite, dar pe fiecare dintre ele planează încă și azi, precum un memento, aura luminoasă a mentorului.
"De la distanța la care mă aflu văd lumea noastră literară fatalmente stratificată"
-Împăcat cu propria "structură sentimentală de moldovean melancolic", după cum vă caracteriza în urmă cu trei decenii Laurențiu Ulici în Contemporanul (noiembrie 1989), ați rămas fidel acestui Nord dărăbănean fără să cultivați o opoziție ancestrală față de un destin al provincialului mefient, al trăitorului resemnat, învins. Dimpotrivă, “poetul se retrage la marginea scenei lumii și vieții, dar ia centrul cu el pentru că de acolo pornesc judecățile de valoare referitoare la cum este și cum ar trebui să fie lumea”, scria Theodor Damian („Lumină lină”, New York, nr. 3/2007). Cum se vede lumea literară din lumina Nordului simplu, cumpătat, nechinuit de orgolii?
-Fără îndoială, Laurențiu Ulici avea dreptate punându-mi eticheta de „moldovean melancolic”. E ceva ereditar aici, dar consolidat cu trecerea anilor, după tot felul de experiențe, cele mai multe întâmplate fără vreo „opoziție”, cât de cât, din partea mea. Și nu putea fi altfel, pentru că de fiecare dată intra mai întâi în acțiune raționamentul sceptic, paralizând orice dorință de luptă. De ce să fac cutare lucru, inclusiv literatură, și cu ce folos pentru mine și mai ales pentru ceilalți? Această viziune lipsită de pragmatism m-a situat mereu dincolo de orice competiție și, prin urmare, într-o așteptare fără orizont. Așa trebuie privite desele mele abandonuri ca scriitor, ca și puținătatea cărților sau pauzele lungi dintre acestea. Am și azi o relație inconsistentă cu lumea literară, mai ales cu palierele de sus ale acestei lumi. Nu caut pe nimeni și aproape nimeni nu mă caută. Cu excepția câtorva camarazi de demult, care-mi trimit cărți cerându-mi să scriu câte ceva despre ele.
Spre a simplifica, de la distanța la care mă aflu văd lumea noastră literară fatalmente stratificată. Așa se și cuvine, probabil, dar totul se leagă și de libertățile postdecembriste, când cantități uriașe de energie descătușată s-au răsfrânt, în fel și chip, și asupra literaturii. Este un prim strat al valorilor incontestabile, atât în poezie cât și în proză, un soi de cerc elitist, nu ferit de convulsii și confruntări interne. Modelul bucureștean, veșnic invidiat, se propagă necontenit și în provincie, unde filialele sunt dominate de câteva nume, cu interese comune și trainic sudate între ele. Firește, mulți lideri din filialele Uniunii scriitorilor privesc pieziș către centru, dacă nu li se asigură suficientă vizibilitate publică și dovezi cu repetiție în acest sens.Acest prim strat, însumând valori recunoscute oficial, este foarte activ, atât în București cât și în orașele reședință de filiale. Fiecare zonă luptă să se mențină în actualitate, inclusiv prin intermediul editurilor și revistelor proprii. Al doilea strat, mult mai populat ca primul, îl formează scriitorii cu poziții incerte, unii dintre ei harnici și consecvenți, în plus extrem de prompți la solicitările celor care diriguiesc breasla.
În fine, ultima „bolgie” a stratificării noastre adăpostește o adevărată vermină, imposibil de cuantificat numeric. Puhoaie de edituri și avalanșe de „cărți” se revarsă zilnic asupra publicului literar, dar acesta se apără utilizând arma sa principală: indiferența. Încât autorii care compun acest strat, în majoritatea cazurilor, sunt condamnați să se citească singuri. Căci consumatorii de literatură, destul de puțini și, pe bună dreptate, tot mai exigenți, nu-și pot irosi vremea prizând maculatura veleitarilor. Cu o infimă parte dintre ei s-a războit, uneori extrem de acid, Alex Ștefănescu, într-o carte savuroasă (Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste - Ed. Humanitas, București, 2009), dar fenomenul veleitarist pare a se dezvolta incontrolabil, iar în condițiile haosului în care trăim, e greu de crezut că va fi blocat de cineva. Însă oricum am privi lucrurile, validarea sau invalidarea scriitorilor de către instanțele noastre literare, indiferent de mărimea voinței justițiare, vor produce, măcar pe alocuri, avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții. Mai e de observat că, în pofida libertății de izolare în turnul de fildeș, mulți dintre scriitorii reprezentativi de azi, în numele simțământului civic și asumându-și destule riscuri, se implică în bătăliile de pe scena politică. O fac, precum mulți dintre înaintașii lor iluștri, fără a-și periclita Opera și invocând interesul național (Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Andrei Pleșu etc.).
La fel se întâmplă și cu scriitorul din provincie, doar că prestația acestuia, consumându-se departe de centru, nu va avea niciodată impactul meritat. Ca și în trecutul mai îndepărtat sau mai recent, nu numai Clujul și Iașul se află în competiție cu scriitorimea bucureșteană. Mai toate orașele importante din România devin citadele literare. Pulsul lor în materie de artă sparge tot mai des zăgazurile localiste, impunându-se atenției generale. Este și cazul Botoșaniului, unde avem o comunitate de scriitori redutabili și o revistă, Hyperion, cu nimic mai prejos decât suratele ei de tradiție. Dar ca să termin așa cum am început, adică în cheie sceptică, reafirm despre scris că este o nobilă inutilitate și că literatura nu poate reforma ființa umană, dar poate în schimb, ca un medicament insidios, induce de cele mai multe ori stări care augmentează lipsa noastră de perspectivă.
-În urmă cu patru ani, după opt volume de versuri și la exact 20 de ani de la debutul dvs., publicați prima carte de critică literară - “Poeți botoșăneni de azi”, la Editura Axa, Botoșani -, urmată peste alți trei ani de un nou volum dedicat confraților întru literatură – „Cărți și autori”, Editura Pim, Iași. "Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă", dacă ar fi să rezumăm prin cuvintele lui Camil Petrescu dificila și ingrata muncă de recenzor de carte, de scotocitor printre înțelesuri, așa cum v-ați dovedit a fi de o vreme. Ca poet, a scrie despre ceilalți poeți nu poate fi decât un act de generozitate. Vă ispitesc, totuși, cu o întrebare. Câtă luciditate, câtă dramă se află dincolo de aceste cărți despre care scrieți? Ce înseamnă pentru dvs., ca poet, să vă lăsați năpădit, locuit, trăit de scrierea unui confrate?
-Cu mulți ani în urmă, Lucian Valea era supărat pe mine că scriu atât de puțin și cu atâtea pauze. „Oricum, nu mai scapi de literatură”, mi-a spus. „Dacă nu scrii, tot printre cărți vei trăi, însă ca simplu cititor calificat”. Și într-o oarecare măsură profeția magistrului s-a confirmat. Încât azi, când îmi reprim apetențele pentru propria-mi creație, citesc cu precădere poezie și, din când în când, mai fac și comentarii despre conținutul cărților.
Când scriu despre alții, poeții pot fi subiectivi, căci pun pe hârtie și ceva din abisurile trăirii lor. Avem în față, din acest punct de vedere, exemplele cunoscute ale lui Ion Pillat sau Șt. Aug. Doinaș, dar și atâtea nume importante de lirici contemporani. Și totuși, poate tocmai pentru acest motiv trebuie citiți cu atenție. Poeți botoșăneni de azi pare a fi prima și deocamdată unica investigare critică a acestui spațiu liric din zilele noastre. E mai întâi un demers de interes local, însă poate fi de folos și „literaturii române în general”, cum crede Theodor Damian. Să dea Cel de sus ca românul newyorkez să aibă dreptate! A fost nu doar un pariu cu mine însumi, ci și o nevoie lăuntrică de justiție pentru poeții flancului estic al septentrionului. E lucru știut că marea critică, mai ales cea bucureșteană, cu rezonanță la public, deci îndrituită să valideze și să lanseze cărți și autori, pare impardonabil de reticentă când vine vorba de provincie.
Eu n-am intenționat decât să pun ceva în locul acestei reticențe. Atunci a fost însă și momentul când urmau să intre în joc luciditatea și drama, invocate de Dvs. pornind de la Camil Petrescu. Pentru că poezia și în general literatura de azi seamănă cu un drum întortocheat, plin de răspântii și intersecții, încât luciditatea te-ar putea ajuta să nu greșești sensurile. Iar aici intervine drama. Căci lupți cu propria subiectivitate, cu faptul că unii dintre autori îți sunt prieteni sau măcar cunoscuți, și nu în ultimul rând cu riscul unor erori de interpretare. Poți totuși evita aceste riscuri recurgând, în exegeză, la tonul encomiastic, cel care nu supără pe nimeni, dar atunci te expui altei primejdii, cu mult mai urâtă : prejudicierea dreptei măsuri, ținând de moralitate și conștiință. Mai cred că aventura scrisului despre confrați devine posibilă numai dacă te-a dăruit Dumnezeu cu harul generozității și - de ce nu ? - al jertfelniciei. Deoarece încerci să uiți de tine și să le oferi totul celor despre care scrii. Chiar și atunci când părăsești terenul elogiativ pentru necesare observații critice. Iar dacă faci continuu recurs la onestitate, lectura din poezia confraților, când este cazul, te poate și cutremura suficient încât să te îndoiești de tine însuți. Atunci te ispitește renunțarea definitivă la scrisul tău sau, în chip ideal, la revizuirea urgentă a propriului instrumentar de creație.
La acest sentiment te predispun, recunosc, destui autori din Botoșani, pe care critica „profesionistă” îi ignoră. Cu cealaltă încercare critică am vrut să depășesc arealul literar strict botoșănean. Ca și exclusivitatea poeziei ca subiect de cercetare. Cărți și autori se referă la poeți și prozatori, jurnaliști și memorialiști, dar însumează și investigații istorico-literare sau de bibliofilie. În această carte provocările au venit pentru mine mai ales din noua ipostază, cea a istoricului literar. Și mă bucur să fi adus la suprafață, din noianul informațiilor cvasianonime, realități care merită a fi cunoscute, precum originea dărăbăneană, pe linie paternă, a lui Sașa Pană. Sau că începuturile literare ale lui Benjamin Fundoianu trebuie căutate tot în Darabani, până la plecarea sa spre București și mai apoi definitiv spre Paris. Ei bine, sentimentul că intersectezi alte universuri sufletești, cu suișurile și coborâșurile lor, te urmărește și atunci când scrii despre o lume dispărută și devenită deja istorie. Și deși cobori adânc în trecut, ai mereu impresia că trebuie să pășești pe vârfuri, ca să nu tulburi intimități atât de străine și totuși parcă atât de familiare.
"Nu se poate vorbi de vreo incompatibilitate între sentimentul religios și poezie"
-"Am citit o carte pe zi și toată viața mea a fost schimbată", spune Orhan Pamuk. Un exercițiu care, dincolo de conotația sa intelectuală, poate fi și o formă de igienizare a minții, a inimii. Cum vedeți, domnule Teișanu, viitorul cărții în România? De ce credeți că are nevoie cititorul timpului pe care îl străbatem?
-Din păcate, libertatea a însemnat, pentru cei mai mulți, inclusiv ștergerea de pe agendă a timpului destinat lecturii. De aceea, referitor la prima întrebare , mă văd nevoit să reiterez afirmații pe care le-am mai făcut adesea până azi. În primul rând, condiția de om al cărții, capabilă cu decenii în urmă să confere o anumită legitimitate, nu mai înseamnă acum mare lucru. Cartea a fost înlocuită, de altfel, mai întâi de televizor, apoi tiranic de calculator. Internetul a devenit, de fapt, groparul neoficial al tipăriturilor. S-a pierdut (oare în ce măsură?) acea voluptate interioară care trimitea altădată la raftul cu literatură. Între timp, programele televiziunilor mustesc de agresivitate subculturală, iar internetul furnizează tot felul de informații, mai mult sau mai puțin corecte, în flux continuu și fără efort intelectual. Agonia cărții, vizibilă cu ochiul liber, nu pare a impresiona autoritățile. De pură fațadă avem, pe 23 aprilie, chiar și Ziua Mondială a Cărții. Cine să ia în serios însă o sărbătoare fără mici și bere?
În războiul cu internetul, epuizându-și ultimele resurse, librăriile și bibliotecile, acolo unde mai există, încearcă să opună rezistență. Greu, căci legi nemiloase, într-o conlucrare diabolică, transformă cartea în obiect de lux : pentru foarte mulți prețul tipăriturii devine prohibitiv. O comparație privind TVA-ul cărții este grăitoare. În Anglia, cu o puternică industrie tipografică, TVA-ul la carte înseamnă 0 (zero). La noi e în jur de 9 la sută, adică printre cele mai mari din Europa. Și când, să spunem, o editură vrea să doneze cărți vreunei biblioteci, statul pretinde imediat impozitul de rigoare. Însă cartea n-a murit de tot și sperăm să aibă încă viață lungă. Există un nucleu dur al cititorilor adevărați, care nu acceptă să trăiască fără cărți. Și cât de tonic ar fi să afli că producția editorială românească este în perpetuă creștere, dacă n-ai ști, totodată, că oferta, din păcate, depășește net cererea de pe piață.
Cât despre cealaltă întrebare, pare hazardat să răspunzi în numele tuturor cititorilor. Preferințele de lectură sunt indisolubil legate de experiența culturală proprie, aceasta determinând până la urmă gustul. În orice caz, cititorul veritabil, care a traversat cu același interes zone și paradigme estetice dintre cele mai diverse, unele chiar antagonice, a înțeles că literatura este un univers extrem de complicat, compus din individualități divergente, și deci trebuie abordat echidistant, cu aceleași unități de măsură.
-"Sînt mai neputincios/ decât în ziua naşterii mele/ pentru că acum ştiu/ ce nu-mi este îngăduit", scrieți în poemul "Sînt neputincios". Cum ar arăta, în viziunea poetului/critic, un encomion al neputinței care zidește?
-Mi se pare justificat să vorbiți și despre o „neputință care zidește” Pentru că nu toate neputințele sunt sterile. Când cineva nu poate să mintă, să fure și să asuprească, adică nu se poate detașa de niște principii morale, atunci avem un tip de neputință cu putere ziditoare. Să ne amintim de existența eremitică, de martirii pentru credință sau de cei pe care memoria colectivă i-a reținut ca „sfinți ai închisorilor”. Umilința lor s-a dovedit roditoare fiind, în timp, de fapt o forță de neînfrânt. Concesia și compromisul pot fi, în istorie, arme care să slujească uneori Binele, dar oare până unde e permis să le utilizezi fără primejdia maculării sufletești?
Cei mai mulți dintre noi justificăm orice, motivând că viața ne presează prin complexitatea sa. Pentru această categorie, din nefericire majoritară, neputința rămâne mereu o dovadă de slăbiciune, contestându-i-se total vocația ziditoare. În orice caz, pentru puținii care admit și abordarea elogioasă a neputinței, victoria stă necontenit sub semnul întrebării sau vine mult mai târziu, adesea în postumitate. Dar este la fel de importantă, poate chiar mai presus decât toate celelalte. Nefiind obligatoriu, criteriul etic există și în literatură. Firește, bine ambalat, aproape subsolic, spre a nu prejudicia niște norme de compoziție. Fără acest criteriu, lectura ar fi lipsită de orizont, conducând către nicăieri. În fond, scriind literatură, vorbim indirect, dar și inevitabil, despre limite. Ale noastre și ale trecerii noastre.
-O întrebare de care niciun scriitor nu scapă: la ce lucrați în prezent?
-Scriu în continuare cronici despre cărți și autori. Nu că ar fi vorba despre vreo irepresibilă vocație: o fac mereu sub efectul presiunilor venite din diverse părți, mai cu seamă de la prieteni și cunoștințe. Iar acest lucru îmi oferă pe tavă scuza, evident falsă, că aș fi un om ocupat. Poezie n-am scris de câțiva ani, dar tânjesc după făptura sa de văzduh, ca după singura garanție că exist. Căci din păcate locuiesc iarăși într-o mult prea lungă pauză care, iată, riscă să devină dureroasă, asemeni unei perfide maladii. Mi-e parcă teamă de pagina nescrisă. Albul acesteia, în limbajul ei codificat, transmite că nu te poți apropia de ea oricum. Și astfel m-am cantonat din nou în așteptare. Scepticismul de care vorbeam mai devreme (poate și povara anilor?) acționează asupra mea ca un anestezic, împiedicându-mă să întreprind ceva concret. Aș putea, dar nu vreau să confecționez versuri, pentru că n-am nimic de demonstrat. Știu că dintotdeauna înăuntrul meu sălășluiește un pahar al mișcărilor sufletești indefinibile și că acest pahar nu s-a umplut. Când va fi plin, dând pe dinafară, cu siguranță voi reveni la poezie.
-Rostogolind acest interviu, ne apropiem tot mai mult de ziua de 15 septembrie și nu vom risipi prilejul de a vă dori mulți ani creativi, cu sănătate sufletească și trupească. Rotunjiți, iată, 68 de ani de viață rodnică. Dacă ne gândim că viața este un dar, cui aveți a mulțumi pentru astă frumusețe, domnule Victor Teișanu?
-Mulțumesc, niciodată îndeajuns, bunului Dumnezeu, care încă se milostivește de noi toți, deci și de mine. Știu că aici, pe pământ, viața e darul sacru al divinității și că nu se cuvine să uit nicio secundă acest lucru. Însă Ziditorul mi-a dăruit viața prin mijlocirea părinților, deci, acolo unde sunt, le mulțumesc și acestora, precum exprim recunoștință familiei mele, care mă suportă așa cum sunt. Însă gândul mă poartă deseori către poezia plină de duh din psalmii lui David. Sau către cântările noastre bisericești, unde palpită atâta substanță lirică. Nu se poate vorbi așadar de vreo incompatibilitate între sentimentul religios și poezie. Ne-a servit o lecție în acest sens Vasile Voiculescu. Pe cale de consecință, mulțumesc deci și poeziei, care m-a primit în casa ei aureolată de miresmele veșniciei, ca pe cel mai nevrednic dintre fii.
(Material publicat în revista Hyperion)
Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
"M-aș bucura să știu că se mai vorbește despre Mihai Ursachi!"
Iași, început de iunie 2017. Pe Sărărie, și cea mai ușoară pală de vânt răscolește un miros de tei care imediat învăluie strada. Poarta scârțâie scurt. Curgând semeață în verdele curat al curții, aleea care duce spre casă dezvăluie un om. De departe firav. De aproape... Câtă viață într-o subțirime de trup care pare că se clatină, dacă nu ar fi ochii atât de vii, dacă nu ar fi zâmbetul atât de bine prins în luminozitatea unui chip de o strălucire care tulbură. Preotul Gheorghe Ursache se apropie cu mâinile întinse, ochii se îmbracă într-un bun-venit jucăuș, iar zâmbetul închide într-o clipită un soi de siguranță pe care nu ai cum să nu o simți prin toți porii.
În odaia din dreapta, multe cărți, fotografii și o răcoare ce răzbate plăcut printre cuvintele ce prind a se rostogoli din prima clipă. Fotoliul verde, pălăria, vioara. Obiecte mici sau mai mari, cărți de vizită, însemnări, lucrări în limba germană. Toate fixează într-un pământesc efemer o existență poetică. Poveștile curg fără reguli, fără cronologie, fără sofisticate adaosuri sau inutile ocolișuri. Din când în când, vorba se face gravă, într-un molcom apăsat, voit meticulos și cotit cu înțelesuri. Pentru ca în clipa următoare să își facă loc un vers, o întâmplare veselă, o abia dezvăluită poveste de familie.
Părintele Gheorghe răsfoiește pagini, citește când și când un poem, după care se oprește brusc. O lacrimă se ivește în colțul ochiului, dar nu se grăbește să coboare, de parcă ar călători agale pe un tărâm al amintirilor dragi. Opera fratelui său, poetul Mihai Ursachi, continuă să fie editată. Cărțile apar în condiții grafice deosebite și asta îl bucură. Poartă dintr-o mână în alta un volum de versuri apărut nu de mult, în îngrijirea lui Lucian Vasiliu. Prinde cu degetele foile cărții și o face ca și cum acolo, în umbra paginilor, ar putea da de o urmă, de o respirație, de un vis. Dar mai presus de toate vrea să știe părintele Gheorghe dacă nu l-au uitat botoșănenii pe fratele Mihai.
Povești cu regi, regine și poeți
-Care este faima fratelui meu în Botoșani? Pentru că noi, știți, suntem botoșăneni. Se vorbește despre el, se citește, se publică, apare în presă?
-Botoșănenii nu își uită poeții. Cu atât mai puțin pe Mihai Ursachi, mai ales că a fost primul laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu-Opera Omnia, care se acordă anual la Botoșani.
-Mi-a plăcut ce ați scris despre el, de asta am insistat să iau legătura cu dvs. Mi-a spus prietenul Ochișor, din Botoșani (coleg de clasă cu fratele meu), că a văzut la Botoșani o fotografie cu Prințesa Margareta, Prințesa Sofia și eu, fotografiați de presa din Geneva donând sânge pentru martirii de la Timișoara. M-aș bucura să fie așa.
-Pentru cei care nu vă cunosc bine, pentru că ați amintit de acest episod, să spunem că ați fost apropiat de Casa Regală în perioada de exil a Regelui Mihai.
-Cât a stat Majestatea Sa la Geneva, eu am asigurat corespondența Casei Regale. Ceea ce înseamnă că pentru Secretariatul Casei Regale semnam eu. A circulat aici, în țară, un manifest care se intitula Despre Rege și Țară. Cineva mi l-a trimis zicându-mi că îmi face o surpriză. Manifestul acesta eu l-am făcut, lucrând o noapte întreagă la el. Am stat de mai multe ori la masă cu ei, și cu Majestatea Sa Regina Ana, Dumnezeu să o odihnească, și cu Prințesa Margareta. Eu m-am străduit în vara aceea, 1990, lucram până noaptea târziu, să le învăț pe prințese limba română. Îmi amintesc că am cumpărat un joc de table ca să învețe cifrele. Citeam Evanghelia în românește. Odată stăteam la masă și Prințesa Margareta încerca să vorbească românește. Și zicea: "Mama mea îmi spune...." Și eu îi spuneam: "Votre Altesse, spuneți Mama mea Regina". Am o fotografie foarte frumoasă de la botezul Prințului Nicolae, un botez la Versoix. Foarte frumos, fotografia este expusă acum la Geneva.
Cât am lucrat cu ei am fost de mare folos pentru că eram singurul care vorbea românește. Unchiul meu, Jan Lozneanu, mi-a spus odată, la Iași: Ei, Gheorghiță, vorbești tare frumos românește. Pentru mine a fost unul dintre cele mai reușite complimente de care am avut parte în viața mea. Și am avut ocazia să fiu destul de sus, aș fi meritat multe complimente, dar acesta a fost unul dintre cele mai frumoase. Poate e un pic cam arhaică limba, dar baza a rămas sănătoasă.
-Cu toate acestea, dumneavoastră înșivă fiind într-un exil asumat, la fel ca Regele Mihai, nu ați avut o viață ușoară.
-Am lucrat mult. Când m-am decis să urmez teologia, spre marea bucurie și spre binele sufletului meu, nu m-am gândit niciodată că voi trăi bine-mersi.
Am avut un proiect interesant la Universitatea din Geneva, bine cotat și bine plătit, care se referea la obținerea pe cale industrială de diamante utilizabile în mecanica fină a ceasurilor quartz. Nu am reușit să îl duc până la sfârșit, nu aveam un aparataj informatic, nu am mers pe direcția cea bună pentru a reuși. Apoi am fost profesor la un liceu, tocmai avusese loc catastrofa de la Cernobîl, eu predam fizica. Apoi am lucrat într-o societate de investiții, cea mai lungă activitate, unde am avut un salariu onorabil, care mi-a permis să îl ajut pe fratele meu și în America, apoi în țară.
Nu am fost niciodată nici prea încrezut, nici prea expansiv, dar nici disprețuitor, am apreciat anturajul, m-am adaptat fără mofturi, fără pretenții, fără intenții.
"M-aș bucura să știu că ajunge poezia la cititori, la tineret, că se vorbește despre Mihai Ursachi"
-Cum credeți că ar trebui abordată astăzi opera lui Mihai Ursachi?
-Multe s-ar putea întâmpla! Vreau ca prin intermediul dvs., de pildă, să comunic celor care sunt în literatură, scriitorilor, să se pună în discuție Timpul în opera lui Mihai Ursachi sau Fantasticul în opera lui Mihai Ursachi. Ar fi un fel de focalizare asupra unor teme, chiar dacă extrem de vaste.
Îmi amintesc ziua în care am citit o poezie la Geneva și am văzut așa: Cântecul furnicii (Citeste) "Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?/ Nimeni nu-l aude, nimeni nu-l aude.// Ea înainte de zori, când se duce la lucru,/ cântă cu vocea-i neauzită,/ nimeni n-aude, nimeni n-aude.// În vreme ce cară, aduce, zideşte,/ aleargă, se zbate în fiece clipă/ a zilei, până când soarele vânăt apune,/ ea cântă un cântec, un cântec anume,/ nimenea, nimenea nu îl aude,// Atunci când furnica abia se mai mişcă,/ trupu-i uscat – mai nimica – se duce/ la muşuroi, după ziua de lucru,/ ea mai găseşte puterea să cânte/ un cântecel, unul mic, însă nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Şi când viaţa furnicii se isprăveşte,/ ea presimte cu-o clipă mai înainte/ şi mai găseşte puterea să cânte/ cântecu-acela, pe care nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?"
Mi-au dat lacrimile și am reținut-o. Foarte frumoasă poezia! Eu nu sunt om al literelor, spun cu sinceritate că nu îi cunosc opera fratelui meu, nu sunt în stare să spun: asta e reușită, asta mai puțin... Mulți s-ar aștepta ca eu să pot vorbi mai frumos, mai bine, mai cu folos despre opera lui. Dar nu mă pot lăuda cu astfel de lucruri frumoase.
M-aș bucura să știu că ajunge poezia la cititori, la tineret, că se vorbește despre Mihai Ursachi. Mi-ar face mare bucurie să aud despre apariția vreunei cărți. Nu numai sub aspect strict estetic, dar el transmite, are forță, aproape întotdeauna am spus că el este printre noi dacă îl citim, este prezent prin verbul pe care l-a publicat, pe care ni l-a dat, este cu noi, este aici.
-Nu doar prin poezie, ci și prin atitudine, să nu uităm discursul din 1996, din Aula Universității Iași. Mihai Ursachi rostea atunci adevăruri despre care în România a început să se vorbească abia în ultimii 5-10 ani. Poetul cunoștea foarte bine timpul din care venea, vorbea despre neo-marxism, despre prigonirea lui Eminescu, despre cum a fost marginalizat de comuniști. O privire de ansamblu lucidă și corectă, mai ales atunci, la mijlocul anilor 90.
-A fost un om foarte inteligent, înzestrat cu o memorie bună, chiar foarte bună, cu o putere de pătrundere, cu perspicacitate, vedea dincolo de literă, sesiza spiritul. Și asta nu e dat oricui. M-aș bucura să știu că în Botoșani se mai vorbește din când în când, se mai amintește de el. Știu că acum se citește mai puțin, din păcate... Îl voi întâlni pe Lucian Vasiliu să îi mulțumesc pentru ce a făcut pentru opera fratelui meu. Mă bucur că ascultați și, dacă ceva veți crede că merită să treceți pe hârtie, m-aș bucura foarte mult.
-Cineva spunea despre dvs: Fratele lui Mihai Ursachi a fost cam ce a fost fratele lui Van Gogh pentru Van Gogh. Acea susținere discretă din spate care i-a permis să creeze și să ne lase o operă fantastică.
-În măsura în care am putut, l-am ajutat pe fratele meu. Când am revenit eu prima dată în țară, în 2001, era tare obosit. Nu se mai controla. Mi-a părut rău să îl văd așa, era diminuat, mult diminuat. Mi-a spus că nu mai scrie, că e decepționat și în ceea ce privește viața politică, viața culturală... Veneam prima dată după o lungă absență din țară, deși atunci când am plecat am spus că nu mă mai întorc niciodată.
"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"
-Ce vă amintiți din ziua plecării din România?
-Când am plecat din București, până să ajung la strada principală de unde să iau tramvaiul, m-am uitat înapoi, pentru că locuisem într-o casă foarte frumoasă. Din mijlocul străzii mă urmărea cu privirea câinele, m-am uitat la el, m-am întors și mi-am spus: nu mă mai întorc. Am plecat cu un avion care avea o bombă la bord, am ieșit din avion pe aripa avionului, pe o bază militară din Turcia. Nu am uitat cum se uita câinele după mine, am auzit după mai bine de o lună, când am putut lua legătura cu cei din țară, că după plecarea mea câinele nu a mai vrut să mănânce și a murit de foame.
Am plecat la Ierusalim la începutul anilor 80. Eram așa de bolnav că nu puteam sta drept în picioare, cu un ulcer avansat, nu mai spun de cum se manifesta. Când am ajuns la Sfântul Mormânt, nu am mai avut absolut nimic, dar absolut nimic! Și nu am avut o viață ușoară. Am plecat cu 100 de dolari din țară, o lună de zile am dat lecții de șah.
-Ați suferit vreodată din pricina faptului că erați fratele unui deținut politic?
-Nu prea se știa despre asta. El a fost condamnat când eu eram în clasa a X-a. Au venit odată doi tipi, într-o dimineață. Era după condamnare. M-au întrebat dacă aceea este casa părinților. Dar fratele a contribuit la cumpărarea ei?, au întrebat. Avea obiecte? Nu prea, după cum vedeți, nu suntem oameni cu avere. O casă armenească, cu două cerdacuri. Dar obiecte? Un palton, zic. Unde e? În cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței prin care fratele meu era condamnat și cu confiscarea bunurilor. Au renunțat la palton (râde).
-În vremea aceea au fost arestați mulți elevi din Liceul Laurian...
-Colegii mei au fost arestați. Printre ei Dorin Glăvan, care era cu un an înaintea mea, cineva chiar din cartierul în care locuiam noi, la Sfântul Nicolae..., îmi amintesc că i-au dat drumul, dar la o lună, o lună jumătate a murit. Vă mai spun ceea ce cred că nu v-a spus nimeni: au adunat toate clasele în aula Liceului Laurian. Era un director instalat după opțiuni politice, un profesor de geografie de mâna a șaptea. Ni l-a adus atunci ori pe Simion (ori pe Glăvan, nu mai rețin bine). Dar era tot tumefiat, doamnă! Dușman al poporului, așa ni l-a prezentat! Nu știau bine nici cum îi cheamă, erau copii... Dar tumefiați, bătuți! Și asta înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, la o săptămână-două după ce i-a ridicat din clasă. Pe mine m-a exmatriculat.
-Era cu Basarabia..., subiectul fierbinte care îi ardea pe comuniști!
-Ce s-a întâmplat în clasa cu Basarabia! Eram în clasa a X-a. La ora de geografie. Unul dintre noi, nu îmi amintesc cine, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Doamnă, a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, elevul respectiv a dispărut. Îl scoseseră de la ultima oră și a dispărut. Profesoara era membră de partid și informatoare, și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului.
Cumplit! Orice, numai om nu poți să spui că ești! Îmi spunea fratele meu că au făcut - pe când era în închisoare la Jilava - două-trei celule greva foamei. Eu acum vă spun ce mi-a spus el, dar cred că acoperă adevărul. Au adus două microbuze de pionieri din București, le-au debarcat la intrarea în închisoare și i-au pus să strige: Moarte lor! În celulele cu deținuții care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți atunci, în timp ce copiii strigau: Moarte lor! Adică asta era voința poporului. Cum calificați asta, doamnă?
-Cel mai mare dușman al poporului român a fost poporul român, se spune.
-Mi-am pus de multe ori întrebarea, dar nu am ajuns la niciun răspuns: cum de a prins comunismul într-o țară fundamental ortodoxă? Mă refer la Rusia. Distrugere, crimă, lagăre? Da, este pentru mine o enigmă a istoriei, cum într-o țară profund creștină, cu rădăcini de care nici nu are rost să vorbim, a prins comunismul și a și ținut 80 de ani.
Pentru mine, comunismul a supraviețuit prin crimă și teroare, iar la baza crimei și a terorii a stat minciuna. Comunismul a fost construit pe minciună. M-am pronunțat de mai multe ori: comunismul este trupul mistic al necuratului. Chiar și felul de a se organiza, prin acele manifestații... Am discutat odată cu oameni din Botoșani, cu o profesoară chiar, care mi-a spus că e convinsă că în Botoșani Revoluția din 1989 au făcut-o americanii. Așa ceva! Înseamnă că e convinsă!
-Nu e de mirare că Mihai Ursachi a fost un om profund anticomunist!
-Ochișor este singurul din Botoșani cu care a format un grup, un fel de asociație anticomunistă, Mari români, chiar dacă a fost mai mult joacă, o fantezie, pe atunci. Ei doi și cu Doru Ionescu. Oricum atitudinea anticomunistă era netă!
Comunismul a distrus țărănimea. Cred că vor mai dura încă vreo 20-30 de ani până să se vorbească despre comunism la timpul trecut. Încă are consecințe, are prezențe printre noi. Fiecare idealizează, mai ales atunci când întâmpină dificultăți, o epocă pe care nu a cunoscut-o, dar despre care își închipuie că o știe și că era mult mai bună decât cea în care trăiește. Este în firea omului. Își găsește defularea într-o epocă în care își închipuie că lucrurile mergeau bine. Spun că mergeau bine cei care nu au avut direct de a face cu organele Securității.
-Ați avut contact direct cu Securitatea?
-Am fost exmatriculat din Laurian, așa că am fost înscris la o școală din apropierea casei. Dar presiunile nu au încetat. Îmi amintesc că vine cineva, eram în clasă. Ursachi, ia traista și hai! Am mers la Miliție, care era pe atunci vizavi de grădina publică. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, au zis. Eu nu știu, nu am nici un amestec, am spus. Au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic mare, un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios și mai frumos. A scos unul și a spus: cu unul ca ăsta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din Botoșani, au spus din nou.
"Era fermecător ca om!"
-Care este cel mai minunat lucru din viața dvs.?
- Fratele meu. El face parte din fondul de aur al literaturii române. Sunt bucuros, nu cu sentimentul de a fi mândru, ci chiar sunt bucuros. Când a fost cazul, am susținut materialmente acțiunile lui, care de fiecare dată aproape au fost fanteziste.
Era fermecător ca om, să știți. Eu am plecat din Iași în 1968. Vă închipuiți, în perioada în care el era activ, prolific, eu eram departe. Poate a fost mai bine, pentru că într-o măsură oarecare sunt sigur că ar fi trebuit să ne întâlnim, într-un fel sau altul. E mai bine că fiecare a mers pe calea lui. Eu am fost inginer la calea ferată, am lucrat în Ministerul Căilor Ferate. Era o poziție foarte importantă, de mare responsabilitate. Aveam o legitimație prin care aveam liber pe toate trenurile și în cabina locomotivei, cu drept de control. A fost o situație din care a trebuit să plec, nefiind membru de partid. Am început apoi cursurile la Teologie, la zi. După ce am terminat cursurile de licență, mi-am făcut licența la Părintele Galeriu.
Apoi am părăsit România. Am revenit pentru prima dată în țară în 2001. L-am găsit cam obosit pe Mihai. Cred că era deja foarte bolnav și nu își dădea seama. Nu am intrat în detalii, dar mi-am dat seama că era foarte decepționat de felul în care merg lucrurile și social și politic, poate și cultural, probabil și din cauza faptului că era deja uzat fizic, sub aspect biologic, spun.
-Cum ați primit vestea morții lui Mihai Ursachi?
-Pentru noi a fost un șoc teribil faptul că a plecat brusc dintre noi. Când a murit, a fost expus pentru veghe la Muzeul Teatrului din Iași. Am făcut totul după rânduiala creștinească. Părintele a ținut un cuvânt, din partea Mitropolitului Daniel a vorbit cineva.
Ultimul cuvânt l-am spus eu. Am încheiat cu cuvintele lui Ovidiu: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”. Acesta este epitaful scris pe monumentul lui Ovidiu la Constanța. Am spus: Cum este scris în altă parte pentru un mare poet.
Convingerea mea e fermă: toate sunt date pentru a ne încerca credința și a ne pregăti pentru viața de apoi. Menirea noastră este să ne mobilizăm sufletește, trupește, să ținem pasul cu îndemnul acesta permanent care subzistă în corpul nostru: noi suntem făcuți pentru viață, desăvârșire, progres. Să îi mulțumim Lui Dumnezeu! Un popor, dacă este bolnav, sau se vindecă sau moare, spunea cineva. Eu cred că poporul român nu va muri. Și dacă nu moare are să se vindece. Clerul de ar fi vrednic pentru toate darurile! În mulțimea de preoți care slujesc la sfântul altar sunt și oameni deosebiți. Îmi imaginez că o duc greu, sunt atacați și din partea presei și din partea poporului. Să sperăm că, așa cum s-a menținut 2000 de ani, chiar dacă a fost persecutată, atacată, și cu oameni uciși, hăituiți, să sperăm că, fiind organul mântuirii, Biserica lucrează spre binele poporului și spre binele fiecărui suflet. Chiar dacă acum sunt mai puțin activ, trăiesc cu acest sentiment. Poate nu mă înșel, dar în cele importante am mers bine.
-Ați mai trecut în ultimii ani prin Botoșani? Vă este dor de locul copilăriei?
-Mi-aș fi dorit să ajung la Botoșani, să văd locul casei noastre. (tace clipe îndelungate) Îmi face bine că aveți răbdare să îmi ascultați istorioarele de acum 50 de ani.
Am avut o viață plină. Mai ales după ce fratele meu a fost arestat, am înțeles în adâncul sufletului meu că trebuie să fiu atent, cât mai diplomat, cât mai prudent. Eram student la Teologie, la sărbători trebuia să merg la paraclisul bisericii, toți studenții trebuiau să participe. Pe atunci erau un fel de chioșcuri cu timbre, ilustrate, un fel de magazin cu mese unde puteai să scrii o ilustrată. Tocmai îmi scosesem stiloul, am cerut timbre, să trimit ilustrate, felicitări. Eram cu stiloul în mână, mi-a dat mărunțișul, și atunci vânzătoarea mi-a răspuns ceva. I-am aruncat totul: Doamnă, m-am săturat de toate interdicțiile! Atunci mi-am dat seama că exista oricând riscul de a mă exterioriza, ceea ce putea avea consecințe foarte delicate.
-Ați decis, poate și de aceea, să plecați din țară. Cum a rămas mama?
-Mama! Veneau din timp în timp securiștii, dar ea cum nu scria, nu telefona, nu aveau ce îi spune. Odată eu am telefonat. Și ea m-a întrebat: Ce tot mai ai de a face cu Mihai? Se referea la Regele Mihai. I-am spus: Eu aici fac ce consider eu, dacă este ceva ce se întâmplă să îmi spui, pentru că aici la Geneva am cui să mă adresez. Au lăsat-o în pace.
-Mesajul era, de fapt, pentru cei care ascultau.
-Desigur, înregistrau tot. După plecarea fratelui meu, securistul care îl monitorizase - pe care l-am cunoscut, avea grad de maior, cel care îi și plătea consumația, din banii poporului, desigur – îl simpatiza pe fratele meu și făcea rapoarte convenabile, probabil nu le măsluia prea tare. Cam mic de stat, vioi, comunicativ, cred că a protejat-o un pic pe mama, și-a dat seama că nu are niciun amestec, că nu are rost să exercite presiuni. În mod sigur nu intervenise cu nimic în deciziile noastre. Cred că a protejat-o, dar venea mereu și stătea de vorbă cu ea. Mama nu ne-a spus să fi fost bruscată, terorizată.
"Suntem niște pioni în jocul spiritual al unor forțe pe care nu le înțelegem!"
-A fost grea despărțirea de România?
-Pentru mine a fost simplu, odată ce am avut pașaport pentru Țara Sfântă... Eu consider că am avut parte de un miracol să scap de durerile de stomac. Mi-am spus, judecând lucrurile detașat: am venit dincolo de cortina de fier să văd locurile sfinte. Sunt locuri sfinte în toată Europa occidentală. Uneori poate pare pueril ce vă spun, dar spun pentru că am trăit.
-Ați plecat de aici cu gând că nu veți reveni...
-Nu aveam nimic aranjat, nimic pregătit, nici măcar gândul de a nu mă mai întoarce.
-Deci plecarea însăși face parte din miracol...
-Să știți că da! Am avut nu unul, ci nenumărate miracole. Am plecat de la căminul românesc, la Haifa. Acolo am dat peste un creștin arab care tocmai se căsătorise cu o elvețiancă. I-a plăcut de mine, nu știu în ce sens. Mi-au spus amândoi că, dacă nu am unde sta, să merg în apartamentul lor, ei se căsătoresc și vor sta în altă parte. Mi-au dat cheia și am stat aproape o săptămână acolo. Umblând prin Haifa am dat și peste un profesor de matematică de la catedra Universității din București, fusese antrenorul echipei de halterofili a universității. Eu fusesem sportiv, deci ne cunoșteam. M-a dus pe plajă, peste tot. Mi-a spus la plecare: Uite ce, eu îți voi da niște bani. Dar nu îți fă griji, pentru că tu, atunci când o să ai, vei da la altul. Și acela căruia îi vei da va da și el la altul. Și poate că în cele din urmă vor ajunge la mine. Este o parafrază din Cartea proverbelor, din Solomon: dacă arunci o bucată de pâine pe apă ea se întoarce în cele din urmă la tine. Mi-a plăcut foarte mult gestul, mi-a fost de folos. Asta mi-a permis să cumpăr un bilet de vapor, pe un vapor de marfă, și așa am circulat, pe băncile dintr-o sală lungă.
-E uimitor cum v-a adus Dumnezeu, de fiecare dată, oamenii potriviți aproape!
-Noi suntem niște pioni în jocul spiritual al unor forțe pe care nu le înțelegem. Mi-am amintit că, puțin înainte de a pleca din România, a venit fratele meu în București. A spus să dăm un tur împreună. Eu eram cu pașaportul, plăteam biletul. M-am oprit pe o bancă în fața Ateneului. Mihai m-a întrebat atunci: Te mai întorci?
I-am spus: Uite, cred că e cam scump un bilet doar dus, simplu. El a scos dintr-un carnet un număr de telefon, Dragu Cătălin Sergiu (îi pomenesc și astăzi, în fiecare dimineață când îmi fac rugăciunile), la Roma. Doamnă, când am ajuns la Roma m-am dus la Biserica Unită. Eu aveam doar o servietă, în mânerul căreia pusesem suta de dolari (care se terminase de mult!). Aveam reverenda și o cămașă și mai nimic. Am rugat pe cineva acolo să telefoneze la acel număr. În jumătate de oră a venit Cătălin. Aflându-mă la Roma mă gândeam că voi merge la consulat. Dar am stat la Cătălin, apoi m-au dus în Elveția. Am avut avantajul apoi că vorbeam binișor limba franceză, m-a avantajat foarte mult. Era atunci o infrastructură care primea oameni în situația mea, rezolvau problema micilor cheltuieli, nu știu de unde aveau bani. M-am echilibrat apoi și am insistat mai târziu să îmi trimită un decont cu cheltuielile pe care le făcuseră cu mine. Mi-au spus că dosarul meu e închis, nu am nici o datorie, dar am insistat să îmi comunice. Mi-au trimis o scrisoare plină de considerație.
-Voi scrie povestea asta...
-Sunt tare bucuros, cu o mulțumire lăuntrică foarte intensă pentru faptul că am avut ocazia să vorbesc atât de mult despre fratele meu. Nu puneți la inimă toate (râde). Scrieți, dar nu eu sunt persoana importantă, ci fratele meu.
-Dvs. sunteți persoana importantă din viața fratelui dvs.
-Dacă se scrie despre fratele meu și ajunge un mesaj la cititor, eu cu mult înainte vă mulțumesc, sunt încântat! Îmi pare rău că nu pot spune mai mult sau alte lucruri importante din viața fratelui meu. Din 1968 eu am plecat din Iași, cea mai intensă parte a vieții fiecare și-a trăit-o separat. Eu construiam o casă la București, el cu băieții de la Securitate. (zâmbește amar) Condamnabil, desigur, căci așa se cheltuia vlaga poporului. Îl urmăreau pentru o poezie despre furnici? Să vorbim cu cărțile pe masă. Voiau rapoarte atât de adânci, de grele încât să îl poată considera dușman al poporului. Pentru ce? Odată considerat dușman al poporului era pasibil de pedeapsa capitală. Nu cred, totuși, că se ajungea până acolo...
-Până la urmă poetul s-a dus, securiștii s-au dus, dar a rămas Poezia.
-Poezia nu au distrus-o comuniștii, iar în măsura în care este cu adevărat valabilă și merită să rămână în sufletul poporului român, în literatura română, în trăirea sufletească a poporului român, este deja un lucru realizat. Și am toată admirația pentru el, că a reușit să o facă în niște condiții absolut dificile. Avea avantajul că, fiind o dată condamnat, mai greu l-ar mai lua din nou.
-Fratele dvs. v-a spus că se întoarce din America, imediat după Revoluție, s-a sfătuit cu dvs.?
-Am vorbit la telefon de mai multe ori. Mi-a spus că se întoarce. I-am dat telefon de la Versoix. A vorbit și cu Regele. I-am spus: Fii atent, nu e stabilă situația în România. Dar el a avut invitații pe care putea conta, cred că asta l-a determinat. Mi-a mai spus că pentru el contează doar opera, și dacă va putea să își vadă opera publicată e de ajuns.
-Care este ultima imagine cu Mihai Ursachi?
-Ultima dată mi-a spus că nu mai scrie. Era dezamăgit de cum evoluează lucrurile, mai ales politic, pentru că se implicase și politic. Nici cultural nu era încântat, economic era o catastrofă totală. El vedea lucrurile din punctul de vedere al unui om care a publicat, nu voia să se piardă ceea ce a scris, eventual să se publice, să mai revadă textele. El lucra permanent pe textele lui. Opera lui e bine conturată la ora actuală. Dar cred că a venit în țară și pentru a reedita, cu o anumită revizuire.
Pentru mine e un titlu de mare bucurie și de profundă trăire duhovnicească faptul că fratele meu a reușit să publice așa lucruri frumoase. Tare m-aș bucura dacă ar fi temă de studiu pe tema Timpul în opera lui Mihai Ursachi, sau Fantasticul... Îmi închipui că ar fi interesant și cu folos, sunt lucruri minunate.
-Vă mulțumesc pentru aceste ore agreabile, ore de poveste și de amintiri.
-Mi-a făcut multă bucurie, este spre folosul meu că ați venit. Mi-am amintit multe lucruri. După cum vedeți, nu sunt nici într-o formă prea bună. Dar încercările acestea din timpul vieții ne sunt date pentru a ne pregăti mântuirea, să le primim pe toate așa cum le-a primit dreptul Iov și cu încredere că, chiar dacă suferim, suferința este spre mântuirea noastră.
La mai puțin de un an de la acest interviu - la începutul lunii mai 2018 - în aceeași casă de pe strada Sărărie, din Iași, părintele Gheorghe Ursache pleca la Domnul. Îi fie țărâna ușoară și odihna în pace!
În fotografie, cu două zile înainte de trecerea în veșnicie, în redacția Editurii Junimea, Iași (foto: Editura Junimea)
Interviul a fost publicat în revista Scriptor (ianuarie-februarie 2019) - click AICI
În odaia din dreapta, multe cărți, fotografii și o răcoare ce răzbate plăcut printre cuvintele ce prind a se rostogoli din prima clipă. Fotoliul verde, pălăria, vioara. Obiecte mici sau mai mari, cărți de vizită, însemnări, lucrări în limba germană. Toate fixează într-un pământesc efemer o existență poetică. Poveștile curg fără reguli, fără cronologie, fără sofisticate adaosuri sau inutile ocolișuri. Din când în când, vorba se face gravă, într-un molcom apăsat, voit meticulos și cotit cu înțelesuri. Pentru ca în clipa următoare să își facă loc un vers, o întâmplare veselă, o abia dezvăluită poveste de familie.
Părintele Gheorghe răsfoiește pagini, citește când și când un poem, după care se oprește brusc. O lacrimă se ivește în colțul ochiului, dar nu se grăbește să coboare, de parcă ar călători agale pe un tărâm al amintirilor dragi. Opera fratelui său, poetul Mihai Ursachi, continuă să fie editată. Cărțile apar în condiții grafice deosebite și asta îl bucură. Poartă dintr-o mână în alta un volum de versuri apărut nu de mult, în îngrijirea lui Lucian Vasiliu. Prinde cu degetele foile cărții și o face ca și cum acolo, în umbra paginilor, ar putea da de o urmă, de o respirație, de un vis. Dar mai presus de toate vrea să știe părintele Gheorghe dacă nu l-au uitat botoșănenii pe fratele Mihai.
Povești cu regi, regine și poeți
-Care este faima fratelui meu în Botoșani? Pentru că noi, știți, suntem botoșăneni. Se vorbește despre el, se citește, se publică, apare în presă?
-Botoșănenii nu își uită poeții. Cu atât mai puțin pe Mihai Ursachi, mai ales că a fost primul laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu-Opera Omnia, care se acordă anual la Botoșani.
-Mi-a plăcut ce ați scris despre el, de asta am insistat să iau legătura cu dvs. Mi-a spus prietenul Ochișor, din Botoșani (coleg de clasă cu fratele meu), că a văzut la Botoșani o fotografie cu Prințesa Margareta, Prințesa Sofia și eu, fotografiați de presa din Geneva donând sânge pentru martirii de la Timișoara. M-aș bucura să fie așa.
-Pentru cei care nu vă cunosc bine, pentru că ați amintit de acest episod, să spunem că ați fost apropiat de Casa Regală în perioada de exil a Regelui Mihai.
-Cât a stat Majestatea Sa la Geneva, eu am asigurat corespondența Casei Regale. Ceea ce înseamnă că pentru Secretariatul Casei Regale semnam eu. A circulat aici, în țară, un manifest care se intitula Despre Rege și Țară. Cineva mi l-a trimis zicându-mi că îmi face o surpriză. Manifestul acesta eu l-am făcut, lucrând o noapte întreagă la el. Am stat de mai multe ori la masă cu ei, și cu Majestatea Sa Regina Ana, Dumnezeu să o odihnească, și cu Prințesa Margareta. Eu m-am străduit în vara aceea, 1990, lucram până noaptea târziu, să le învăț pe prințese limba română. Îmi amintesc că am cumpărat un joc de table ca să învețe cifrele. Citeam Evanghelia în românește. Odată stăteam la masă și Prințesa Margareta încerca să vorbească românește. Și zicea: "Mama mea îmi spune...." Și eu îi spuneam: "Votre Altesse, spuneți Mama mea Regina". Am o fotografie foarte frumoasă de la botezul Prințului Nicolae, un botez la Versoix. Foarte frumos, fotografia este expusă acum la Geneva.
Cât am lucrat cu ei am fost de mare folos pentru că eram singurul care vorbea românește. Unchiul meu, Jan Lozneanu, mi-a spus odată, la Iași: Ei, Gheorghiță, vorbești tare frumos românește. Pentru mine a fost unul dintre cele mai reușite complimente de care am avut parte în viața mea. Și am avut ocazia să fiu destul de sus, aș fi meritat multe complimente, dar acesta a fost unul dintre cele mai frumoase. Poate e un pic cam arhaică limba, dar baza a rămas sănătoasă.
-Cu toate acestea, dumneavoastră înșivă fiind într-un exil asumat, la fel ca Regele Mihai, nu ați avut o viață ușoară.
-Am lucrat mult. Când m-am decis să urmez teologia, spre marea bucurie și spre binele sufletului meu, nu m-am gândit niciodată că voi trăi bine-mersi.
Am avut un proiect interesant la Universitatea din Geneva, bine cotat și bine plătit, care se referea la obținerea pe cale industrială de diamante utilizabile în mecanica fină a ceasurilor quartz. Nu am reușit să îl duc până la sfârșit, nu aveam un aparataj informatic, nu am mers pe direcția cea bună pentru a reuși. Apoi am fost profesor la un liceu, tocmai avusese loc catastrofa de la Cernobîl, eu predam fizica. Apoi am lucrat într-o societate de investiții, cea mai lungă activitate, unde am avut un salariu onorabil, care mi-a permis să îl ajut pe fratele meu și în America, apoi în țară.
Nu am fost niciodată nici prea încrezut, nici prea expansiv, dar nici disprețuitor, am apreciat anturajul, m-am adaptat fără mofturi, fără pretenții, fără intenții.
"M-aș bucura să știu că ajunge poezia la cititori, la tineret, că se vorbește despre Mihai Ursachi"
-Cum credeți că ar trebui abordată astăzi opera lui Mihai Ursachi?
-Multe s-ar putea întâmpla! Vreau ca prin intermediul dvs., de pildă, să comunic celor care sunt în literatură, scriitorilor, să se pună în discuție Timpul în opera lui Mihai Ursachi sau Fantasticul în opera lui Mihai Ursachi. Ar fi un fel de focalizare asupra unor teme, chiar dacă extrem de vaste.
Îmi amintesc ziua în care am citit o poezie la Geneva și am văzut așa: Cântecul furnicii (Citeste) "Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?/ Nimeni nu-l aude, nimeni nu-l aude.// Ea înainte de zori, când se duce la lucru,/ cântă cu vocea-i neauzită,/ nimeni n-aude, nimeni n-aude.// În vreme ce cară, aduce, zideşte,/ aleargă, se zbate în fiece clipă/ a zilei, până când soarele vânăt apune,/ ea cântă un cântec, un cântec anume,/ nimenea, nimenea nu îl aude,// Atunci când furnica abia se mai mişcă,/ trupu-i uscat – mai nimica – se duce/ la muşuroi, după ziua de lucru,/ ea mai găseşte puterea să cânte/ un cântecel, unul mic, însă nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Şi când viaţa furnicii se isprăveşte,/ ea presimte cu-o clipă mai înainte/ şi mai găseşte puterea să cânte/ cântecu-acela, pe care nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?"
Mi-au dat lacrimile și am reținut-o. Foarte frumoasă poezia! Eu nu sunt om al literelor, spun cu sinceritate că nu îi cunosc opera fratelui meu, nu sunt în stare să spun: asta e reușită, asta mai puțin... Mulți s-ar aștepta ca eu să pot vorbi mai frumos, mai bine, mai cu folos despre opera lui. Dar nu mă pot lăuda cu astfel de lucruri frumoase.
M-aș bucura să știu că ajunge poezia la cititori, la tineret, că se vorbește despre Mihai Ursachi. Mi-ar face mare bucurie să aud despre apariția vreunei cărți. Nu numai sub aspect strict estetic, dar el transmite, are forță, aproape întotdeauna am spus că el este printre noi dacă îl citim, este prezent prin verbul pe care l-a publicat, pe care ni l-a dat, este cu noi, este aici.
-Nu doar prin poezie, ci și prin atitudine, să nu uităm discursul din 1996, din Aula Universității Iași. Mihai Ursachi rostea atunci adevăruri despre care în România a început să se vorbească abia în ultimii 5-10 ani. Poetul cunoștea foarte bine timpul din care venea, vorbea despre neo-marxism, despre prigonirea lui Eminescu, despre cum a fost marginalizat de comuniști. O privire de ansamblu lucidă și corectă, mai ales atunci, la mijlocul anilor 90.
-A fost un om foarte inteligent, înzestrat cu o memorie bună, chiar foarte bună, cu o putere de pătrundere, cu perspicacitate, vedea dincolo de literă, sesiza spiritul. Și asta nu e dat oricui. M-aș bucura să știu că în Botoșani se mai vorbește din când în când, se mai amintește de el. Știu că acum se citește mai puțin, din păcate... Îl voi întâlni pe Lucian Vasiliu să îi mulțumesc pentru ce a făcut pentru opera fratelui meu. Mă bucur că ascultați și, dacă ceva veți crede că merită să treceți pe hârtie, m-aș bucura foarte mult.
-Cineva spunea despre dvs: Fratele lui Mihai Ursachi a fost cam ce a fost fratele lui Van Gogh pentru Van Gogh. Acea susținere discretă din spate care i-a permis să creeze și să ne lase o operă fantastică.
-În măsura în care am putut, l-am ajutat pe fratele meu. Când am revenit eu prima dată în țară, în 2001, era tare obosit. Nu se mai controla. Mi-a părut rău să îl văd așa, era diminuat, mult diminuat. Mi-a spus că nu mai scrie, că e decepționat și în ceea ce privește viața politică, viața culturală... Veneam prima dată după o lungă absență din țară, deși atunci când am plecat am spus că nu mă mai întorc niciodată.
"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"
-Ce vă amintiți din ziua plecării din România?
-Când am plecat din București, până să ajung la strada principală de unde să iau tramvaiul, m-am uitat înapoi, pentru că locuisem într-o casă foarte frumoasă. Din mijlocul străzii mă urmărea cu privirea câinele, m-am uitat la el, m-am întors și mi-am spus: nu mă mai întorc. Am plecat cu un avion care avea o bombă la bord, am ieșit din avion pe aripa avionului, pe o bază militară din Turcia. Nu am uitat cum se uita câinele după mine, am auzit după mai bine de o lună, când am putut lua legătura cu cei din țară, că după plecarea mea câinele nu a mai vrut să mănânce și a murit de foame.
Am plecat la Ierusalim la începutul anilor 80. Eram așa de bolnav că nu puteam sta drept în picioare, cu un ulcer avansat, nu mai spun de cum se manifesta. Când am ajuns la Sfântul Mormânt, nu am mai avut absolut nimic, dar absolut nimic! Și nu am avut o viață ușoară. Am plecat cu 100 de dolari din țară, o lună de zile am dat lecții de șah.
-Ați suferit vreodată din pricina faptului că erați fratele unui deținut politic?
-Nu prea se știa despre asta. El a fost condamnat când eu eram în clasa a X-a. Au venit odată doi tipi, într-o dimineață. Era după condamnare. M-au întrebat dacă aceea este casa părinților. Dar fratele a contribuit la cumpărarea ei?, au întrebat. Avea obiecte? Nu prea, după cum vedeți, nu suntem oameni cu avere. O casă armenească, cu două cerdacuri. Dar obiecte? Un palton, zic. Unde e? În cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței prin care fratele meu era condamnat și cu confiscarea bunurilor. Au renunțat la palton (râde).
-În vremea aceea au fost arestați mulți elevi din Liceul Laurian...
-Colegii mei au fost arestați. Printre ei Dorin Glăvan, care era cu un an înaintea mea, cineva chiar din cartierul în care locuiam noi, la Sfântul Nicolae..., îmi amintesc că i-au dat drumul, dar la o lună, o lună jumătate a murit. Vă mai spun ceea ce cred că nu v-a spus nimeni: au adunat toate clasele în aula Liceului Laurian. Era un director instalat după opțiuni politice, un profesor de geografie de mâna a șaptea. Ni l-a adus atunci ori pe Simion (ori pe Glăvan, nu mai rețin bine). Dar era tot tumefiat, doamnă! Dușman al poporului, așa ni l-a prezentat! Nu știau bine nici cum îi cheamă, erau copii... Dar tumefiați, bătuți! Și asta înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, la o săptămână-două după ce i-a ridicat din clasă. Pe mine m-a exmatriculat.
-Era cu Basarabia..., subiectul fierbinte care îi ardea pe comuniști!
-Ce s-a întâmplat în clasa cu Basarabia! Eram în clasa a X-a. La ora de geografie. Unul dintre noi, nu îmi amintesc cine, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Doamnă, a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, elevul respectiv a dispărut. Îl scoseseră de la ultima oră și a dispărut. Profesoara era membră de partid și informatoare, și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului.
Cumplit! Orice, numai om nu poți să spui că ești! Îmi spunea fratele meu că au făcut - pe când era în închisoare la Jilava - două-trei celule greva foamei. Eu acum vă spun ce mi-a spus el, dar cred că acoperă adevărul. Au adus două microbuze de pionieri din București, le-au debarcat la intrarea în închisoare și i-au pus să strige: Moarte lor! În celulele cu deținuții care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți atunci, în timp ce copiii strigau: Moarte lor! Adică asta era voința poporului. Cum calificați asta, doamnă?
-Cel mai mare dușman al poporului român a fost poporul român, se spune.
-Mi-am pus de multe ori întrebarea, dar nu am ajuns la niciun răspuns: cum de a prins comunismul într-o țară fundamental ortodoxă? Mă refer la Rusia. Distrugere, crimă, lagăre? Da, este pentru mine o enigmă a istoriei, cum într-o țară profund creștină, cu rădăcini de care nici nu are rost să vorbim, a prins comunismul și a și ținut 80 de ani.
Pentru mine, comunismul a supraviețuit prin crimă și teroare, iar la baza crimei și a terorii a stat minciuna. Comunismul a fost construit pe minciună. M-am pronunțat de mai multe ori: comunismul este trupul mistic al necuratului. Chiar și felul de a se organiza, prin acele manifestații... Am discutat odată cu oameni din Botoșani, cu o profesoară chiar, care mi-a spus că e convinsă că în Botoșani Revoluția din 1989 au făcut-o americanii. Așa ceva! Înseamnă că e convinsă!
-Nu e de mirare că Mihai Ursachi a fost un om profund anticomunist!
-Ochișor este singurul din Botoșani cu care a format un grup, un fel de asociație anticomunistă, Mari români, chiar dacă a fost mai mult joacă, o fantezie, pe atunci. Ei doi și cu Doru Ionescu. Oricum atitudinea anticomunistă era netă!
Comunismul a distrus țărănimea. Cred că vor mai dura încă vreo 20-30 de ani până să se vorbească despre comunism la timpul trecut. Încă are consecințe, are prezențe printre noi. Fiecare idealizează, mai ales atunci când întâmpină dificultăți, o epocă pe care nu a cunoscut-o, dar despre care își închipuie că o știe și că era mult mai bună decât cea în care trăiește. Este în firea omului. Își găsește defularea într-o epocă în care își închipuie că lucrurile mergeau bine. Spun că mergeau bine cei care nu au avut direct de a face cu organele Securității.
-Ați avut contact direct cu Securitatea?
-Am fost exmatriculat din Laurian, așa că am fost înscris la o școală din apropierea casei. Dar presiunile nu au încetat. Îmi amintesc că vine cineva, eram în clasă. Ursachi, ia traista și hai! Am mers la Miliție, care era pe atunci vizavi de grădina publică. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, au zis. Eu nu știu, nu am nici un amestec, am spus. Au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic mare, un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios și mai frumos. A scos unul și a spus: cu unul ca ăsta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din Botoșani, au spus din nou.
"Era fermecător ca om!"
-Care este cel mai minunat lucru din viața dvs.?
- Fratele meu. El face parte din fondul de aur al literaturii române. Sunt bucuros, nu cu sentimentul de a fi mândru, ci chiar sunt bucuros. Când a fost cazul, am susținut materialmente acțiunile lui, care de fiecare dată aproape au fost fanteziste.
Era fermecător ca om, să știți. Eu am plecat din Iași în 1968. Vă închipuiți, în perioada în care el era activ, prolific, eu eram departe. Poate a fost mai bine, pentru că într-o măsură oarecare sunt sigur că ar fi trebuit să ne întâlnim, într-un fel sau altul. E mai bine că fiecare a mers pe calea lui. Eu am fost inginer la calea ferată, am lucrat în Ministerul Căilor Ferate. Era o poziție foarte importantă, de mare responsabilitate. Aveam o legitimație prin care aveam liber pe toate trenurile și în cabina locomotivei, cu drept de control. A fost o situație din care a trebuit să plec, nefiind membru de partid. Am început apoi cursurile la Teologie, la zi. După ce am terminat cursurile de licență, mi-am făcut licența la Părintele Galeriu.
Apoi am părăsit România. Am revenit pentru prima dată în țară în 2001. L-am găsit cam obosit pe Mihai. Cred că era deja foarte bolnav și nu își dădea seama. Nu am intrat în detalii, dar mi-am dat seama că era foarte decepționat de felul în care merg lucrurile și social și politic, poate și cultural, probabil și din cauza faptului că era deja uzat fizic, sub aspect biologic, spun.
-Cum ați primit vestea morții lui Mihai Ursachi?
-Pentru noi a fost un șoc teribil faptul că a plecat brusc dintre noi. Când a murit, a fost expus pentru veghe la Muzeul Teatrului din Iași. Am făcut totul după rânduiala creștinească. Părintele a ținut un cuvânt, din partea Mitropolitului Daniel a vorbit cineva.
Ultimul cuvânt l-am spus eu. Am încheiat cu cuvintele lui Ovidiu: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”. Acesta este epitaful scris pe monumentul lui Ovidiu la Constanța. Am spus: Cum este scris în altă parte pentru un mare poet.
Convingerea mea e fermă: toate sunt date pentru a ne încerca credința și a ne pregăti pentru viața de apoi. Menirea noastră este să ne mobilizăm sufletește, trupește, să ținem pasul cu îndemnul acesta permanent care subzistă în corpul nostru: noi suntem făcuți pentru viață, desăvârșire, progres. Să îi mulțumim Lui Dumnezeu! Un popor, dacă este bolnav, sau se vindecă sau moare, spunea cineva. Eu cred că poporul român nu va muri. Și dacă nu moare are să se vindece. Clerul de ar fi vrednic pentru toate darurile! În mulțimea de preoți care slujesc la sfântul altar sunt și oameni deosebiți. Îmi imaginez că o duc greu, sunt atacați și din partea presei și din partea poporului. Să sperăm că, așa cum s-a menținut 2000 de ani, chiar dacă a fost persecutată, atacată, și cu oameni uciși, hăituiți, să sperăm că, fiind organul mântuirii, Biserica lucrează spre binele poporului și spre binele fiecărui suflet. Chiar dacă acum sunt mai puțin activ, trăiesc cu acest sentiment. Poate nu mă înșel, dar în cele importante am mers bine.
-Ați mai trecut în ultimii ani prin Botoșani? Vă este dor de locul copilăriei?
-Mi-aș fi dorit să ajung la Botoșani, să văd locul casei noastre. (tace clipe îndelungate) Îmi face bine că aveți răbdare să îmi ascultați istorioarele de acum 50 de ani.
Am avut o viață plină. Mai ales după ce fratele meu a fost arestat, am înțeles în adâncul sufletului meu că trebuie să fiu atent, cât mai diplomat, cât mai prudent. Eram student la Teologie, la sărbători trebuia să merg la paraclisul bisericii, toți studenții trebuiau să participe. Pe atunci erau un fel de chioșcuri cu timbre, ilustrate, un fel de magazin cu mese unde puteai să scrii o ilustrată. Tocmai îmi scosesem stiloul, am cerut timbre, să trimit ilustrate, felicitări. Eram cu stiloul în mână, mi-a dat mărunțișul, și atunci vânzătoarea mi-a răspuns ceva. I-am aruncat totul: Doamnă, m-am săturat de toate interdicțiile! Atunci mi-am dat seama că exista oricând riscul de a mă exterioriza, ceea ce putea avea consecințe foarte delicate.
-Ați decis, poate și de aceea, să plecați din țară. Cum a rămas mama?
-Mama! Veneau din timp în timp securiștii, dar ea cum nu scria, nu telefona, nu aveau ce îi spune. Odată eu am telefonat. Și ea m-a întrebat: Ce tot mai ai de a face cu Mihai? Se referea la Regele Mihai. I-am spus: Eu aici fac ce consider eu, dacă este ceva ce se întâmplă să îmi spui, pentru că aici la Geneva am cui să mă adresez. Au lăsat-o în pace.
-Mesajul era, de fapt, pentru cei care ascultau.
-Desigur, înregistrau tot. După plecarea fratelui meu, securistul care îl monitorizase - pe care l-am cunoscut, avea grad de maior, cel care îi și plătea consumația, din banii poporului, desigur – îl simpatiza pe fratele meu și făcea rapoarte convenabile, probabil nu le măsluia prea tare. Cam mic de stat, vioi, comunicativ, cred că a protejat-o un pic pe mama, și-a dat seama că nu are niciun amestec, că nu are rost să exercite presiuni. În mod sigur nu intervenise cu nimic în deciziile noastre. Cred că a protejat-o, dar venea mereu și stătea de vorbă cu ea. Mama nu ne-a spus să fi fost bruscată, terorizată.
"Suntem niște pioni în jocul spiritual al unor forțe pe care nu le înțelegem!"
-A fost grea despărțirea de România?
-Pentru mine a fost simplu, odată ce am avut pașaport pentru Țara Sfântă... Eu consider că am avut parte de un miracol să scap de durerile de stomac. Mi-am spus, judecând lucrurile detașat: am venit dincolo de cortina de fier să văd locurile sfinte. Sunt locuri sfinte în toată Europa occidentală. Uneori poate pare pueril ce vă spun, dar spun pentru că am trăit.
-Ați plecat de aici cu gând că nu veți reveni...
-Nu aveam nimic aranjat, nimic pregătit, nici măcar gândul de a nu mă mai întoarce.
-Deci plecarea însăși face parte din miracol...
-Să știți că da! Am avut nu unul, ci nenumărate miracole. Am plecat de la căminul românesc, la Haifa. Acolo am dat peste un creștin arab care tocmai se căsătorise cu o elvețiancă. I-a plăcut de mine, nu știu în ce sens. Mi-au spus amândoi că, dacă nu am unde sta, să merg în apartamentul lor, ei se căsătoresc și vor sta în altă parte. Mi-au dat cheia și am stat aproape o săptămână acolo. Umblând prin Haifa am dat și peste un profesor de matematică de la catedra Universității din București, fusese antrenorul echipei de halterofili a universității. Eu fusesem sportiv, deci ne cunoșteam. M-a dus pe plajă, peste tot. Mi-a spus la plecare: Uite ce, eu îți voi da niște bani. Dar nu îți fă griji, pentru că tu, atunci când o să ai, vei da la altul. Și acela căruia îi vei da va da și el la altul. Și poate că în cele din urmă vor ajunge la mine. Este o parafrază din Cartea proverbelor, din Solomon: dacă arunci o bucată de pâine pe apă ea se întoarce în cele din urmă la tine. Mi-a plăcut foarte mult gestul, mi-a fost de folos. Asta mi-a permis să cumpăr un bilet de vapor, pe un vapor de marfă, și așa am circulat, pe băncile dintr-o sală lungă.
-E uimitor cum v-a adus Dumnezeu, de fiecare dată, oamenii potriviți aproape!
-Noi suntem niște pioni în jocul spiritual al unor forțe pe care nu le înțelegem. Mi-am amintit că, puțin înainte de a pleca din România, a venit fratele meu în București. A spus să dăm un tur împreună. Eu eram cu pașaportul, plăteam biletul. M-am oprit pe o bancă în fața Ateneului. Mihai m-a întrebat atunci: Te mai întorci?
I-am spus: Uite, cred că e cam scump un bilet doar dus, simplu. El a scos dintr-un carnet un număr de telefon, Dragu Cătălin Sergiu (îi pomenesc și astăzi, în fiecare dimineață când îmi fac rugăciunile), la Roma. Doamnă, când am ajuns la Roma m-am dus la Biserica Unită. Eu aveam doar o servietă, în mânerul căreia pusesem suta de dolari (care se terminase de mult!). Aveam reverenda și o cămașă și mai nimic. Am rugat pe cineva acolo să telefoneze la acel număr. În jumătate de oră a venit Cătălin. Aflându-mă la Roma mă gândeam că voi merge la consulat. Dar am stat la Cătălin, apoi m-au dus în Elveția. Am avut avantajul apoi că vorbeam binișor limba franceză, m-a avantajat foarte mult. Era atunci o infrastructură care primea oameni în situația mea, rezolvau problema micilor cheltuieli, nu știu de unde aveau bani. M-am echilibrat apoi și am insistat mai târziu să îmi trimită un decont cu cheltuielile pe care le făcuseră cu mine. Mi-au spus că dosarul meu e închis, nu am nici o datorie, dar am insistat să îmi comunice. Mi-au trimis o scrisoare plină de considerație.
-Voi scrie povestea asta...
-Sunt tare bucuros, cu o mulțumire lăuntrică foarte intensă pentru faptul că am avut ocazia să vorbesc atât de mult despre fratele meu. Nu puneți la inimă toate (râde). Scrieți, dar nu eu sunt persoana importantă, ci fratele meu.
-Dvs. sunteți persoana importantă din viața fratelui dvs.
-Dacă se scrie despre fratele meu și ajunge un mesaj la cititor, eu cu mult înainte vă mulțumesc, sunt încântat! Îmi pare rău că nu pot spune mai mult sau alte lucruri importante din viața fratelui meu. Din 1968 eu am plecat din Iași, cea mai intensă parte a vieții fiecare și-a trăit-o separat. Eu construiam o casă la București, el cu băieții de la Securitate. (zâmbește amar) Condamnabil, desigur, căci așa se cheltuia vlaga poporului. Îl urmăreau pentru o poezie despre furnici? Să vorbim cu cărțile pe masă. Voiau rapoarte atât de adânci, de grele încât să îl poată considera dușman al poporului. Pentru ce? Odată considerat dușman al poporului era pasibil de pedeapsa capitală. Nu cred, totuși, că se ajungea până acolo...
-Până la urmă poetul s-a dus, securiștii s-au dus, dar a rămas Poezia.
-Poezia nu au distrus-o comuniștii, iar în măsura în care este cu adevărat valabilă și merită să rămână în sufletul poporului român, în literatura română, în trăirea sufletească a poporului român, este deja un lucru realizat. Și am toată admirația pentru el, că a reușit să o facă în niște condiții absolut dificile. Avea avantajul că, fiind o dată condamnat, mai greu l-ar mai lua din nou.
-Fratele dvs. v-a spus că se întoarce din America, imediat după Revoluție, s-a sfătuit cu dvs.?
-Am vorbit la telefon de mai multe ori. Mi-a spus că se întoarce. I-am dat telefon de la Versoix. A vorbit și cu Regele. I-am spus: Fii atent, nu e stabilă situația în România. Dar el a avut invitații pe care putea conta, cred că asta l-a determinat. Mi-a mai spus că pentru el contează doar opera, și dacă va putea să își vadă opera publicată e de ajuns.
-Care este ultima imagine cu Mihai Ursachi?
-Ultima dată mi-a spus că nu mai scrie. Era dezamăgit de cum evoluează lucrurile, mai ales politic, pentru că se implicase și politic. Nici cultural nu era încântat, economic era o catastrofă totală. El vedea lucrurile din punctul de vedere al unui om care a publicat, nu voia să se piardă ceea ce a scris, eventual să se publice, să mai revadă textele. El lucra permanent pe textele lui. Opera lui e bine conturată la ora actuală. Dar cred că a venit în țară și pentru a reedita, cu o anumită revizuire.
Pentru mine e un titlu de mare bucurie și de profundă trăire duhovnicească faptul că fratele meu a reușit să publice așa lucruri frumoase. Tare m-aș bucura dacă ar fi temă de studiu pe tema Timpul în opera lui Mihai Ursachi, sau Fantasticul... Îmi închipui că ar fi interesant și cu folos, sunt lucruri minunate.
-Vă mulțumesc pentru aceste ore agreabile, ore de poveste și de amintiri.
-Mi-a făcut multă bucurie, este spre folosul meu că ați venit. Mi-am amintit multe lucruri. După cum vedeți, nu sunt nici într-o formă prea bună. Dar încercările acestea din timpul vieții ne sunt date pentru a ne pregăti mântuirea, să le primim pe toate așa cum le-a primit dreptul Iov și cu încredere că, chiar dacă suferim, suferința este spre mântuirea noastră.
La mai puțin de un an de la acest interviu - la începutul lunii mai 2018 - în aceeași casă de pe strada Sărărie, din Iași, părintele Gheorghe Ursache pleca la Domnul. Îi fie țărâna ușoară și odihna în pace!
În fotografie, cu două zile înainte de trecerea în veșnicie, în redacția Editurii Junimea, Iași (foto: Editura Junimea)
Interviul a fost publicat în revista Scriptor (ianuarie-februarie 2019) - click AICI
Florentina Toniţă - FORMA PĂSĂRII (cronică de Mihaela Arhip)
Nichita Stănescu spunea că "prietenia nu este un dor, ci o prezenţă". Cred că aceste cuvinte definesc cel mai bine legătura dintre mine şi Florentina Toniţă, o legătură care durează de mulţi ani, timp în care ne-am întâlnit doar când trebuia ca dorul să devină prezenţă. Dacă mă întreabă cineva "Ce faceţi când vă vedeţi, când nu vă vedeţi?", răspund simplu şi sincer că "vorbim la o cafea despre Dumnezeu..." ("la conac").
Prietenia noastră este ca o pasăre ale cărei aripi se cer în direcţii diferite şi am crezut de multe ori că ritmul alert al vieţii va rupe în două pasărea care suntem. De fapt, viaţa doar a mărit anvergura aripilor, ca să poată cuprinde în zbor mai mult cer. Şi, uneori, când pasărea se odihneşte, revine la forma ei iniţială, de prietenie cu două aripi.
Carte de poezie, "Forma păsării" are ca motto cuvintele lui Constantin Noica: „Suntem nişte zei proşti, nişte zei nemuritori care ne-am uitat destinul.” Pentru că poezia ne defineşte. Sau lipsa poeziei. Ne transfigurează realitatea exterioară învăţând-o să se privească în oglinda realităţii interioare.
Scrisă „într-o lume care nu este ceea ce este” („nebun şi înger”), cartea ne oferă şansa de a ne regăsi dacă avem puterea de a răspunde sincer la întrebarea definitorie pentru întregul ei cuprins de versuri: „de unde înţelepciunea,/de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/de a fi ceea ce sunt?” („nebun şi înger”). Aici, un nebun „e îngemănat în aripă cu îngerul său” şi fug în lume „în căutarea oamenilor singuri” („nebun şi înger”). Rolurile sunt bine definite, autoarea e, de cele mai multe ori, Îngerul, cititorul e doar Nebunul care fuge în lume şi e adus înapoi acasă de îngerul său care îi citeşte poeme-descântec. Alteori, însă, rolurile se schimbă.
În cartea Florentinei, Pasărea are formă de Înger, înlănţuit din cauză că a ispitit sufletul din fiecare să îşi scoată masca şi să rămână învins, ca să descopere mai uşor că nu e nicio ruşine să fii învins de iubire, de singurătate, de un vis sau de amintiri.
Avertizată încă de la primele pagini că „despre iubire şi îngeri e bine să taci” („pustiul târziu”), am înţeles sacrificiul asumat de instanţa lirică şi nu pot să tac atunci când Pasărea din carte ia forma iubirii şi a dorului care îi este inevitabil. Şi mă ispiteşte să redau o confesiune lirică dureros de aproape de anume dezamăgiri pe care le-am primit şi eu de-a lungul timpului: „ispita îngerului. nevoia de a privi peste umăr. singurătatea/iubirii. femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de/frunze. gol. întuneric în plete, străfulger de inimă. trădare în/hohot, pustiul amiezii. eşti dar pleci. aşteptare. niciodată aici,/totdeauna acolo. părăsire. pământ lipit de ochi, umbră şi/umblet. pleci. iar. se închide cărarea. în pelerina asta nu te/recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. pulbere de înger. cu bine.” („pulbere de înger”).
Mi se pare atât de fidel conturată iubirea noastră cea de toate zilele, încât am simţit crescând în mine, ca pe un descântec, gândurile şi incertitudinea celui care s-a mărturisit: „de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă/când deschid ochii şi mă găsesc străin/cu trupul obosit în zăpadă?” („descântec de dragoste”).
Din punctul de vedere al gândului meu, cartea „Forma păsării” este strigătul unui suflet care se dăruie cu sinceritate şi cu umilinţă, care crede că fiecare dăruire este firească atunci când iubeşti, dar pentru care dezamăgirea este o stare la fel de firească. Este o carte în care Dumnezeu iartă ceea ce Florentina Toniţă nu poate să uite. Toate poemele par că încearcă să prindă în rama lor de cuvinte forma păsării care a trecut peste sufletul fiecăruia dintre noi, şi să o păstreze pentru o zi când „prietenii nasc amintiri pe/ hârtii imaginare” („lacrimi de nisip”).
Prin „amiaza de duminică” trecem încă umili după întâlnirea cu „repetabila moarte” şi umilinţa se va scutura de pe suflet, ca să lase loc uimirii când descoperim că „poeţii nu ştiu iubi!”. După care, poate coborî peste toate gândurile „dimineaţa promisă”.
Cred că Îngerul este laitmotivul cărţii, centrul unui univers în care păsările devin îngeri după ce îşi pierd forma clasică de păsări. Toate poemele au cadenţa unor versete, ceea ce înfioară nu doar la prima lectură, fiindcă există acea senzaţie stranie că ţi se adresează direct şi, uneori, că îţi mustră neputinţa de a ierta: „în altă viaţă te arunc să-mi rămână iertarea dincolo de moarte.” („lacrimi de nisip”). E centrul unui univers în care „mor oameni din nimic” („din nimic, Doamne...”) şi „trupul macină gânduri din alte vieţi” („amăgiri de zi şi de noapte”). A unui univers în care numai Dumnezeu ştie „cum arată oamenii rătăciţi de gânduri” („dimineţi şi gânduri de seară”).
Undeva, cineva anume a aşteptat ca această carte să fie scrisă, pregătit pentru „invazia florentină” a Florentinei Toniţă.
Eu am primit cartea înainte de a fi publicată, am primit-o în minunea banală care este visul nostru cel de toate nopţile. Şi, în puterea nopţii, m-am trezit şi i-am scris: „Am visat aseară că ţi-ai publicat volumul de versuri! Era cu o pasăre pe copertă, ceva stilizat în alb/negru/albastru. Să fie visul într-un ceas bun!”
Şi am primit în seara zilei următoare răpunsul: „Oh...Oh...Oh... Astă noapte, de fapt spre dimineaţă, am visat pentru prima dată lansarea cărţii mele. Ştiu că era coperta albă şi ceva negru, nu am apucat să văd. Nu ştiu dacă am apucat să îţi spun că am ales titlul: „Forma păsării”. Dacă nu, atunci măcar ai visat pasărea, deci ai aflat între timp. Nu mă mai mir, e minunată întâmplarea - în visul meu şi al tău, aceeaşi noapte.”
După câteva luni de aşteptare, am intrat în posesia cărţii. Şi de atunci caut forma păsării. Cartea cu versuri-versete ascunde în ea dorul după cuplul primordial, „ispita îngerului”, poeme presate întru păstrarea lor în „ierbarul lui Seferis”. În carte, suferă după „invazia florentină” o „femeie a soarelui” şi toate se sting la „hotarele timpului”, unde nimic nu mai are greutate materială, nici strigăte, nici orgolii. În toate e doar Timp nemăsurat, necântărit, şi Păsările au formă de Înger.
Când termini cartea, nu poţi spune decât: „e timpul să am îngerul meu.” („îngeri şi corăbii”).
Recomand (de acelaşi autor): „Lacrimi de nisip”, „La drum cu îngerii”, „Şi cine este aproapele meu”.
(Cronică publicată pe Provocarte)
Prietenia noastră este ca o pasăre ale cărei aripi se cer în direcţii diferite şi am crezut de multe ori că ritmul alert al vieţii va rupe în două pasărea care suntem. De fapt, viaţa doar a mărit anvergura aripilor, ca să poată cuprinde în zbor mai mult cer. Şi, uneori, când pasărea se odihneşte, revine la forma ei iniţială, de prietenie cu două aripi.
Carte de poezie, "Forma păsării" are ca motto cuvintele lui Constantin Noica: „Suntem nişte zei proşti, nişte zei nemuritori care ne-am uitat destinul.” Pentru că poezia ne defineşte. Sau lipsa poeziei. Ne transfigurează realitatea exterioară învăţând-o să se privească în oglinda realităţii interioare.
Scrisă „într-o lume care nu este ceea ce este” („nebun şi înger”), cartea ne oferă şansa de a ne regăsi dacă avem puterea de a răspunde sincer la întrebarea definitorie pentru întregul ei cuprins de versuri: „de unde înţelepciunea,/de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/de a fi ceea ce sunt?” („nebun şi înger”). Aici, un nebun „e îngemănat în aripă cu îngerul său” şi fug în lume „în căutarea oamenilor singuri” („nebun şi înger”). Rolurile sunt bine definite, autoarea e, de cele mai multe ori, Îngerul, cititorul e doar Nebunul care fuge în lume şi e adus înapoi acasă de îngerul său care îi citeşte poeme-descântec. Alteori, însă, rolurile se schimbă.
În cartea Florentinei, Pasărea are formă de Înger, înlănţuit din cauză că a ispitit sufletul din fiecare să îşi scoată masca şi să rămână învins, ca să descopere mai uşor că nu e nicio ruşine să fii învins de iubire, de singurătate, de un vis sau de amintiri.
Avertizată încă de la primele pagini că „despre iubire şi îngeri e bine să taci” („pustiul târziu”), am înţeles sacrificiul asumat de instanţa lirică şi nu pot să tac atunci când Pasărea din carte ia forma iubirii şi a dorului care îi este inevitabil. Şi mă ispiteşte să redau o confesiune lirică dureros de aproape de anume dezamăgiri pe care le-am primit şi eu de-a lungul timpului: „ispita îngerului. nevoia de a privi peste umăr. singurătatea/iubirii. femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de/frunze. gol. întuneric în plete, străfulger de inimă. trădare în/hohot, pustiul amiezii. eşti dar pleci. aşteptare. niciodată aici,/totdeauna acolo. părăsire. pământ lipit de ochi, umbră şi/umblet. pleci. iar. se închide cărarea. în pelerina asta nu te/recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. pulbere de înger. cu bine.” („pulbere de înger”).
Mi se pare atât de fidel conturată iubirea noastră cea de toate zilele, încât am simţit crescând în mine, ca pe un descântec, gândurile şi incertitudinea celui care s-a mărturisit: „de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă/când deschid ochii şi mă găsesc străin/cu trupul obosit în zăpadă?” („descântec de dragoste”).
Din punctul de vedere al gândului meu, cartea „Forma păsării” este strigătul unui suflet care se dăruie cu sinceritate şi cu umilinţă, care crede că fiecare dăruire este firească atunci când iubeşti, dar pentru care dezamăgirea este o stare la fel de firească. Este o carte în care Dumnezeu iartă ceea ce Florentina Toniţă nu poate să uite. Toate poemele par că încearcă să prindă în rama lor de cuvinte forma păsării care a trecut peste sufletul fiecăruia dintre noi, şi să o păstreze pentru o zi când „prietenii nasc amintiri pe/ hârtii imaginare” („lacrimi de nisip”).
Prin „amiaza de duminică” trecem încă umili după întâlnirea cu „repetabila moarte” şi umilinţa se va scutura de pe suflet, ca să lase loc uimirii când descoperim că „poeţii nu ştiu iubi!”. După care, poate coborî peste toate gândurile „dimineaţa promisă”.
Cred că Îngerul este laitmotivul cărţii, centrul unui univers în care păsările devin îngeri după ce îşi pierd forma clasică de păsări. Toate poemele au cadenţa unor versete, ceea ce înfioară nu doar la prima lectură, fiindcă există acea senzaţie stranie că ţi se adresează direct şi, uneori, că îţi mustră neputinţa de a ierta: „în altă viaţă te arunc să-mi rămână iertarea dincolo de moarte.” („lacrimi de nisip”). E centrul unui univers în care „mor oameni din nimic” („din nimic, Doamne...”) şi „trupul macină gânduri din alte vieţi” („amăgiri de zi şi de noapte”). A unui univers în care numai Dumnezeu ştie „cum arată oamenii rătăciţi de gânduri” („dimineţi şi gânduri de seară”).
Undeva, cineva anume a aşteptat ca această carte să fie scrisă, pregătit pentru „invazia florentină” a Florentinei Toniţă.
Eu am primit cartea înainte de a fi publicată, am primit-o în minunea banală care este visul nostru cel de toate nopţile. Şi, în puterea nopţii, m-am trezit şi i-am scris: „Am visat aseară că ţi-ai publicat volumul de versuri! Era cu o pasăre pe copertă, ceva stilizat în alb/negru/albastru. Să fie visul într-un ceas bun!”
Şi am primit în seara zilei următoare răpunsul: „Oh...Oh...Oh... Astă noapte, de fapt spre dimineaţă, am visat pentru prima dată lansarea cărţii mele. Ştiu că era coperta albă şi ceva negru, nu am apucat să văd. Nu ştiu dacă am apucat să îţi spun că am ales titlul: „Forma păsării”. Dacă nu, atunci măcar ai visat pasărea, deci ai aflat între timp. Nu mă mai mir, e minunată întâmplarea - în visul meu şi al tău, aceeaşi noapte.”
După câteva luni de aşteptare, am intrat în posesia cărţii. Şi de atunci caut forma păsării. Cartea cu versuri-versete ascunde în ea dorul după cuplul primordial, „ispita îngerului”, poeme presate întru păstrarea lor în „ierbarul lui Seferis”. În carte, suferă după „invazia florentină” o „femeie a soarelui” şi toate se sting la „hotarele timpului”, unde nimic nu mai are greutate materială, nici strigăte, nici orgolii. În toate e doar Timp nemăsurat, necântărit, şi Păsările au formă de Înger.
Când termini cartea, nu poţi spune decât: „e timpul să am îngerul meu.” („îngeri şi corăbii”).
Recomand (de acelaşi autor): „Lacrimi de nisip”, „La drum cu îngerii”, „Şi cine este aproapele meu”.
(Cronică publicată pe Provocarte)
PETRU MANOLIU, botoşăneanul prigonit în comunism, ignorat în democraţie
Prigonit sau uitat? La peste 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.
Petru Manoliu s-a născut pe 28 iunie 1903, în Mihăileni, judeţul Botoşani, şi a murit la 29 ianuarie 1976, la Bucureşti. A fost un discret poet, un prozator de forţă, un dramaturg de sertar, gazetar intransigent şi un excelent traducător. Părinţii săi, dascăli în satul natal – Victoria, născută Stavrat, şi Ion Manoliu – i-au dat o educaţie sănătoasă. Petru Manoliu a fost elev al Liceului "A.T.Laurian" din Botoşani, apoi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
În 1945 i se ia dreptul de semnătură pe o perioadă de 5 ani, sub acuzaţia de a fi scris "articole cu caracater antidemocratic". Este apoi arestat şi condamnat de comunişti, dus la Canal şi trecut prin iadul puşcăriilor. Nici după ce iese din închisoare nu se poate bucura de libertate, sistemul comunist "asigurându-i" domiciliu obligatoriu la Costişa, în judeţul Bacău.
Izolat, urmărit, însingurat, Petru Manoliu se refugiază în scris. Se consumă în sute de pagini de jurnal, eseuri, aprofundează texte dramatice sau de roman. Se dedică mai ales traducerilor. În ultimii ani de viaţă rămâne singur. Soţia sa se sinucide, iar scriitorul, copleştit de durere, se retrage la Mogoşoaia.
Petru Manoliu vine din generaţia care nu doar a impulsionat cultura românească, ci i-a dat sens, identitate, forţă. Alături de nume precum Emil Cioran, de care l-a legat o prietenie sinceră, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, a susţinut şi impus un verb răspicat, sonor şi curajos în presa vremii sau în textele furişate mai târziu sub semnături de tot soiul, atunci când numele său fusese interzis.
În anul 1928, la Botoşani, editează publicaţia "Pământul". La Mihăileni scrie în "Revista tinerimii", publică la "Credinţa", unde deţine rubrica "Ţintar" (1933-1937). A colaborat la "Bilete de papagal", "Caiet", "Viaţa de azi", "Bis", "Vestea", "Ştirea", "Informatorul", "Convorbiri literare", "Litere", "Pământ bănăţean", "Azi" (unde a fost redactor), "Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", "Revista dobrogeană", "Comuna", "Floarea de foc", "Răboj", "Viaţa literară", "Lumea românească", "Cuvântul", "România satelor", "România literară", "Familia", "Meridian", "România", "Almanahul ziarului «Timpul»", "Teatrul Naţional", "Biruinţa noastră", "Arta nouă", "Dumineca", "Vremea", "Revista Fundaţiilor Regale", "Rampa teatrală şi cinematografică", "Spectator", "Ramuri", "Viaţa românească" etc.
Este un excelent eseist, pamfletar, cronicar al lumii culturale, un atent observator al evenimentelor politice din vreme, expunându-se repercusiunilor care mai târziu aveau să îl ducă în celulă.
Poartă până în ultimii ani de viaţă o emoţionantă corespondenţă cu Emil Cioran, filosoful manifestând la rândul său, pentru botoşăneanul exilat în propria ţară, o duioasă prietenie şi o delicată protecţie sufletească. Polemizează epistolar şi cu Mircea Eliade sau Camil Petrescu.
A publicat "Rabbi Haies Reful" (roman frescă, Bucureşti: Naţionala-Ciornei, 1935), "Tezaur bolnav" (roman, Bucureşti: Cartea Românească, 1936), "Moartea nimănui" (roman, Bucureşti: Cugetarea, 1939), "Domniţa Ralu Caragea" (proză istorică, Bucureşti: Editura Ciornei, 1939), "Creangă" (Bucureşti: Vremea, 1944).
Ca traducător, a lăsat literaturii pagini alese din D. H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley (Bucureşti: 1935), J. London – Rebeliune pe Atlantic (Bucureşti: [19--]), J. Bainville – Istoria Franţei (2 vol., Bucureşti: 1939), I. Blűmchen – Dreptul rasei superioare (Bucureşti: 1940), F.E. Sillanpaä – Silja sau tristeţea unei vieţi neîmplinite (Bucureşti: 1942), A. Chamisso – Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl (Bucureşti: 1956), Th. Mann – Muntele vrăjit (Bucureşti: 1967-1969), J. Linnankoski – Cântec despre învăpăiata floare roşie (Bucureşti: 1969), Nuvela romantică germană (2 vol., Bucureşti: 1968; în colab.), Fr. Kőrmendi – Generaţie jertfită. Aventura la Budapesta (Bucureşti [19--]), J. Racine – Andromaca (Bucureşti: 1997) ş.a.
Pentru traducere, mai exact versiunea românească a romanului "Muntele vrăjit", de Th. Mann, primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Au rămas în sertar Viata poetica a lui Descartes, Exilul poetului (drama in versuri evocind pe Ovidiu la Tomis, publicata fragmentar), Ana Ipatescu si Draculestii, pagini de jurnal, fragmente de memorii.
Are un rol decisiv în apariţia unui mare roman scris de un alt botoşănean, "Fata Moartă", de Ioan Missir, cumnatul său (ultimul primar necomunist al Botoşanilor). Povestea singurei cărţi rămase de la avocatul Ioan Missir este, prin ea însăşi, o parte a istoriei de decenii a comunismului timpuriu şi, apoi, a celui de sfârşit de secol. Scrisă la mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, cartea apare, în primă ediţie, în anul 1937, după un lung periplu prin edituri, care îi refuzau publicarea.
Petru Manoliu lasă mărturie despre viaţa dinainte de tipar a cărţii, dar şi despre autorul acesteia, care "nu vrea să fie scriitor". Ioan Missir aşternuse pe hârtie gânduri culese din amintirile sale de război, fără intenţia de a le publica, spune Petru Manoliu. "Omul acesta nu vrea să strălucească. Nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor. A scris cartea aşa cum pliveşte un butuc de vie. A scris aşa cum priveşte, aşa cum aude, aşa cum respire, terminându-şi cartea şi bătând-o singur la maşină, era gata să-şi încuie manuscrisul, nu jenat că a scris o carte, el, bărbatul şi omul cu simţ real al vieţii, ci convins că de lucrurile tale intime nu este bine, nu este frumos şi nu se cade să vorbeşti" (cf. Victor Durnea, în prefaţa ediţiei 2006 a cărţii "Fata Moartă") Odiseea apariţiei acestui roman începe din ziua în care scriitorul Petru Manoliu preia manuscrisul, în încercarea de a convinge un editor să îl publice. Zadarnice şi crunte deziluzii! Pentru că "Fata Moartă" nu era o carte despre război, ci un discurs despre inutilitatea acestuia. "Fata Moartă" este despre adevăr şi asumare, despre oamenii siliţi să îşi construiască eroismele pe cadavrele semenilor, indiferent că aceştia sunt camarazi sau inamici. Adevărul despre "Fata Moartă" transpare din atitudinea unui editor care acceptă să publice romanul, punând însă o condiţie clară: cartea să beneficieze de o prefaţă scrisă de un general care să "gireze că aşa cum Ioan Missir a descris războiul nu este o închipuire denigratoare, ci o realitate" (Petru Manoliu). Cartea apare, în 1937, nu cu o prefaţă a vreunui general, ci cu o întâmpinare semnată de Nicolae Iorga. În fapt, cartea lui Ioan Missir chiar asta demonstrează: că războiul nu este un act de eroism, ci o monstruozitate devoratoare de vieţi!
Romanul beneficiază de o critică entuziastă după apariţie, "Fata Moartă" primind Premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Române, precum şi Premiul "I. Al. Brătescu Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români.
La peste un deceniu de la moartea lui Petru Manoliu, Paul Cortez publică la Editura Eminescu (1987) volumul de memorii "Înainte de a uita", unde găsim un emoţionant portret al scriitorului botoşănean, conturat în momente de cumplită singurătate, de autoimpusă penitenţă, de scris şi continuu citit. Paul Cortez îl vizitează pe Petru Manoliu "într-o perioadă tristă şi zbuciumată a vieţii sale" şi îl găseşte "într-o mare jenă financiară", când "suferea din cauza bolii soţiei sale, o femeie de o rafinată cultură". "Era slăbit, palid, cu nişte haine ponosite. Locuinţa lui era modestă, întunecoasă, cu mobilă veche şi parţial deteriorată, dar spaţiul era plin de cărţi. Părea resemnat, dar, de îndată ce mă vedea, devenea mai vioi şi chiar pus pe glume. Când plecam se întrista. Îl vizitam des şi îmi povestea multe lucruri interesante privind tinereţea sa, visurile sale, împlinirile şi mai ales neîmplinirile sale", scrie Paul Cortez în memoriile sale.
La 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.
Petru Manoliu, la fel ca Ioan Missir, autorul botoşănean al excelentului roman "Fata Moartă", rămâne închis în sertarul vremii.
Petru Manoliu s-a născut pe 28 iunie 1903, în Mihăileni, judeţul Botoşani, şi a murit la 29 ianuarie 1976, la Bucureşti. A fost un discret poet, un prozator de forţă, un dramaturg de sertar, gazetar intransigent şi un excelent traducător. Părinţii săi, dascăli în satul natal – Victoria, născută Stavrat, şi Ion Manoliu – i-au dat o educaţie sănătoasă. Petru Manoliu a fost elev al Liceului "A.T.Laurian" din Botoşani, apoi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
În 1945 i se ia dreptul de semnătură pe o perioadă de 5 ani, sub acuzaţia de a fi scris "articole cu caracater antidemocratic". Este apoi arestat şi condamnat de comunişti, dus la Canal şi trecut prin iadul puşcăriilor. Nici după ce iese din închisoare nu se poate bucura de libertate, sistemul comunist "asigurându-i" domiciliu obligatoriu la Costişa, în judeţul Bacău.
Izolat, urmărit, însingurat, Petru Manoliu se refugiază în scris. Se consumă în sute de pagini de jurnal, eseuri, aprofundează texte dramatice sau de roman. Se dedică mai ales traducerilor. În ultimii ani de viaţă rămâne singur. Soţia sa se sinucide, iar scriitorul, copleştit de durere, se retrage la Mogoşoaia.
Petru Manoliu vine din generaţia care nu doar a impulsionat cultura românească, ci i-a dat sens, identitate, forţă. Alături de nume precum Emil Cioran, de care l-a legat o prietenie sinceră, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, a susţinut şi impus un verb răspicat, sonor şi curajos în presa vremii sau în textele furişate mai târziu sub semnături de tot soiul, atunci când numele său fusese interzis.
În anul 1928, la Botoşani, editează publicaţia "Pământul". La Mihăileni scrie în "Revista tinerimii", publică la "Credinţa", unde deţine rubrica "Ţintar" (1933-1937). A colaborat la "Bilete de papagal", "Caiet", "Viaţa de azi", "Bis", "Vestea", "Ştirea", "Informatorul", "Convorbiri literare", "Litere", "Pământ bănăţean", "Azi" (unde a fost redactor), "Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", "Revista dobrogeană", "Comuna", "Floarea de foc", "Răboj", "Viaţa literară", "Lumea românească", "Cuvântul", "România satelor", "România literară", "Familia", "Meridian", "România", "Almanahul ziarului «Timpul»", "Teatrul Naţional", "Biruinţa noastră", "Arta nouă", "Dumineca", "Vremea", "Revista Fundaţiilor Regale", "Rampa teatrală şi cinematografică", "Spectator", "Ramuri", "Viaţa românească" etc.
Este un excelent eseist, pamfletar, cronicar al lumii culturale, un atent observator al evenimentelor politice din vreme, expunându-se repercusiunilor care mai târziu aveau să îl ducă în celulă.
Poartă până în ultimii ani de viaţă o emoţionantă corespondenţă cu Emil Cioran, filosoful manifestând la rândul său, pentru botoşăneanul exilat în propria ţară, o duioasă prietenie şi o delicată protecţie sufletească. Polemizează epistolar şi cu Mircea Eliade sau Camil Petrescu.
A publicat "Rabbi Haies Reful" (roman frescă, Bucureşti: Naţionala-Ciornei, 1935), "Tezaur bolnav" (roman, Bucureşti: Cartea Românească, 1936), "Moartea nimănui" (roman, Bucureşti: Cugetarea, 1939), "Domniţa Ralu Caragea" (proză istorică, Bucureşti: Editura Ciornei, 1939), "Creangă" (Bucureşti: Vremea, 1944).
Ca traducător, a lăsat literaturii pagini alese din D. H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley (Bucureşti: 1935), J. London – Rebeliune pe Atlantic (Bucureşti: [19--]), J. Bainville – Istoria Franţei (2 vol., Bucureşti: 1939), I. Blűmchen – Dreptul rasei superioare (Bucureşti: 1940), F.E. Sillanpaä – Silja sau tristeţea unei vieţi neîmplinite (Bucureşti: 1942), A. Chamisso – Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl (Bucureşti: 1956), Th. Mann – Muntele vrăjit (Bucureşti: 1967-1969), J. Linnankoski – Cântec despre învăpăiata floare roşie (Bucureşti: 1969), Nuvela romantică germană (2 vol., Bucureşti: 1968; în colab.), Fr. Kőrmendi – Generaţie jertfită. Aventura la Budapesta (Bucureşti [19--]), J. Racine – Andromaca (Bucureşti: 1997) ş.a.
Pentru traducere, mai exact versiunea românească a romanului "Muntele vrăjit", de Th. Mann, primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Au rămas în sertar Viata poetica a lui Descartes, Exilul poetului (drama in versuri evocind pe Ovidiu la Tomis, publicata fragmentar), Ana Ipatescu si Draculestii, pagini de jurnal, fragmente de memorii.
Are un rol decisiv în apariţia unui mare roman scris de un alt botoşănean, "Fata Moartă", de Ioan Missir, cumnatul său (ultimul primar necomunist al Botoşanilor). Povestea singurei cărţi rămase de la avocatul Ioan Missir este, prin ea însăşi, o parte a istoriei de decenii a comunismului timpuriu şi, apoi, a celui de sfârşit de secol. Scrisă la mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, cartea apare, în primă ediţie, în anul 1937, după un lung periplu prin edituri, care îi refuzau publicarea.
Petru Manoliu lasă mărturie despre viaţa dinainte de tipar a cărţii, dar şi despre autorul acesteia, care "nu vrea să fie scriitor". Ioan Missir aşternuse pe hârtie gânduri culese din amintirile sale de război, fără intenţia de a le publica, spune Petru Manoliu. "Omul acesta nu vrea să strălucească. Nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor. A scris cartea aşa cum pliveşte un butuc de vie. A scris aşa cum priveşte, aşa cum aude, aşa cum respire, terminându-şi cartea şi bătând-o singur la maşină, era gata să-şi încuie manuscrisul, nu jenat că a scris o carte, el, bărbatul şi omul cu simţ real al vieţii, ci convins că de lucrurile tale intime nu este bine, nu este frumos şi nu se cade să vorbeşti" (cf. Victor Durnea, în prefaţa ediţiei 2006 a cărţii "Fata Moartă") Odiseea apariţiei acestui roman începe din ziua în care scriitorul Petru Manoliu preia manuscrisul, în încercarea de a convinge un editor să îl publice. Zadarnice şi crunte deziluzii! Pentru că "Fata Moartă" nu era o carte despre război, ci un discurs despre inutilitatea acestuia. "Fata Moartă" este despre adevăr şi asumare, despre oamenii siliţi să îşi construiască eroismele pe cadavrele semenilor, indiferent că aceştia sunt camarazi sau inamici. Adevărul despre "Fata Moartă" transpare din atitudinea unui editor care acceptă să publice romanul, punând însă o condiţie clară: cartea să beneficieze de o prefaţă scrisă de un general care să "gireze că aşa cum Ioan Missir a descris războiul nu este o închipuire denigratoare, ci o realitate" (Petru Manoliu). Cartea apare, în 1937, nu cu o prefaţă a vreunui general, ci cu o întâmpinare semnată de Nicolae Iorga. În fapt, cartea lui Ioan Missir chiar asta demonstrează: că războiul nu este un act de eroism, ci o monstruozitate devoratoare de vieţi!
Romanul beneficiază de o critică entuziastă după apariţie, "Fata Moartă" primind Premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Române, precum şi Premiul "I. Al. Brătescu Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români.
La peste un deceniu de la moartea lui Petru Manoliu, Paul Cortez publică la Editura Eminescu (1987) volumul de memorii "Înainte de a uita", unde găsim un emoţionant portret al scriitorului botoşănean, conturat în momente de cumplită singurătate, de autoimpusă penitenţă, de scris şi continuu citit. Paul Cortez îl vizitează pe Petru Manoliu "într-o perioadă tristă şi zbuciumată a vieţii sale" şi îl găseşte "într-o mare jenă financiară", când "suferea din cauza bolii soţiei sale, o femeie de o rafinată cultură". "Era slăbit, palid, cu nişte haine ponosite. Locuinţa lui era modestă, întunecoasă, cu mobilă veche şi parţial deteriorată, dar spaţiul era plin de cărţi. Părea resemnat, dar, de îndată ce mă vedea, devenea mai vioi şi chiar pus pe glume. Când plecam se întrista. Îl vizitam des şi îmi povestea multe lucruri interesante privind tinereţea sa, visurile sale, împlinirile şi mai ales neîmplinirile sale", scrie Paul Cortez în memoriile sale.
La 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.
Petru Manoliu, la fel ca Ioan Missir, autorul botoşănean al excelentului roman "Fata Moartă", rămâne închis în sertarul vremii.
"Licu, o poveste românească"
Sentimentul straniu începe din prima secundă. Intri în sala de cinema venind dintr-un prezent zgomotos, desprinzându-te de o lume și intrând conștient într-un univers care îți este familiar în măsura în care l-ai asimilat prin propria experiență sau prin felii de istorie care, în familia ta, poartă nume de bunici, de părinți sau de locuri.
"Licu, o poveste românească" este un film care nu documentează un timp, ci o poveste. Ana Dumitrescu, o regizoare româncă stabilită în Franța, a venit în România pentru a realiza filmul cu un singur personaj. Chiar dacă în cinematografe este prezentat drept documentar, cinefilii care trec de răceala avertismentului au a vedea, în fapt, un personaj-metaforă, o desfășurare de sentimente, un parcurs al unui destin menit să ne rupă măcar pentru o clipă de haosul încărcat al zilei.
Filmul este o metaforă despre propria condiție și efemeritate, o lecție de viață, dar și un veac de supraviețuire, ne spune Ana Dumitrescu, regizoarea filmului. Timp de 92 de ani Licu a suferit, a iubit, a râs și a plâns. Deportat din Bucovina de Nord, a străbătut comunismul, a simțit în urechi gloanțele la Revoluția din 1989, a fost doborât de capitalismul românesc. Cu toate acestea, Licu deschide și răsfoiește - dimpreună cu fiecare privitor în parte, pe parcursul unei ore și încă jumătate - un manual de Istorie a Vieții (cum ar fi să se predea așa ceva în școala românească?!).
Este blând, cu un râs care îți deschide inima și te lasă să îi pătrunzi în intimitatea atât de așezată, atât de firesc umană. Licu este ceea ce chiar specialiștii numesc istorie vie. Deținători ai unui tezaur încă prea puțin exploatat la noi. Poveștile lor conțin date concrete, mărturii directe ale unor fapte cunoscute. Însă ei, martorii, ne aduc ceva ce nici un manual oficial nu oferă: impactul evenimentelor istorice asupra unui popor, asupra unei comunități. Or Licu presară în film astfel de imagini. Deportarea din Bucovina, fuga în România cu frica bântuindu-le ochii, pașii, gândurile și somnul. Refugiul. Anii comunismului, cu spaima de a nu fi auziți, urmăriți, închiși.
Povești și povești. Înșirate fără patimă, legate între ele cu un umor aristocrat, cu o anume bucurie pe care Licu o exteriorizează cumpătat și reținut.
Dar Licu mai reușește ceva: el populează filmul cu personaje al căror portret îl creionează cu măiestrie. Fratele mai mare, născut fără un rinichi, dar fără ca cineva să își fi dat seama. Ajuns mare inginer, a pus pe picioare combinatul din Hunedoara. Până când, din cauza poluării masive, fratele s-a prăbușit. Spaima comuniștilor că îl vor pierde pe Viorel, inginerul genial de care aveau atâta nevoie, i-a făcut să acționeze cu o rapiditate și o generozitate incredibile. Vorbim de anii 1955, când Securitatea aresta și împușca fără niciun scrupul pe toți cei care se opuneau regimului. Viorel, însă, era un bun de care nu se puteau lipsi. Un avion ministerial l-a transportat la Paris, unde a fost ținut o lună întreagă, pe banii statului, în încercarea disperată de a-l salva. Nu l-au salvat... Comuniștii stăpâneau doar Moartea, nu și Viața...
Aproape în aceiași ani, fratele soției, un avocat cu doctorat în drept, care lucrase la Arhivele Securității, avea să dispară fără urmă. Oricât au întrebat, oricât au căutat, nimeni nu le-a dat nicio explicație. Dispărut în neantul istoriei, o enigmă pe care timpul nu a dezlegat-o nici până astăzi.
Spectatorul are să se mai bucure și de povestea soției lui Licu. O dragoste care a străbătut veacul, fără să se ofilească sau să se tulbure de greul timpurilor. Răpusă de o tumoare la cap, chinuită de suferință, imobilizată trupește și fără a mai putea vorbi, femeia avea să plece în veșnicie într-o noapte de decembrie a anului 2008, dar nu oricum, ci luându-și rămas bun în felul cel mai cinematografic cu putință: “S-a trezit, a deschis ochii și mi-a spus: Adios, muchachos!”.
Despre Licu ar fi greu, de pildă, să scrii un roman. Pentru că este cel mai atipic personaj, iar bruma de credibilitate de care are nevoie autorul s-ar prăbuși într-un soi de suspiciune continuă. Licu trăiește cu porumbeii. La 92 de ani, face cornulețe strașnice, ba chiar și plăcinte la cuptor. Meșterește ore întregi și știe să construiască din nimic tot felul de obiecte. Coase la mașină („toată lenjeria din casă e cusută de mine”, se laudă mustind în colțul gurii o mândrie nestăpânită), bucătărește într-un molcom al zilei pe care îl simți, îl adulmeci, îl furi fără să vrei.
Capcana în care ai putea cădea, după ce ieși din sala de cinema? Să te întrebi cine este Licu. Ce face Licu? Trăiește, doarme, suferă, tânjește după ceva, fericește vreo lume ori scotocește prin timpul rămas, cel cel ce va să vină? Licu este un personaj. Care rătăcește printre amintiri, care își potrivește pendula după propria existență. Dar rămâne o ficțiune, o altfel de realitate, după cum ne avertizează regizoarea filmului. “Este un vis, dacă vreți, un vis de sfârșit de viață. (...) O viață frumoasă nu este o viață perfectă. Nu există. Viața e plină de copromisiuni, înșelare, greșeli, ceartă, supărare, furie, durere. Viața lui Licu este plină de ele, dar am ales să arăt ce ne rămâne, de fapt. O viziune idillică. Cu ce plecăm când închidem ochii. Asta se numește cinema”, mărturisește Ana Dumitrescu.
Venit din trecut, Licu este o proiecție în viitor. Despre cum am putea fi dacă am fi. Despre cum se trăiește și se moare purtând în cârcă o istorie pe care, fărâmă cu fărâmă, începi să o înțelegi doar pe măsură ce te îndepărtezi de lumesc.
"Licu, o poveste românească" este o evadare din cotidianul haotic și bulversant. Este o aromă de viață veche, împrospătată cu bucuria zilelor târzii. Licu este un om normal într-o lume dureros de anormală. Veți constata asta imediat ce veți părăsi sala de cinema și vă veți zdrobi inimile de zgomotul certăreț dimprejur.
Iar pe măsură ce trec minutele, orele, zilele, Licu se transformă în altceva: el rămâne un DOR.
"Licu, o poveste românească" este un film care nu documentează un timp, ci o poveste. Ana Dumitrescu, o regizoare româncă stabilită în Franța, a venit în România pentru a realiza filmul cu un singur personaj. Chiar dacă în cinematografe este prezentat drept documentar, cinefilii care trec de răceala avertismentului au a vedea, în fapt, un personaj-metaforă, o desfășurare de sentimente, un parcurs al unui destin menit să ne rupă măcar pentru o clipă de haosul încărcat al zilei.
Filmul este o metaforă despre propria condiție și efemeritate, o lecție de viață, dar și un veac de supraviețuire, ne spune Ana Dumitrescu, regizoarea filmului. Timp de 92 de ani Licu a suferit, a iubit, a râs și a plâns. Deportat din Bucovina de Nord, a străbătut comunismul, a simțit în urechi gloanțele la Revoluția din 1989, a fost doborât de capitalismul românesc. Cu toate acestea, Licu deschide și răsfoiește - dimpreună cu fiecare privitor în parte, pe parcursul unei ore și încă jumătate - un manual de Istorie a Vieții (cum ar fi să se predea așa ceva în școala românească?!).
Este blând, cu un râs care îți deschide inima și te lasă să îi pătrunzi în intimitatea atât de așezată, atât de firesc umană. Licu este ceea ce chiar specialiștii numesc istorie vie. Deținători ai unui tezaur încă prea puțin exploatat la noi. Poveștile lor conțin date concrete, mărturii directe ale unor fapte cunoscute. Însă ei, martorii, ne aduc ceva ce nici un manual oficial nu oferă: impactul evenimentelor istorice asupra unui popor, asupra unei comunități. Or Licu presară în film astfel de imagini. Deportarea din Bucovina, fuga în România cu frica bântuindu-le ochii, pașii, gândurile și somnul. Refugiul. Anii comunismului, cu spaima de a nu fi auziți, urmăriți, închiși.
Povești și povești. Înșirate fără patimă, legate între ele cu un umor aristocrat, cu o anume bucurie pe care Licu o exteriorizează cumpătat și reținut.
Dar Licu mai reușește ceva: el populează filmul cu personaje al căror portret îl creionează cu măiestrie. Fratele mai mare, născut fără un rinichi, dar fără ca cineva să își fi dat seama. Ajuns mare inginer, a pus pe picioare combinatul din Hunedoara. Până când, din cauza poluării masive, fratele s-a prăbușit. Spaima comuniștilor că îl vor pierde pe Viorel, inginerul genial de care aveau atâta nevoie, i-a făcut să acționeze cu o rapiditate și o generozitate incredibile. Vorbim de anii 1955, când Securitatea aresta și împușca fără niciun scrupul pe toți cei care se opuneau regimului. Viorel, însă, era un bun de care nu se puteau lipsi. Un avion ministerial l-a transportat la Paris, unde a fost ținut o lună întreagă, pe banii statului, în încercarea disperată de a-l salva. Nu l-au salvat... Comuniștii stăpâneau doar Moartea, nu și Viața...
Aproape în aceiași ani, fratele soției, un avocat cu doctorat în drept, care lucrase la Arhivele Securității, avea să dispară fără urmă. Oricât au întrebat, oricât au căutat, nimeni nu le-a dat nicio explicație. Dispărut în neantul istoriei, o enigmă pe care timpul nu a dezlegat-o nici până astăzi.
Spectatorul are să se mai bucure și de povestea soției lui Licu. O dragoste care a străbătut veacul, fără să se ofilească sau să se tulbure de greul timpurilor. Răpusă de o tumoare la cap, chinuită de suferință, imobilizată trupește și fără a mai putea vorbi, femeia avea să plece în veșnicie într-o noapte de decembrie a anului 2008, dar nu oricum, ci luându-și rămas bun în felul cel mai cinematografic cu putință: “S-a trezit, a deschis ochii și mi-a spus: Adios, muchachos!”.
Despre Licu ar fi greu, de pildă, să scrii un roman. Pentru că este cel mai atipic personaj, iar bruma de credibilitate de care are nevoie autorul s-ar prăbuși într-un soi de suspiciune continuă. Licu trăiește cu porumbeii. La 92 de ani, face cornulețe strașnice, ba chiar și plăcinte la cuptor. Meșterește ore întregi și știe să construiască din nimic tot felul de obiecte. Coase la mașină („toată lenjeria din casă e cusută de mine”, se laudă mustind în colțul gurii o mândrie nestăpânită), bucătărește într-un molcom al zilei pe care îl simți, îl adulmeci, îl furi fără să vrei.
Capcana în care ai putea cădea, după ce ieși din sala de cinema? Să te întrebi cine este Licu. Ce face Licu? Trăiește, doarme, suferă, tânjește după ceva, fericește vreo lume ori scotocește prin timpul rămas, cel cel ce va să vină? Licu este un personaj. Care rătăcește printre amintiri, care își potrivește pendula după propria existență. Dar rămâne o ficțiune, o altfel de realitate, după cum ne avertizează regizoarea filmului. “Este un vis, dacă vreți, un vis de sfârșit de viață. (...) O viață frumoasă nu este o viață perfectă. Nu există. Viața e plină de copromisiuni, înșelare, greșeli, ceartă, supărare, furie, durere. Viața lui Licu este plină de ele, dar am ales să arăt ce ne rămâne, de fapt. O viziune idillică. Cu ce plecăm când închidem ochii. Asta se numește cinema”, mărturisește Ana Dumitrescu.
Venit din trecut, Licu este o proiecție în viitor. Despre cum am putea fi dacă am fi. Despre cum se trăiește și se moare purtând în cârcă o istorie pe care, fărâmă cu fărâmă, începi să o înțelegi doar pe măsură ce te îndepărtezi de lumesc.
"Licu, o poveste românească" este o evadare din cotidianul haotic și bulversant. Este o aromă de viață veche, împrospătată cu bucuria zilelor târzii. Licu este un om normal într-o lume dureros de anormală. Veți constata asta imediat ce veți părăsi sala de cinema și vă veți zdrobi inimile de zgomotul certăreț dimprejur.
Iar pe măsură ce trec minutele, orele, zilele, Licu se transformă în altceva: el rămâne un DOR.
Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", botoșăneanul care a dăruit poporului român două romanțe tulburătoare!
"Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru".
"Sărmanul Artur Enășescu!", strigă Crevedia, descoperind la câțiva metri de noi silueta poetului cerșetor și nebun. Nicolae Crevedia a scos 100 de lei și i-a dat cerșetorului, care a mulțumit ca un robot și a pus bancnota într-o sacoșă ce îi atârna de gât, fără să privească măcar spre cel care i-a dat banii. "Nu avea nicio cuziozitate. E absent. Ca un mort. Ca un cadavru ambulant". Scena este povestită de către Constantin Virgil Gheorghiu, în cartea sa de Memorii. Prin Artur Enășescu, poetul Nicolae Crevedia îi prezenta tânărului său secretar imaginea cruntă a mizeriei în care poate ajunge un creator: "Poeții sunt ființe fragile. Un poet trăiește la frontiera realității. Dacă face un singur pas greșit, cade de cealaltă parte, în neant. În nebunie. Artur Enășescu e așezat aici ca un panou de semnalizare. Ca un semafor. Artur Enășescu e așezat aici la porunca unui înger, în fața cafenelei artiștilor, ca să-i avertizeze pe poeți că drumul lor spre stele este plin de capcane îngrozitoare…".
Artur Enășescu mai are și astăzi o casă în Botoșani. Pe strada Ion Pillat nr. 28. Este numărul care fixează, într-o economie administrativă, casa în care s-a născut și a locuit poetul. Ca o ironie a sorții, astăzi, pe poarta de la adresa Ion Pillat 28 intră în fiecare zi copii care au nevoie de sprijin terapeutic. Acolo funcționează Centrul de zi pentru copii cu nevoi speciale. Sau poate nici măcar nu este o ironie a sorții, ci mai degrabă un echilibru firesc, pe care timpul îl făurește în măreața-i înțelepciune.
A fost un talent uriaș, a fost un poet cu sclipiri de geniu, fapt recunoscut în vreme de personalități marcante ale literaturii, de la Eugen Lovinescu și Tudor Vianu la Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Perpessicius. Însă, mai presus de toate, Artur Enășescu (1889 – 1942) a rămas în conștiința publică prin două dintre cele mai tulburătoare romanțe, chiar dacă astăzi foarte puțini mai știu că autorul versurilor acestor bijuterii este botoșăneanul care a trăit ultima parte a vieții nemaitrăindu-se pe sine.
S-a născut în anul în care a murit Eminescu (1889) și a trăit 53 de ani. În 1917, la 28 de ani, se afla la Oituz - Măgura Cașinului, ca ostaș în Primul Război Mondial. Mărturia lui Tudor Vianu, care l-a întâlnit pe Artur Enășescu la Botoșani, la Școala de Artilerie, este prețioasă și impresionantă: "Într-o duminică l-am vizitat în casele bătrâneşti ale părinţilor şi am schimbat gândurile noastre de atunci pe prispă, privind către grădina plină de flori. Dar am avut atunci, pentru întâia oară, impresia unei ameninţări în preajma prietenului meu. Artur era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Părăsea frontul, rătăcind cu arma în mână printre fâneţuri şi îşi umplea cartuşiera cu manuscrise. A trebuit să repete stagiul pregătirii sale şi a plecat ca simplu soldat cu unitatea lui, în faţa inamicului".
Nu ca simplu soldat plecase Enășescu, ci cu grad de plutonier, în Regimentul 37 Infanterie. Poezia "Cruce albă de mesteacăn" este datată "Oituz, iulie 1917", fiind publicată pe 1 ianuarie 1919, în Luceafărul. Așezată pe suport muzical de către Ionel Fernic, poezia lui Artur Enășescu avea să devină una dintre cel mai cântate romanțe ale vremurilor, în special în interpretarea lui Jean Moscopol.
Tot Ionel Fernic va așeza pe portativ poezia "Țiganca" (E Rița, fecioara cu ochii sprințari…), romanță pe care vocea Ioanei Radu avea să o consacre definitiv. Cele două melodii – chiar dacă foarte puțini mai știu astăzi că sunt scrise de Artur Enășescu - au intrat în patrimoniul poporului român. "Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru", spunea mai târziu George Potra.
Destinul poetului-filozof merită mai multă atenție, și nu doar din pricina nenorocirii sale, a bolii care l-a măcinat și l-a desprins de realitatea înfiorătoare a anilor interbelici. Artur Enășescu a uimit prin poezie la fel cum a uimit prin manifestarea față de propriul destin neprielnic și fatidic în cele din urmă.
Fiul unui oficiant de poștă, a rămas orfan de mamă la 4 ani. Elev al Liceului Laurian mai întâi, avea să plece la Iași, unde, ca elev al Liceului Național, va sta în gazdă la mătușa sa, Maria Nacu. Mătușa, sora bună a mamei, era căsătorită Manu. Fiul ei, deci văr primar cu Artur, era Ion Manu. Actorul Ion Manu - care se născuse, de asemenea, în Botoșani, la doi ani după Artur Enășescu - este tatăl renumitei regizoare Sanda Manu, cea care mai târziu se va căsători cu un alt mare actor, dorohoianul Ștefan Tapalagă.
Artur Enășescu este denumit adeseori poetul damnat, lovit de soartă, dar și poet-filosof. De la rebelul fără cauză văzut nu de puține ori ca un continuator al spiritului eminescian, la cea mai neagră mizerie. De la aripi de geniu la un Icar cu aripi de ceară, cum îl descrie Nicolae Peneș.
Casa lui Artur Enășescu, din strada Ion Pillat nr. 28, este monument istoric. Ne-au rămas de la el două romanțe, publicistică de o valoare inestimabilă și o poezie de o incontestabilă frumusețe. Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", scria criticul Teodor Vârgolici, completând însă: "un poet de autentic talent, concretizat într-o operă restrânsă din punct de vedere cantitativ, însă plină de virtuţi lirice ce merită cu prisosinţă interesul şi preţuirea posterităţii".
"Sărmanul Artur Enășescu!", strigă Crevedia, descoperind la câțiva metri de noi silueta poetului cerșetor și nebun. Nicolae Crevedia a scos 100 de lei și i-a dat cerșetorului, care a mulțumit ca un robot și a pus bancnota într-o sacoșă ce îi atârna de gât, fără să privească măcar spre cel care i-a dat banii. "Nu avea nicio cuziozitate. E absent. Ca un mort. Ca un cadavru ambulant". Scena este povestită de către Constantin Virgil Gheorghiu, în cartea sa de Memorii. Prin Artur Enășescu, poetul Nicolae Crevedia îi prezenta tânărului său secretar imaginea cruntă a mizeriei în care poate ajunge un creator: "Poeții sunt ființe fragile. Un poet trăiește la frontiera realității. Dacă face un singur pas greșit, cade de cealaltă parte, în neant. În nebunie. Artur Enășescu e așezat aici ca un panou de semnalizare. Ca un semafor. Artur Enășescu e așezat aici la porunca unui înger, în fața cafenelei artiștilor, ca să-i avertizeze pe poeți că drumul lor spre stele este plin de capcane îngrozitoare…".Artur Enășescu mai are și astăzi o casă în Botoșani. Pe strada Ion Pillat nr. 28. Este numărul care fixează, într-o economie administrativă, casa în care s-a născut și a locuit poetul. Ca o ironie a sorții, astăzi, pe poarta de la adresa Ion Pillat 28 intră în fiecare zi copii care au nevoie de sprijin terapeutic. Acolo funcționează Centrul de zi pentru copii cu nevoi speciale. Sau poate nici măcar nu este o ironie a sorții, ci mai degrabă un echilibru firesc, pe care timpul îl făurește în măreața-i înțelepciune.
A fost un talent uriaș, a fost un poet cu sclipiri de geniu, fapt recunoscut în vreme de personalități marcante ale literaturii, de la Eugen Lovinescu și Tudor Vianu la Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Perpessicius. Însă, mai presus de toate, Artur Enășescu (1889 – 1942) a rămas în conștiința publică prin două dintre cele mai tulburătoare romanțe, chiar dacă astăzi foarte puțini mai știu că autorul versurilor acestor bijuterii este botoșăneanul care a trăit ultima parte a vieții nemaitrăindu-se pe sine.
S-a născut în anul în care a murit Eminescu (1889) și a trăit 53 de ani. În 1917, la 28 de ani, se afla la Oituz - Măgura Cașinului, ca ostaș în Primul Război Mondial. Mărturia lui Tudor Vianu, care l-a întâlnit pe Artur Enășescu la Botoșani, la Școala de Artilerie, este prețioasă și impresionantă: "Într-o duminică l-am vizitat în casele bătrâneşti ale părinţilor şi am schimbat gândurile noastre de atunci pe prispă, privind către grădina plină de flori. Dar am avut atunci, pentru întâia oară, impresia unei ameninţări în preajma prietenului meu. Artur era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Părăsea frontul, rătăcind cu arma în mână printre fâneţuri şi îşi umplea cartuşiera cu manuscrise. A trebuit să repete stagiul pregătirii sale şi a plecat ca simplu soldat cu unitatea lui, în faţa inamicului".
Nu ca simplu soldat plecase Enășescu, ci cu grad de plutonier, în Regimentul 37 Infanterie. Poezia "Cruce albă de mesteacăn" este datată "Oituz, iulie 1917", fiind publicată pe 1 ianuarie 1919, în Luceafărul. Așezată pe suport muzical de către Ionel Fernic, poezia lui Artur Enășescu avea să devină una dintre cel mai cântate romanțe ale vremurilor, în special în interpretarea lui Jean Moscopol.
Tot Ionel Fernic va așeza pe portativ poezia "Țiganca" (E Rița, fecioara cu ochii sprințari…), romanță pe care vocea Ioanei Radu avea să o consacre definitiv. Cele două melodii – chiar dacă foarte puțini mai știu astăzi că sunt scrise de Artur Enășescu - au intrat în patrimoniul poporului român. "Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru", spunea mai târziu George Potra.
Destinul poetului-filozof merită mai multă atenție, și nu doar din pricina nenorocirii sale, a bolii care l-a măcinat și l-a desprins de realitatea înfiorătoare a anilor interbelici. Artur Enășescu a uimit prin poezie la fel cum a uimit prin manifestarea față de propriul destin neprielnic și fatidic în cele din urmă.
Fiul unui oficiant de poștă, a rămas orfan de mamă la 4 ani. Elev al Liceului Laurian mai întâi, avea să plece la Iași, unde, ca elev al Liceului Național, va sta în gazdă la mătușa sa, Maria Nacu. Mătușa, sora bună a mamei, era căsătorită Manu. Fiul ei, deci văr primar cu Artur, era Ion Manu. Actorul Ion Manu - care se născuse, de asemenea, în Botoșani, la doi ani după Artur Enășescu - este tatăl renumitei regizoare Sanda Manu, cea care mai târziu se va căsători cu un alt mare actor, dorohoianul Ștefan Tapalagă.
Artur Enășescu este denumit adeseori poetul damnat, lovit de soartă, dar și poet-filosof. De la rebelul fără cauză văzut nu de puține ori ca un continuator al spiritului eminescian, la cea mai neagră mizerie. De la aripi de geniu la un Icar cu aripi de ceară, cum îl descrie Nicolae Peneș.
Casa lui Artur Enășescu, din strada Ion Pillat nr. 28, este monument istoric. Ne-au rămas de la el două romanțe, publicistică de o valoare inestimabilă și o poezie de o incontestabilă frumusețe. Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", scria criticul Teodor Vârgolici, completând însă: "un poet de autentic talent, concretizat într-o operă restrânsă din punct de vedere cantitativ, însă plină de virtuţi lirice ce merită cu prisosinţă interesul şi preţuirea posterităţii".
Artur Enășescu s-a născut la data de 12 ianuarie 1889, la
Botoșani, și a decedat la data de 4 decembrie 1942, la București. Studii
liceale la Liceul "August Treboniu Laurian" și la Liceul Național din
Iași. A debutat în anul 1910 cu sonetul Amor în revista Convorbiri critice. A
fost redactor la publicațiile Îndrumarea din Botoșani (1918) și Luceafărul din
București (1919 - 1920).
SORIN LAVRIC, un cronicar în bolgia comunistă!
Ca autor, Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Și asta pentru că scrisul său emană o intimitate fremătândă, un soi de spontaneitate așezată. Ritmul în care sunt rânduite cuvintele nu lasă loc analizelor stilistice, tocmai pentru că cititorul își însușește mai degrabă înțelesul decât forma, imaginea mai mult decât structura. Cu toate acestea, avem în scriitura lui Sorin Lavric un limbaj spectaculos, o ordonare logică a verbului, dar fără să epateze, fără ca autorul să ceară atenție. Dimpotrivă. Sorin Lavric uimește prin capacitatea de a scormoni în subconștientul amorțit, dar o face fără să se impună. Este suflarea de pe umăr, iar cititorul simte în fiecare rând al cărții această însoțire.
Ca cititor, pe Sorin Lavric îl lecturezi în aceeași intimitate fremătândă. Autorul a citit, a răscolit, a aflat. A trăit propriul exil spiritual pentru ca, într-o zi, să răstoarne anii de învățătură și să se redimensioneze ființial. A urmat două facultăți deloc ușoare – Medicina și Filosofia. A trăit în lume fără ca lumea să îl satisfacă. Până într-o zi, când noianul de informație s-a clătinat. Întreaga strădanie profesională a căpătat altă dimensiune, iar arhitectura emoțională a urcat către etajele superioare ale ființei. Sorin Lavric recunoaște că datorează toate acestea unor oameni veniți din vremuri de demult. Vremuri a căror istorie nouă ni s-a servit în alte coordonate, măsluite și prefăcute de regimul comunist. “Am fost fără Dumnezeu. Până să întâlnesc doi bătrâni, pe Mircea Nicolau și Gavril Vatamaniuc. Ei mi-au trezit din latență această virtute a credinței. Dacă nu i-aș fi întâlnit aș fi rămas cum eram înainte: inert, irațional și logic. Fără să cred în ceva misterios pe care nu-l poți explica, dar există”, mărturisea Sorin Lavric într-o convorbire cu Eugenia Vodă. Parcugând "Glasuri din bolgie", cititorul primește aceeași șansă, dar înzecit mai valoroasă, Pentru că va cunoaște nu doi, ci mai mulți bătrâni care vin cu acest mare dar: trezesc din latență virtutea credinței. Și da, la finalul cărții nu mai poți fi nici inert, nici irațional, nici logic.
"Glasuri din bolgie", publicată de Editura Ideea Europeană în colecția Istoria mentalităților, ni-l prezintă pe Sorin Lavric în postura unui autor-conferențiar, a unui vorbitor prin excelență, un teoretician al Timpului, predând o istorie care nu ține cont de date, ci de trăire. Eroii lui Sorin Lavric sunt reali. “Unii au crăpat ca victime inocente, alții au intrat în pielea torționarilor. Alții au fost partizani, alții sfinți, alții martiri”. Ce carte de istorie ar include oare aceste cuvinte? Vom învăța vreodată la școală că spiritul se află “în răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime”? Sau despre „metamorfoza spiritului în condiții de exterminare”?
Despre literatura penitenciară s-a mai scris. În termeni de tot soiul. Dar mai mult despre faptul că nu ar fi literatură. Memorialistica rămâne și astăzi o Cenușăreasă la curtea bogată a scriitorimii. A acelei scriitorimi care în ficțiune trădează spiritul. Literatura mare, spune Sorin Lavric, „cere ori filosofie, ori o profunzime a gândului pe care nu ți-l dă decât suferința. Literatura penitenciară e din a doua speță”.
Ce înseamnă, așadar, să împărtășești în spirit, să scrii biciuind cuvintele simțind cum nu hârtia, ci viața însăși sângerează? E de ajuns să citim memoriile celor care au încercat suferința în ungherele ei cele mai ascunse. Și chiar dacă, spune Sorin Lavric, „Sfântul Duh nu face casă bună cu talentul literar”, de multe ori paginile care descriu suferința celor din închisorile comuniste copleșesc și transfigurează. Pentru că întâmplările transcend realitatea imediată și transpun cititorul într-o altă dimensiune a trăirii. Căci “viața personajului e atât de neverosimilă, încât nu doar că face de rușine ideea de ficțiune, dar chiar strecoară în cititor senzația că un element incredibil s-a ascuns sub aparențele unei existențe prozaice”.
Și pentru a înțelege toate acestea este de ajuns să citim despre preotul Dimitrie Bejan („Crucea de la Oranki”). Preotul din Hârlău rămâne până astăzi personajul real al unei lumi ignorante. Dimitrie Bejan a străbătut veacul suflându-i Morții în creștet. Lăsând mărturii incredibile despre lagărele rusești, contemporan și student al lui Iorga, supraviețuitor al demonicelor pușcării comuniste. Condamnat la moarte de către ruși, părintele Bejan a refuzat oferta Anei Pauker şi a celor care făceau înrolări pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”. Or știm bine cum s-au schimbat destinele celor care au intrat în țară triumfători sub stindardele celebrei Divizii și, mai ales, ce drum li s-a deschis – până astăzi – urmașilor vechilor trădători.
În „Hiperbola cruzimii”, în schimb, autorul volumului „Glasuri din bolgie” ne prezintă o altă față a memorialisticii carcerale. Florin Constantin Pavlovici, autorul cărții „Tortura, pe înțelesul tuturor”, este - în viziunea lui Sorin Lavric - un „erudit cu inteligență caustică, fără coardă emotivă”. Iar cartea este prezentată a fi o scriere „cu timbru sarcastic, care încântă printr-o inteligență corozivă de factură rece”. Și asta pentru că Florin Constantin Pavlovici „nu are imboldul lamentației și nici intenția acuzațiilor”, astfel încât „atenția cititorului se mută de pe cruzimea detaliilor pe savoarea descrierii”.
Impresionează cu osebire portretul pe care Sorin Lavric i-l face lui Mihai Buracu în „Fiziologia supliciului”. Arestat în 1949, după liceu, pentru vina de a se fi implicat într-o chetă pentru profesoara de română rămasă pe drumuri după arestarea soțului, Mihai Buracu este întemnițat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Primește doi ani de închisoare, „din care a executat 5”.
Cititorul se va reîntâlni, în „Glasuri din bolgie”, și cu Valeriu Gafencu, „Sfântul fără moaște”, martirul hăituit și astăzi de noii persecutori. Dar, ne spune Sorin Lavric, “să nu se îngrijorăm: viitorul lui Valeriu Gafencu este sigur și tocmai acesta este detaliul care îi înnebunește pe supraveghetorii ideologiei”.
"Glasuri din bolgie" nu ar fi fost o carte întreagă fără unele nume care, chiar dacă încă necunoscute publicului larg, se evidențiază într-o panoplie a spiritului. Este vorba despre Alexandru Mironescu, căruia Sorin Lavric îi dedică „Rețeta capodoperei”. Poposind asupra cărții “Admirabila tăcere”, a lui Alexandru Mironescu, jurnalul apărut în anul 2014, la Editura Eikon, Sorin Lavric realizează, la rându-i, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar. Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".
Sorin Lavric ne aduce aproape, așadar, un intelectual de mare clasă, un gânditor prin excelență, un creștin fără urmă de îndoială. Care a păstrat până la sfârșit filonul divin al ființei. “Spiritul e ce rămâne din tine după ce biografia ți-a intrat în faliment”, ne spune Sorin Lavric, cu condiția să posezi un spirit care nu cedează în fața intemperiilor. Or asta este cea mai grea încercare, și deseori ultima. "Ai stofă, te transfigurezi și îți ridici conștiința peste pragul obișnuit, nu o ai, te abrutizezi și cazi în delăsare". Alexandru Mironescu a fost un purtător de aleasă stofă!
Excelent portret al lui Valeriu Anania aflăm în “Împlinirea unui suflet”, o viață "ca o înlănțuire de răsturnări, urcări și căderi, de peripeții, întemnițări și stigmatizări, de conflicte, împăcări și reabilitări". Sau "un amestec bizar de călugăr fără vocație mistică și de artist cu înclinație de reformator social".
Să nu uităm că multe dintre figurile despre care Sorin Lavric scrie în "Glasuri din bolgie" au trecut prin Rugul Aprins, mișcare interzisă din anul 1948, întâlnirile căpătând astfel, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Au “ars” în Rugul Aprins personalități precum Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andrei Scrima... În 1958, membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.
De aceea, paginile lui Sorin Lavric despre acești martiri ai neamului capătă pecetea unui epitaf. Iar paginile despre cei "Doi interbelici" – Mircea Vulcănescu și Constantin Noica – sunt antologice nu doar prin expresivitate, cât mai ales prin tonul aparent antagonic și totuși atât de corelativ.
Lăsăm cititorului bucuria de a descoperi celelalte personaje pe care Sorin Lavric ni le aduce în "Glasuri din bolgie". O carte despre oameni și cărți, dar nu în factura cu care ne-am obișnuit. Pentru că Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Nu dă indicații, doar imprimă o stare, transmite emoția în care să te așezi confortabil astfel încât să asimilezi trăirea, să parcurgi drumul și să îți asumi viziunea despre lume. Acea lume despre care nu ni s-a vorbit, despre care nu am aflat, despre care parcă nici nu prea am vrut să știm.
Și vremurile nu sunt deloc încheiate. E de ajuns să citim “Portretul persecutorului modern”, ultimul capitol al cărții lui Sorin Lavric, pentru a înțelege. Pentru că, ne-o spune răspicat autorul, „trăim suflarea persecutorului în ceafă și numai naivii nu au intuiția supravegherii la care suntem supuși cu asiduitate”, motiv pentru care suntem invitați să parcugem cele paisprezece trăsături “din înmănuncherea cărora fiecare îl poate depista pe supraveghetor în preajma sa”.
Ne vom opri doar asupra celei de a treisprezecea trăsături, și anume că “persecutorul urăşte atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea persecutorul e cuprins de frenezie când aude de eroi (partizani), de martiri (victimile din închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuieşte câmpul de forţă simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-şi întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea-eroi, sfinţi, martiri-au un damf ,,antidemocrat” ce-l scot din minţi pe persecutor, şi aşa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic”.
Este de ajuns pentru a înțelege pe deplin cartea lui Sorin Lavric, demersul său spiritual. Depinde doar de noi dacă luăm atitudine sau dacă, chiar știind toate acestea, devenim instrumente ale vechilor/noilor ideologii.
Ca cititor, pe Sorin Lavric îl lecturezi în aceeași intimitate fremătândă. Autorul a citit, a răscolit, a aflat. A trăit propriul exil spiritual pentru ca, într-o zi, să răstoarne anii de învățătură și să se redimensioneze ființial. A urmat două facultăți deloc ușoare – Medicina și Filosofia. A trăit în lume fără ca lumea să îl satisfacă. Până într-o zi, când noianul de informație s-a clătinat. Întreaga strădanie profesională a căpătat altă dimensiune, iar arhitectura emoțională a urcat către etajele superioare ale ființei. Sorin Lavric recunoaște că datorează toate acestea unor oameni veniți din vremuri de demult. Vremuri a căror istorie nouă ni s-a servit în alte coordonate, măsluite și prefăcute de regimul comunist. “Am fost fără Dumnezeu. Până să întâlnesc doi bătrâni, pe Mircea Nicolau și Gavril Vatamaniuc. Ei mi-au trezit din latență această virtute a credinței. Dacă nu i-aș fi întâlnit aș fi rămas cum eram înainte: inert, irațional și logic. Fără să cred în ceva misterios pe care nu-l poți explica, dar există”, mărturisea Sorin Lavric într-o convorbire cu Eugenia Vodă. Parcugând "Glasuri din bolgie", cititorul primește aceeași șansă, dar înzecit mai valoroasă, Pentru că va cunoaște nu doi, ci mai mulți bătrâni care vin cu acest mare dar: trezesc din latență virtutea credinței. Și da, la finalul cărții nu mai poți fi nici inert, nici irațional, nici logic.
"Glasuri din bolgie", publicată de Editura Ideea Europeană în colecția Istoria mentalităților, ni-l prezintă pe Sorin Lavric în postura unui autor-conferențiar, a unui vorbitor prin excelență, un teoretician al Timpului, predând o istorie care nu ține cont de date, ci de trăire. Eroii lui Sorin Lavric sunt reali. “Unii au crăpat ca victime inocente, alții au intrat în pielea torționarilor. Alții au fost partizani, alții sfinți, alții martiri”. Ce carte de istorie ar include oare aceste cuvinte? Vom învăța vreodată la școală că spiritul se află “în răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime”? Sau despre „metamorfoza spiritului în condiții de exterminare”?
Despre literatura penitenciară s-a mai scris. În termeni de tot soiul. Dar mai mult despre faptul că nu ar fi literatură. Memorialistica rămâne și astăzi o Cenușăreasă la curtea bogată a scriitorimii. A acelei scriitorimi care în ficțiune trădează spiritul. Literatura mare, spune Sorin Lavric, „cere ori filosofie, ori o profunzime a gândului pe care nu ți-l dă decât suferința. Literatura penitenciară e din a doua speță”.
Ce înseamnă, așadar, să împărtășești în spirit, să scrii biciuind cuvintele simțind cum nu hârtia, ci viața însăși sângerează? E de ajuns să citim memoriile celor care au încercat suferința în ungherele ei cele mai ascunse. Și chiar dacă, spune Sorin Lavric, „Sfântul Duh nu face casă bună cu talentul literar”, de multe ori paginile care descriu suferința celor din închisorile comuniste copleșesc și transfigurează. Pentru că întâmplările transcend realitatea imediată și transpun cititorul într-o altă dimensiune a trăirii. Căci “viața personajului e atât de neverosimilă, încât nu doar că face de rușine ideea de ficțiune, dar chiar strecoară în cititor senzația că un element incredibil s-a ascuns sub aparențele unei existențe prozaice”.
Și pentru a înțelege toate acestea este de ajuns să citim despre preotul Dimitrie Bejan („Crucea de la Oranki”). Preotul din Hârlău rămâne până astăzi personajul real al unei lumi ignorante. Dimitrie Bejan a străbătut veacul suflându-i Morții în creștet. Lăsând mărturii incredibile despre lagărele rusești, contemporan și student al lui Iorga, supraviețuitor al demonicelor pușcării comuniste. Condamnat la moarte de către ruși, părintele Bejan a refuzat oferta Anei Pauker şi a celor care făceau înrolări pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”. Or știm bine cum s-au schimbat destinele celor care au intrat în țară triumfători sub stindardele celebrei Divizii și, mai ales, ce drum li s-a deschis – până astăzi – urmașilor vechilor trădători.
În „Hiperbola cruzimii”, în schimb, autorul volumului „Glasuri din bolgie” ne prezintă o altă față a memorialisticii carcerale. Florin Constantin Pavlovici, autorul cărții „Tortura, pe înțelesul tuturor”, este - în viziunea lui Sorin Lavric - un „erudit cu inteligență caustică, fără coardă emotivă”. Iar cartea este prezentată a fi o scriere „cu timbru sarcastic, care încântă printr-o inteligență corozivă de factură rece”. Și asta pentru că Florin Constantin Pavlovici „nu are imboldul lamentației și nici intenția acuzațiilor”, astfel încât „atenția cititorului se mută de pe cruzimea detaliilor pe savoarea descrierii”.
Impresionează cu osebire portretul pe care Sorin Lavric i-l face lui Mihai Buracu în „Fiziologia supliciului”. Arestat în 1949, după liceu, pentru vina de a se fi implicat într-o chetă pentru profesoara de română rămasă pe drumuri după arestarea soțului, Mihai Buracu este întemnițat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Primește doi ani de închisoare, „din care a executat 5”.
Cititorul se va reîntâlni, în „Glasuri din bolgie”, și cu Valeriu Gafencu, „Sfântul fără moaște”, martirul hăituit și astăzi de noii persecutori. Dar, ne spune Sorin Lavric, “să nu se îngrijorăm: viitorul lui Valeriu Gafencu este sigur și tocmai acesta este detaliul care îi înnebunește pe supraveghetorii ideologiei”.
"Glasuri din bolgie" nu ar fi fost o carte întreagă fără unele nume care, chiar dacă încă necunoscute publicului larg, se evidențiază într-o panoplie a spiritului. Este vorba despre Alexandru Mironescu, căruia Sorin Lavric îi dedică „Rețeta capodoperei”. Poposind asupra cărții “Admirabila tăcere”, a lui Alexandru Mironescu, jurnalul apărut în anul 2014, la Editura Eikon, Sorin Lavric realizează, la rându-i, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar. Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".
Sorin Lavric ne aduce aproape, așadar, un intelectual de mare clasă, un gânditor prin excelență, un creștin fără urmă de îndoială. Care a păstrat până la sfârșit filonul divin al ființei. “Spiritul e ce rămâne din tine după ce biografia ți-a intrat în faliment”, ne spune Sorin Lavric, cu condiția să posezi un spirit care nu cedează în fața intemperiilor. Or asta este cea mai grea încercare, și deseori ultima. "Ai stofă, te transfigurezi și îți ridici conștiința peste pragul obișnuit, nu o ai, te abrutizezi și cazi în delăsare". Alexandru Mironescu a fost un purtător de aleasă stofă!
Excelent portret al lui Valeriu Anania aflăm în “Împlinirea unui suflet”, o viață "ca o înlănțuire de răsturnări, urcări și căderi, de peripeții, întemnițări și stigmatizări, de conflicte, împăcări și reabilitări". Sau "un amestec bizar de călugăr fără vocație mistică și de artist cu înclinație de reformator social".
Să nu uităm că multe dintre figurile despre care Sorin Lavric scrie în "Glasuri din bolgie" au trecut prin Rugul Aprins, mișcare interzisă din anul 1948, întâlnirile căpătând astfel, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Au “ars” în Rugul Aprins personalități precum Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andrei Scrima... În 1958, membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.
De aceea, paginile lui Sorin Lavric despre acești martiri ai neamului capătă pecetea unui epitaf. Iar paginile despre cei "Doi interbelici" – Mircea Vulcănescu și Constantin Noica – sunt antologice nu doar prin expresivitate, cât mai ales prin tonul aparent antagonic și totuși atât de corelativ.
Lăsăm cititorului bucuria de a descoperi celelalte personaje pe care Sorin Lavric ni le aduce în "Glasuri din bolgie". O carte despre oameni și cărți, dar nu în factura cu care ne-am obișnuit. Pentru că Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Nu dă indicații, doar imprimă o stare, transmite emoția în care să te așezi confortabil astfel încât să asimilezi trăirea, să parcurgi drumul și să îți asumi viziunea despre lume. Acea lume despre care nu ni s-a vorbit, despre care nu am aflat, despre care parcă nici nu prea am vrut să știm.
Și vremurile nu sunt deloc încheiate. E de ajuns să citim “Portretul persecutorului modern”, ultimul capitol al cărții lui Sorin Lavric, pentru a înțelege. Pentru că, ne-o spune răspicat autorul, „trăim suflarea persecutorului în ceafă și numai naivii nu au intuiția supravegherii la care suntem supuși cu asiduitate”, motiv pentru care suntem invitați să parcugem cele paisprezece trăsături “din înmănuncherea cărora fiecare îl poate depista pe supraveghetor în preajma sa”.
Ne vom opri doar asupra celei de a treisprezecea trăsături, și anume că “persecutorul urăşte atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea persecutorul e cuprins de frenezie când aude de eroi (partizani), de martiri (victimile din închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuieşte câmpul de forţă simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-şi întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea-eroi, sfinţi, martiri-au un damf ,,antidemocrat” ce-l scot din minţi pe persecutor, şi aşa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic”.
Este de ajuns pentru a înțelege pe deplin cartea lui Sorin Lavric, demersul său spiritual. Depinde doar de noi dacă luăm atitudine sau dacă, chiar știind toate acestea, devenim instrumente ale vechilor/noilor ideologii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
Locului i se spune "Dealul Bisericii" pentru ca pe acest deal au existat schituri cu obste de calugari fiind distruse din cauza v...
-
Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfe...
-
Te întorci în tine ca în viață și simți cum se reîncarcă sentimentele, cum se hidratează carnea pe tine. Prima secundă după ce ai trecut pe ...
-
Nu stiu cum ajung – din nou – la Varatec. Din capatul satului alb de maici pana sus, in casuta de sub padure, am timp sa ma dezmeticesc. Am ...
-
!Mori cu adevarat cand incepe sa te uite lumea... Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satu...
-
Maestre! Maestre! Treaba asta mă descompune fizic, mă împrăştie mental şi mă scurtcircuitează în cel mai tembel mod cu putinţă. Recunosc, da...
-
Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult d...
-
-Era Cezar Ivănescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpot...
-
”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantastic...





