Citit, Radu Iliescu pare un explorator pe nesfârșite ape. Fie că ne arată cărți și autori pe care a doua zi te trezești că îi cauți prin librării sau pe site-urile de pe net, fie că frământă în cuvinte teme de toți cunoscute, dar ale căror perspective uimesc prin neașteptate rotunjimi, la care nu te-ai fi gândit niciodată până atunci, Radu Iliescu este un om care își asumă trăirea și se bucură de viața fiecărei clipe (în)cuvântate.
Când îl iei la întrebări, însă, adică la interviu, domnul Iliescu este un râu, cu toate ale sale. Limpede și liniștit, pentru ca apoi să lovească brusc în stânca muntelui, hotărât să nu ocolească nicio piatră ce-i iese în cale. Chiar dacă se face mai mare și mai puternic pe zi ce trece, va duce după sine dorul de izvorul care l-a trimis în lume. Pentru că de acolo se adapă și el, cu energia acelor locuri străbate și fânețele, dar și pustiurile aride.
I-am propus profesorului Radu Iliescu trei teme: Botoșani, Carte și Educație (de fapt, reforma în învățământ). A interveni în vreun fel în discursul dumnealui este ca și cum am încerca să construim punți și poduri acolo unde râul vă îmbie, simplu, să vă răcoriți talpa. Trebuie doar să îndrăzniți să faceți împreună călătoria!
B O T O Ș A N I
Botoșaniul lui Radu Iliescu emoționează. Pentru că este în-dor-urat și atât de frumos în amintirile copilăriei, dar atât de trist în privirea omului care lasă în urmă casă și copac, oameni și morminte.
"Am părăsit Botoşaniul în 2000 împotriva voinţei mele..."
- Întotdeauna m-am gândit la mine ca la un om fără nostalgii şi doruri. Poate şi pentru că, exceptând unele episoade în care viaţa s-a străduit să-mi amintească de puterea ei, am citit mai mult decât am trăit. Am oroare până la blocaj de efuziunile sentimentale în public şi de discursurile festiviste, găsindu-le în egală măsură ridicole, fără să le acord nici măcar scuza sincerităţii. Dar chiar şi în forul intim, nostalgia este un ingredient care poate tulbura pe termen lung liniştea sufletului şi, la rigoare, claritatea minţii.
Am părăsit Botoşaniul în 2000 împotriva voinţei mele, dar gândindu-mă că Ardealul este tot pământul lui Dumnezeu. Aveam să experimentez pentru multă vreme statutul imigrantului în propria ţară, lucru pe care Făt-Frumos trebuie să-l fi ştiut odinioară, pentru că în vechime ţara era bucăţica de pământ pe care o cuprindeai cu privirea, şi nu o entitate abstractă însufleţită de un duh naţionalist. Iar limba română din nordul Moldovei încă mai păstrează inflexiunea asta în construcţia "la ţară", care vizează vatra unui sat, 1000-2000 de hectare cu casele îngrămădite la mijloc. Pentru mine ţara a fost Botoşaniul, cu parcurile, biblioteca şi bisericile lui, de unde am plecat cu cei mai mulţi din generaţia mea, care în Canada, care în State, care în Bucureşti. Eu am imigrat la Cluj.
"Lăsasem în urmă oraşul cel mai împădurit din România"
- În două rânduri dorul a răbufnit în sufletul meu şi mi-a luat vreme să-l pricep. Prima dată foarte repede, sub forma răului de pietre. Unii au rău de mare, alţii au rău de înălţime, eu am avut de la centrul Clujului rău de pietre. Lăsasem în urmă oraşul cel mai împădurit din România, cu copaci seculari, încă mai erau în picioare plopii din Grădina Publică de acasă, şi începusem să descopăr un spaţiu în care predomina mineralul. Imaginea catedralelor clujene care n-au pic de vegetaţie în jur îmi dădea ameţeli fizice, pentru că Vovidenia, Trei Ierarhii şi Sfântul Gheorghe de acasă sunt înconjurate de grădini tainice. Cârciumile în spaţii închise sau după ziduri cu porţi înalte contrastau cu boiereştile terase de lângă Liceul Ştefan Luchian. Strada Horea a fost probabil cea mai neprietenoasă întâlnire, cu excepţia cedrilor din curtea Facultăţii de Litere, şi a grădinii interioare pe care am descoperit-o mai târziu, în timpul unei reluări de studii. Există în Moldova o generozitate a spaţiilor pe care n-o întâlneşti în Ardeal, unde totul te întâmpină cu spatele, punându-te să-ţi cultivi ardeleneşte răbdarea.
Vreo zece ani mai târziu, am pecetluit viaţa mea în Ardeal cumpărând câteva hectare de pământ pe care am început să plantez pomi fructiferi şi arbori de pădure, iar undeva la vreo 70 de metri de drum am construit, ajutat de prieteni, o casă din pământ ca în urmă cu o sută de ani. Am umblat vreo un an şi jumătate sat cu sat în jurul Turzii, am făcut cu piciorul sute de kilometri mângâind cu privirea piatră cu piatră, om cu om, am respirat aerul fiecărui loc, până am zis: aici este. N-am ştiut de ce până când o prietenă mi-a deschis ochii: "Ai căutat şi-ai găsit un colţişor al cărui relief seamănă cu dealurile Moldovei". Dorul, dorul la care nu mă gândesc pentru a nu fi surprins în delict de autotrandreţe, dorul de ţară m-a purtat acolo unde vrea el, făcându-mă să-i confund chemarea cu o căutare. Într-un anume sens, un sat depopulat din Ardeal a zâmbit minţii mele iar muta mea nostalgie i-a spus: "Acasă". În pământul acela am prins eu rădăcini, şi-n vorba fetiţei mele care mi-a zis într-o după-amiază de vară: "Aşa suntem noi, ardeleni...", nu contează cum anume, ci revelaţia faptului că pentru ea şi fraţii ei vatra nu-s Ipoteştii, nici Mitocul de unde se vede Basarabia cu ochii, nici Uspenia în care am fost botezat, ci lumea în care trăiesc acum.
"Tata s-a-ngropat în copilăria mea"
- Vin în Botoşani măcar de două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun. N-am petrecut decât de vreo trei ori Paştele în Ardeal, dar niciodată Naşterea Domnului. O familie formidabilă, foarte numeroasă şi cu disponibilităţi fantastice, familia soţiei, de care copiii sunt foarte legaţi. Fratele meu şi ai lui, îmboierit cuviincios în Iaşi, prin Agronomie. Morţii, toţi, de la Pacea şi de la Eternitatea. A treia oară când voi prinde rădăcini în Ardeal va fi atunci când am să îngrop un neam, până atunci sunt condamnat să alunec superficial pe acolo. Tata e îngropat în Botoşani, într-un loc unde, pe vremea când cimitirul nu dădea ca azi, pe dinafară, m-am jucat cu un câine lup, am fumat prima ţigară şi-am sărutat o fată. Tata s-a-ngropat în copilăria mea, lăsându-mă să-mi amintesc de el în fiecare zi a vieţii mele care mi-a rămas.
Poate cel mai rău lucru care s-a întâmplat cu Botoşaniul meu este faptul că prin 2000 am plecat o grămadă de prieteni şi ne-am risipit în lume. E rău când te "vezi" cu lumea pe facebook. Neamurile mele botoşănene s-au dus şi ele în mare parte în străinătate, n-ai cui să faci vizite. Dacă n-ar fi soţia, să mă ancoreze de pământ şi de oameni în carne şi oase, probabil că aş pluti printr-un oraş spectral, în care mi-e cu neputinţă să mai recunosc chipuri şi râsete de oameni. Toate astea au făcut ca pentru mine Botoşaniul să fie mai ales un loc al copacilor, ştiu foarte multă vegetaţie de acolo. Părculeţul de lângă Şcoala 13 mi-l amintesc încă din perioada în care cei mai înalţi pini nu treceau de 3-4 metri. Rândul de chiparoşi din faţa Liceului Eminescu dăinuie în mintea mea ca o barieră vegetală care ascundea pudic arhitectura comunistă deloc inspirată. Brazii argintii din faţa Casei Sindicatelor şi spaţiul verde din faţa Casei Tineretului – încă mai văd colţurile acelea pline de soare. Undeva pe strada Luna este un teişor pe care l-am plantat când aveam 9 ani. Acum e respectabil, o plăcere să-l văd de fiecare dată când trec prin preajma primei locuinţe a părinţilor mei de la care am amintiri.
Astăzi văd oraşul natal şi din perpectiva ardeleanului din Turda. Micul burg ardelean unde nu se întâmplă nimic (presa locală are mai multe ştiri despre sport decât orice altceva) e unul din locurile pe care lunga noastră tranziţie spre nimic l-a epuizat: aproape jumătate din populaţie a fost pierdută, cinematograful stă să se năruie, casa de cultură începută în perioada comunistă, aflată la douăzeci de metri de primărie, e în continuare la roşu. Dacă ar fi să aleg, oportunităţile sau oamenii, aş spune de departe că plecarea oamenilor este cea mai mare tragedie la care asist în fiecare zi. Prin comparaţie, Botoşaniul mi s-a părut agitat, sufocat, nervos, grăbit, apoplectic, hipersensibil. Aproape că m-ar încărca cu încredere optimistă în capitalismul glorios, dacă n-aş vedea la fiecare cincizeci de metri câte o casă de amanet plină de obiecte (mai ales bijuterii) de vânzare, şi o mulţime de birouri de traduceri. Comunismul nu s-a putut instaura fără victime, se pare că nici capitalismul nu poate funcţiona fără să zdrobească familii şi oameni. Casele de amanet trăiesc de pe urma celor care se despart de lucruri dragi ca să mai poată supravieţui o vreme. Birourile de traduceri trăiesc de pe urma actelor trimise de românii din străinătate. Ar trebui să adăugăm noi sensuri în dicţionar cuvântului "cioclu", după vremurile noi.
C A R T E A
Mai presus de orice altceva, profesorul Radu Iliescu este un consecvent și - aș spune - pretențios consumator de carte, în sensul înalt al cuvântului. Aș adăuga și generozitatea cu care împărtășește această aventură. Pentru că suntem în preajma Zilei Naționale a Culturii, l-am invitat la o discuție pe marginea cărții. Mai avem cărțile publicate înainte de 1989 în România și care rezistă astăzi în bibliotecile noastre? Există criterii după care își alege cărțile din noianul de apariții și multitudinea de oferte ale editurilor în ultimele două decenii, de exemplu?
- Îmi aleg cărţile în funcţie de modul în care vizionez filmele: în funcţie de recomandări. De fapt, asta cred că a funcţionat cândva, astăzi sunt îngropat în bibliografii pe care nu le voi termina niciodată. Prin facultate, un coleg mi-a transmis un principiu de lectură pe care am început să-l pun în practică încă de atunci: nu sunt prea mulţi autori care să merite efortul de aceea, dacă dai de vreunul, citeşte tot. Atunci i-am vânat pe Boris Vian, Mario Vargas Llosa, Georges Bernanos, Jerome K. Jerome... Uneori recomandările se ţes una de la alta. Un lector universitar cu care mă întâlneam prin studenţie mi-a spus că văd în basme ceea ce vedea Vasile Lovinescu. L-am luat şi l-am citit aproape tot. De la el am aflat despre René Guénon. Domnia cantităţii... a fost pentru mine o imensă întâlnire, am citit-o şi am avut senzaţia că încep în sfârşit să văd. Am recitit-o de atunci de două ori şi am regăsit acelaşi text dens şi coerent. De la el am continuat cu Julius Evola şi cu Frithjof Schuon, cu Titus Burckhart şi cu Leo Schaya. Uneori citesc din curiozitate, mai ales autorii care adună antipatii, cum ar fi Lucian Boia. Cunoscând lumea în care trăim, antipatia este cel mai adesea semn bun.
Am pretenţia că nu e nevoie de mai mult de câteva pagini ca să mă lămuresc dacă un om merită citit sau nu. Faima în sine nu înseamnă mare lucru, adesea nu reprezintă decât gradul de conformism al unui autor la aerul timpului: un André Gide eşafodează o operă pur luciferică, ilustrare a unor sfidări metafizice care trec insesizabile pentru cititorul nededat acestor subtilităţi, în vreme ce inovatorul Luis-Ferdinand Céline, cu o stilistică neaşteptată, un torturat psihologic prin care trece toată durerea veacului, este trecut sub tăcere din cauza adeziunii pentru nazism. Lev Nicolaevici Tolstoi şi Feodor Mihailovici Dostoievski se bucură de o egală preţuire, dar totuşi ce imensă diferenţă între primul, superficial, sesizând cu sensibilitate doar etica, şi cel de-al doilea, profund, mistic. Literatura lăsată de capul ei nu poate face diferenţa între un creştinism electiv (hairesis) şi un creştinism care îmbrățişează totul, şi cele grele, şi cele uşoare, şi cele înţelese, şi cele neînţelese. Dacă este să ne mărginim la literatură, ne trezim într-o pădure fără lumină, pentru că imperativul noului cu orice preţ şi stilistica sunt tautologice, incapabile să ne lămurească.
"Se simte o epuizare a tuturor filoanelor autenticului"
- Refuz să citesc cărţi despre cărţi despre cărţi. Suferim de o asemenea încărcătură livrescă, în termeni de civilizaţie, încât nu mai ajungem la textele prime, şi asta e nepractic şi la rigoare idiot. Ştim o mulţime de lucruri despre Platon fără să-l fi citit fie şi într-o traducere. Serios acum, câţi oameni care l-au citit pe Jean-Jacques Rousseau cunoaşteţi? Avem, în schimb, o mulţime de cititori ai comentariilor despre. Cei mai mulţi dintre intelectualii noştri sunt hrăniţi cu piure de bănănică cu lăptic, dar ne vorbesc doct despre miel haiducesc şi mistreţ la proţap. Convenabili, ditirambici, encomiastici, aplaudă pavlovian şi trec sub tăcere ipocrit, după cum le dictează epoca. Cea mai mare năpastă pentru o cultură sunt cursurile universitare, colecţii comode de banalităti pentru necititorii de mâine.
Încerc să-mi disciplinez lecturile în egală măsură în care mă străduiesc să-mi strunesc viaţa, conştient fiind că sunt un risipitor şi-un încremenit în proiect. Refuz mondenităţile, oricât de generoase şi de nobile s-ar prezenta, la fel cum evit coteriile literare şi ultimele apariţii. De altfel, sunt conştient că literatura sfârşitului de secol XX s-a refugiat într-o indefinită trecere în revistă a psihologismelor egoului de buzunar, un soi de idolatrizare a proteicului care a îndepărtat-o de esenţe. Se simte o epuizare a tuturor filoanelor autenticului, puţinele baloane de oxigen pe care le-am avut la dispoziţie ca civilizaţie s-au fâsâit şi acum suntem în plină apnee albastră. Spun asta cu tristeţe şi seriozitate, concepând interesul pentru literatură ca parte din demersul pentru cunoaşterea holistică a vieţii. Nu cred în artă pentru artă cum nu cred în neutralitate, în inteligenţa celor care-şi proiectează activitatea artistică într-o fâşie confortabilă din care Fiinţa ar fi izgonită, în care conexiunea dintre cauză şi efect ar fi suspendată iar nevinovăţia paradisiacă a celor "aleşi" ar fi implicită şi eternă. E o nebunie cu ştaif pe care o poartă pe umeri arta modernă, iar genul acesta de literatură îmi repugnă atât ca prostie apăsată cât şi pentru timpul pe care pretinde să-l vampirizeze.
"Nu avem voie cu niciun chip să ne abandonăm clasicii!"
- Câtă literatură ar trebui să cunoască un om pentru a accede la ceea ce e mai sus decât literatura? Nu fac niciun secret din faptul că văd în textul literar doar o pregătire pentru textul sacru şi exegeza acestuia, în aceeaşi măsură cu geometria, gramatica şi retorica, cititorul care rămâne la literatură fie nu poate mai mult, fie trişează complăcându-se în facil. Aleister Crowley, întrebat care sunt textele care ar trebui să jaloneze pregătirea unui tânăr, a afirmat că Shakespeare şi Biblia conţin absolut toată antropologia de care un om are nevoie în lume. Crowley a evocat aici textul sacru doar ca text literar, frescă a suflării umane în istorie şi înainte de ea. Trebuie să fii critic literar ca să desparţi literatura de lume, să te pierzi în procedee stilistice uitând că citim, dintotdeauna, pentru a zări în text lucirea adevărului. Textele vechi ale omenirii sunt atât de lămuritoare încât ar trebui să le citim în genunchi, Epopeea lui Ghilgameş este dovada recitabilă a faptului că sufletul omenesc este profund acelaşi, ros de ignoranţa şi tehnologia epocii, dar neschimbat. Prin şcoală un profesor mi-a spus că de la Biblie încoace n-a mai apărut niciun sentiment nou. Ce poate fi mai grăitor decât asta? Pentru mine e dovada vie că nu avem voie cu niciun chip să ne abandonăm clasicii.
Şi nu mă refer doar la cultura naţională. Fără să repet reproşurile lui Cioran izvorâte din complexele unei culturi minore, nu cred în cultura naţională pentru că nu cred în naţionalism. Românii fac parte din aria culturală euro-americană în mod firesc, iar în cadrul acesteia împart coloratura balcanică şi cu sârbii, şi cu grecii, şi cu bulgarii şi cu ţiganii. Singura scuză pe care o găsesc naţionalismului este aceea de mândrie a bunului gospodar în ograda proprie, dar noi nici pretenţia asta nu mai are sens să ne-o asumăm după jaful şi distrugerea din ţara noastră. În rest, naţionalismul cu orice preţ în cultură este o închidere păguboasă şi o scuză ieftină ca să evităm învăţarea limbilor străine. E musai să-ţi pricepi poporul, şi asta în cazul nostru nu se poate fără Eminescu, Noica şi Brâncuşi, dar trebuie să completezi cu resursele universalităţii, altfel nu mai eşti om, eşti doar român, şi-un român care nu are acces la umanitate e o dihanie spectrală, o himeră.
Ce ne-am face fără Gustave Flaubert? E profetic de la un capăt la altul al operei, la el şi numerotarea paginii este profetică. Prin anii ’60 recruţii din armata română, majoritar din mediul rural, aveau probleme serioase să asimileze la 18 ani convenţiile "dreapta" şi "stânga". Se poate face armata şi fără asta, dar dacă eşti cap de coloană e dramatic să nu poţi acţiona cu viteza unui robot la comandă. După cum se ştie, bătaia nu e drumul cel mai eficace spre abstract, plus că orice căprar mai şi oboseşte. Într-o zi, un isteţ căruia istoria i-a trecut numele cu vederea a avut ideea de a lega de piciorul soldăţesc stâng un şomoiog de paie, iar de piciorul soldăţesc drept un şomoiog cu fân. Lucrurile s-au simplificat, căprarul striga "ăl cu paie" şi plutonul tropăia mecanic la stânga, "ăl cu fân" şi era dreapta. Au trecut două generaţii de atunci şi progresul ne-a adus unde suntem azi: toată lumea ştie care e stânga şi care e dreapta. În schimb, cu excepţia copiilor binecuvântaţi care-şi mai petrec vacanţele la bunici, nimeni nu mai e capabil să facă deosebirea între paie şi fân, nu mai spun de paiele hrănitoare şi cele care-s bune doar de aşternut. Romanul flaubertian Bouvard et Pécuchet este despre traseul oamenilor de la concrept spre abstract şi despre imposibilitatea regăsirii concretului atunci când abstractul te-a cuprins în ghiarele lui. Avem aşa ceva în literatura română? Postfactum, probabil că da. Dar nicio anticipare.
"Nici capitalismul, nici dictatura, nici democraţia nu decid în privinţa talentului şi a caracterului"
- Nu cred într-o literatură naţională pentru că asta ar însemna să punem graniţe culturii. Nu cred într-o literatură care suferă în comunism pentru că sunt prea convins că trăim într-o vale a plângerii ca să-mi concentrez atenţia pe un aspect şi să le neglijez pe toate celelalte. Literatura lumii noastre este implicit una a suferinţei. 1989 a fost anul schimbării, dar nu al unei eliberări: am schimbat dictatura aspră a comunismului pe o dictatură moale dar mai toxică, cea a consumismului. Cred că de prea multe sute de ani literatura se naşte şi trăieşte în această vale a plângerii ca să mai fie serioasă îngrijorarea noastră pentru soarta ei într-o perioadă anume. Mihail Bulgakov, Ilf şi Petrov ne-au lăsat opere magnifice scrise în plin stalinism. La noi, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu este o nepermis de lungă infecţie. E vina comunismului? Mă îndoiesc. Nici capitalismul, nici dictatura, nici democraţia nu decid în privinţa talentului şi a caracterului. Nu cred că vreo piesă de teatru bună sau proastă se justifică în vreun fel sau altul pornind de la decor. Comunismul şi românismul sunt decoruri. Nu zic că nu trebuie ţinut cont de ele, dar din perspectiva amplă, singura corectă, sunt mărunţişuri.
Nu sunt, fireşte, nici avocatul unei dizolvări culturale în irelevant. Cred cu tărie în universalii, în ideile perene, în autenticul pe care ni-l poate garanta doar spiritualitatea revelată. Cred că putem fi noi înşine fără să uităm să cultivăm virtutea, deci fără să ne considerăm nişte ultimatumuri antropologice imposibil de depăşit. Cred că putem fi români fără crispare, eleganţi cu desăvârşire, deasupra oricăror tentaţii ideologice ieftine. Cred că putem fi ortodocşi fără să ne drapăm în hainele grele ale adevărului absolut, şi n-aş vrea să se interpreteze că neg cumva existenţa adevărului absolut. O ortodoxie lipsită de generozitate e doar un club anost şi fără relevanţă. În mod cert, avem nevoie de repere, dar noi ne înconjurăm de bariere şi ziduri şi ne simţim bine în confuzia asta.
R E F O R M A în învățământ
Radu Iliescu este profesor de franceză la un liceu din Ardeal. Cunoaște bine sistemul de învățământ și așa-zisele reforme din ultimele două decenii. Dacă ar fi solicitat să se implice într-o adevărată reformă (deși cuvântul și-a pierdut, bietul, forța de altădată), care ar fi liniile urgente pe care le-ar trasa?
"Caracterul, cultura, echilibrul şi fericirea copilului nu ne privesc"
- Din punctul meu de vedere, reforma învăţământului a avut loc o singură dată, s-a încheiat demult şi a fost un adevărat succes. Am în vedere renunţarea la trivium şi quadrivium care s-a făcut atunci când birocraţia statului şi maşinile industrializării au dat comandă să se producă buni hârţogari şi buni muncitori la banda de montaj. Din curriculum de altădată, retorica nu se mai studiază decât în umbra textului literar, ceea ce e o limitare, gramatica se face pe fugă, iar logica este probabil cea mai detestată disciplină din liceu. Muzica, aritmetica şi geometria sunt rupte de sacru, iar astronomia medievală, mai bine n-am vorbi despre ea, pentru că era o paradigmă complexă la care participau şi antropologia, şi o ignorată astăzi ştiinţă a simbolurilor, şi teologia înaltă, şi metafizica, încât singurul lucru pe care îl are în comun cu astronomia de astăzi este probabil numele. Desigur, noi ne-am pierdut entuziasmul şi credinţa că am putea forma, în şcoală, oameni capabili să caute, să recunoască şi să formuleze adevărul, cu tot ce implică asta la nivel de intelect şi caracter.
Noi nu mai pregătim oameni cu discernământ şi repere intelectuale indiscutabile. De fapt, în circumstanţele noului analfabetism sub presiunea tehnologiilor de ultimă generaţie, şcoala este mai mult un loc în care sunt închişi tinerii pentru a-i feri de delincvenţa juvenilă (nu întotdeauna) decât un spaţiu al formării lor. Nici măcar nu are rost să regretăm cele şapte arte medievale, orice moment anterior din istoria învăţământului ne poate şi trebuie să ne umple de nostalgie. Nici nu are rost să ne îndreptăm privirea spre învăţământul interbelic, pentru noi şi seriozitatea şcolii comuniste e un obiect al admiraţiei. Tot ce putem să ne propunem este să nu ne mai ascundem după degete, şcoala publică este o anexă a capitalului care pregăteşte, pe banii publici, marfa numită resursă umană. Nici pedagogii, nici economiştii nu vor să vorbească despre asta, dintr-o pudoare de amantă ieftină. Primii se complac în pseudo-dileme educaţionale, a doua categorie crede cu tărie că pe muncitori i-a adus barza.
E timpul să ne asumăm cinismul igienic al prostituatei de pe centură: şcoala produce materia primă pe care o consumă economia în procesul de producere a plusvalorii care va intra în buzunarul capitalistului. Caracterul, cultura, echilibrul şi fericirea copilului nu ne privesc. Ar putea fi chiar surse neaşteptate de indisciplină. Tot ceea ce capitalul aşteaptă de la noi este să producem piese de schimb înlocuibile pe banii comunităţii. Roboţii sunt spectaculoşi dar foarte scumpi, pentru că uzina trebuie să şi-i producă ea însăşi. Câtă vreme costurile ei sunt externalizate, forţa de muncă rămâne ieftină şi uşor de înlocuit. Şi noi chiar asta facem, iar cea mai bună carte de vizită a învăţământului românesc este exportul de forţă de muncă din toată gama de calificare. Avem şi căpşunari, avem şi instalatori, şi zidari, şi medici, în funcţie de cerinţele temporare ale maşinii de tocat oameni. Nici nu ştiu de ce mai vorbim despre reforma învăţământului, suntem perfecţi.
"Ducem o lipsă acută de tabere de dezintoxicare digitală!"
- Cam aşa stau lucrurile în ansamblu, iar în ansamblu aşa vor continua să fie, pentru că elefanţii din minister, hipopotamii din inspectorate şi rinocerii din sălile profesorale nu vor decât să se adapteze, ceea ce le-a reuşit de minune până acum. Miniştrii noştri sunt ca nişte ţărani care nu înţeleg că viteza căruţei este proporţională cu gradul de îngrijire al cailor, nu cu culoarea biciului. Nu poţi obţine lapte de la nişte vaci famelice, dar facem învăţământ cu nişte oameni care nu-şi pot acoperi din salariu costul vieţii. Dacă i-am pune să organizeze o gospodărie ţărănească, miniştrii învăţământului ar fi recunoscuţi fără excepţie ca proştii satului. Cât priveşte profesorimea, e formată în principal din tonomate care-şi spun lecţia şi atât. Nu au curiozităţi intelectuale, flacăra lor s-a stins, a rămas numai cenuşa. Dacă-i scoţi din materia lor devin brusc inadecvaţi şi ridicoli. Mă gândesc cu groază că peste un an una dintre colegele mele, profesoară de matematică, va ieşi la pensie. Este pasionată de literatură, religie, psihologie, este unul din ultimii mohicani care mai crede că învăţământul trebuie să facă şi educaţie, nu doar să şcolarizeze. Cei ca ea au plecat demult, e rândul ei să intre în legendă. În rest, un bun prieten inspector mi-a spus într-o zi: "Am izbutit să învăţ destul de mulţi copii destul de multe lucruri, am putut să-i învăţ pe unii adulţi câte ceva, dar niciodată n-am reuşit să învăţ un profesor nimic". Această butadă nu este o vorbă de duh, este un epitaf.
O să-mi spuneţi că visez la minunăţii medievale, că sunt un paseist, că mă ţin de păşunisme. Eu văd cum se pierd vocaţiile într-o şcoală de tip abataj, în care elevii vin masificaţi gata de spectacol şi tehnologie, pasivi şi dezinteresaţi, sceptici şi lipsiţi de voinţă. Au deja toate defectele adulţilor: absenţa de proiecte pe termen lung, cultul banilor (pe care tot noi îl insuflăm atunci când condiţionăm reforma de un anume procent din PIB), credinţa că scopul scuză mijloacele şi că în numele eficienţei totul este permis, parte de acasă, parte lucrate aici, la şcoală. Putem face exerciţii de reformă la nesfârşit, într-o societate bolnavă nu poţi avea o şcoală sănătoasă decât prin memorii şi cărţi de istorie. Suntem chiar condamnaţi să reformăm ad nauseam, de aici un pic, acolo mai mult, vom face reformă de dragul reformei după modelul cercetării de dragul cercetării, fără ţintă, doar agitaţie sterilă. Undeva, prin creierul nostru reptilian e pitită certitudinea că ne jucăm de-a ceva ce nu ştim dar ne prefacem docţi că stăpânim situaţia, manierismul nu este doar în pictură, maimuţăreala priceperii a invadat toată lumea, cum ar fi putut tocmai şcoala să se sustragă? Eternizarea reformei este modul profesorilor de a continua să trăiască în absenţa unei soluţii.
Soluții?
- Trebuie schimbate complet datele problemei pentru a obţine altceva. Şcoli private, scoase de sub “controlul” structurilor publice, controlate de comunităţi vii, deci de religie, pentru că singurul lucru care poate lega (religare) oamenii este credinţa, nu interesele trecătoare sau conjunctura de moment. O grădină de legume sau un instrument muzical sunt mai educative decât orice lecţie de dirigenţie, oricât de reuşită. Învăţarea unei limbi străine solicită mai mult caracterul decât inteligenţa, suntem cu toţii capabili să învăţăm trei-patru limbi diferite de cea maternă. O oră de sport intens zilnic sau două ore ceva mai relaxate s-ar putea să facă diferenţa între o bătrâneţe lucidă şi utilă sau starea de epavă după trei-patru decenii de viaţă. Un copil închis într-o bibliotecă în care nu există computer sau televizor sfârşeşte prin a descoperi plăcerea lecturii. Realitatea e că ducem o lipsă acută de tabere de dezintoxicare digitală. Lucrurile acestea pot fi făcute, şi chiar se fac în şcoli româneşti aflate de facto în afara sistemului, fără nesfârşite discuţii despre reformă care constituie ocupaţia predilectă a specialiştilor în nimic, de care sunt pline "structurile". Soluţii locale, chiar parohiale, oricum soluţiile globale n-au fost niciodată decât prilejuri de a cheltui sume impresionante fără rost.
Finalul călătoriei. Râul nu mai este râu, apele s-au revărsat unele în altele. Ești în larg și explorezi viața mai departe. Doar cu ceva perspective în plus, la care acum o oră poate nu te-ai fi gândit. Mulțumim, domnule Profesor!
(ianuarie 2017)
