Am regăsit zilele acestea interviul din 2021 solicitat de doamna prof. Carmen Mandache și publicat pe Facebook. L-am recitit ca pe o ”fotografie veche, înrămată”. Îl aduc aici pentru a-mi aminti că pentru fiecare drum este nevoie de un călător... Mulțumesc din nou, doamna Carmen Mandache, pentru scotocire de gânduri.
Prof. Carmen Mandache: Sunteți născută într-o zi de șapte, cifră-simbol a triadei cultural-spiritual-umană: șapte arte, șapte note muzicale, șapte culori ale curcubeului, șapte minuni ale lumii, șapte zile ale Creației Divine, șapte virtuți omenești, șapte vârste ale omului; un simbol al perfecțiunii cu nuanțe de sacralitate. Considerați că acest lucru v-a influențat destinul profesional?
Florentina Toniță: Oricât de ispititoare ar fi această asumare a cifrei 7 ca destin (profesional sau nu), cuvintele dvs. apasă mult peste omul simplu care sunt de când mă știu. Magic sau nu, simbol, sacru sau cifră într-o numerologie cu trimiteri în atât de multe zone ale trăirii, 7 nu (ne) poate influența mai mult decât noi înșine o facem, conștient sau nu. Există acest domeniu, este adevărat, al numerologiei, la fel cum există și la fel de vastul aspect astral despre care, la fel, se spune că ne conduce într-un fel sau altul destinul. Nu putem nega (nici ignora) forța, influența, anumite caracteristici pe care le regăsim/recunoaștem ca punct comun, însă eu cred că viața noastră este mult mai mult de atât.
Da, ne naștem într-o cifră, dar asta nu ne scutește de toate celelalte zile ce îi urmează celei dintâi. ”Viața e pe zile”, auzeam zilele trecute pe cineva spunând. Te naști într-un 7, dar te rostogolești chiar după primul strigăt în echilibrul lui 8, ca apoi să vibrezi în angelicul 9 și, nici bine nu te dezmeticești, că ajungi sub aura sacrului 10... și o iei de la capăt... Suntem, cred, suma zilelor noastre, diferența o fac clipele netrăite, neasumate.
Nu ca o concluzie general valabilă, ci mai degrabă o constatare personală: destinul nu se compune din teorii, nu este scris în stele sau în cifre. Ar fi mult prea simplu și previzibil deopotrivă. Propriile fapte, gânduri, acțiuni, reacțiuni au, însă, puterea de a da sens cifrelor, fie ele sacre, magice sau (im)perfecte.
-”Scriitorii nu sunt foarte generoși” spuneați public nu demult, argumentând că „ne este greu să recunoaștem frumusețea celuilalt, ne este greu să recunoaștem că există oameni mai buni decât noi, fie că bunătatea înseamnă scris, faptă, gând”. Totuși, prin activitatea jurnalistică de promovare a valorilor botoșănene, ați demonstrat contrariul. Sunt în acele articole mai mult decât simple prezentări ale unor Oameni din punct de vedere profesional, sunt portrete creionate cu rafinament și sensibilitate. Un cititor surprindea esența: ”o generoasă risipitoare de lumină”. Vă rugăm să detaliați acest aspect.
-Priviți din afară, scriitorii sunt cei mai egoiști oameni, introvertiți și închiși în ogrăzile lor de cuvinte. Și da, scriitorii adevărați nu se risipesc în gesturi de generozitate, de fapt în nimic ce îi distrage de la actul creației. Și asta pentru că își consumă întreaga energie în actul final al dăruirii, și acesta este opera. Este valabil și pentru muzicieni, și pentru pictori. Atunci când scriitorul îmbracă alte haine (de jurnalist, de pildă), în actul de creație apar sincope, fisuri, zdruncinături de tot soiul. Cuvântul suferă mutații, sensurile se metamorfozează, dar nu mereu în beneficiul literaturii. În foarte rare cazuri jurnalistul mai poate salva scriitorul, în schimb scriitorul, da, pune umărul la truda de zi cu zi a jurnalistului. Și nu vorbim aici despre a scrie ”pe alese”, despre opinii sau editoriale care consfințesc, din start, un statut de scriitor. Ci despre adaosul pe care un articol de presă, cu subiect ancorat în cotidian, îl primește datorită talentului scriitoricesc.
Aș aminti, totuși, și cazul scriitorilor care și-au construit opera chiar pe marginea propriilor experiențe (unele jurnalistice), ca să amintim doar pe Panait Istrate sau pe Knut Hamsun.
Pe de altă parte, scriitorul comportă un alt soi de generozitate atunci când se apleacă asupra operei confraților, cu spirit critic sau nu, în marginea vreunei prietenii sau pur și simplu spre a semnala o carte ce merită să își găsească mai degrabă cititorii. Spațiul cultural botoșănean se bucură (și) de astfel de oameni, care de ani buni scriu despre confrații lor. Însă și aici prețul se plătește și ajungem la ce vorbeam mai sus. Ieșirea din carapacea creației spre a privi către opera altui scriitor înseamnă deconectare de la propriul cuvânt, înseamnă detașare de propriul laborator de creație și calibrarea limbajului pe alte coordonate ale scrisului.
Am scris, la rândul meu, despre personalități din multe domenii, nu doar din cultură. A fost modalitatea pe care eu am ales-o pentru a-mi îmbunătăți propriile percepții despre oameni. Și spun cu mâna pe inimă că am primit de la fiecare om despre care am scris câte o lecție, în sensul bun și fericit al acestui cuvânt.
-Prin tot ce ați făcut și faceți în continuare dovediți că, deși cu rădăcinile în alt pământ moldav, v-ați integrat perfect în sânul Comunității. Simțiți că sunteți Om al Cetății, că vă este recunoscut acest statut?
-Nu am gândit niciodată în acești termeni șederea mea aici, așa cum nici nu văd ca definitiv popasul în acest nord de țară. Nu cred în rădăcini, ci în tulpini și frunze. O rădăcină care se încăpățânează să rămână într-un pământ, deși nu înflorește și nu rodește, nu este decât o biată consumatoare de energie. Iar în timp resursele ei se vor micșora până la dispariția totală. În schimb, dacă prin floare, frunză, umbră, adiere reușești să fii ”adaos lumii”, atunci se construiește și Rostul. Nu știu dacă mi-am găsit Rostul sau dacă mai am încă de parcurs drumuri și căutări. Om al Cetății nu este un statut, ci o imensă responsabilitate. Recunoașterea, din acest punct de vedere, este ceva mult prea relativ și mult prea efemer pentru a fi transformată în scop final. Dar, atunci când se întâmplă, nu pot să nu recunosc bucuria.
-Sunteți cu precădere un jurnalist cultural. Stilul florentin, ușor recognoscibil se regăsește în toate cele șapte arte. În afara literaturii, care ar fi domeniul despre care preferați să scrieți?
-Mă emoționează oamenii. Oameni din viața reală sau personaje în ficțiuni teatrale, picturale etc. Am manifestat întotdeauna o curiozitate nestăpânită în fața unui om, oricât de simplu sau de complex ar fi acesta. De aceea, în munca de jurnalist, mi se întâmplă deseori să urmăresc și să extrag – prin obiectivul aparatului de fotografiat – detalii care mă fascinează. Mâna unui pianist mi se pare uriașă nu doar când aleargă pe clape, ci și când încremenește pe genunchi, în timp ce orchestra continuă lucrarea. Privirea unui violonist pe partitură, concentrarea maximă a ochiului, în contrast cu degetele care furnică arcușul într-o uluitoare mișcare, dar și râsul/plânsul actorului care își împrumută astfel corpul unui personaj pe scenă.
Am plâns deseori după ce am cunoscut oameni simpli cu povești uluitoare de viață. Însă întotdeauna, oricât de ispititoare ar fi fost literatura, mi-am păstrat eroul în interiorul poveștii. Nu am creat personaje de dragul extraordinarului. Jurnalismul, spre deosebire de literatură, are limite pe care este bine să le respecți, altfel se va întoarce împotriva ta.
-Ați avut contact cu personalități din domenii diverse, de vârste diferite, trăitori pe meleaguri românești sau în străinătate. Ați putea să ne dezvăluiți ce nume se află în agenda dumneavoastră de lucru?
-Agenda de lucru a unui jurnalist este dinamică și, de multe ori, cu multe ”liste de așteptare”. De aceea, de cele mai multe ori, numele se dezvăluie odată cu publicarea în ziar, atunci când textul a devenit deja certitudine. Plus surpriza, câmpul de așteptare pe care îl creezi pentru cititor, aspecte deloc de neglijat în munca unui jurnalist.
-Un pas înapoi în timp... cu cine v-ar fi plăcut să împărtășiți impresii, idei și mai ales de ce?
-Cu unii dintre oamenii cu care am realizat interviuri, dar pe care nu am reușit să îi văd niciodată față în față. În general oameni de peste graniță. Îmi vine în minte aici povestea unui psihanalist născut în Botoșani, care trăiește la Geneva, a cărui poveste m-a fascinat. De ce? Pentru că rămăsese prea mult ”material” în afara interviului, se născuseră prea multe curiozități, pe care interviul nu avea cum să le cuprindă. Îmi imaginez, de asemenea, o întâlnire pe îndelete cu domnul Mircea Carp (de la Munchen), fostul director de la Europa Liberă, cu care am realizat câteva interviuri. Mă fascinează personalitatea dumnealui, incredibila memorie la cei 98 de ani, vocea încă atât de specială pe care am auzit-o la telefon…
-Pentru că tot ne-am întors în istorie, să privim o clipă în cea personală amintindu-vă de un moment deosebit de acum douăzeci de ani, care ar fi putut să vă schimbe destinul spre o altă artă. Rememorați, vă rog, acel moment!
-Acum 20 de ani, chiar mai mulți… Desenam, dar nu susținut și nu foarte serios. În schimb începusem să încropesc poezii, dintr-un fel de curiozitate. Recitasem ani la rând, mai întâi pentru prieteni, apoi în festivaluri de poezie sau întruniri studențești, într-un târziu și la radio. Trăiam ritmul poeziei, îi adulmecam emoția, dar nu îndrăzneam să o și scriu. Până într-o când mi-am spus: oare sunt în stare? Și am scris. Vreo 10 poezii. Le-am trimis la un concurs național și am primit validarea: premiul unei reviste din Iași. Semnasem cu pseudonim. Am fost neîncrezătoare și anul următor am trimis din nou, de data aceasta cu numele meu. Din nou, premiul altei reviste literare. Am mai testat încă o dată, la un alt concurs. Am obținut Marele Premiu și… nu am mai avut scăpare. Însă nu scrisesem mai mult de 10-20 de poeme, bunicele la vremea aceea, astăzi probabil mediocre. Dar atunci a venit în fața mea un om care mi-a spus: ”Trimite un manuscris pentru debut în volum”. Și mi-a fost rușine să îi spun că eu nu scrisesem la viața mea mai mult de 10-20 de poezii, cu care câștigasem deja trei premii. De rușine, am început să scriu destul cât să adun un manuscris. Omul acela, Aurel Podaru din Beclean, mi-a rămas prieten și îl prețuiesc și astăzi la fel ca atunci. Am reușit să scriu poeme pentru un manuscris. Premiul pentru debut în volum a venit și el. Cartea a fost publicată (”Lacrimi de nisip”, a obținut apoi și Premiul pentru Cea mai bună carte de poezie, debut, a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău). Și recunosc și azi, cu mâna pe inimă: dacă nu munceam la acel manuscris (repet, mi-a fost rușine să recunosc în fața prietenului scriitor că nu am destule poeme pentru un volum), nu cred că ar fi existat nici acea primă carte, nici cele ce i-au urmat. Poate că aș fi desenat, cine știe…
-Ați fost, în urmă cu câțiva ani, vocea comunității (rubrica opinii) semnalând cu tact și diplomație aspecte din comunitate care necesitau o rezolvare rapidă. Care a fost reacția celor vizați și dacă ați simțit o îmbunătățire/rezolvare a celor semnalate?
-Mi se pare pre(ten)țios spus ”vocea comunității”, nu mi-aș acorda atâta importanță. Am semnalat, este adevărat, mai multe aspecte ale comunității. Uneori am fost luată în seamă, alteori nu. Dar au fost de-a lungul timpului și satisfacții, de pildă situația Caselor Antipa, o campanie derulată în ziarul Botoșăneanul, problema fiind extinsă, în urma articolelor de presă, până la instituțiile naționale de protejare a patrimoniului. Însă mai important, în astfel de situații, decât a avea o reacție este sentimentul că ți-ai împlinit menirea de jurnalist. Și nu e puțin lucru!
-Există prietenii de/în breaslă, sau doar colaborări profesionale, uneori neprofesioniste?
-Există respect. Prieteniile în breaslă țin mai mult de partea personală decât de cea profesională. Dar, mai mult decât în prietenie, eu cred în echipă. Dacă te simți motivat, apreciat, protejat și sprijinit, atunci în mod clar faci parte dintr-o echipă. Și spun cu mâna pe inimă că de asta am parte în prezent. Mă bucur în fiecare zi de oameni (colegi) buni, pentru care profesia înseamnă responsabilitate față de cititor, dar și față de ei înșiși. Timpul petrecut cu ei este de calitate și asta este cel mai important. Oana, Gabi și Sergiu sunt oamenii care au intrat la timp în viața mea și le mulțumesc și aici.
-Cei care vă citesc și vă caută articolele știu că în spatele lor este o muncă asiduă de documentare, uneori în luptă cu timpul, ce primește apoi amprenta stilului florentin. Ce simțiți și la ce vă gândiți când vizualizările aferente unui articol la care ați muncit mult nu sunt pe măsura așteptărilor?
-În cei 16 ani de presă am învățat să nu am așteptări. Și am mai învățat ceva: că dacă și pentru un singur cititor munca mea contează, atunci mi-am împlinit menirea. Discuția pe care întrebarea dvs. o provoacă este, din păcate, una cu dureri și de o parte și de alta. Cititorii nemulțumiți de unele aspecte ale presei (de obicei acele materiale aducătoare de trafic) nu (mai) au reacții la fel de vizibile la materialele atent sau îndelung documentate, reacții care, vă asigur, înseamnă foarte mult pentru autor. Nu judecați prea aspru presa, din acest punct de vedere. Eu am învățat că, mai important decât un intelectual care se ”împiedică” de un subiect de cancan, este un cititor care, în căutare de cancan, s-ar putea să se oprească – azi un minut, mâine două, poimâine și mai mult – asupra unei povești frumoase, asupra unui geniu despre care am scris. Și într-o zi acel cititor va intra anume pe ziarul nostru pentru a căuta oameni frumoși, cărți sau filme…
Munca de documentare spune multe despre autor. Și apoi despre cititor. Modul în care scrii, în care formulezi fraza, modul de abordare, în ultimă instanță stilul care, da, poate deveni recognoscibil, toate acestea dau măsura respectului față de sine și față de cel care va citi.
Traficul poate fi un element definitoriu, dar poate fi și un depozit cu valoare de tezaur. Nu de puține ori se întâmplă ca un subiect care astăzi adună 1.000 de vizualizări peste o săptămână să contabilizeze 10-20.000 de cititori. Asta înseamnă că subiectul este ”viu” și stârnește interes fără explozii pe rețele sau tam-tam mediatic.
-Lumea evoluează într-un ritm amețitor. Cum vedeți presa în următorul deceniu? (Cu referire la subiecte, format, distribuție, rol, impact).
-Pe de o parte, presa va trebui să facă față ”ritmului amețitor” cu care se produce schimbarea în societate și, mai ales, dezvoltarea accelerată a tehnologiei. Am avut privilegiul (da, îl consider astăzi un privilegiu) de a lucra și în presa scrisă. Cu muncă de teren până la o anumită oră, apoi munca de redactare, preluarea materialelor, editare, corectare, cap-limpede, tehnoredactare și stat până spre miezul nopții în redacție, când ziarul pleca spre tipar. Număram caractere, cream pagini, ordonam, încadram… Spun asta pentru că am fost, în cadrul acelui ziar, de la cap limpede până la secretar general de redacție și redactor-șef. O muncă așezată, de care uneori mi se face dor. Însă în vremurile de astăzi munca aceasta este presărată și de multe zădărnicii, mai ales atunci când articolul scris ieri și apărut în ediția tipărită de astăzi nu mai este de actualitate, pentru că de ieri până astăzi situația s-a modificat radical. Apoi, astăzi funcționează așa-zisa ”presă de internet”, informații din păcate nu întotdeauna verificate, nu mereu asumate. Dar asta este altă poveste.
Presa de peste un deceniu va fi, cred eu, împărțită mult mai clar, în funcție de specificul și de nișa în care ziarul se situează. Diferența o vor face calitatea umană și disponibilitatea redacției de a rămâne în slujba cititorilor. Însă eu sper și în revenirea ziarului tipărit, care să păstreze ”negru pe alb” un anumit fel de materiale.
-Se pare că vă regăsiți foarte bine în presă, cititorii remarcându-vă „dedicarea cu care slujiți cititorii”, „efortul de a menține acuratețea, verticalitatea, neimplicarea politică”, „tăria” în „menirea dreaptă a cuvântului”, „verticalitatea și forța unui om deosebit și rar în vremurile noastre tulburi”, „cea care scrie cel mai frumos despre durere”. Prin urmare mai e loc de literatură în preocupările dvs? Au trecut opt ani de la ultima apariție editorială; putem considera că presa a câștigat scriitorul care a ales „starea sufletească”( de care amintea autorul Cuvintelor potrivite) renunțând/amânând „istoria sufletului”(cum definea scriitorul american Barry Hannah literatura)?
-Deocamdată, jurnalismul este în primul rând un loc de muncă onest, care presupune un simț veșnic în alertă, o atitudine corectă față de oameni și de întâmplări. Este un consum zilnic, la foc continuu. Literatura este parte din poveste, nu ceva care ”își face loc”, ci mai degrabă ceva fără de care nu se poate. În sertarul meu se află cel puțin două cărți care vor ieși la lumină atunci când se va împlini vremea. Dacă se va împlini…
Îmi este dor de liniștea scrisului de mână. Sunt nopți în care îmi dă târcoale o poveste, în care simt cum crește în mine un personaj. Sunt momentele în care înșir rapid cuvinte pe caiete, dar popasul este mic pentru că o noapte nedormită înseamnă de cele mai multe ori pericolul de a greși a doua zi, la muncă, din lipsa concentrării.
Dar ”istoria sufletului” se va scrie, îi va veni vremea, sunt sigură.
(7 octombrie 2021)
