"Dușmanii poporului" din școlile botoșănene. "O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

Vara anului 1948, anii ocupației comuniste. Elevul de 18 ani a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului. Avocatul din oficiu, un tânăr comunist, şi-a cerut iertare că trebuie să vină în faţa înaltelor feţe judecătoreşti cu asemenea cazuri care atentează, striga avocatul comunist, la demnitatea poporului şi spulberă nemilos speranţa de propăşire a neamului românesc. Însă tinerii aceştia merită o şansă, strigă deodată avocatul, schimbând pledoaria. "Aceste elemente, aceşti tineri corupţi de falsele idealuri capitaliste, în loc să contribuie la reconstruirea ţării, uneltesc împotriva binefăcătorilor neamului! S-au opus noilor planuri măreţe de educare şi de purificare a societăţii! Dar, domnule judecător" - şi glasul avocatului căpăta inflexiuni neaşteptate - "tinereţea lor, elanul şi îndrăzneala cu care au acţionat nu sunt decât semne că pot deveni oameni noi ai socialismului! Vă rog deci, domnule judecător, acordaţi-le şansa de a se transforma! Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare! Bandiţii aceştia tineri vor deveni poporul pe care ţara se va baza în următorii 50 de ani!" 
Discursul înflăcărat al avocatului este întrerupt de ropote de aplauze. Procesul a durat până în toamna anului următor. O dată la câteva luni erau îngrămădiţi în dube şi purtaţi pe holurile tribunalelor, un ritual care continua cu lungile discursuri din sala de judecată. Mereu aceiaşi judecători ale căror feţe se ascundeau după teancuri de dosare. Zeci, sute de dovezi care incriminau şi pe baza cărora, apoi, erau condamnaţi pentru înaltă trădare, conspiratie împotriva statului sau favorizarea infractorului. "Banditul a desconsiderat principiile sănătoase ale omului nou pe care orânduirea socialistă se străduieşte să le impună, pentru crearea unei etici conforme cu o societate multilaterală şi dezvoltată totodată. Banditul se face vinovat de a fi sustras din biblioteca şcolii cărţi compromise, care încurajează şi perpetuează atitudini duşmănoase faţă de poporul salvator şi prieten. Cărţi ale unor autori dovediţi periculoşi prin scrierile lor politice, de seama lui Eminescu sau Blaga, şi care erau destinate arderii, au fost sustrase şi ascunse sub scările de serviciu ale liceului, pentru ca apoi să fie folosite spre a distruge idealurile noii ordini şi morale socialiste".
Pentru modul în care a acţionat - ascundea cărţile sub haine şi le transporta, una câte una, până sub scările de serviciu de la demisolul liceului, scări foarte rar folosite şi curăţate o dată la câteva luni - elevul a fost găsit vinovat de conspiraţie împotriva statului. Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu i-au asigurat o condamnare pentru înaltă trădare. Şi pentru că un martor apărut din senin a declarat la proces că banditul-elev a fost auzit în numeroase rânduri recitând poezii de Lucian Blaga, instanţa a dovedit vigilenţă maximă şi a adăugat la dosar încă o vină: favorizarea infractorului. A primit 12 ani de puşcărie. În toamna lui 49 au fost duşi toţi la Jilava şi de acolo la Piteşti. 

"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

"Comuniștii sunt de calitate umană mediocră", spune preotul Gheorghe Ursachi, fratele poetului Mihai Ursachi. Amândoi frații, foști elevi al Liceului Laurian din Botoșani.
Capacitățile excepționale ale lui Mihai Ursachi au făcut ca viitorul poet să termine liceul la 16 ani, vârstă la care a și devenit student al Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Facultatea de Filosofie. Fratele său, preotul Gheorghe Ursachi, de zeci de ani trăitor în Elveția, își amintește de anii în care comuniștii făceau legea, în care profesorii își turnau propriii elevi, ani în care elevii erau scoși din clase, bătuți, anchetați, amenințați. "Am fost și eu exmatriculat. Eram în clasă, a venit cineva și mi-a spus: Ursachi, ia-ți traista și ieși. Am mers la Miliție. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, mi-au spus. Eu nu știu nimic, am răspuns, dar au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic, cu un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios. Au scos de acolo unul, mi l-au arătat și mi-au spus: Cu unul din acesta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din familia voastră, așa mi-au spus".
Peste trei ani, când fratele cel mare – după trei ani de facultate – a fost prins în timp ce încerca să treacă Dunărea înot în căutarea libertății, securiștii au venit din nou acasă la părinți, la Botoșani.
"Au venit doi tipi într-o dimineață. Făceau ancheta după condamnare. M-au întrebat de casă, dacă este a părinților, dacă fratele Mihai a contribuit la cumpărarea ei. Vedeți, le-am spus, suntem oameni normali, fără avere. Dar obiecte, au rămas de la el? Da, le-am zis, a rămas un palton. Unde e, vrem să-l vedem, au sărit imediat! Veniți! I-am dus și le-am arătat paltonul: era în cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței judecătorești prin care fratele meu era condamnat cu confiscarea bunurilor. Numai că au renunțat, nu au mai confiscat paltonul din cușcă!", spune părintele și un râs șotios îi inundă privirea.
Anii 50 și anii 60 au fost anii cei mai negri ai comunismului. Ani în care ideologia de partid devenise Biblia omului nou. O ideologie care masacra valorile, tradițiile, dar și sufletele tinerilor.

Demascarea dușmanilor poporului!

Adolescenți de abia 16-17 ani erau târâți prin anchete, amenințați, bătuți. Părintele Gheorghe Ursachi și-i amintește pe Dorin Glăvan, pe colegul Silion, pe alții cărora nici nu a apucat să le memoreze numele. "Dorin Glăvan și Silion erau cu un an înaintea mea. Cineva, chiar din cartierul nostru, spre Sf. Nicolae, a fost luat la fel, i-au dat drumul și la vreo lună-o lună și jumătate a murit".
Ochii părintelui se afundă într-un trecut greu. Liniile feței se rigidizează brusc, într-o încordare care strânge între pleoape lacrimi ce se preling apoi parcă înapoia timpului.
"Au adunat toate clasele în aula liceului. Director era un profesor de geografie de mâna a șaptea. L-au adus pe Silion sau Glăvan, nu mai țin minte bine, unul dintre ei. Voia să ne arate cum arată un dușman al poporului! Dușman al realizării socialismului. Avea 16-17 ani. Era tumefiat, umflat la față din cauza bătăilor. Era înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, cam la două-trei săptămâni după ce îi luaseră", mărturisește părintele.
Mulți dintre profesori se vânduseră noilor stăpâni. Sau, mai degrabă, comuniștii aveau grijă să aducă la catedră oameni mediocri, fără pregătire, dar fideli și bine instruiți. "Eram în clasa a X-a, la ora de geografie. Era domnișoara Balan. Și unul dintre noi, din clasă, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Profesoara a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, pe elev l-au chemat jos, la cancelarie, și a și dispărut. Tovarășa era membră de partid și informatoare, probabil și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului".

Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte?

Dorin Glăvan avea 16 ani și opt luni când a fost arestat, ca elev al Liceului Laurian, pe 24 octombrie 1958. A fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.
Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte? Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale. Sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe cand chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, găsite într-o pianină. Un an mai târziu a fost anchetat și tatăl său, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost gasită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi. Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odata cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținutilor politici, ce avea să vină în 1964.

Sentința pionierilor: Moarte lor! Moarte lor!

În vreme ce dubele Securității se umpleau cu dușmani ai poporului, în timp ce beciurile milițiilor răsunau de urletele copiilor care nu înțelegeau de ce nu au voie să rostească nume la auzul cărora bunicii lor se închinau, în altă Românie, cea comunistă, propaganda făurea noul om al orânduirii socialiste. Pionieri, steaguri, urale, scandări și cântece. Sub pământ, în chinuri cumplite, erau anihilați dușmanii poporului.
O scenă cutremurătoare vine de peste timp, descrisă tot de către părintele Gheorghe Ursache. Fratele Mihai fusese condamnat, în 1961, la 4 ani de temniță grea (a efectuat trei ani în Jilava-Fortul 13 și la Craiova).
"Îmi spunea fratele meu că, la Jilava, deținuții din două-trei celule au făcut greva foamei. Mesajul lor era: preferăm să murim decât să continuăm astfel. Eu spun cum mi-a spus el, așa vă povestesc. Au adus două autobuze de pionieri din București, i-au debarcat la intrarea în închisoare, i-au pus să strige: Moarte lor! Moarte lor! Iar la celulele unde se aflau cei care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți. În timp ce, afară, pionierii strigau: Moarte lor! Asta era voința poporului, spuneau ei! Cumplit", și vorba părintelui Gheorghe Ursache apasă ca și cum de acolo, din trecut, mai răzbat amenințătoare capete ale hidrei comuniste.
Comunismul a distrus tot. A distrus țărănimea, a distrus orașul și satul. A distrus suflete și a transformat conștiințe.
"Și acum se văd consecințele. Eu cred că încă au să mai treacă două-trei generații până să se vorbească despre comunism cu adevărat la timpul trecut. Încă are consecințe, încă are prezențe printre noi".
În urma mea, un om își poartă mai departe istoria. A sa, a familiei sale. A timpului pe care l-a străbătut. Și pe care noi, cei de astăzi, îl uităm sau ne prefacem că nu a existat. 

Anchetă după 32 de ani: Trupul lui Mugur va fi scos din groapă!

La mai bine de două decenii de la arestarea elevilor din Liceul Laurian, un alt adolescent din Botoșani punea pe jar regimul comunist. În toamna anului 1981, o mână curajoasă picta zidurile din oraş cu inscripţii care îndemnau cetăţenii să îşi caute libertatea. Un gest de un curaj nebun, care a fost aspru pedepsit de Securitate.   
Mugur Călinescu avea 16 ani, iar comunismul construia o lume nouă cu viaţa şi sângele tinerilor care aveau curajul să strige pentru libertate. Securitatea își schimbase metodele, devenise mai perfidă și mai cruntă decât în anii 50-60. Mugur Călinescu a murit de leucemie, după zeci de anchete, hărţuieli ale securiştilor şi durerea de a se vedea, la vârsta adolescenţei, părăsit de cei pentru care luptase până la ultima fărâmă de viaţă.
Născut pe 28 mai 1965, Botoșani, s-a stins pe 13 februarie 1985. Era elev în clasa a XI-a la Liceul "A.T. Laurian" când a fost arestat pentru că, după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu, scrisese pe clădirile din Botoşani lozinci anticomuniste ("Vrem sindicate libere", "Vrem libertatea cuvântului", "Jos Ceauşescu"). A fost îndelung anchetat de Securitate şi, se pare, iradiat.
Revolta adolescentului care a sfidat cu un curaj nebun teroarea fostei Securităţi n-a rămas fără urmări. Timp de mai multe săptămâni, organele locale ale Ministerului de Interne, susţinute şi de Miliţia şi Securitatea din judeţul vecin (Suceava), au declanşat operaţiunea "Panoul", răscolind Botoşaniul în căutarea "teroristului" care "atentase" la valorile regimului comunist. După o lună de zile de la demararea acţiunii de prindere a făptaşului, Mugurel Călinescu este arestat în timp ce scria un mesaj pe un panou, de către o patrulă compusă dintr-un miliţian şi un securist.
Au urmat sute de ore de anchetă la Securitatea din localitate, deschiderea unui dosar de urmărire informativă – DUI, sub numele de cod "Elevul", şedinţe de prelucrare la şcoală, ameninţări cu exmatricularea şi şcoala de corecţie.
La doi ani de la debutul anchetei, în noiembrie 1983, adolescentul rebel al Botoşaniului este diagnosticat cu leucemie iar după alti doi, la data de 13 februarie 1985, moare într-un spital din Iaşi. Martorii vremii aveau să acuze după 1990 că Mugurel Călinescu ar fi fost iradiat în timpul anchetelor cu o substanţă pe care securiştii i-o puneau de fiecare dată în ceaşca de cafea pe care era obligat s-o bea".
La 32 de la moartea lui Mugur Călinescu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a obţinut acceptul tatălui lui Mugur Călinescu pentru deshumarea trupului luptătorului anti-comunist şi studierea osemintelor, pentru identificarea cauzelor care au dus la îmbolnăvirea acestuia de leucemie, reprezentanţii Institutului şi ai Parchetului Militar urmând să sosească în curând la Botoşani pentru deshumare.

"Ne conduce un idiot!"

Pentru elevii zilelor noastre, ceea ce se petrecea în anii comunismului este greu de crezut. Și nici nu poți explica unui adolescent de 15-16 ani cum poți face pușcărie pentru că ai îndrăznit să scoți din soba clasei o carte de Eminescu pe care profesorul îndocrinat primise ordin să o ardă. Cum să înțeleagă astăzi un elev de 17 ani că în anii 60-70 securiștii torturau copii în pușcării sau în anchete care coborau mult sub limitele umanului?
Dar nu doar elevii au fost eroi. Mai existau și profesori care, fără să atragă prea mult atenția, rosteau adevăruri chiar din fața catedrei. Poeta Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002) a lăsat mărturii cutremurătoare, scrise cu o impresionantă fidelitate și o luciditate dureroasă despre viața de liceu în anii 80, în Botoșani. La Liceul Pedagogic.
"Dirigu’ ne povestea arătând cu o falangă tremurândă pe hartă. Pactul Ribbentrop-Molotov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Canalul. Dubele negre. Îl ascultam înlemniți. Avusese domiciliu forțat la un depozit de muniții din Vrancea. Făcea pe-a contabilul. Făcuse Facultatea de Litere și Filozofie, dar știa să contabilicească, până și-a stricat ochii. Scria și-i înjura pe bolșevici".
"Gabi (colegă de clasa, nota red.) vorbea ore în șir cu dirigu’. Despre ce?, o-ntrebam. Că doar nu despre fondul patriotic, pe care nici una din noi nu-l dădea, din penibile motive pecuniare. Vorbeau despre bolșevici. Ura de bolșevici a dirigului prindea rod în noi. Gabi îl iubea pe Aron Cotruș, poetul care nu era în programa școlară. Ea chiulea de la ore ca să citească la Biblioteca Județeană Opera lui Ceaușescu. Toți ne pregăteam pentru bac și ea căuta în "monumentala operă" o idee, un semn de gândire. Gabi avea degete lungi de sculptoriță (și pictoriță), cu unghii care miroseau tot timpul a căpșuni. Se așeza lângă mine în bancă și zicea: "Degeaba, n-am găsit nimic. Ne conduce un idiot." Ora de EMSUR (Educație materialist științifică și umanist revoluționară) devenise "fereastra" elevilor, de când profesoara terminase de vorbit despre Buddha și-o dăduse pe marxism. În orele acelea Gabi îmi arăta frazele sforăitoare pe care le copiase din Operă".
"Dirigu’ nu pricepea ce-i tot dă Ceaușescu cu "omul nou" în polologhiile lui. El voia să nu ne mănânce câinii din traistă. În anii  ’80 de la el am învățat libertatea. După ce-i înjura zdravăn pe toți: B.O.B.-ul (Biroul Organizației de Bază), O.J.B.-ul (Organizația Javrelor Bătrâne!) și C.C.-ul, căutând microfoane pe sub catedră, încheia spunând că speră ca-ntr-o zi turnătorul să vină la el la închisoare “c-un codru de pâine și o cănuță de apă”. Dar dintre noi nu cred să-l fi turnat careva. Era singurul profesor care spunea "Hristos a Înviat!" după vacanța de Paști în semn de salut. Iar noi răspundeam zdravăn: "Cu adevărat a Înviat!", să se audă și la "tovarășa". Noi eram generația Epocii de Aur, o generație de optimiști neînfrânți. Râdeam de pionierie, de U.T.C., de toate. Bianca își punea fața de masă în cap și spunea că e Yasser Arrafat. Cerea să i se dea onorul la venire, ca lui Ceaușescu garda pe aeroport. Și noi strigam: "Hă hăiți hohaș hohandant huhem!". Într-o zi ne-a prins "tovarășa" și ne-a scăzut nota la purtare la toată clasa. Eram viitori pedagogi și se temea că "omul nou" nu se va mai naște cu asemenea mentori ca noi. Noi ziceam că de ce-i democrația socialistă, dacă n-o aplicăm?".

Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă? În bănci ori la catedră, prin atitudine sau răspicat, s-au predat lecții despre demnitate. Unii au plătit cu viața. Alții au supraviețuit, dar nimeni nu le mai cere mărturie în veac. Nu vrem să aflăm pentru că nu mai avem exercițiul recunoștinței, al respectului? Nu vrem să mai știm pentru că am devenit individualități și nu mai simțim durerea întregului? Sau poate pentru că am afla și despre cei care au fost parte a terorii, care nu s-au opus, ba chiar au devenit colaboratori plătiți ai regimului comunist?

Este timpul ca școala românească să recunoască sacrificiile acestor elevi. Este timpul ca reprezentanții școlii - prin Minister și organisme naționale - să își ceară iertare în numele profesorilor care și-au trădat elevii și i-au trimis în grele pușcării. În numele elevilor care și-au ”băgat” profesorii în dube. Sunt gesturi mult prea mici pe lângă atâta suferință, dar nu vor fi în zadar!

Să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri. Și să adunăm mărturii cât încă mai avem supraviețuitori!