FOTOGRAFIILE MELE in 2009

Din nimic, Doamne...

Poti sa stai cu fata la mine, dar nu vei sti care imi este numele decat daca vom rosti impreuna rugaciunea de seara. Ai putea sa te asezi in spatele meu, dar nu-mi vei simti genunchiul dimineata, cand voi cobori odata cu soarele.
Acum ma privesti uimit. Daca ma intrebi, as spune ca te vreau in sufletul meu, sa imi fii aproape si departe, gol si plin, umblet si popas. Mi-ai mai fost toate astea demult, cand naluceai frenetic prin fereastra.
Nu totul e lumesc, ingere! Te voi invata cu ne-lumea, iti voi povesti despre tresariri si spaime, despre cum mor oamenii din nimic.
Doamne, cum mai mor oamenii din nimic!
Doamne, de ce mor oamenii din nimic?
Doamne, Iti mor oamenii din nimic!!!
Din nimic... Doamne... Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi, pacatosii...

Se cauta 5 autori de literatura pentru copii!

Editura Benefica anunta lansarea concursului national "Cautam 5 autori talentati de literatura pentru copii". Acesta consta in realizarea de texte pentru copii in versuri sau proza si alegerea celor mai bune 5 manuscrise trimise de participantii care vor avea sansa de a fi publicati.

Intreaga investitie in tipar, promovare, distributie, design este suportata integral de editura. Fiecare autor din cei 5 castigatori va incheia un contract pe o perioada de 7 ani cu editura si va beneficia de drepturi de autor de pe urma vanzarilor manuscrisului publicat.

Cei interesati sa participe cu creatii originale in versuri sau proza se pot inscrie pana pe 25 decembrie 2009, urmand sa predea manuscrisul pana pe 25 februarie 2010. Mai multe detalii pe: www.editurabenefica.ro.

IOANID ROMANESCU: Trăiască poezia şi marii visători!

Al dracului am fost, cu patimă în toate
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic-şi nu e bine-
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale-parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte-o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde-aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare-
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar trălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători!


Ionid Romanescu (1937-1996) a trăit și a scris la Iași, recunoscut ca poet damnat, marele însingurat, apostol al idealurilor romantice, poet al uriașilor, „paznicul lumii la recolta postumă”. A debutat editorial cu volumul Singurătatea în doi, în 1966, în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură.

Alte volume publicate în timpul vieții: Presiunea luminii (1968), Aberații cromatice (1969), Poeme (1971), Favoare (1972), Baia de nori (1973), Poet al uriașilor (1973), Lavă (1974), Paradisul (1975), Energia visului (1977), Trandafirul sălbatic (1978), Accente (1981), Magie (1982), Demonul (1982), Flamingo (1984), Orpheus (1986), Zamolxis (1988), Școala de poezie (1989), Morena (1990), Dilatarea timpului (1990), Urania (1992), Noul Adam (1994). (culturalis.wordpress)

Un drum la Parintele Iustin Parvu

E tot mai batran, mai imputinat la trup si mai luminos. Ii ating umarul si la fiecare cateva secunde imi reprim gestul de a-l imbratisa. Ajunge chiar sa ma obsedeze gandul ca as putea sa il cuprind in brate inainte de a mai constientiza gestul si imi petrec minute bune pandindu-mi pur si simplu mainile, pregatita sa le opresc la timp. Ma aplec si ii spun Parintelui ca au venit actorii. I se lumineaza fata si priveste in sus. Actorii ingenuncheaza cuminti in fata lui. Raman mai in spate, chiar langa umarul Parintelui. Ma luminez toata de albul care ma inunda pana adanc in suflet si ascult susurul de vorbe. Privesc in jur. Camera e plina de carti, medicamente, tot felul de lucruri adunate sau pur si simplu aduse de pelerini. Citesc titlurile care napustesc de peste tot: de la carti religioase la istorie si poezie. Multe daruri, unele nedesfacute inca, mai mari si mai micute. Peste toate troneaza o frumusete de pisica, pe care o zarim chiar cum intram in camera.
Am intrat la Parintele Iustin la minute bune dupa prietenii mei. Pur si simplu, dupa ce am asteptat doua ore la usa, am decis sa urc sus, la bucatarie, si sa ma bucur ca ma aflu in acel loc, fara sa imi doresc nimic altceva. Constient, renunt la gandul de a mai intra in chilia Parintelui. Imi adun gandurile si hotarasc sa ajut la sarmalute. In bucatarie e forfota mare, se pregateste masa pentru duminica. Sunt asteptati zeci de pelerini si treaba e multa si departe de a se sfarsi pana spre dimineata. Vreau sa ma spal pe maini si rog un calugar sa ma ajute.
-Haideti aici, ca va torn eu, si ia o cana din care apuca sa imi toarne apa in palme. Va torn eu, dar nu la Securitate!, incepe a glumi si veselia lui ma relaxeaza brusc.
Miscarile incete ale celorlalti, vorbaria calma, frateasca, atmosfera fireasca imi fac bine. Aflu ca grupul meu a intrat la Parinte. Plec in chilie. Acolo realizez ca mi-am lasat haina in bucatarie. Nu am, asadar, nici telefon, ca sa fac fotografii, dar nici acatistul pe care il scrisesem in urma cu doua ore. Nimic nu se intampla fara voia Domnului, imi spun, si ma bucur de starea care ma cuprinde. E multa bucurie, iar fata Parintelui pur si simplu te absoarbe, te face una cu lumina.
Parintele ne roaga sa luam fructele pe care i le-am adus in dar, dar si cele pe care le mai aveam, precum si alte 3 ladite, si sa le ducem mai la vale, la centrul pentru copii al Manastirii.
Jumatate de ora mai tarziu poposim in curtea centrului si cautam indrumare. Bat la o usa unde vad lumina. E o sala de mese. In prag un parinte si dincolo de alta usa, in bucatarie, probabil, mai multe maici. Doamne ajuta, spun, si parintele din prag se intoarce: Bucurie!, ma saluta el si chiar ma bucura vederea lui. Il ascultasem in urma cu cateva luni in orasul meu, conferentiase in legatura cu cipurile. Nu aici trebuie sa lasati fructele, imi spune, si merge cu mine afara. Uite colo, mai sus, unde iese fum din horn. Nu mai am rabdare si il intreb: Ati fost la noi acum cateva luni? Da, sint Parintele Ioan. Bucurie, spune, si se porneste in alta directie. La timp, pentru ca de data asta nu mai aveam de gand sa imi tin sufletul acasa. L-as fi imbratisat. Poate ca am si facut-o, dupa lumina care ii imblanzea chipul.
Am lasat fructele la copii si probabil ca, pe langa fructe, le-am lasat tone de fericire.
M-am intors acasa. Stiu ca mi-e dor de Parinte, de mine si de sufletul meu inundat de pace. Bucurie, imi spun singura. Stiu ca, daca intind bratele, il imbratisez pe Parintele Iustin. Stiu ca imi doresc sa imbratisez oameni fata de care niciodata nu am facut acest gest si mi-e teama de reactia lor. Mi-e ciuda ca ma preocupa reactia lor. Bucurie!

TACERE

Se face seara, e frig si taci. Taaaaaaaciiiiii. Cararea s-a serpuit in tacerea ta, ca un Kundalini din alte vieti.
Salbatic suflet de duminica, nu mai simti magia, pentru ca intre timp te-ai nascut...

ANNA AHMATOVA - Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi...
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfarşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

1911

Aproapele-meu-fiinta-sociala

Cel mai tare doare aproapele tau care devine, in timp, aproapele altuia...

Nu mai stim cine sintem pentru ca, deodata, devenim altii? Cine decide cind si cum ne directionam sentimentele, starile, urile, suspinul?

De ce tu, om-aproapele-meu, te dezici de mine fara sa ma vezi? Dincolo de strigat exista totdeauna durere, dar exista si incrincenare, exista vremelnica indirjire.

Ce va ramine cand pustiul va re-de-veni?

Nu mai sintem oameni pentru ca devenim fiinte sociale? Probabil ca aproapele meu nu mi-a stat niciodata in fata, ci doar paralel cu mine. Doar asa drumul se desparte iremediabil, mai devreme sau mai tirziu. E bine si mai devreme si mai tirziu!

Durere este, dar ma bucur ca, chiar asa fiind, imi iubesc aproapele. Acela care a devenit acum aproapele altuia si nu ma mai recunoaste.

Astept pustiul-ce-va-sa-vina. AMIN!

Monahul Bucuriei a plecat la Domnul!

Părintele arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice în noaptea de miercuri spre joi, 29 octombrie (ora 1:45), la Spitalul Militar din Cluj-Napoca.
După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie.

Înmormântarea părintelui Teofil Părăian va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, la ora 12:00, după oficierea Sfintei Liturghii.

Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, părintele Teofil şi-a întemeiat viaţa pe credinţă şi cultură.
Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.

Preot SAVATIE BASTOVOI - Cantec pentru baietii ucisi de la Chisinau

Aş vrea să spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da...
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-ompărtăşesc cu dumneata.

Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea, aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul...

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte Cineva
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge,
Să simţi inima mea ca pe a ta...

ASCULTA AICI CANTECUL

Versuri, chiatara, voce - Preot SAVATIE BASTOVOI
Clape - Sandu Corduneanu


Un cantec de o sensibilitate incredibila, il ascult de cateva zile si simt cum ma faureste treapta cu treapta, inima cu dor deopotriva. O sensibilitate a vocii pe care nu am banuit-o la Parintele Savatie Bastovoi. Un cantec pentru fiecare inceput de zi si pentru fiecare seara de inchinaciune.

SAVATIE BASTOVOI - ECLEZIASTUL

E vreme s-arunci pietre şi vreme să le strîngi,
E vreme ca să urli şi vreme e să plîngi.
E vreme să iubeşti, dar şi să te desparţi.
E vreme pentru pace şi vreme să te baţi.

E vreme să vorbeşti şi vreme să asculţi.
E vreme să fii jertfă şi vreme e să lupţi.
E vreme pentru toate şi nu te întrista:
Tu hotărăşti ce vrei să faci cu viaţa ta!

ASCULTA AICI CANTECUL

Gonflabilii electorali si politicienii

Aveam jocuri in copilarie, gen hotii si vardistii, ratele si vanatorii... Jocuri care starneau patima, orgolii, individualisme greu de controlat, doar ca toate acestea deveneau, la final, delicioase copilarii.

Traim acum aceleasi patimi, orgolii, individualime greu de controlat. Miza este alta si parca din ce in ce mai mare de la un an la altul. Numai ca daca in copilarie, pe ulita satului, eram ori hot, ori vardist, in functie de cum ne manifestam agilitatea in timpul jocului, acum nu iesim din starea de minge aruncata de la unii la altii. Jocul este din ce in ce mai periculos.

Nu prin reguli, nu prin rezultatul jocului, ci prin continua pre-schimbare a personajelor puternice, cele care stabilesc regulile jocului si care parca - in fond - sunt mereu aceleasi. Iar noi, gonflabilii intretinuti zilnic, dar mai ales in anii electorali, cu promisiuni desarte si gaunoase "protectii" sociale, sarim de la unii la altii, ne scalambaim si ne agitam caraghios.

Asistam de 20 de ani la un fenomen devenit aproape firesc in Romania. Politicienii ne folosesc drept pavaza in lupta cu hotii, iar noi sarim plini de importanta, uneori mai dezumflati, alteori pompati bine cu aer electoral. In naivitatea noastra de mingi rumene ajungem sa traim chiar si frumusetea jocului, arboram steaguri - inca tricolore - sau sarim alandala pe strazi cand aflam rezultatele unei runde.

Pana sa ne dezmeticim, incepe din nou jocul. Minune! Hotii sunt acum politicieni, iar politicenii sunt hoti! Nu ai timp sa cugeti pentru ca gonflabilii, ajunsi intre timp scofalciti si trasi la fata, sunt aruncati in lupta.

O lupta post/pre/supra/electorala, flamanda, fara menajamente. Imediat ce au pierdut, hotii-fosti-politicieni nu se mai obosesc prea mult sa ne re/cunoasca, iar politicenii-fosti-hoti ne mai scapa si cate un picior in fund.

Nici unii, nici altii – hotii si politicenii – nu uita cum era inainte. Asa ca nici politicienii nu vor sa ii infunde pe hoti, nici hotii nu vor sa ii tradeze pe politicieni.

Hotii si politicenii este un joc simplu. Nu se bazeaza pe reguli, corectitudine, asumare. E de ajuns sa fii puternic, atat de puternic incat sa nu devii gonflabil. Pentru ca ori hot, ori politician – nu ai pentru ce te plange in Romania!

A VENIT TOAMNA!

ANGAJARE DE CLOVN

ANGAJARE DE CLOVN, prezentat pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botosani, a deschis fara doar si poate o Cutie a Pandorei din care au rasarit, rand pe rand, framantarile, temerile, durerile, toate chinurile unui artist menit sa traiasca in slujba spectatorilor clipa de clipa, condamnat sa isi ascunda lacrima, deziluzia, durerea, pana si moartea.

Dupa un text de Matei Visniec, ultimul scris de autor inainte de a parasi Romania, inainte de 1989, avand la baza o intamplare traita de scriitorul radautean in orasul copilariei sale, cand a trait cu ochii inocentei venirea circului, cu veselia, muzica, extraordinarul sau, actorii botosaneni si-au trait propriul destin, propriile deziluzii, sterpele, trecatoarele si fascinantele prietenii, dar si inevitabila re-unire in fata mortii.

Ideea regizorului Volin Costin, de a-si modela personajele principale pe actrite si nu pe actori, dar pastrand in acelasi timp numele dat de autor clovnilor sai - Filippo, Nicollo si Peppino - nu face decat sa usureze drumul spectatorului catre buna-cunoastere a sufletului artistului.

Joc plastic, expresivitate dusa la extrem tocmai din nevoia de a exagera si transmite, astfel, sentimentul inutilitatii - gesturi repetate in gol, comportari maniacale, disperarea de a fi cel mai bun, cruzimea cu care isi ataca adversarul-prieten in punctele sale slabe, fie ca acestea sunt de natura psihica, artistica sau fizica - nu fac decat sa oblige publicul sa asiste la aspecte chinuitoare din viata de dincolo de scena.

Cele trei actrite, de care de altfel depinde intreg spectacolul, sunt Cristina Ciofu, Gina Patrascu si Andreea Motcu. Regizorul a mizat pe capacitatea fiecareia dintre ele de a-si contrui un personaj credibil tocmai bazandu-se pe constitutia, capacitatile si pe acumularile anterioare.

Apelul la instrumentele muzicale, violoncel si vioara, Cristina Ciofu si Gina Patrascu dovedind reale momente de virtuozitate artistica, a oferit o alta imagine a artistului, o completare fericita a talentului actoricesc de care niciuna dintre fete nu duce lipsa.

Rautatile, concurenta dura, nemiloasele replici aruncate cu rolul de a-si intimida adversarul transmit un sentiment de onestitate, de lupta pe fata, de defulare, in fapt, a fiecaruia in fata celuilalt. Pentru ca totul dispare in momentul magic al spectacolului: Circul.

Circul care vine de niciunde, unde nu te astepti, Circul care nauceste, ameteste, fascineaza si dispare. O scena memorabila reusita de Volin Costin impreuna cu coregrafa Victoria Bucun. Muzica, veselie, farmec, personaje pitoresti - intrupate de Sorin Ciofu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunza, Ovidiu Ivan. Toate sustinute de mingile uriase, de culori diferite, aruncate in sala. Circul devine, astfel, al tuturor, depasind spatiul de spectacol si rigorile scenei. Publicul devine personaj, traind aceleasi bucurii ca ale actorilor-clovni.

Un moment care se incheie antologic, Volin Costin apeland la scena finala din Circul, cu Charlie Chaplin. O idee care vorbeste despre singuratate, despre conditia artistului, despre latura sa umana.

Circul este, de fapt, liantul care ii impaca pe cei trei clovni, care le aminteste despre frumusetea artei, despre ei, despre eeiiii, cum eram noi odata!. Ii curata de incrancenarea competitiei, de aici si pana la final publicul asistand, de fapt, la adevarata auditie pe care fetele o dau nu in fata cui se pregatisera, ci in fata Mariei Sale spectatorul.

Finalul spectacolului este impresionant. Peppino, interpretat de Andreea Motcu, clovnul care se tine de farse dar caruia farsa ii este fatala, are parte de o iesire din scena memorabila: aplauzele la scena deschisa, intr-un dans de dincolo de moarte, dar care se inscrie perfect in eleganta, rafinamentul si duiosia artistica a intregii povesti.

Angajare de clovn este un spectacol dupa care viata devine serioasa tocmai pentru ca... si bufonii plang.


ANGAJARE DE CLOVN, de Matei Visniec

Regia artistică: Volin Costin.
Mişcarea scenică: Victoria Bucun.
Ilustraţia muzicală: Iurie Andronic.
Scenografia: Mihai Pastramagiu.
În distribuţie: Cristina Ciofu, Gina Patraşcu , Andreea Moţcu, Sorin Ciofu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunză, Ovidiu Ivan .

povestea se spune rapid, mai devreme de rabufnitul papadiilor

pentru o viata
e de ajuns sa infloresti o data
a doua oara repeti cuvintele

Cu tine prin tine nascuta...

Te-ai nascut. Inca o data si probabil nu pentru ultima oara.
Te-ai nascut cu umarul pe genunchi. Cine te recunoaste, ruga pustie?

Asculti la nesfarsit chinuitoare melodii, nepamantene iluzii.

Te-ai nascut si singuratatea te umple...

octombrie uitat

îmbălsămată iubire păstrată de îngeri
îmi voi desena ochiul în linie aspră din moarte să ies pe uscat
să te ştiu corabie fără pânze albă ţi-aş creşte aripi de biserică
să-mi fie curgere fără de ape mers fără de talpă să-mi fii

niciodată nu ai purtat aripi duminică dimineaţa

un copil isi aseaza geana pe copac

vis de lemn in somn de piatra
aceleasi infinite pareri incolacite in ganduri
gauresc dimineata cearsaful mutilat de iubire
cu femeia isi ingana ziua cu noaptea
cu femeia isi ingemana copiii

fereastra crapa la fiecare atingere de paianjen
cu mana pe coltul casei un copil isi aseaza geana pe copac
stolul dupa care te uiti nu te mai recunoaste asta e regula

ochi de foc in somn de piatra

ti-ai pierdut irisii in camasa de noapte alba
fluturata o data pe an, de sanziene
ochii orbi s-au insanzienit de iubire
degeaba acum ai pierdut cantecul in mare

degeaba florile degeaba zorii
inmiresmat, dorul sta singur in ochiul de geam

demult ne-am vizitat sfintii...

JOC DE VIATA

30 de ani

2 octombrie. Se implinesc 30 de ani de cand Tatal meu Gheorghe s-a facut una cu ingerul sau. Din cand in cand, ca azi, m-a vizitat ingerul. Cu dragoste! Multumesc pentru tristete, lacrima, amintiri, dor, curaj si - in final - pacea. Mai vino-mi...

AIUD. VIATA DE DINCOLO DE MOARTE

AIUD. Acum scriind acest cuvant, pentru prima data il vad altfel. (A)iud. iud(A). La Aiud totul este in afara lumii sau in mijlocul sau absolut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepuse cu un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.

Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe care Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.

Ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea

Voi inceta sa ii mai acuz, sa ii mai dispretuiesc, sa imi mai acord mie insami importanta pe care, de fapt, nu am avut-o niciodata. Ce se intampla acum cu noi, ca popor, comunitate, familie, individ, nu este decat consecinta sutelor de ani de involutie umana.
Ne displace tot ce vedem in jur pentru ca, subconstient, ne displacem profund pe noi insine.
Fiecare dintre noi am contribuit la dezordinea si la haosul universal. Individual, si apoi colectiv, am cultivat si dezvoltat necugetat o forma de iresponsabilitate pe care acum o negam, transferand-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, sef.
Salvarea sta de fapt in fiecare particica, adica trebuie sa facem drumul inapoi. In plan subtil, drumul a inceput. Simtim acest lucru tocmai prin lupta indarjita pe care o ducem cu timpul.
Ne impotrivim si cred ca de aici apar problemele. Societatea de astazi este imaginea noastra in oglinda, fie ca ne place sau nu. Dar cred ca de aici trebuie sa plecam. Ne-am nascut singuri, am crescut singuri.
Am venit pe lume inzestrati cu o informatie bruta pe care trebuie doar sa o descifram, sa ne educam spiritual in asa fel incat sa depistam eu-l nostru, acel ceva care ne domina. Dinauntru in afara, si nu invers. Iar haosul din asta se naste: neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv.
Atitudinea societatii nu este decat raspunsul celorlalti la faptele si gandurile mele. Proiectiile se extind de la mine la ceilalti si de la ceilalti la mine. E usor sa iubesti dar in acelasi timp sa iti urasti vecinul, sa iti blestemi tara, sa te frigi in propriul tau pamant.
Sa iubesti un om inseamna sa te transformi, sa iradiezi si sa transmiti iubire. O floare frumos mirositoare si adanc luminoasa nu deranjeaza, nu supara privirea, nu usuca pamantul, nu otraveste aerul. Asta inseamna iubire.
Ce se intampla acum in jurul nostru este aproape normal. Acesta este mersul firesc. E de ajuns sa ii privim pe cei ce ne conduc si ne recunoastem in fiecare gest, actiune, plans, zambet. Am ignorat, de fapt, spiritul si am devenit o societate bazata pe inteligenta, pe pragmatic, pe informatie.
Daca am fi destul de lucizi, am intelege ca, de fapt, cineva ne forteaza sa luam atitudine. Asta nu inseamna ca trebuie sa pornim vreo lupta. Dimpotriva. Avem nevoie de curajul de a ramane singuri. Fara maestru, profesor, duhovnic, prieten, sot, mama, frate, iubit. O singuratate extrema, dura, curata, primordiala.
Abia apoi incepe drumul inapoi. Cu liniste, pace, iubire, daruire.
Astfel, fiecare si toti impreuna vom gasi raspunsul si vom redeveni acea societate pe care o dorim dar ne multumim, acum, sa o cerem imperios ca pe ceva ce ni se cuvine.
De asta m-am hotarat sa nu ii mai judec.
De azi, ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea.

De ce politist, de ce adjectiv?

"Politist, adjectiv" este, dincolo de un film care ne reprezinta - fie ca ne place sau nu-, un film care trebuie privit fara orgolii personale, romanesti sau de oricare alta factura umana si sociala.
Regizorul Corneliu Porumboiu, sprijinit de actorii Dragos Bucur si Vlad Ivanov, aduce pe marele ecran un film al carui succes se bazeaza pe inteligenta spectatorului, pe capacitatea acestuia de a intelege un parcurs artistic plin de imagini, sensuri si simboluri, dar un parcurs care devine, pe masura desfasurarii evenimentelor, un exercitiu personal al fiecarui privitor.
"Politist, adjectiv" este unul dintre filmele in care, aparent, nu se intampla nimic. De fapt, la propriu, in acest film, pana aproape de final, nu se intampla nimic. Daca initial spectatorul are sentimentul ca rabdarea sa a ajuns la limita, foarte repede realizeaza ca misia lui, de privitor, nu este nici pe departe la fel de usoara cu a personajului principal, politistul Cristi, cel care, in fapt, este supus de catre regizor la o proba de rabdare dificila.
O actiune extrem de inteligent condusa, un personaj construit cu migala, tocmai pentru a justifica, la final, momentul de rabufnire neasteptata. Politistul, din "substantiv" cu pareri proprii, chiar daca simple si bazate pe propria constiinta si propriile-i convingeri, se transforma in "adjectiv" capabil sa preia imediat forma altui substantiv, tocmai pentru ca doar constiinta si bunul-simt sunt repede anulate de capacitatea unui sef de a rostui lucrurile si de a hotari destine folosindu-se doar de… Dictionarul explicativ al limbii romane!
In scene statice, cu personaje lipite de scaun sau cu cadre nesfarsite, riscante din acest punct de vedere, regizorul involbureaza de-a binelea constiinta unui om hotarat sa nu faca in viata decat ceea ce crede el ca nu ar regreta mai tarziu.Pe motive simple si aparent banale - o melodie a Mirabelei Dauer, modificarile impuse de Academia Romana cu privire la scrierea lui "niciun", "nicio", sensurile unor cuvinte care pareau ca nu au nevoie de DEX, ci doar de trairile proprii, regizorul Corneliu Porumboiu se joaca cu mintea politistului, dar si a spectatorului, care in final, pentru ca filmul se sfarseste brusc, nu mai are curajul sa se identifice cu niciunul dintre personaje, alegand sa se aseze in afara actiunii.
Botosaneanul Vlad Ivanov este actorul fara de care acest film ar fi fost, probabil, o productie romaneasca si atat. Cu Vlad Ivanov, filmului lui Corneliu Porumboiu devine un succes international. Vlad Ivanov joaca rolul unui comandant al politiei care rezolva o problema grava de constiinta a subalternului sau doar prin aplicarea maieuticii - aflarea adevarului prin discutii si dialog, presupunandu-se ca interlocutorul cunoaste acest adevar, dar nu isi da seama.
Astfel, doar cu DEX-ul in fata, un politist simplu gaseste un alt adevar decat cel in care credea initial, chiar daca rationamentul este corect din punct de vedere formal, dar gresit tocmai prin evitarea si excluderea esentei.
"Politist, adjectiv" este un film pe care trebuie sa il vedeti, chiar si pentru a va testa capacitatea de a va mentine sau macar descoperi propria constiinta.

Dor de mine insami...

Strugurii si florile din curtea copilariei mele...

Un om de langa mine...

E dificil sa treci peste ne-fiinta unui om. Pe Aurel Dorcu il stiu de putin timp, daca putini pot fi cei vreo 8 ani din viata mea.
Acum imi dau seama ca l-am cunoscut imediat dupa moartea sotiei sale Laura, si ca atunci inca mai vorbea despre ea. Ma impresiona delicatetea si frumusetea ochilor sai cand gandul ii era vizitat de amintirea femeii de care ii era atat de dor.
Intr-o zi mi-a vorbit despre Tonitza si m-a rugat sa ii povestesc despre locurile de unde vin, pentru ca m-am nascut pe meleagurile pictorului copiilor. Am vorbit, apoi intr-o zi i-am aratat o fotografie a tatalui meu, Gheorghe, care semana izbitor cu pictorul. Nu mai stiu din ce an data fotografia lui Nicolae Tonitza, insa stiu ca pictorul a murit in 1940. Tatal meu imi zambea cald. Era o fotografie in care era imbracat in negru, o fotografie dintre putinele care au mai ramas de la el. A murit la 39 de ani.
Domnul Dorcu privea si se minuna: acelasi inceput de chelie, aceeasi privire calda, aceeasi barbie copilaroasa, iar ochii puteau trece de la unul la altul fara sa provoace nicio suparare…
Peste cateva zile, m-a invitat acasa la el. Am mers cu foarte mari emotii. A fost una dintre zilele frumoase. Mai ales atunci cand am inteles motivul invitatiei: pe peretele din partea opusa ferestrei, langa un Luchian, Domnul Dorcu mi-a aratat un Tonitza pe care nu il mai vazusem nicaieri. Niste flori in tonuri vesele, din perioada de mijloc a vietii pictorului.
De asta si simt nevoia sa scriu aceste cuvinte. Pentru bucuria de atunci. Tarziu, peste multi ani, am vazut si alte tablouri de Tonitza. Nici unul nu m-a impresionat ca cel de atunci. Poate pentru ca pe toate celelalte le stiam, le privisem indelung in reproduceri…
In ultimii ani, am avut ocazia sa lucrez mai indeaproape cu Domnul Dorcu, sa ii dactilografiez textele pentru a i le publica. Mi le aducea mereu xerocopiate sau tehnoredactate. Este deja proverbiala exigenta sa in legatura cu orice cuvant. Venea si, impreuna, reluam textul si motiva orice virgula adaugata sau eliminata in ultimul moment.
Intr-o zi, am indraznit sa ii ofer cartea mea, La drum cu ingerii. Stiam ca este de religie catolica si ca reportajele mele, de traire ortodoxa, ar putea sa nu fie bine intelese. Spre surprinderea mea, peste cateva zile a revenit in redactie si mi-a cerut voie sa scrie o cronica la carte. Teama ca ar fi vorba despre un gest de complezenta m-a intristat si m-am decis sa il rog sa nu scrie. Cateva zile, apoi, m-am rusinat. Domnul Dorcu nu a facut niciodata nimic din complezenta, niciodata nu a gratulat inutil. Am decis sa las totul sa se intample de la sine. Peste alte cateva zile a venit cu cronica scrisa si m-a asigurat ca nu are nicio legatura cu prietenia dintre noi.
Era un om care vorbea putin, dar si in vorbire era extrem de ordonat si de atent.
Inainte de a-l dobori boala, am reluat colaborarea. M-a sunat intr-o zi, dupa ce publicasem un text despre el. Mi-a multumit si mi-a spus incet: E cam mult… Facea si asta parte din modestia care il caracteriza…
In ultimele luni, de cand a cazut la pat, a cerut insistent sa ii public mai multe texte. Nu reuseam mereu sa le dactilografiez la timp, era vorba despre texte foarte mari. Atunci insista prin G., intreba de ce si cum. Simteam ca se grabeste si imi stapaneam cat puteam tensiunile. Recunosc, nu mereu reuseam. Apoi ii spuneam lui G., la telefon, ca trebuie sa avem rabdare. Boala, imobilitatea in care se vedea inchis, desi cu mintea lucida, probabil ca facea din distinsul profesor un om care lupta cu propria neputinta.
Pentru mine, Domnul Aurel Dorcu ramane ziua aceea cu un tablou de Tonitza in lumina serii, intr-un mic apartament din Botosani. Nu stiu unde se odihneste acum acea panza. Sa dea Dumnezeu sa fi cazut pe maini drepte si cinstite…
A murit vineri, 4 septembrie.
A fost inmormantat alaturi de sotia Laura, ortodoxa si iubita de omul care i-a supravietuit, cu greu, 8 ani.
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!

Surasul din vesnicie

O minune aproape unica in intreaga istorie a crestinismului. O persoana decedata (Gheron Iosif din Vatopedi) a zambit.

E impresionant ca zambetul a avut loc la 45 de minute dupa moartea sa. Acest lucru este documentat prin fotografii.

Au fost raportate multe minuni cu oameni decedati (profeti, sfinti, etc).

Dar nu a existat pina acum o minune ca cea intamplata pe data de 1 iulie 2009 in sfanta si marea Manastire Vatopedi (Muntele Athos, Grecia).

VEZI AICI FOTOGRAFII FACUTE IMEDIAT DUPA MOARTE, PRECUM SI CELE FACUTE DUPA CE PARINTELE A ZAMBIT

ULTIMUL, SINGURUL ZBOR...

Se intampla sa mergi pe piatra cu capul in maini, sa te sfarami cu degetele pana in osul capului, ca si cum singurul loc sigur, palpabil, este acolo, dureros si indurerat. Se intampla sa nu mai recunosti strazile, sa alergi printre oameni cu disperare, ca si cum vartejul din tine se amplifica, se urieseste si cuprinde tot. Piatra si os, tu sau ceilalti, totuna. Ca intr-un Adagio de Albinoni: disperari si sfasieri continui.
Deodata si parca dintotdeauna totul este strain. Nu ai cum sa te mai pacalesti, sa te mai ascunzi in piatra. Doar durerea, cumplita durere pana in osul capului...
Mai chinuitoare este ratacirea. Pasi imprastiati in orasul care totdeauna ti-a fost strain, dar niciodata ca acum.
Inconjori lumea in lacrimi, dar la final stii ca te-ai ocolit doar pe tine insuti. Ca o gogoasa stralucitoare, in care se ascunde larva lipicioasa si respingatoare. Nimeni nu te priveste cum devii fluture, pentru ca nu vor decat zborul tau.
Nu te-ai nascut decat pentru singurul si ultimul zbor din viata ta. Pe care acum il daruiesti, fara ca cineva sa il stie.
Il vor visa poate, intr-o dimineata cu fata spre rasarit...
Cu bine, oameni!

VASILE VOICULESCU - Pe cruce

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava
Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.


Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii…
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.



Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.


Departe ucenicii priveau fara putere…
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.


Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.


Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

RABINDRANATH TAGORE - Daca doresti aceasta, fie!

daca doresti aceasta, fie
mi-oi intrerupe cantecul.
daca iti face inima sa bata
mi-oi ascunde ochii de fata ta.
daca deodata-n umblet te impiedic
pasi-voi mai alaturi, pe-alta cale.
daca te stanjenesc la impletirea florilor
voi da ocol gradinii tale.
daca-ti fac apa jucausa si salbatica
n-o sa-mi mai apropii barca de malul tau.