Acum imi dau seama ca l-am cunoscut imediat dupa moartea sotiei sale Laura, si ca atunci inca mai vorbea despre ea. Ma impresiona delicatetea si frumusetea ochilor sai cand gandul ii era vizitat de amintirea femeii de care ii era atat de dor.
Intr-o zi mi-a vorbit despre Tonitza si m-a rugat sa ii povestesc despre locurile de unde vin, pentru ca m-am nascut pe meleagurile pictorului copiilor. Am vorbit, apoi intr-o zi i-am aratat o fotografie a tatalui meu, Gheorghe, care semana izbitor cu pictorul. Nu mai stiu din ce an data fotografia lui Nicolae Tonitza, insa stiu ca pictorul a murit in 1940. Tatal meu imi zambea cald. Era o fotografie in care era imbracat in negru, o fotografie dintre putinele care au mai ramas de la el. A murit la 39 de ani.
Domnul Dorcu privea si se minuna: acelasi inceput de chelie, aceeasi privire calda, aceeasi barbie copilaroasa, iar ochii puteau trece de la unul la altul fara sa provoace nicio suparare…
Peste cateva zile, m-a invitat acasa la el. Am mers cu foarte mari emotii. A fost una dintre zilele frumoase. Mai ales atunci cand am inteles motivul invitatiei: pe peretele din partea opusa ferestrei, langa un Luchian, Domnul Dorcu mi-a aratat un Tonitza pe care nu il mai vazusem nicaieri. Niste flori in tonuri vesele, din perioada de mijloc a vietii pictorului.
De asta si simt nevoia sa scriu aceste cuvinte. Pentru bucuria de atunci. Tarziu, peste multi ani, am vazut si alte tablouri de Tonitza. Nici unul nu m-a impresionat ca cel de atunci. Poate pentru ca pe toate celelalte le stiam, le privisem indelung in reproduceri…
In ultimii ani, am avut ocazia sa lucrez mai indeaproape cu Domnul Dorcu, sa ii dactilografiez textele pentru a i le publica. Mi le aducea mereu xerocopiate sau tehnoredactate. Este deja proverbiala exigenta sa in legatura cu orice cuvant. Venea si, impreuna, reluam textul si motiva orice virgula adaugata sau eliminata in ultimul moment.
Intr-o zi, am indraznit sa ii ofer cartea mea, La drum cu ingerii. Stiam ca este de religie catolica si ca reportajele mele, de traire ortodoxa, ar putea sa nu fie bine intelese. Spre surprinderea mea, peste cateva zile a revenit in redactie si mi-a cerut voie sa scrie o cronica la carte. Teama ca ar fi vorba despre un gest de complezenta m-a intristat si m-am decis sa il rog sa nu scrie. Cateva zile, apoi, m-am rusinat. Domnul Dorcu nu a facut niciodata nimic din complezenta, niciodata nu a gratulat inutil. Am decis sa las totul sa se intample de la sine. Peste alte cateva zile a venit cu cronica scrisa si m-a asigurat ca nu are nicio legatura cu prietenia dintre noi.
Era un om care vorbea putin, dar si in vorbire era extrem de ordonat si de atent.
Inainte de a-l dobori boala, am reluat colaborarea. M-a sunat intr-o zi, dupa ce publicasem un text despre el. Mi-a multumit si mi-a spus incet: E cam mult… Facea si asta parte din modestia care il caracteriza…
In ultimele luni, de cand a cazut la pat, a cerut insistent sa ii public mai multe texte. Nu reuseam mereu sa le dactilografiez la timp, era vorba despre texte foarte mari. Atunci insista prin G., intreba de ce si cum. Simteam ca se grabeste si imi stapaneam cat puteam tensiunile. Recunosc, nu mereu reuseam. Apoi ii spuneam lui G., la telefon, ca trebuie sa avem rabdare. Boala, imobilitatea in care se vedea inchis, desi cu mintea lucida, probabil ca facea din distinsul profesor un om care lupta cu propria neputinta.
Pentru mine, Domnul Aurel Dorcu ramane ziua aceea cu un tablou de Tonitza in lumina serii, intr-un mic apartament din Botosani. Nu stiu unde se odihneste acum acea panza. Sa dea Dumnezeu sa fi cazut pe maini drepte si cinstite…
A murit vineri, 4 septembrie.
A fost inmormantat alaturi de sotia Laura, ortodoxa si iubita de omul care i-a supravietuit, cu greu, 8 ani.
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu