MĂRTURISIRI: Despre Părintele JUSTIN PÂRVU, cu Ieromonahul Siluan Antoci

Florentina Toniță: Care este prima imagine pe care o aveți cu Părintele Justin Pârvu? Ce impact a avut prezența acestui mare om asupra Sfinției Voastre?

Ieromonah Siluan Antoci: Cu mare bucurie vorbim despre Părintele Justin și gândul la el ne face să ne smerim, privind la el ca la un stejar, privind la el ca la un munte, privind la el ca la un mare Avvă pe care l-a avut Moldova noastră. Despre Părintele Justin am auzit de la o vârstă foarte fragedă - aveam 15 ani - de la un bătrân din satul Sulița, de la noi din Botoșani, moșul Toader Crețu. El mi-a spus: “Măi copile, în Neamț sunt mari părinți, sunt și din Botoșani, Părintele Cleopa… Dar la Petru Vodă este un părinte căruia călugării din obște îi spun Bătrânul. A făcut mulți ani de pușcărie”. Și am rămas cu gândul la Bătrânul, cum mi-a spus moșul Toader…

-În ce an se întâmpla asta?
-În anul 1995.

- Părintele Justin era deja la Petru Vodă, era înființată mănăstirea…
- Era înființată mănăstirea… Era acolo, cu câțiva părinți. După ce am ajuns la Mănăstirea Pângărați, bineînțeles că am vrut să îl văd și eu pe Bătrânul de la Petru Vodă. Și imaginea despre Părintele Justin este imaginea aceea despre Marele Bătrân luminos, dar în același timp privea la noi, copiii care eram de 15-16 ani, cu mult drag. Cred că privea la noi și se vedea pe Sfinția Sa. Pentru că și el a început călugăria foarte de tânăr, cum ne-a spus el, și o mare bucurie a avut când ne-a văzut în hainele călugărești. Nouă nu prea ne stăteau hainele călugărești bine, eram micuți, dar nu pot să uit chipul Părintelui plin de bucurie și de dragoste. Începând din acea toamnă - pentru că într-o toamnă am fost prima dată la Părintele Justin, împreună cu părintele nostru stareț, Părintele Teofil, care era fiu duhovnicesc al Părintelui Justin - din acea toamnă am început să merg mereu la Părintele, fiind și la Seminar mergeam de câte ori aveam ocazia. Și întotdeauna, Părintele fiind atunci și mai tânăr, am descoperit și am văzut la el pe Marele Bătrân și pe copilul fără de răutate. Asta este prima imagine. 
Au urmat multe discuții folositoare, multe întâlniri duhovnicești. Multe lucruri am învățat de la Părintele, în primul rând aplecarea spre jertfă și dragostea de om. Atâta răbdare întruchipată, atâta iubire, atâta îngăduință… Puteam să stăm la el o oră, două, trei… și nu se ridica să spună  “Părinților, gata!”. Se bucura ca un copil, ne lua la trapeză, ne binecuvânta, ne mai făcea câte o rugăciune… Și toată starea de prezență a Părintelui Justin ne făcea să fim ca în Grădina Raiului! Uitai de tine, uitai de timp, uitai de toate. Aproape uitai de ce ai venit. Numai ascultându-l, numai uitându-te la el, numai gândindu-te că undeva în Neamț, în munți, trăiește un Mare Bătrân care are deschisă ușa pentru tot omul! Care are bucuria jertfei... Pentru că bucuria jertfei pentru aproapele este o mare Taină a lui Dumnezeu. Părintele avea această bucurie. Și spunea un părinte odată: “Nu știu cum se face, că de câte ori mă apropii de Părintele Justin Rugaciunea minții începe să curgă în inima mea! Numai cât mă apropii!”. Atunci nu mi-am dat seama, dar mai târziu am înțeles că Părintele avea această rugăciune pe care o rostea tot timpul și pe care, bineînțeles, a învățat-o în marea Academie a suferințelor – temnițele comuniste…

“Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam!  Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Justin!”

-Era picătura aceea din ocean – care era în Părintele - și care se împrăștia, se manifesta în tot ce era în jur?
-Adevărat. Nu uit un cuvânt al Părintelui Ioanichie Bălan... (Am avut fericita ocazie să merg la Părintele Justin cu Părintele Ioanichie Bălan, cu Părintele Teofil, starețul Mănăstirii Pângărați, cu Părintele Vichentie de la Manastirea Secu, mai mergea Părintele Antim, care astăzi este la Bistrița…). Și la un moment dat, când am coborât din mașină, zice Părintele Ioanichie: “Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam!  Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Iustin”. 
Și cu adevărat, rugăciunea Părintelui Justin însuflețea totul, împrietenea totul. Părintele Justin era ca patriarhul Avraam… Un călugăr dacă era scos din mănăstire, știa că la dânsul găsește o bucată de pâine, găsește o chiliuță, găsește un cuvânt de întărire. Și îi dă nădejde. Mare lucru cineva să îți dea nădejde! O măicuță, un om bolnav, o femeie cu copii… Toți! Părintele Justin, și cu dreapta și cu stânga împărțea. Un om al milosteniei extraordinar! Nu se uita când dădea. Zeci de cazuri am văzut când Părintele punea mâna în buzunar și cât scotea atât dădea. Nu se uita, scotea și punea în mâna ta. Eram la seminar și nu duceam lipsă, dar el tot timpul ne dădea un bănuț. Faptul că el avea dragostea asta pentru noi, de a fi ca noi. Deși îl priveam ca un munte, el era ca un frate, era printre noi, trăia tinerețea noastră, trăia începutul monahismului. Și vedeți că în jurul lui s-au dunat atâția părinți și atâtea măicuțe, pentru că Părintele s-a pus în viața fiecăruia. Și fiecare dintre părinți, dintre maici și chiar dintre credincioși l-a simțit pe Părintele prezent în necazul lui, prin rugăciune, l-a simțit pe Părintele Justin prezent în nevoința fiecărui călugăr. Pentru că viața monahală este o viață care îl slujește pe Dumnezeu, și o viață frumoasă, și gândindu-te la Părintele Justin mergeai mai departe. Chiar dacă mai scăpai Sfânta Cruce jos, o luai din nou numai gândindu-te la Părintele care atâția ani de zile a dus cu sine Crucea atâtor greutăți și atâtor nevoințe fără să cârtească. Părintele a fost acel stejar la umbra căruia am crescut cu toții și ne-am bucurat de umbra lui, de măreția lui, de trăinicia lui. Părintele era omul pe care l-aș putea numi un erou. Pentru că avea un eroism continuu al nevoințelor, al iubirii de neam, al iubirii de Hristos…

(Părintele Justin Pârvu)

-Un eroism care ar trebui să fie starea noastră firească, a tuturor…
-Lumea are nevoie de eroi! Trebuie să fim eroi în lupta cu păcatul, în lupta cu forțele întunericului, în lupta cu trupul, cu lumea aceasta care caută să-L scoată pe Hristos din viața noastră. Ori Părintele era acela care Îl aducea pe Hristos. La dânsul dacă cineva dorea să se căsătorească și nu putea sau nu avea bani, Părintele îi oferea totul: Biserica, sala de mese să facă nunta… De dragul lor, sau să nu trăiască în păcat, Părintele îi căsătorea… Astfel el aducea pe Hristos în viața fiecăruia… Alunga păcatul, pe tineri îi încuraja să rămână în țară. Se gândea și la viitorul țării. Încuraja nașterile de prunci. Ajuta. Omul acesta nu dădea numai sfaturi, el ajuta pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Azilul pe care l-a făcut, copiii pe care i-a crescut… A arătat tuturor că Biserica nu este numai cea care cere de la oameni, ci și aceea care dăruiește oamenilor. Și el a dăruit destul, și Dumnezeu i-a dăruit mari haruri. S-a dăruit în primul rând pe sine, și din ce Dumnezeu i-a dat mereu a dăruit. A ajutat pe mulți credincioși. Cuvântul Părintelui Justin a fost un cuvânt ascultat, un cuvânt plin de har. Te rușinai ascultând sfaturile Părintelui Justin, te smereai numai privind la nevoința sa… 

-Ați cunoscut oameni a căror viață să se fi schimbat total? Atei, oameni care au fost departe de Dumnezeu și care, după ce l-au întâlnit pe Părintele Justin, viața lor să devină cu totul alta?
-O, sunt mulțimi! Foarte mulți care au mers pe drumul monahismului, cei care s-au căsătorit și care s-au jertfit prin naștere de prunci și se jertfesc prin creșterea și educarea acestora în spiritul ortodox… Atâta misiune  a făcut Părintele și atâtea suflete a dus la Hristos, încât sunt nenumărați aceia care l-au avut pe Părintele drept omul care i-a aruncat în scăldătoarea Vitezda. Și toți aceștia, cunoscându-i Bunul  Dumnezeu pe fiecare în parte, au făcut ca la înmormântarea Părintelui să fie atâtea mii de oameni, și fiecare dintre cei prezenți acolo avea ceva de la Părintele Iustin, avea un dar de la el. În primul rând darul apropierii de Hristos. A fost omul care a deschis ochii noștri după Revoluție și ne-a spus și ne-a arătat frumusețea jertfei și frumusețea de a trăi în jertfă. Ne-a arătat frumusețea iubirii de neam. Părintele întotdeauna s-a aplecat cu dragoste spre neamul românesc și cred că de multe ori a plâns în taina inimii. Era foarte îngrijorat că familia este atacată, tineretul merge în străinătate, își formează acolo familii și uită de neam, de pământul acesta binecuvântat. Mulți tineri au plecat. Dar Evanghelia ne spune: “Puțin aluat dospește toată frământătura”. Cei rămași, avându-l pe Părintele Justin în inima lor și în cugetul lor cu învățăturile lui, acești puțini oameni sunt convins că vor participa la învierea neamului românesc. Pentru că avem nevoie de o înviere a neamului românesc. Avem nevoie ca cineva să se aplece și spre amărâtul acesta de român, cum  îi spunea Părintele Justin, românul acesta chinuit și batjocorit în toată lumea.

Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă

-Pentru cei care au rămas, cât de greu este să îi urmăm Părintelui Justin? Mă refer pe de o parte la preoți, în special la preoții de mir, prin care oamenii iau contact mai des cu Biserica. Am văzut preoți care încă din perioada în care Părintele Justin era bolnav – când parcă se formase o comunitate indiferent cât de departe sau de aproape erau de Petru Vodă – preoți care și-au schimbat un pic discursul, predica. Se simțea spiritul Părintelui Justin, vorbeau un pic mai clar oamenilor, mesajul era mai curajos, recunoșteam chiar argumentele Părintelui Justin… Pe partea cealaltă, cât de greu este pentru noi să îi urmăm Părintelui în jertfa pe care ne-a arătat-o?
-Părintele și cât a trăit a ajutat multe biserici de mir. Zeci de biserici, fără să ceară ceva. Dar eu cred că Părintele Justin, și la adormirea sa, prin trupul său care după patru zile de căldură a rămas neschimbat, la sfinte moaște, prin ziua înmormântării care a adunat în jurul său atâția preoți și care a fost o zi pascală, o zi de Paști, Părintele Justin a arătat încă o dată, prin harul Lui Dumnezeu, că viața sa și tot ce a făcut  a făcut pentru Hristos. A arătat și preoților care poate se îndoiau de trăirea sa, de ceea ce a lucrat el… La acel lucru contribuie și multele clevetiri ale oamenilor – căci au fost și oameni care nu l-au iubit, care l-au clevetit, l-au vorbit de rău, Dumnezeu îi cunoaște pe fiecare… Dar ce s-a întâmplat imediat după adormirea sa i-a făcut pe mulți preoți să își schimbe atitudinea: Da, Părintele Justin este un sfânt! Nu puteai spune altceva dacă vedeai trupul sau exact ca la un sfânt, degaja în jurul lui atâta pace… Unii poate îl mai judecau… Dar vâzând ce s-a întâmplat s-au întărit în credința în Hristos, care a arătat că Părintele a fost un om al lui Hristos. Poate erau îndoielnici, ca sfinții apostoli… Ne bucurăm, și chiar mă bucură mult că sunt mulți părinți care vestesc și arată lumii că din țărișoara asta a noastră atât de hulită de mulți s-a ridicat un mare bărbat, mare sfânt al bisericii, dar s-a ridicat, cum am spus, un erou care a știut să lupte și a biruit. Prin trecerea la cele veșnice Părintele Iustin a arătat lumii că prin harul lui Hristos a biruit boala, temnița, clevetile celor care nu l-au iubit. Iubirea încă o dată a biruit! Cum spunea apostolul: “Dragostea nu cade niciodată”. Rămânem cu amintirea aceasta a Părintelui Justin: Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă.

-Să nu trecem peste faptul că Părintele până în ultima clipă a vieții sale a vorbit despre sfinții mărturisitori din închisorile comuniste și că a avut un rol esențial în cunoașterea sfinților închisorilor. Chiar Părintele spunea că Dumnezeu l-a lăsat să trăiască până târziu pentru a împlini această misiune de scoatere la suprafață a sfințeniei celor care au murit pentru Hristos. Cei care au rămas după Părintele Justin își asumă mai departe această misiune?
-Dacă ne gândim la fiii duhovnicești ai Părintelui Justin și la mănăstirile întemeiate de Sfinția Sa, vedem că există această misiune dată lor. Și nu numai lor. Întregului român! Cel care simte românește și simte în Hristos nu poate fi indiferent la jertfa fraților lor. Numai cine nu e român nu se apleacă cu dragoste asupra jertfei acestor sfinți care sunt noii mucenici. S-a scris mult, și mai este loc, despre cum au trăit în temnițe. Oamenii aceia au trecut prin regim de exterminare, dar au trăit numai prin harul lui Dumnezeu. Pentru noi i-a lăsat Dumnezeu să trăiască, să arate lumii întregi că în România a curs sânge și lacrimi, că pe pământ românesc au fost mucenici și sfinți. Asta a arătat Părintele Justin. Trebuie să continuăm cu toții lupta aceasta de a arăta lumii, prin smerenie, nu prin lucruri lumești, că sfinții aceștia au fost și sunt încă cei care la momentul actual reprezintă România; suferința lor ne reprezintă, sângele lor, lacrimile lor, reprezintă adevărata structură a poporului român. Domnul Nicolae Purcărea spune în carte sa, “Urlă haita”, că au fost închiși 3.000.000 de români de sistemul comunist…

-Un număr care îl depășește pe cel al victimelor unui război…
-Desigur! Și acești 3.000.000 au fost spuma: profesori, doctori, preoți, călugări, maici… În suferința lor, iată, prin harul lui Dumnezeu au rămas pe pământ să  sădească în noi dragostea de sfinți. Pentru că respectându-i pe sfinți Îl respectăm pe Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii Lui Dumnezeu. La Mănăstirea Diaconești câte cărți ziditoare au editat, Ioan Ianolide, Nicolae Purcărea... Toate au avut binecuvântarea Părintelui Justin. La Poarta Albă, la Aiud… Toate colțurile țării, românii sunt chemați să își cinstească martirii. 

-Vor fi canonizați?
-Bineînțeles că vor fi canonizați la momentul potrivit! Ei sunt sfinți în fața lui Dumnezeu. La momentul potrivit vor fi canonizați, dar nu vorbind de rău Sinodul sau ierarhia. La momentul potrivit ierarhii noștri vor hotărî și canonizarea lor. Când va îngădui Dumnezeu. Nu trebuie să judecăm pe cei mai mari. Fiecare este chemat să răspundă în fața propriei conștiințe de bun român și de creștin. Dacă o are! Să ducem mai departe Testamentul lăsat de Părintele Justin, a fost dorința lui cea mai mare. A vrut să nu se aștearnă praful și uitarea și iar să îi martirizăm pe mucenici, prin uitarea noastră… Sângele care curge spală păcatele neamului, pentru că ei au suferit pentru tot neamul. Spunea Părintele Papacioc: “Ne mângâiam cu gândul că suferim pentru Hristos”. Păi nu acesta este gândul mucenicilor? Când erau bătuți… Sufereau pentru Hristos! Nu sunt sfinți? Nu sunt martiri? O picătură din jertfa lor să avem și noi, în fiecare.

Părintele Justin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români!

-La final, oferiți-ne un sfat duhovnicesc. În afară de cărțile despre Părintele Justin, în afară de învățăturile pe care mulți le-au luat în timpul vieții Sfinției Sale, este Părintele Justin un mijlocitor al rugăciunilor noastre, un purtător al rugăciunii către Dumnezeu?
-Eu cred că ce a făcut Părintele pe acest pământ face și înaintea lui Dumnezeu: mijlocește pentru noi. Fie că noi îi cerem asta, fie că nu cerem. Dragostea cu care l-a iubit pe Dumnezeu și pe aproapele merge cu el până dincolo. Sunt convins că el, acolo, așa cum a ajutat aici, ajută pe fiecare dintre cei care se străduiesc să îl urmeze pe Hristos prin iubire de jertfă, prin dragoste, prin împlinirea sfintelor porunci. Un om care a iubit atât de mult, să nu mai iubească după trecerea la cele veșnice? Cu atât mai mult cu cât nu mai are greutatea trupului… Și spunea atât de frumos Mitropolitul Bartolomeu Anania într-un cuvânt: “A purta trupul omenesc este un canon!”. Părintele Justin a scăpat de canonul acesta, de a purta trupul omenesc. Și cu siguranță mijlocește pentru noi, dar așteaptă și de la noi ceva. Ne vrea și pe noi eroi, nu niște plângăcioși! Cum spunea Părintele Arsenie: ce facem noi dacă suntem niște plângăcioși? Și Părintele Justin pe aceeași linie merge, e linia eroismului. Vrea ca noi să mergem în continuare în lupta cu patimile, să scoatem din noi egoismul și mândria, și toată răutatea patimilor. 
Nu în ultimul rând, să nu uitam de jertfa pentru aproapele și pentru țărișoara asta. Părintele așteaptă și de la noi ceva. Nu noi tot așteptăm ca sfinții să facă totul! Și acum, după ce a plecat la cele veșnice, tot el să se roage, tot el să facă? Și noi așteptăm… Ce așteptăm? Trebuie să punem în practică ce ne-a învățat. Cei care l-am cunoscut avem mare răspundere, în fața lui Dumnezeu în primul rând.
Toți cei care l-am cunoscut trebuie să împlinim milimetru ce ne-a învățat Părintele! Adică TOT. Altfel nu ne putem numi nici ucenici, nici fii duhovnicești, nu ne putem numi nici măcar români! Părintele Justin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români! Românul adevărat este… Părintele Justin, el este un român adevărat! Prin viața lui, prin trăirea lui, a arătat ce înseamnă să fii român adevărat: iertând, iubind, miluind, rugându-te…

(31 august 2013, Mănăstirea Agafton)

FOTO: Părintele Siluan Antoci (primul din stânga-sus) alături de Părintele Justin Pârvu și alți tineri părinți (din arhiva ierom. Siluan Antoci)

GEORGES MOUSTAKI - LE METEQUE

E mai aproape decât credem!

Slujba s-a terminat și creștinii ies luminoși de pe poarta bisericii. Este sărbătoarea Schimbării la față a Domnului. Curtea se liniștește și, din pacea ivită, răsar copiii nerăbdători să înceapă Școala de Vară la Biserica Vovidenia. Unii la pictură, alții la engleză. Noi... nici de una, nici de alta! Noi ne jucăm! Inventăm povești, facem exerciții de dicție, de improvizație, de autocunoaștere și de scotocire a minții. Mizăm pe spontaneitate, concentrare, mișcare, atenție.

Astazi citim o povestire veche: "Răscoala florilor". Avem un personaj, Vântul, care le corupe pe florile din grădină, șuierându-le în ureche că se lasă stăpânite, că sunt sclavele grădinarului, care face ce vrea cu ele. Iată, le ține legate de bețe! Vântul le promite libertatea: va veni la miezul nopții și le va elibera! Și la miezul nopții, furtună mare în grădină. Florile erau fericite: vor scăpa de sclavie! Furtuna nu era singură, ci însoțită de o ploaie mare. Florile și-au rupt legăturile, toți aracii sunt la pământ. Dimineața, imagine dezolantă: florile rupte, una cu pământul, bolnave și abia sufland în mâlul din grădină. Grădinarul a rămas mut în fața nenorocirii. Replica de final este: Când lipsește educația, totul se sălbăticește și atunci vine ruina.

Desenăm Vântul și vorbim despre el, încercând să vedem personajul. Îl facem urât? Hotărâm că nu. Într-un om urât nu avem încredere, chiar dacă ne promite libertatea. Îl "facem" frumos deci. Fetele îl "îmbracă" cu pelerine colorate, desenul prinde viață parcă, ochii strălucesc și povestea începe să ne cuprindă.
-În orice zi ne poate apărea în față un om care ne promite salvarea, chiar și atunci când nu avem nevoie să fim salvați. El este bine îmbrăcat, zâmbește, dar nu îl cunoaștem și nu trebuie să avem încredere în el. Puțini sunt cei în care să ne încredem...
-Mama, tata, frații, surorile..., spune Andrada.
-Doamna învățătoare!, completează Mihaela. Sau părintele...
-Și în Dumnezeu trebuie să avem încredere!, spune încet Adelina, care e cea mai mică, dar fetele sar repede cu vorba.
-Eeeei! Pe Dumnezeu nu Îl vezi! Noi vorbim aici de cei pe care îi poți vedea!
-Dar... Pe Dumnezeu Îl poți vedea, insistă Adelina, chiar nițel contrariată.
-Da, dar în vis sau în biserică... Nu de-adevăratelea, explică răbdătoare Andrada.
Dar Adelina știe ce știe:
-Ba da, îl poți vedea pe Dumnezeu ÎN TINE!

O îmbrățișez cu privirea. Cât de simplu este: Dumnezeu este ÎN MINE, trebuie doar să deschid ochii sufletului pentru a vedea.

 

 

 

 

"Și cine este aproapele meu" (fragment)

Rămăseseră vreo opt în încăpere. Toma, studentul la Teologie, murise de trei zile, după bătăile crunte la rinichi. Îl puneau în şezut, cu mâinile trebuia să îşi prindă vârfurile picioarelor. Bocancii gardienilor loveau cu sete. Fiecare lovitură se încheia cu o icnitură a studentului, spatele îi zvâcnea involuntar şi mâinile zburau în sus ca nişte aripi. Un alt gardian îi frângea mâinile, pe care studentul le prăbuşea, agâţându-le din nou de vârfurile picioarelor. Urma altă lovitură în rinichi, alt icnet, altă zburătăcire a mâinilor.
A treia zi, spre seară, după primele cinci lovituri, Toma s-a lăsat încet pe o parte, a pus mâinile sub obraz şi a adormit ca un prunc. Petrică era la câţiva paşi. Pe el îl bătuseră la tălpi şi, întins pe cimentul umed, încerca să îşi recompună, mental, propriul trup. De la creştet, frunte, gât, umeri, braţe, genunchi... de la genunchi nu ştia încotro să apuce. Nu mai simţea nimic. Era o pasăre cu aripi, fără picioare. Nu îl durea nimic pentru că nu simţea nimic. Îl înnebunea starea aceea de plutire, de condamnat la zbor. O pasăre care nu atinge pământul nu stăpâneşte nici cerul. Sunt în pragul nebuniei, îşi spunea şi îl mira această conştienţă bizară.
A întors capul şi l-a văzut pe Toma. Se lăsase pe o parte, chircit, cu ambele palme sub obrazul drept, aşa cum dorm copiii mici. A strigat la el să se ridice, mânia gardienilor era de neoprit când renunţai să lupţi cu ei. Pentru trei secunde, care i s-au părut infinite, studentul l-a privit absent. Apoi a închis din nou ochii. Respira uşor. Buzele au început să murmure şi din murmur prinse a-i înflori, miraculos, un zâmbet angelic.
Gardienii aruncau potop de lovituri şi înjurături. Cu noi te pui tu, mă? Crezi că mori când vreţi tu şi Dumnezeul tău? Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu! Studentul îşi înflorea zâmbetul şi ochii, fruntea, tâmplele se luminau ca un pământ cucerit de soare, dimineaţa. A deschis din nou ochii. Petrică s-a cutremurat. Prin ochii studentului camera se umplea de lumină, de zâmbet, de rugăciune. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul... Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă... Apoi a oftat lung şi suflarea s-a oprit. Petrică vedea cum buzele murmură mai departe. Doamne, Iisuse...

Gardianul care îl bătuse pe Petrică şi care acum, obosit, trăgea o duşcă de rachiu, vărsă deasupra studentului restul de băutură. Ia şi bea, mai bine! Nu s-a inventat, mă, Dumnezeul care să se pună cu mine! Aşa să le transmiţi acolo, în raiul vostru!
După ce l-au dus pe Toma la groapa comună de la marginea oraşului, toţi au simţit că s-a lăsat frig în celulă. Era început de noiembrie, dar toamna nu era aşa de aprigă ca în alţi ani. Frigul nu venea nici de afară, nici din ziduri. Era mai degrabă o singurătate cumplită, o părăsire.
Toma le vorbea în fiecare seară despre Dumnezeu, le ţinea de cald, de bucurie, de foame. Avea o cruce mică pe care o ascundea ziua între paiele din saltea şi noaptea, printr-o gaură cât un vârf de unghie, o scotea şi o trecea pe la toţi, pe rând. Petrică păstra încă bucăţica de hârtie ce i se lipise de talpă pe holul tribunalului. Era o părticică dintr-o icoană cu Maica Domnului. Ruptura părea să fie una voluntară, nu de la vreo uzură dată de vreme. Petrică a simţit cum arsura aceea de la început devine căldură, apoi o stare de bine, din ce în ce mai bine, pentru ca târziu să îşi dea seama că ochii Maicii Domnului, care îl priveau din bucăţica de icoană, îi transmit o imensă bucurie.
Într-o seară, după mai multe bătăi, s-a dus la patul lui Toma. Uite, Tomo, îţi dau iconiţa asta a mea. Ai grijă de ea dacă mor. Aşa să fie, Petre! Îi spunea Petre, ca în Biblie. Aşa să fie, şi dacă eu mă duc, să îţi rămână cruciuliţa mea.
Singurul care se ţinea deoparte era Stănescu. Vorbea rar, numai dacă era întrebat, şi atunci se limita la răspunsuri monosilabice. Era ursuz şi rezista cel mai bine la bătăi. I se spunea Profesorul pentru că îi corecta pe ceilalţi fără niciun menajament.

„Foaie verde trei castane,
Amărât e omul, Doamne
Când se culcă şi n-adoarme,
Ar mânca şi nu-i e foame”.
Dumitru fredona încet şi cântecul începu să treacă de la unul la altul ca o fată frumoasă la hora satului. Petrică improviză repede un dans şi umerii bărbaţilor prinseră a sălta uşor, în timp ce tălpile ştergeau muţeşte, bucată cu bucată, cimentul îngheţat. Murmurau versurile pe rând. Picioarele se ridicau şi coborau în arcuiri ample, încete, pentru a nu stârni furia gardienilor care oricum, la fiecare zece minute, inspectau celulele prin vizete.
„Foaie verde de migdale,
Dragostea e lucru mare,
Nu-ţi dă tihnă la mâncare,
Nici hodină la culcare”.
Valer, un inginer din Bârlad, se aşeză în dreptul uşii şi lipi ceafa de vizetă. Mai aveau câteva minute, în capătul holului se auzeau izbituri şi strigăte, gardienii trânteau uşile de pereţi şi loveau fără milă în deţinuţii care nu erau găsiţi în poziţie regulamentară. Pe măsură ce urgia se apropia, cântecul în celulă devenea tot mai aprig, picioarele zvâcneau cu disperare, cămăşile lipite de umeri de la sângele întărit în rănile uscate se făceau una cu lacrimile lor. Plângeau nu de dor, nu de jale. Plângeau copleşiţi de frumuseţea clipei pe care o trăiau împreună.
– Tu-i mama ei de viaţă! Dumitru se izbi pe pat şi afundă în salteaua de paie un plâns zguduit.
– Lasă, mă, Dumitre! E viaţă şi asta... Omului îi e dat să trăiască şi să moară. Dacă n-am murit pân-acu înseamnă că Dumnezeu are alte planuri cu noi. Ascultă la mine, Dumitre! Valer plecase de lângă uşă şi se pregătea să dea ochii cu gardienii. S-au oprit toţi, aşteptând. Le auzeau glasurile tot mai aproape şi, odată cu zgomotul de chei, simţeau cum îşi făcea drum prin ziduri frigul cenuşiu al închisorii. Valer l-a ridicat pe Dumitru chiar în clipa în care uşa celulei s-a izbit de perete.
– Care-i Dumnezeu aici, bă? Să iasă în faţă şi să îmi spună mie de ce îmi îngăduie să vă sfărâm oasele! Auziţi, bă? Bandiţilor!
Gardianul interpreta încă un act din nesfârşita scenă a degradării umane, chiar dacă spectacolul era despre un război în care învinşii deveneau, la final, eroi. Nimic nu era previzibil, după cum nimic nu era întâmplător!
– Ştiţi de ce îmi îngăduie, bă, nenorociţilor? Pentru că Dumnezeu sunt eu, bă!
Valer îşi făcu rapid cruce, murmurând înfundat „Doamne, iartă-ne”.
În clipa următoare se prăbuşi pe ciment, după ce trupul i se scurse mai întâi pe perete, izbit de namila de gardian.
– O să te ierte, nu avea grijă! Când o să recunoşti şi cum ai omorât-o pe mă-ta! Grijania voastră de lepădături! Când o să scăpăm de voi o să putem să ridicăm şi noi ţara asta din cloacă, bă!
Petrică stătea ţeapăn, cu privirea fixată pe bocancul gardianului. Calculase de sute de ori distanţa până la namila din faţa lui, în fiecare dimineaţă îşi imagina cum se aruncă şi, dintr-o mişcare, îi sare în spate. Trăia satisfacţia unei victorii imaginare pentru ca apoi să renunţe, amăgindu-se că trebuie să se păstreze pentru războiul final. Astăzi se gândea, pentru prima dată, dacă nu cumva lupta poate fi o soluţie pentru a evita războiul. Sau dacă adunând zeci, sute de mici suferinţe, frustrări, amăgiri, dezamăgiri nu făcea decât să pregătească inevitabil, cu minuţiozitate şi sadism, o catastrofă? Putea lupta, cu riscul înfrângerilor şi umilinţelor cumplite. Lupte mici care să dezamorseze războiul mare, nimicitor. Dar câte lupte era în stare să ducă şi, mai ales, cât de departe era războiul final?
Valer zăcea pe jos, cu obrazul sfârtecat de lovitura aplicată în lung, de la ureche spre colţul gurii. Gardianul mai izbi de câteva ori cu bocancul şi Valer fu nevoit să se ridice. Namila răscolea pe sub saltele, sfâşia cele câteva haine aşezate la capătul patului. Învăţase bine toate ascunzişurile de prin căptuşeli, dublurile din ţesături care scoteau la iveală bucăţi din cărţi interzise sau citate din Biblie zgâriate pe resturi de săpun.
Petrică avea, de la o vreme, o detaşare pe care unii o numeau renunţare, alţii indiferenţă. Nu se mai împotrivea, nu provoca. Nu făcea planuri, nu credea in schimbări politice, sociale sau de orice alt fel. Era târziu. Ritmul se accelera vizibil şi avea impresia că tăvălugul e prea mare. De fapt, nu prea mare, ci atoatecuprinzător. Din toate părţile deodată. Partea bună în acest tăvălug era că toate se întâmplau la vedere, în faţa lui. Ca într-un tablou renascentist, cu trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrecea pe loc, aspru şi nepotolit.

(Fragment din romanul "Și cine este aproapele meu", de Florentina Toniță. apărut la Editura Junimea, 2013)




 

RUGĂCIUNEA INIMII PENTRU PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU

22 mai 2013, la Mănăstirea Paltin (Petru Vodă), peste 200 de preoți s-au rugat pentru sănătatea Părintelui Justin

"Și cine este aproapele meu?", Editura Junimea Iași, 2013

"Despre suferința ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce și-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite și se întoarce asupra lor cu iubire și răbdare, despre umilințe și înjosiri dincolo de fire, din care temnițele de la Pitești și Aiud păstrează încă urme de sânge, despre toate acestea și altele asemenea, ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înțelegere și creștină iertare. Dar Florentina Toniță e tânără, generoasă, înmiresmată stilistic precum slovele poveștilor ce-i curg cu atâta firesc și savoare din vârful peniței dăruite de Dumnezeu. Nu știm de unde a luat puterea de a pătrunde acolo unde până și harul ajunge greu, în lumea aceea subterană în care ființa stă să moară de rușine, dar o face, cu aceeași senină frumusețe cu care vorbește și despre dragoste, așteptare, împlinire, cu care scrie și poezie sau pictează. Florentina Toniță crede în Dumnezeu și în satul românesc, crede în iubire și îndurare, crede în lacrima curată ce arde mântuitor și în culoarea din care se naște patima aspru catifelată a timpului". (Simona Modreanu - text coperta 4)

"Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă,  orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie, rareori conştient. Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, este Iubire. Sau mucenicie. Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da". (Florentina Toniță, text coperta 4)

FRAGMENT DIN ROMAN:

"Noaptea care urmă fu agitată, nu atât din cauza căldurii, cât din pricina gândurilor adunate după mesajul lui Costa. Adormi greu. Îl visă pe părintele Antonie, predica zâmbind luminos și ea stătea nemișcată în mijlocul bisericii, îl vedea vorbind, însă nu reuşea să audă nimic. La ieşire l-a zărit pe Costa. Era trist, tras la faţă şi purta în spate nişte poveri ciudate. Nu păreau a fi foarte grele, în schimb îl acopereau cu totul. L-a întrebat ce mai face, dar, deşi îl vedea vorbindu-i, nu auzea nimic. Costa vorbea agitat, uneori părea să ţipe. Maria privi în jur, dar oamenii nu se arătau deranjaţi. Oare nimeni nu aude pe nimeni?, se întrebă Maria. Strigă şi ea, nu se auzi. Când se întoarse, Costa dispăruse.
Se trezi obosită şi cu o durere surdă în ceafă. Ziua era înnorată, într-un gri răcoros care lăsa loc soarelui să se pitească pe caldarâm şi pe zidurile caselor de peste drum. Îşi pregăti o cafea mai tare decât de obicei, pe care o bău rapid, pe balcon. Îşi aminti visul şi se îngrijoră de-a binelea.
Nu apucă să se adâncească în gânduri, pentru că soneria de la intrare se auzi prelung, fără să se repete. Aruncă de pe ea cămaşa de noapte albă şi se împachetă rapid într-un costum de trening de culoarea ciocolatei.
– Bună dimineaţa, draga mea!
– Bună îţi fie inima, Costa! Intră, te rog. Ca de obicei, matinal…
Costa o privea aproape absent, dar fără a pierde din căldura pe care i-o ştia atât de bine. Părea adus de spate şi Maria îşi aminti de poverile din vis. Îl simţea trist, chinuit.
– O cafea, dragul meu?
– Cafea să fie…
Stăteau amândoi în mijlocul bucătăriei. Îi trase un scaun și ea își făcu de lucru la aragaz mai mult decât era necesar pentru o simplă cafea. Furnicăturile care îi invadaseră trupul, genunchii moi şi mâinile tot mai nesigure o intrigau, mai ales la gândul că el îi va observa emoţiile. Îl pândi cu coada ochiului. Era pierdut în sine şi abia acum Maria îi văzu chipul tras, palid, umerii ieşiţi în afara trupului, ca nişte agăţătoare ciudate.
– Am venit să îmi iau rămas bun…
Se întoarse speriată. Venise în spatele ei, îi simţea suflarea, aroma trupului care odată îi era atât de dragă.
– Pleci? Îşi auzi glasul stins, aproape înfundat.
– Plec. Gena a murit acum trei luni şi de atunci îmi fac curaj să vin la tine, să mă ierţi şi să mă primeşti înapoi. Apoi am renunţat. Nu am putut să îţi fac asta, ştiu câtă durere am aruncat atunci în inima ta.
Maria se întoarse şi opri aragazul, dar mai întâi şterse pe furiş lacrimile care îi dădeau târcoale.
– Îmi pare nespus de rău. Dar tu ai ales. Ai ales cu orgoliul tău de bărbat, te-ai gândit că eşti mai bun dacă te îndrepţi către femeia care îţi inspiră milă. Te-am respectat atunci, te respect şi acum. Ţi-ai învăţat lecţia, sper…
– Ai dreptate… Ştiam că tu mă iubeşti oricum şi mi-am permis să te rănesc. Acum te-aş răni mai rău dacă ţi-aş cere să mă primeşti din nou în inima ta…
– În inima mea vei fi mereu, Costa. În viaţa mea nu te mai vreau. Nu acum.
Turnă cafeaua în cană. Intrară în atelier. Îi făcu semn să se aşeze pe canapea. Îl urmări apoi, minute în şir, cum soarbe lichidul amar într-o absenţă totală. Într-un sfârşit o fixă cu privirile umede. Aşeză cana pe măsuţă. Se ridică, privi cu atenţie tablourile din atelier, florile uscate şi toate resturile de viaţă care purtau încă numele lor.
– Plec mâine dimineaţă. Nu am venit să îţi cer să mă ierţi. Am venit să îţi mulţumesc, să te privesc şi să mă umplu de tine. Nu ştiu când sau dacă mă mai întorc…
Se aplecă, îi luă mâinile şi i le sărută apăsat, rămânând clipe întregi pierdut în mirosul trupului ei.
Ar fi vrut să i se lipească de suflet, să plece cu el în lume, să o ducă departe, chiar de-ar fi fost să nu se mai întoarcă niciodată. Se mira cât de mult îi crescuse părul, pe care acum îl purta prins după urechi, ca o cascadă ocolitoare, atât cât să lase drum liber privirilor spre el. Îi era dor să îl mângâie, să îi scotocească fiecare adânc al palmei. Îl simțea singur și totuși atât de decis să o uite, să plece de lângă ea, încât nu îndrăzni să încerce să îl oprească în vreun fel.
Porni spre uşă şi Maria observă liniştea care îl cuprinse.
– Ce cauţi, Costa?, îi strigă din urmă şi el întoarse spre ea ochii mari, luminoşi, aşa cum îi ştia din anii de iubire. Acolo unde pleci, ştii ce cauţi?
– Pe Dumnezeu… cred… E timpul să ne lămurim…

Închise uşa în urma lui şi zgudui în ea un plâns tăcut, chinuit, îngăduit. Îl lăsase să plece din nou. Iubirea îndură, iubirea nu judecă... Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
Intră în baie, îşi spălă faţa cu apă rece şi se ascunse în dormitor. Cu toate că era singură în apartament, închise ușa camerei și acoperi ferestrele. Dacă ar fi putut, ar fi construit în jurul ei o carapace ermetică în care să se sfârșească încet, conștientă și totuși pierdută în ea însăși.
Dumnezeu îi arătase, în urmă cu mulți ani, că nu e de ajuns ca doi oameni să stea pe același pat pentru ca iubirea să se ivească între ei. Și Vlad a plecat. Apoi, când a crezut că iubește, tot Dumnezeu l-a scos din viața ei pe Bogdan, lăsând în ea o suferință mistuitoare, grea. Un gol pe care, atunci când se aștepta mai puțin, îl umpluse Costa. Pe Costa îl ascunsese în sufletul ei și îl ruga pe Dumnezeu să îngăduie această iubire. Era prima dată când voia ceva cu adevărat! Dar Costa a plecat și el...
Nu se certa cu Dumnezeu. Credea că, dacă acceptă plecarea lui Costa, Dumnezeu o va ajuta să înțeleagă de ce! De ce nu a ales-o pe ea atunci, de ce iubirea ei nu a fost mai puternică decât toate temerile, încrengăturile și hățișurile vieții lui.
Nimeni nu putea sta pe locul lui, inima ei nu era atât de mare încât să îngrămădească în ea de-a valma doi bărbați, iar pe Costa nici nu avea de gând să îl scoată pentru a face loc altcuiva. Mihai nu venise pentru a cere un loc în inima ei, ci pentru a o împăca, pentru a o ține de mână în lumea în care simțea din nou că se pierde. Îi era recunoscătoare pentru că o ajutase să își păstreze curată credința și bucuria de a crede.
Se așeză la birou ceva mai liniștită. Scoase jurnalul şi începu să scrie:
Dincolo de realul bine fixat în cotidian, placat cu aurul sau cu argintul lumesc al fiecărei zile, trăim o nefirească şi amalgamatică prăbuşire, o lipire de asfaltul trecerii fără rost. Zi de zi. Noapte de noapte. Ceas de ceas. Nu avem puterea să ne împotrivim, dar nu din raţiuni de demnitate sau religiozitate, cât din sfântă laşitate, cea mai presus de inimă, pace, iubire. Am căpătat libertatea de a ne dezice de suflet, de a ne comporta iresponsabil, de a iubi la fel, de a urî cu pasiune sau de a minţi cu farmec. Adevărul devine un scop personal, aspru pentru ceilalţi, facil pentru sine, însă niciodată destul de clar cât să devină acelaşi, unul şi al tuturor. Între frica de singurătate şi vieţuirea în doi, devii una cu celălalt, dar acel celălalt care depune mărturie pentru tine că ai încercat, ai pătimit, ai răstignit visuri, dar destinul te-a întors, lăsându-ţi adevărul pe cruce, şiroind în partea dinspre tâlhar... Mărturia care te salvează de fiecare dată... Devenim uniţi doar atunci când avem nevoie de justificare, atunci când greutatea nu ne mai apără, când ascunzişul de noi înşine se transformă în pânză rară, răcoroasă, aspră sufletului.  Cel mai tare doare aproapele tău care devine, în timp, aproapele altuia... Nu mai ştim cine suntem pentru că, deodată, devenim alţii? Cine decide când şi cum ne direcţionăm sentimentele, stările, urile, suspinul? De ce tu, om-aproapele-meu, te dezici de mine fără să mă vezi? Dincolo de strigăt există totdeauna durere, dar există şi încrâncenare, există vremelnică îndârjire. Ce va rămâne când pustiul va re-de-veni? Probabil că aproapele meu nu mi-a stat niciodată în faţă, ci doar paralel cu mine. Doar aşa drumul se desparte iremediabil, mai devreme sau mai târziu. E bine şi mai devreme şi mai târziu! Durere este, dar mă bucur că, chiar aşa fiind, îmi iubesc aproapele. Acela care a devenit acum aproapele altuia şi nu mă mai recunoaşte".

Pictura pe sticla - decorativ

 

(Ultimele lucrari pe sticla. Martie 2013)

ZILELE EMINESCU, Botoșani 2013: Programul manifestărilor din 14-16 ianuarie!

ZILELE EMINESCU, ediţia a XLIV-a, şi Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu", ediţia a XXII-a, se desfășoară la Botoșani-Ipoptești-Vorona în perioada 14 – 16 ianuarie 2013, evenimentele fiind organizate de Primăria municipiului Botoșani, Consiliul Local Botoșani, Fundația Culturală Hyperion – "Caiete botoșănene", în colaborare cu Consiliul Județean Botoșani, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu", cu sprijinul Ministerului Culturii, Centrului Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani și al Societății Culturale "Raluca Iurașcu" Vorona.


PROGRAMUL MANIFESTĂRILOR:

Luni 14 ianuarie – Primirea invitaţilor. Cazare Hotel Rapsodia Botoşani.

– Ora 12: Vorona – Şezătoare literară tradiţională, pelerinaj la conacul familiei Iuraşcu din Joldeşti şi la Mănăstirea Vorona.

Marţi, 15 ianuarie – ZIUA CULTURII NAŢIONALE

– Ora 9: Şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani, cu aprobarea titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani poetului laureat.
– Ora 9,45: Depuneri de jerbe la statuia poetului Mihai Eminescu din faţa Teatrului.
– Ora 10,15: Te Deum la Biserica Uspenia.
– Ora 10,30: Slujbă religioasă la Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril Ipoteşti.
– Ora 11: Deplasare la Ipoteşti.
– Ora 11,15: Salutul organizatorilor. Cuvinte ale invitaţilor.
– Ora 11,30: Lansări de cărţi: Cezar Ivănescu şi Lucian Vasiliu – Dialoguri televizate (despre cărţi şi nu numai), Editura Junimea – prezintă Lucian Vasiliu. Turnurile Ocolaşului Mare, (Antologia Grupului de la Durău), Editura Timpul – prezintă Mircea A. Diaconu. Emil Iordache – Un univers de personaje, Editura Vasiliana 98, Iaşi – prezintă Liviu Apetroaie.
– Ora 11,50: Noutăţi editoriale eminesciene: Mihai Cimpoi − Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic; Adrian Dinu Rachieru − Despărţirea de Eminescu?; Lucia Olaru Nenati − Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii; Svetlana Paleologu Matta − Existenţa poetică a lui Bacovia (traducere şi studiu introductiv de Lucia Olaru Nenati).
– Ora 12,05 − Pauză de cafea.
– Ora 12,30 − Spectacol de teatru susţinut de trupa Colegiului Naţional A.T. Laurian: SSST, adaptare după Îmblânzirea scorpiei de W. Shakespeare. Regia Mirela Nistor şi Alexandru Sârbu.
– Ora 13,40: Vernisajul expoziţiei de pictură Cer şi pământ, autor Corneliu Dumitriu. Prezintă Gellu Dorian.
– Ora 17: Sala de spectacole a Teatrului "Mihai Eminescu" Botoşani – Lansarea cărţii Terra ballerina de Ion Mircea, în colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Editura Paralela 45 Piteşti.
– Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Prima, ediţia a XIV-a şi Opera Omnia, ediţia a XXII-a. Spectacol extraordinar susţinut de GRIGORE LEŞE – DE DRAGOSTE, DE RĂZBOI, DE MOARTE, DE UNUL SINGUR. Prezintă actorul MARIUS ROGOJINSCHI.

Miercuri, 16 ianuarie – plecarea invitaţilor

Sunt invitaţi: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, Ion Mircea, Claudia Tiţa, Adrian Popescu, Vasile Spiridon, Daniel Cristea Enache, Andrei Terian, Jean Văcărescu, Calin Vlasie, Claudiu Komartin, George Vulturescu, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Valentin Talpalaru, Marius Chelaru, Adi Cristi, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Vasile Tudor, Carmen Veronica Steiciuc, Viorica Petrovici, Sabina Fânaru, Varujan Vosganian, Grigore Leşe, Gavril Ţărmure, Leo Butnaru, Cristian Simionescu, Marian Constandache, Ioan Pintea, Liviu Apetroaie, Paul Aretzu, Corneliu Antoniu şi scriitorii botoşăneni: Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dumitru Ţiganiuc, Dumitru Ignat, Emanoil Marcu, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Constantin Bojescu, Dumitru Necşanu, Vasile Iftime, Petruţ Pârvescu, Gabriel Alexe, Corneliu Filip, Stelorian Moroşanu, Victor Teişanu, Cristina Şoptelea, Mircea Oprea, Valentin Coşereanu, Lucreţia Andronic, Ciprian Manolache, Dorin Baciu, Cezar Florescu, Marius Irimia şi alţii.

MULTUMESC!

Multumesc din suflet celor care mi-au fost alaturi duminica, la lansarea cartii FORMA PASARII. A fost o zi de iarna frumoasa, cu zapada, ger, viscol si inimi frumoase. Dupa cum am anuntat, fondurile din vanzarea cartii sunt donate Asociatiei IHTIS (presedinte Mihaela Mihaescu).

Inima imi este alaturi de toti cei care au inteles ca doar impreuna suntem o forta si ca putem dezvolta o energie care, alimentata zilnic cu ganduri si fapte, va lucra de la sine pentru semenii nostri.  

Reverente pentru poeta Mihaela Arhip, doamna Marieta Baciu (violonista) si domnul Florian Baciu, doamna prof. Geanina Cotoi, doamna procuror Mirela Podovei, doamna Monica Buza, Andreea Moldovanu, domnul Constantin Ionescu (si minunatei sale Doamne), domnul Constantin Adam, pictorita Aida Suster, Claudia Luca, Daniel Bucatariu si Ionut Iosub (de la Stiri Botosani), Vlad Placinta (de la Asociatia Salveaza o inima) si tuturor celor care au cumparat cartea. Multumesc, de asemenea, si Mihaelei Nistorica: a oferit sala si ceaiul cald!

 

"Ingerul si copilul pazitor", o carte scrisa de actrița Ligia Toniță

"Va anunt cu bucurie ca a iesit la lumina cartea "Ingerul si copilul pazitor". Are numai cateva zile, insa tare ii place sa se joace cu cel care o citeste. Cum o deschizi dai de un ingeras mare mester la reparat scari. Cred ca si voua vi se intampla sa visati o scara cu trepte lipsa. Ei, mie ingerasul asta iubitor de miere cu scortisoara, chiar mi-a reparat-o si acum pot indrazni sa visez mai departe. Pe urma m-am intalnit si cu Ingerul cu Cizme Verzi, in casuta caruia incap nenumarate cizme verzi. Fiecare pereche tine in ea cantecul unei zile. Cum te incalti cu ele, cum auzi melodia! L-am vazut si pe Ingerasul Teofil, indragostit de oameni, pe Sarkis, o corabie cu aripi care transforma frica in iubire si tristetea in bucurie, pe Moris, vanzatorul de jucarii care mi-a vorbit despre cutia cu lumina, pe Ingerul Lumanare, care avea un mesaj urgent pentru copii... La urma de tot a venit Ingerul cu Aripi de Carte care mi-a dat trei samburi de poveste si mi-a zis sa le las si copiilor loc in carte sa scrie si ei povesti. Asa am facut", ne spune LIGIA TONIȚĂ.

Cine doreste sa ajunga la "Ingerul si copilul pazitor", poate sa intre AICI  

Cartea este dedicata copiilor la culcare si parintilor la trezire.

Pentru bucurie si liniste.

 

Lansarea cartii FORMA PASARII

"La drum cu îngerii", Editura Clubul Saeculum, 2003

"Forma păsării", Editura Axa, 2012

FLORI din ţara mea...

Flori nemuritoare.  (Tutova, 2012)

Arta pe sticla, un mod de a uimi copilaria!

Zilele acestea am incheiat un an in care, saptamana de saptamana, am lucrat cu copiii in cadrul unui curs de Arta Decorativa. Am abordat in special pictura pe sticla, dar am facut si lucrari pe carton, ceramica, chiar si pictura pe fata sau pe baloane.


Sentimentele cele mai puternice sunt acum, la final. Cand mi-am dat seama ca imi lipsesc acesti prichindei mai mari sau mai mici (de la 4 anisori la frumoasele domnisoare de 15-16 ani), ca dincolo de ce am invatat impreuna m-au fascinat cu frumusetea lor, cu spontaneitatea si dorul de frumos pe care il au ca nimeni altii.

M-au fascinat atunci cand au prins curaj in fortele lor. Cand sfatul meu preferat a devenit: Vreau sa imi spui intai cum vezi tu lucrarea aceasta! Nu va imaginati cata fantezie si cata forta creativa se ascunde in capsorul lor.

Mi-au dat lacrimile deseori la vreo replica "geniala" a vreunui mic artist. Sau atunci cand Alma (are 6 ani si ne-a anuntat ca peste 4 ani va implini 20!) ne-a aratat fascinata un… chip de fata intr-o pata de culoare varsata pe carton, iar Andreea a decretat ca nimeni nu va deranja "fata din culoarea rosie". In ora la care am lucrat cu argila (obiecte pe care apoi le-am pictat), cei mai multi dintre copii au modelat melci, flori, chiar si o masina. David, de 4 anisori, ne-a surprins cu… o copita de cal si o scoica deschisa!

Maturitatea celor 5 ani ai lui Cristian, minunata energie a Oanei, tacerea vesela a Mirunei, uimirea Alexandrei sau bucuria Andreei… Seriozitatea lui Alex, spontaneitatea Almei si debitul verbal al Emiliei… Rabdarea Biancai, delicatetea Anei Lhea (nu stiu cum se scrie exact), veselia de pe chipul Izei, incruntarea concentrata a Iustinei, mutenia cu ochi mari a misterioaselor gemene Andra si Alexia, si… vesnica intrebare: “Doamna, acum ce facem?”...

Scriu aceste cuvinte pentru a marturisi, de fapt, altceva: copiii acestia au creat lucrari uimitoare! Si convingerea mea este ca nu e nevoie neaparat de profesor, ci de un om care sa le descopere curajul in ei insisi.

(Cursul s-a desfasurat in perioada august 2011-august 2012, la Tratoria demisol, "La Nistorica")

Foto: Oana Tabultoc; Bianca, Miruna, Cristian si Alex (Expozitia din 1 aprilie, "La Nistorica"); Miruna Buza; pictura pe sticla de Bianca Iacob; vas pictat - sticla, de Miruna Buza; vas pictat - sticla, de Alexandra Mera; platou pictat - sticla, de Miruna Buza; lucrare pe carton de Miruna Buza; Oana Tabultoc, pictura pe fata; vas pictat - sticla, de Andreea Moldovanu; Ioana si David, cu primele lor lucrari pe sticla.

15 iunie: Trandafiri dupa ploaie, la Biserica Vovidenia din Botosani

De la Părintele Ghelasie, vorbe pentru viaţa noastră!

Principiile Părintelui Ghelasie, marele isihast creştin trecut la Domnul in 2003, transmise de Părintele Valerian:

1.Să nu te alarmezi!
2.Să nu te contrazici!
3.Nu-ţi arăta nevoinţa!
4.Nu blama Răul! (care cuprinde Nu deznădăjdui, Nu cârti, Nu condamna, Nu judeca)

În fotografie, Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei:

Mananca, roaga-te, iubeste!

Uneori, sa-ti pierzi echilibrul datorita iubirii face parte din a trai o viata echilibrata.

DE ZIUA POEZIEI: Doua poeme de VIRGIL MAZILESCU

Vei auzi din nou: fii inima mea

vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar nişte canale
care din obişnuinţă nu mai duceau nicăieri
apoi îţi arzi hainele

o piele febril descheiată
încă om
mâine poimâine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frăţesc: şi mai mic uriaş inima şi
aşadar aşadar devii a doua mea inimă
apropie-te

la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvânt
vei părăsi la noapte oraşul
şi absenţa ta: o cicatrice pe un perete de aer
micşorându-se din ce în ce


Prefaţă

şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină
din adâncul pământurilor sterpe -curajul şi puterea(omenească)
s-au topit ca aburul

şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc
şi că probabil voi muri cutremurându-mă(ceea ce dealtfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile)
deocam-
dată vai nu pot spune
îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din
clipa de faţă. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele
stranii în care (se spune că)sufletul meu doarme ca într-o vi-
zuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor

săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra
încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai
tulbură

"Frumosul adevăr - cel mai simplu tratament pentru cancer"

Pentru fiecare dintre noi, fie că sîntem pregătiţi sau nu, va veni ceasul cel de pe urmă. Nu vor mai fi răsărituri de soare, minute, ore sau zile. Tot ce ai adunat, lucruri preţuite sau uitate, vor trece în mîinile altora. Bogăţia, celebritatea şi puterea ta se vor risipi ca fumul în vînt.

Nu va conta ce ai avut sau ai datorat.
Pica, resentimentele, frustrarea şi gelozia nu vor mai fi. La fel, speranţele, ambiţiile, planurile şi promisiunile tale vor expira. Victoriile şi eşecurile care păreau atît de importante vor fi uitate. La sfîrşit nu va mai conta de unde vii şi unde te-ai aşezat. Nu va mai conta dacă eşti frumos sau inteligent.

Atunci, ce va conta? Cum va fi măsurată valoarea vieţii tale?

Nu va conta ce ai cumpărat, ci ce ai construit.
Nu ce ai luat, ci ce ai dat.
Nu va conta succesul, ci ce ai lăsat în urmă.
Nu va conta ce ai învăţat, ci ce i-ai învăţat pe alţii.
Va conta orice gest de integritate, compasiune, curaj ori sacrificiu care i-a ridicat, i-a însufleţit şi i-a făcut pe ceilalţi să-ţi urmeze exemplul.
Nu va conta competenţa, ci caracterul tău.
Va conta nu cîţi oameni ai cunoscut, ci cîţi îţi vor simţi multă vreme lipsa.
Vor conta nu amintirile tale, ci ale celor dragi despre tine.
O viaţă care contează nu e construită la voia întîmplării, ci prin alegere.

(Discursul final al documentarului "Frumosul adevăr - cel mai simplu tratament pentru cancer")

Constrângere sau autenticitate?

Am găsit câteva vorbe frumoase astăzi, pe care le dau mai departe. Spre a fi ceea ce suntem...
"Morala, spunea Nae Ionescu, are două rădăcini: Una care înseamnă constrângere şi care izvorăşte din apăsarea semenilor asupra noastră. Ea face oamenii cumsecade. Alta, care izvorăşte din noi înşine şi care însemnează un anumit stil de viaţă personal, face pe oameni autentici. Îi face să fie ce sunt. Numai această din urmă rădăcină face morala cu adevărat respectabilă. Nietzsche are dreptate când numeşte pe cealaltă un paravan al laşităţii şi o compensaţie virtuală a năzuinţelor pe care n-ai avut curajul să ţi le-mplineşti aievea".
(din cartea lui Mircea Vulcănescu, "Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut", Ed. Humanitas, 1992)

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă

Nebun şi înger

cine are de-a face cu îngerii este deasupra jocurilor şi a lumii întregi ţi-am spus dimineaţă „nu de vulturi, ci de înălţimea zborului teme-te!”

m-am trezit greu, ţineam de mână un nebun
(îngemănat în aripă cu îngerul său, fugea în lume
pentru apărarea oamenilor singuri)
nu am uitat mersul pe sârmă, chiuitul aspru al gândului
pregătit de-cu-seară la foc mic,
de unde înţelepciunea,
de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul
de a fi ceea ce sunt
într-o lume care nu este ceea ce este

nebun de aripă, mă vindecă lumii un înger...

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea modestă. Nu am bani să cumpăr pentru Ion Nicolescu îmbrăcăminte şic. I-am umplut o sacoşă cu îmbrăcăminte de second-marin. Am dat şi cămaşa de pe mine. Trăim vremuri incredibile".
Cine este acest "cerşetor"?
Ion Nicolescu. Iată ce spunea Nicu Alifantis despre el: "Poetul bolnav de poezie, acelaşi care a semnat şi versurile cântecului «Douăzeci de îngeri», este domnul Ion Nicolescu. Ne-am cunoscut în 1975, într-unul dintre spectacolele Cenaclului Flacăra. Tot el a scris versurile unor cântece mai vechi de-ale mele, cum ar fi: «Rococo», care se găseşte pe albumul «Voiaj», apărut în 1995, apoi «Imn (Trăiască România)» şi «Cântec (Ţara noastră-i, ţara noastră)», care se găsesc pe single-ul editat împreună cu Florian Pittiş în 1979. Excepţional poet. Plin de umor, de simţ civic, patriot sincer şi adevărat, dedicat şi devotat omului şi drepturilor acestuia, încerca să-şi facă publice ideile în măsura în care era posibil la acea vreme. Nicolescu era foarte iubit de mişcarea avangardistă a artiştilor anilor '70. Unul dintre cei mai înfocaţi fani ai lui Ion Nicolescu la acea vreme era Florian Pittiş, care recita câteva poezii de-ale sale cu mare succes. «Imn (Trăiască România)» a fost unul dintre cele mai cântate cântece ale mele la acea vreme. Trebuie să recunosc că este poetul graţie căruia am căpătat cea mai mare popularitate cântându-i poezia. Aşa a fost să-mi rămână la suflet poemele domniei sale asupra cărora am revenit şi mă bucur nespus să le fac iarăşi cunoscute celor din jurul meu, pentru a nu fi uitate, aşa cum pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa, Dumnezeu ştie pe unde!”.

De povestit că da, pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa de mult! Cam prin vremea gloriei lui Păunescu, Alifantis şi alţii! Imnul Cenclului Flacăra, devenit apoi "Trăiască România", a fost scris de Ion Nicolescu în altă formă, fiind schimbat ulterior de Păunescu, cel care a introdus, în locul versurilor despre provinciile istorice, versurile cu "Trăiască Ceauşescu". Ion Nicolescu nu a acceptat, fapt care i-a atras numeroase ghionteli securistice. Păunescu a scos imnul în varianta patriotardă, Nicolescu a fost scos din librării şi biblioteci, odată cu varianta originală a cântecului.

Nimic din toate acestea nu mi-a dat însă fiori, aşa cum am simţit că mă zgudui la cele câteva cuvinte care încheie scrisoarea către Liviu Ioan Stoiciu: "În timp ce Ion Nicolescu zăcea în reanimare, dl. Cojocaru (prozator, angajat al spitalului, n.m.) a xeroxat nişte poezii ale acestuia, dându-le tuturor angajaţilor din spital. S-a întâmplat un mic miracol. După ce i-au citit poeziile, aceşti extraordinari oameni ai spitalelor s-au dus să-l vadă pe poet. Restul nu mai contează".

Aceasta e România de colecţie: un poet cerşetor, artişti mari care în trecătoare zile şi liniştite nopţi îşi amintesc despre cei care i-au făcut celebri ("pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa, Dumnezeu ştie pe unde!"), şi nişte oameni simpli dintr-un spital de provincie, cu salarii mizere, care, după ce vor fi citind pe holuri poezii xeroxate, scapă o lacrimă şi adapă de zile un poet-cerşetor.

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o floare în dinţi
toată viaţa
şi cel mai moral dintre lucruri
e viaţa
şi cea mai frumoasă poveste e viaţa
pe care-o-nvăţăm cât trăim
pe de rost

ADRIAN POPESCU: Struguri

Dacă nu sîntem la fel cu versurile noastre

la ce bun să mai scriem?

Eminescu şi Rilke, Byron şi Bolliac şi Mureşanu

Voiculescu şi Mandelştam au reuşit.

Struguri nevăzuţi storşi în presele
Timpului.

Dacă nu-şi pot încarna imaginile
ce le mai rămâne poeţilor?

Roua şi cernelurile, da
broboanele de trudă, simetria, da

dar mai cu seamă sângele spălînd
obrazul şi mîinile care ţin cartea.

În fibrele tinere ale lemnului
în cămările închise ale pietrei

numai zvîcnetul arterelor pătrunde
numai culoarea sîngelui rezistă vremii.

DANIEL PODLOVSCHI: Sa iubesti oamenii si muzica lor!

Să susţii primul concert cu orchestra la numai 7 ani! Să treacă de atunci aproape 70 de ani şi să fii viu în spirit, înălţător în ţinută şi să ştii să iubeşti. Să cânţi 40 de minute, fără partitură, cu ochii închişi, una cu vioara, arcuş transformat în aripă. Să primeşti aplauzele cu zâmbet nepământean. Să revii la rampă şi să oferi un Bis. Mergi în culise, revii, primeşti aplauze nesfârşite. Mai oferi un Bis. Zâmbeşti din nou. La fel de nepământean. Să te inclini una cu sufletul, una cu vioara... Să te numeşti Daniel Podlovschi şi să fii uriaş: pentru că iubeşti oamenii...

Daniel Podlovschi s-a născut la Iaşi, la 20 februarie 1939. A început studiul viorii la şase ani cu tatăl său, Rudolf Podlovschi, profesor de vioară şi violonist la Filarmonica din Iaşi. Progresele lui au fost atât de rapide, încât au condus la debutul său solistic la vârsta de 7 ani cu "Concertul în la minor" de Vivaldi, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. În 1949 s-a mutat la Bucureşti şi a început lecţiile cu reputatul pedagog Garabet Avakian. În 1960 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa profesorului Avakian, remarcându-se printre cei mai talentaţi violonişti din generaţia sa. A făcut studii postuniversitare la Moscova cu Iuri Iankelevici; în 1969, cu recomandarea lui Isaac Stern, a obţinut o bursă la Juilliard Shool of Music din New York, la clasa legendarului pedagog american Ivan Galamian. În SUA a urmat şi clasa de măiestrie a lui Itzhak Perlman (la Detroit). În perioada studiilor de peste Ocean a predat muzica de cameră la Colegiul Sarah Lawrence (Statul New York).
La 73 de ani, este în continuare solist la Filarmonica din Iaşi şi profesor titular la Academia de Muzică din Bucureşti.

Vineri, 27 ianuarie, la Botoşani, Daniel Podlovschi a interpretat Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op.61 (L.van Beethoven). O lecţie de virtuozitate, tenhică perfectă. Sunet amplu, susţinut de o maiestuoasă ţinută scenică, o generoasă atitudine a unui muzician care cântă pentru publicul său, pe care îl crede capabil să primească şi să aprecieze marea muzică a sufletului său.
De remarcat şi partea a doua a concertului de vineri, Orchestra Filarmonicii Botoşani reuşind o superba interpretare a Simfoniei a VII în la major, op.92, de L. van Beethoven.

duminica de ocazie

un clopot amuşină calea, ţi-am spus
să nu mai plantezi trandafiri pe zile fără soţ.
duminica, în faţa bisericii, un om în genunchi
adună iertările de prisos. Trecătorii se închină grăbiţi
(nu văd flacăra din buzunarul străinului)
fiecare pasăre pe limba ei transmite din oră în oră
ştiri din paradis. dulce sfadă de îngeri, arhanghelii nu mai ţin
de mult socoteala: o bătaie de inimă egal infinit pe din două
sub genunchi, omul îşi ţine strâns aripile de hârtie înnodate cu
iarbă de mare. "nu te ascunde, lasă aici o iertare", m-a strigat
fără glas. Străinul nici privire nu are, doar aripa de hârtie
foşneşte ca un ceasornic inundat de secunde.
duminica asta mă golesc de păcate. Pentru iertare am găsit
pământ bun la capătul străzii
de acolo, numai de acolo, îngerii pleacă în orice direcţie...

Invazia florentină

tristeţea ca o fântănă răsturnată în mare
niciun ochi adormit, văzul bolnav de nesomn invadează fiirea
în fiecare seară ţărmul se transformă în mare de alge
să-ţi amestece trupul cu peşti,
încolăcite cuvinte într-un extaz fără sunet.
fata pe ţărm aprinde lumina, în timp ce
gongul străbate adâncul.
fără actori, fără scenarii şi critici
spectacolul se răsfrânge în mare.
invazia anunţată pentru ora 12 fix se transmite pe unde
la miezul nopţii
trupul tău alb se arată: peşti, aripi şi alge albastre,
în loc de ochi două sfeşnice aburind sub cupola de îngeri

prizonier in ceruri, Dumnezeu ne priveşte tăcut
nicio invazie nu te învaţă iubirea, iar pentru un război
e nevoie de doi...

Parintele Iustin: Nu incit lumea la scandal, la razmerita, ci indemn lumea sa caute un adevar!

- Ramai indoielnic, dar poate sa fie si o realitate, fiindca intotdeauna orice miscare, orice interventie de tip politic, sau financiar, economic, are si in spatele ei ceva. Dar… nu inteleg nici sa vari cutitul pana la plasele… sa nu mai aiba omul posibilitatea nici macar o chirie sa mai plateasca, sa nu mai poata nici sa mai rasufle, sa se miste catusi de putin intr-o lume asa de saracita… Si abuzurile astea care s-au facut de oamenii astia ai nostri "politici" – dar la noi nu exista oameni politici, ci carcotasi europeni, toata adunatura, toate scursurile puse… – asta nu inseamna politica. Si atunci oamenii acestia care vad toata increngatura rautatilor, sigur ca ies in strada, pentru ca am ajuns o marfa ieftina. Nu incit lumea la scandal, la razmerita, ci indemn lumea sa caute un adevar, sa caute un om care sa lucreze in spiritul adevarului si dreptatii.

Cum poti tu, ca un conducator de tara, sa te simti bine, cand vezi ca peste tot se striga Jos… Ce stapanire mai poate avea un om ca acesta?
Tara are nevoie de oameni noi, care sa aiba un sentiment crestin si national, care sa mai poata imbunatati starea de lucruri.
- Ce sa ceara cei din strada?
- Sa ceara de la Dumnezeu intelepciune conducatorilor. Sa ceara cu orice pret sa gaseasca un om al lui Dumnezeu! Fara acest om de la Dumnezeu, noi nu putem sa ne redresam politic si economic. Foarte mult ii apreciez pe greci. Ei n-ar avea forta si puterea pe care o au – ca ei tot negustori sunt, asta i-a caracterizat mereu… – dar la greci este mai multa unitate, fiindca arhiereul este acolo [printre oameni]. El "bate din gura" acolo… Si asta este trupul unei natii. Este Hristos nevazut, [prin arhiereu], in El se formeaza unitatea. Si daca acolo este arhiereul, toate merg bine.
- Considerati ca si preotii ar trebuie sa fie alaturi de protestatari?
- La ora aceasta, nu este vorba de politica, cum reformulam [interpretam] noi: "Ah, biserica nu face politica". Pai nu faci politica acum, este vorba de a aduce un adevar in mijlocul unei natii! Ma mir cum un om din conducerea unui stat poate sa se complaca in forta, sa stea acolo, cand vezi ca te huiduieste o lume…
Rugaciunea intotdeauna a venit spre binele greutatilor si al necazurilor [?]… Numai rugaciunea, in toate vremurile… De aceea si Biserica se roaga mereu pentru pacea, bunul mers, intelegerea si armonia intre crestini si intre neamuri.
Orice actiune se intreprinde in tara noastra sa mearga de la Duhul Sfant… Sa se mearga la Patriarhie, sa faca acolo rugaciune, si hai, baieti… Preotii inainte, si poporul dupa ei.

(18 ianuarie 2012)

ZILELE EMINESCU, 13-15 ianuarie, Botoşani-Bălţi-Soroca - Vezi programul manifestărilor!

În perioada 13-15 ianuarie 2012 se desfăşoară la Botoşani, Bălţi şi Soroca Zilele Mihai Eminescu, cu decernarea Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Omnia, evenimentul central al manifestării care va marca, pentru al doilea an, Ziua Naţională a Culturii în România.

O r g a n i z a t o r i i manifestărilor sunt Primăria Municipiului Botoşani, Consiliul Local Botoşani, Fundaţia Culturală "Hyperion – Caiete Botoşănene" Botoşani, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu2, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani, Muzeul de Istorie Botoşani, Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu" Botoşani, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani, cu participarea Primăriei Bălţi, a Universităţii "Alecu Russo" Bălţi, a Consiliului Raional Soroca şi a Teatrului "Veniamin Apostol" Soroca.

PROGRAMUL MANIFESTĂRILOR:

Vineri, 13 ianuarie 2012:

- ora 9, Hotel Rapsodia: Plecare la Bălţi, R. Moldova.
- ora 10, Sala de lectură a Bibliotecii Judeţene "Mihai Eminescu" Botoşani: Simpozion: 130 de ani de lectură publică. Cenaclu literar – Portretul artistului în tinereţe.
- ora 15,30 – Întâlnire cu oficialităţile din Bălţi. Depuneri de jerbe de flori la statuia lui Eminescu de pe Aleea Clasicilor. Vizitarea oraşului.
- ora 17 – Universitatea Bălţi – Întâlnirea scriitorilor cu profesorii şi studenţii Facultăţii de Filologie. Prezentări de cărţi, reviste, recital de poezie.

Sâmbătă, 14 ianuarie 2012:

- ora 10 – Deplasare la Soroca.
- ora 12 – Întâlnire cu oficialităţile din Soroca. Depuneri de jerbe de flori la statuia lui Ştefan cel Mare şi la statuia lui Mihai Eminescu.
- Vizitarea cetăţii.
- Spectacol de datini şi obiceiuri de iarnă susţinut de localnici.
- Şezătoare la Cetate, cu participarea poeţilor invitaţi.
- ora 16 – Sala de lectură a Bibliotecii Judeţene "Mihai Eminescu" Botoşani: Şezătoare literară cu participarea scriitorilor invitaţi. Prezentări de cărţi şi reviste.
- ora 12,30 –Primăria Vorona: Intâlnirea scriitorilor invitaţi cu membrii Societăţii Culturale "Raluca Iuraşcu" din Vorona.

Duminică, 15 ianuarie 2012:

- ora 9 – 15 ianuarie, Ziua Culturii Naţionale.
- Şedinţa extraordinară a Consiliului Local Botoşani.
- Prezentarea invitaţilor. Alocuţiuni.
- Ora 9,30 – Depuneri de coroane la statuia poetului Mihai Eminescu din faţa teatrului;
- Ora 10 – Galeriile de artă "Ştefan Luchian" – Vizitarea expoziţiei de artă fotografică Ozolin Duşa – Dor de Eminescu. Expoziţie şi prezentare de carte: Poeţi botoşăneni în colecţii susţinute de Primăria municipiului Botoşani şi alte primării din judeţ (Coşula, Cordăreni şi Todireni).
- Ora 10,30 – Biserica Uspenia - Te Deum.
- Ora 11,30 – Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu":
- Ora 11,30 – Slujba de pomenire la Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril Ipoteşti;
- Ora 12 – Amfiteatrul "Laurenţiu Ulici": Cuvânt de deschidere. Salutul invitaţilor.
- Ora 12,15 - Lansarea antologiei Noua poezie nouă, coordonator Dumitru Chioaru. Editura Limes. Prezintă Mircea Petean. Lecturi ale poeţilor prezenţi, incluşi în antologie.
- Prezentare carte: Aurel Dumitraşcu – Carnete maro. Jurnalul anilor 1982-1990. (2 volume), Ed. Conta. Prezintă Adrian Alui Gheorghe.
- Ora 13 – Spectacol de teatru "Reţeta dragostei" de Sabina Bălan, regia Lenuş Moraru şi Gelu Rîşca. Spectacolul este susţinut de elevii Atelierului de Teatru al Colegiului Naţional "Mihai Eminescu" Botoşani;
- 13.45 – Sala "Horia Bernea": Vernisajul expoziţiei de pictură Lumină şi culoare – autor Florin Prodan.
- Ora 14.15 – Muzeul Tematic "Mihai Eminescu": vernisajul expoziţiei Eminescu – efluviile sufletului. Luminiscenţe, expoziţie de obiecte de patrimoniu realizată de muzeograf memorialist Maria Cassian;
- Ora 17 – Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, ediţia a XIV-a, şi Opera Omnia, ediţia a XXI-a. Prezintă actorul Marius Rogojinschi.
- Recital susţinut de Mircea Tiberian şi Nadia Trohin.

P a r t i c i p ă: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Irina Horea, Claudia Titza, Vasile Spiridon, George Vulturescu, Călin Vlasie, Carmen Veronica Steciuc, Ioan Radu Văcărescu, Silviu Guga, Dragoş Varga, Mircea Petean, Vasile Igna, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Marius Chelaru, Adi Cristi, Liviu Pendefunda, Valentin Talpalaru, Leo Butnaru, Vasile Tărâţanu, Nicolae Spătaru, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Emilian Galaicu-Păun, Gheorghe Calamanciuc, Vasile Tudor, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dumitru Ţiganiuc, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, Emanoil Marcu, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Petruţ Părvescu, Vasile Iftime, Dumitru Necşanu, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache, Gabriel Alexe, Mircea Oprea, Cezar Florescu, Marius Irimia, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Mircea Tiberian, Nadia Trohin şi alţii.