Încă un dar... la dar!

 A ajuns la mine diploma oferită la Gala Oameni pentru Oameni (Bucureşti, 13 noiembrie). Mulţumesc frumos tuturor celor care s-au gândit la mine, mulţumesc în special Mihaela Mihaescu! E dificil să primesc asemenea diplomă, e ca şi cum aş fi răsplătită de două ori: o dată atunci când am primit darul de scrie şi acum, pentru că am scris. Un fel de dar la dar!

Oamenii pe care i-am primit în dar

De ce nu scrii despre copiii aceştia, mă întreba într-o zi un drag prieten. Chiar, de ce? Şi cum să scriu, cum să opreşti din curgere un râu atât de tumultuos? Acum mai bine de un an i-am chemat, într-o zi cu ploaie de vară strecurată prin sită de brad verde, şi am vorbit despre copilărie. I-am păcălit, astăzi trebuie să recunosc.
De fapt voiam să îi cunosc, să le fiu în preajmă. Mă ispiteau de ceva vreme cu bucuria lor, cu ochii uriaşi cu care priveau tot ce li se întâmplă, mă uimeau cu încăpăţânarea pe care o aveau de a trăi în prezent. După încă un timp am început să ne încercăm unii altora mâinile. O îmbrăţişare, o bucurie în trecere, un dor mărturisit. În altă zi am hotărât să ne apucăm de treabă: aşa a luat naştere Atelierul de Artă decorativă de la Liceul Special "Sf. Stelian".
Nu a fost uşor. Pentru că hotărâsem să nu îmi fie milă de ei, să nu îi tratez altfel decât pe alţii. Le ştiam poveştile şi nu voiam să purtăm în spate poveri care nu ne erau de nici un folos. Au crezut că nu îi iubesc. Eu am vrut să renunţ. Apoi m-am întors la ei şi le-am spus: Nu mi-e milă de voi! Ştiu ce aţi trăit, dar nu îmi sunt străine aceste dureri. Eu am trăit multe din ale voastre, vreau să trăiţi şi voi din ce pot să ofer eu. Apoi au ştiut că îi iubesc. Că amiaza de miercuri e pauza de trăire, de culoare, de îndrăzneală.
M-au primit în lumea lor, şi-au deschis sufletul şi mult timp am avut teama de a nu-i dezamăgi. Mi-era frică să nu închidă uşile şi să nu le mai ştiu frumuseţile ascunse acolo.
Cei mari, cu care am început anul trecut, au plecat în lumea oamenilor mari. Am rămas cu cei năzdrăvani, nestăpâniţi, neînfricaţi. Am crezut că nu voi reuşi, că nimic nu se leagă, că sticla nu mai are răbdare şi că nu va mai prinde strălucire. Acum am crezut eu că nu îi iubesc. Şi am vrut să mă înţeleg. Şi vrând să mă înţeleg, ei m-au furat cu totul, m-au amuzat, m-au învăţat din ale lor, m-au fascinat cu sinceritatea, bucuria, setea de tot şi de toate. De fapt, erau atât de plini de iubire că dădusem înapoi, fără să înţeleg ce mă sperie. Apoi am învăţat să îi primesc întregi, am învăţat să mă bucur, să fiu ca ei şi cu ei. Şi sunt recunoscătoare că îmi sunt prieteni.
Pe 17 decembrie a fost expoziţia lor, prima expoziţie cu lucrări pe sticlă. Şi le-am trăit emoţia, freamătul, bucuria. Şi ştiu că, oriunde vor merge în lumea mare, vor şti să păstreze şi emoţia, şi freamătul, şi bucuria.
Şi am scris toate acestea în linişte, acum, pentru că nu am putut să le multumesc acolo, în faţa lumii celei mari. Vă mulţumesc, oameni dragi!  

De ce nu am scris până acum despre copiii aceştia? Pentru că mereu mi-a fost greu să pun în cuvinte ceea ce se simte adânc, apoi înalt și cu ochii închiși.

Mişcarea Literară, o revistă prietenă

Două texte semnate de mine şi care mi-au fost dragi la scriere ("Constantin Dracsin. Poetul care a scris cu dinţii" şi "Pictorul") găzduite de revista Mişcarea Literară (numarul 4 din 2014). Mulţumesc! 
Vă invit la citire din "scoarţă-n scoarţă", este o publicaţie pentru toate gusturile literare.
http://www.miscarealiterara.ro/

Ultima scotocire de cuvinte, în revista Argeş

Mulţumesc frumos pentru grupajul de poezie publicat (pagina 20) de revista de cultură Argeş. O revistă bine realizată, cu materiale care merită atenţie şi pe îndelete citire. Remarcabilă aducere aminte despre Ultimii doi ani comunişti şi "maimuţele revoluţionare", articolul domnului Aurel Sibiceanu (pagina 17)

Pentru a citi revista, click pe link (sub foto copertă)

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/2014/arges/arges-10-2014/Pag17-24.pdf 

Aida & Flori GlassArt

 
    AidaFloriGlassArt

(Fotografii realizate de Alexandra Calistru. Click pe link!)

Nu cumva ne-au jefuit de suflet?

E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului şi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minţit, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet?

Reiau o întâmplare pe care am relatat-o la întâlnirea cu câţiva oameni de care mi-era dor, în urmă cu două săptămâni. Scotocitori de frumos, tinerii de la Zig Zag prin România reuşeau, în Botoşanii tot mai împrăştiaţi, un fapt extraordinar: pentru două ore au adunat oamenii la un loc, în aceeaşi încăpere, în aceeaşi trăire a inimii. Oameni despre care citim în presa locală, îi admirăm public, le oferim respectul nostru, dar nu le strângem niciodată mâna. Nu ne apropiem privirile, nu ne manifestăm bucuria vederii. Şi într-un mijloc de septembrie, nişte tineri veniţi de niciunde au ştiut că menirea noastră este să fim împreună. Să ne unim energiile creatoare, să ne împlinim prin ceea ce suntem sau putem deveni dimpreună.

Povestea pe care am relatat-o atunci, în cele două minute pe care le aveam la dispoziţie, se petrecea acum aproape opt decenii, părtaş fiindu-i unul dintre cei mai providenţiali oameni pe care i-a avut România: jurnalistul şi scriitorul Sandu Tudor, devenit ulterior monahul Agaton, cunoscut apoi ca Părintele Daniil de la Rarău. Întemeietor al Mişcării Rugul Aprins, Părintele Daniil a murit în 1962 în închisoarea Aiud, după ce a fost torturat de comunişti.

În anul 1933, ca ziarist la Credinţa, Sandu Tudor mărturiseşte cum, mergând spre casă, vede în bătrân cerşetor pe care îl miluia deseori. Un om care cerşea foarte discret, vânzând nişte cărămizi pentru construcţia unui locaş. Sandu Tudor se îndreaptă spre sărman cu bănuţul în palmă. În aceeaşi clipă însă, fără să ştie că îl vede cineva, cerşetorul îşi scoate bănuţii săi pe care îi strecoară pe furiş în buzunarul unei oarbe ce cerşea la câţiva paşi, lângă un zid. Sărmanul a lăsat banii şi, fără să scoată o vorbă, şi-a făcut o cruce şi a pornit înapoi, spre locul său obişnuit. "Nu i-am mai putut da nimic. Vă închipuiţi noianul de emoţie care m-a năpădit. Cerşetorul miluind pe cerşetor. M-am zmucit din mers înviorat, încredinţat. Mai e ceva bun în lumea asta, printre noi şi în noi. Dincolo de tirania faptelor exterioare, dincolo de politic şi economic doarme în câţiva dintre noi ceva minunat, un soare de simţire şi gând bun, cu care s-ar putea preschimba lumile. Dragostea. Ce vom face? Să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti. Iată singura noastră politică!", îşi încheia astfel Sandu Tudor articolul său din Credinţa, articol numit simplu, dar sugestiv: "Întâmplare măruntă".
De câte ori, orbi fiind, nu am găsit în propriile buzunare bănuţii strecuraţi discret de vreun cerşetor? Uneori am mulţumit cu recunoştinţă. Alteori nu am făcut-o, crezând că bănuţul acela ni se cuvine. De câte ori, din truda noastră, am strecurat bănuţul în buzunarul vreunei oarbe, fără să scoatem o vorbă, fără să trâmbiţăm gestul în lume? Şi într-un caz şi în celălalt, tot cerşetori am fost. Depinde cum ne-am înfrumuseţat sufletul atunci când am primit sau când am dăruit!

Povestea mi s-a părut că ilustrează minunat cele ce se petreceau în acele zile la Botoşani. Nişte tineri veniţi de niciunde, răscolitori de frumos şi scotocitori de oameni, veneau să ne spună că "întâmplările mărunte" ne pot salva viaţa şi pot salva România. Ei dădeau mărturie că visul din urmă cu 80 de ani al unui martir care a murit pentru ţara sa poate deveni realitate. Şi anume că a sosit vremea să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti!
Străbatem vremuri de criză, în care avem şansa de a (ne) vedea, de a ne recunoaşte. Există în cultura asiatică (chinezi) o abordare diferită de cea a europenilor. Cuvântul "criză" include în structura sa o accepţiune negativă: "pericol", dar şi una pozitivă:"oportunitate, ocazie". În vreme de criză vom identifica mai uşor calităţile, dar vor ieşi la suprafaţă şi defectele. Criza este singura care poate oferi un diagnostic clar, limpede, unei societăţi în agonie.

Ce înseamnă, dară, să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti? Nu, nu e nevoie de platformă-program, partid, doctrină, ierarhii, prim, vice, viceprim sau preşedinte. Avem nevoie de o restaurare a autorităţii, dar nu una politică, nu una demagogică sau doctinară. Avem nevoie de o autoritate care, cum spunea însuşi Sandu Tudor, să "ţâşnească dinlăuntru în afară, ca urmarea unei bune stări de viaţă, nu ca tiranie sau dresaj dictatorial".  
E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului şi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minţit, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet? Nu cumva ne-au tâlhărit de nădejde, ne-au prădat buna-credinţă, ne-au ucis generozitatea, frumuseţea din privire? 

Dacă astăzi nu mai credem în nimic cine sunt vinovaţii? Şi dacă, într-o dimineaţă, orbi fiind, găsim în buzunare un bănuţ, cine ne sunt salvatorii? 

În ce şi în cine mai credem? Cine vorbeşte în numele nostru şi până când mai ascultăm palavre de partid? Din urmă cu opt decenii, Sandu Tudor ne avertizează: "Partidul vorbeşte în numele naţiei. Are nevoie de o lozincă, ceva cu care să răscolească poporul, să-l aţâţe şi mai ales să trezească în el teama". 

Ne recunoaştem în acest popor speriat, temător, timorat? Suntem părtaşi planurilor lor, suntem, oare, naţia în numele căreia se vorbeşte astăzi?

Sau este timpul să ne întoarcem la întâmplările mărunte ale vieţii noastre? Să începem să reconstruim partea frumoasă a românismului, a sufletului nostru cel de toate zilele?

Putem începe de acum. Strecoară bucuria în buzunarul aproapelui tău. Puţin câte puţin, vom începe din ce în ce mai mulţi să vedem lumina cea clară, limpede, a zilei. Şi, nemaifiind atât de mulţi orbi, în numele nostru nu vor mai vorbi ei!

Cărţi!

Leapşa pe Facebook. Provocare de la prieteni. Nu voi lansa titluri mari, oricât de preţioase ar fi ele, ci doar cărţile care, în anumite momente de viaţă, m-au complinit. 
Prima şi de demult este "Măreţul rege Burebista", de Grigore Băjenaru. Carte de premiu la şcoală. Şi cum aveam şi fraţi şi vecini deştepţi, toată uliţa avea în casă Măreţul rege Burebista, că le şi încurcam (eu am acum, în bibliotecă, premiul vecinei mele, Mihaela!, măreţul meu rege nu ştiu pe unde o rătăci). Fiind şi cartea care, ani la rând, a sorbit privire de mamă (femeie înţeleaptă, dar aprigă cu noi, copiii), mi-a rămas amestecată în tainele copilăriei. Şi acum îmi sfiesc amintirile cu ea! 
Anii de mai târziu s-au prăbuşit în poezie. În faţa oglinzii, după casă, pe drumul înserărilor adolescentine. De la Eminescu la Minulescu. Apoi, în studenţie, m-a scos în lume Poezia lui Daniel Corbu. "Alte sfaturi de amăgit întunericul" au îmblânzit o sală de vreo 500 de studenţi!, nu am mai trăit de atunci sentimentul de uimire a cuvântului. Şi nu pot să trec peste miracolul Magda Isanos, care mi-a dăruit oameni frumoşi, pe care i-am păstrat prin vreme (Vasile Zetu, Aurel Podaru). 
Altă carte, cronologic, este "Al doilea mesager", de Bujor Nedelcovici. Zguduială a fost pentru că am citit-o înainte de "1984", a lui George Orwell! Uimirea era că Nedelcovici era încă un necunoscut la noi, deşi trecusem bine de anii 90. Repede am citit şi "1984" şi m-am întors din nou la Nedelcovici. Culmea e alta: cartea lui Nedelcovici fusese interzisă în anii 80-82 în România şi publicată pentru prima dată în Elveţia, în anul... 1984! Apoi, în 85, a publicat-o la Paris şi Editura Albin Michel, condusă de Paul Goma. 
Trebuie să amintesc Jeni Acterian, "Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit", şi Alice Voinescu, "Scrisori către fiul şi fiica mea". Le-aş recomanda, fără nicio ezitare, pentru studiu în şcoli. 
M-a emoţionat, tulburat, urmărit Margarita Wallman, cu "Pridvoarele cerului". O carte adevărată, la care mă întorc şi azi. M-a învăţat să fiu femeie, iubită, prietenă. Şi că fractura de trup şi de suflet e una şi aceeaşi. Trebuie să ştii să le accepţi la timp, pentru a nu ajunge în cârje. 
Un loc mare, o pajişte întreagă pentru "Întoarcerea la Hristos", de Ioan Ianolide. Pentru că am ştiut, în timp ce o citeam, că după ultima pagină nimic nu va mai fi la fel pentru mine. Şi aşa s-a întâmplat. Adaug, de acelaşi autor, şi "Deţinutul profet". Plus Nicolae Steinhardt, Florin Pavlovici, Dumitru Bordeianu şi toţi autorii de memorialistică de detenţie din România. La fel, ar trebui predate în şcoli, la clasele mari! În loc de istorie, măcar o vreme. 
Musai să prind aici şi Dostoievski, "Fraţii Karamazov". E o carte-lecţie, o adâncime pe care nu am mai întâlnit-o până la el şi nici după. Senzaţia că te pătrunde mai departe decât tu însuţi credeai că poţi fi scotocit. 
"Generalul armatei moarte", de Ismail Kadare. Pentru că, citind-o, m-a apucat freamătul pentru scris proză. Şi am scris mult după cartea asta, mi-a dat curaj să înconjor cuvintele. 
"Iubita mea, Sputnik", de Haruki Murakami. Dintre cărţile lui Murakami, asta mi-a fost dragă şi m-a urmărit săptămâni întregi. Pentru scena caruselului, pe care am trăit-o fizic. M-a luat ameţeala la propriu. 
Acum, cartea Sandu Tudor, Universalism românesc. Mă trosneşte cu realitate, cu sentimentul că nimic nu a început, că totul urmează să fie. Curaj. Atitudine. Te ţine drept şi în iubire. 

Bucuriile mele pe sticlă!

Fotografii realizate de Alexandra Calistru

ÎNSCRIERI ATELIER Educaţie nonformală prin arte vizuale şi joc!

Dragii noştri copii, părinţi şi bunici! Ne-aţi tot trimis vorbă de grabnică reîntâlnire în toamnă, aşa că ne-am gândit să vă surprindem cu o propunere nou-nouţă. Atelierul de Artă decorativă face o pauză (e timpul să experimentaţi singuri ce am învăţat împreună), dar începe Atelierul de educaţie nonformală prin arte vizuale şi joc. Sună pompos, dar nu pretenţios!    

Ca să lămurim povestea, J. Kleis defineste educatia nonformala ca fiind "orice activitate educationala desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carei continut este adaptat nevoilor copilului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii invatarii si cunoasterii si al minimalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal" (Ooohh, asta chiar a sunat pretenţios!).

Mai clar: învăţăm să învăţăm, ne jucăm, dezvoltăm şi acumulăm!

Pentru copiii inteligenţi şi neastâmpăraţi, pentru cei timizi şi lipsiţi de curajul acţiunii, pentru puştii creativi şi inventivi. Pentru a elibera frumos energiile ce stau să iasă, pentru a crea şi trăi poveştile care ne locuiesc.

Bineînţeles, cu voia copilului şi în spiritul său!

Atelierul va urmări dezvoltarea emoţională, încrederea în forţele proprii, autodisciplina şi autoînţelegerea, accesarea potenţialului creativ prin mijloace corporale, senzoriale, artistice, plastice, prin exerciţii şi jocuri care pun pe treabă gândirea, atenţia, empatia.

Ne vom ajuta de jocuri de cuvinte, explorări în dialog socratic, crearea de poveşti şi ilustrarea lor, ritm, mimică, memorie, jocuri de concentrare, spontaneitate, de recunoaştere a emoţiilor şi gestionare a situaţiilor.

Ne vom exprima artistic (pictură, modelaj, dar şi foto-video), vom experimenta lucrul în echipă. La finalul fiecărui modul facem (re)unire şi cu părinţii şi le vom împărtăşi aventurile noastre.

Însoţitor de joc şi partener de poveste: Florentina Toniţă (scriitor, jurnalist, artist plastic)

Experienţă în lucrul cu copiii:

Curs de Pedagogie şi Metodică, în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava (promovat cu nota 10); Cursuri de pictură la Şcoala Populară de Artă Suceava

Opţional „Arta pentru copii”, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani, la Grădiniţa nr. 3 Botoşani şi Grădiniţa nr. 1 Botoşani (2005-2006)

Atelier de Artă decorativă (pictură pe sticlă) - La Nistorică - Club de activități (re)creative și distractive pentru copii (2011-2014)

„Joc şi joacă” la Şcoala de Vară – Biserica Vovidenia Botoşani (iulie-august 2013)

Atelier de pictură pe sticlă - Liceul Tehnologic „Sf. Stelian” Botoşani (2014)

Atelierul „Explorează bucuria” – Roşia Montană (iulie 2014)

Atelier de pictură pe sticlă pentru copii – Liceul Pedagogic Botoşani, colaborare cu Asociaţia „Educatori creativi – copii inventivi” (19 august 2014)

În fiecare MARŢI, de la 17.00 la 19.00 în cadrul Clubului de activităţi (re)creative şi distractive "La Nistorică"

Preţ: 25 lei (include şi o parte din costul necesarului de materiale), se achită 4 şedinţe, pentru a asigura locul în grupă, pe fiecare modul. 

Aşteptăm înscrierile la adresa de email ftonita11@gmail.com sau lanistorica@gmail.com sau telefon 0742112074

Pictură pe sticlă, artă decorativă

Lucrările mele de astă-vara ce se duse, la care am lucrat cu bucurie şi drag de culoare. Nu-s cu toatele, unele au ajuns la oameni frumoşi.

precum lacrima, curgi şi dispari...

îngerii se ruşinează de oamenii simpli, de cei fără de lacrimă
sau amintiri
ca un trunchi de copac zgâriat pe obraz
ca în dimineaţa aceea împoienită cu mere în pârg

nu există potecă spre suflet, ai încercat deseori să ră-sufli în candelă, să abureşti cu sfinţenie casa
ai uitat de fiecare dată fereastra deschisă, au pătruns vulturii şi te-au nuntit în verde, în gol
!în femeie te-au nuntit cu muzică aspră

în iubire se poate vorbi uneori, dar nu se poate striga
precum lacrima, curgi şi dispari...

Scotocire în manualul de zbor!

Un ţel oricât de mare, odată propus, dispare atunci când începi să MUNCEŞTI la el. Aş spune că drumul devine mai important şi că, uneori, calea însăşi se transformă în ţel nemărturisit. Citeam atât de frumos la Uspensky zilele trecute despre ce înseamnă să faci primul pas pe calea propusă. Decizia de a face primul pas este un semn al propriei evoluţii, dar de aici, de la primul pas, începe truda scării, a urcării treaptă cu treaptă, pentru a ajunge la Cale, care, iată, nu se află la baza scării, ci abia după ultima treaptă!
MUNCA mănâncă şi din trufia vorbirii, şi din trufia ştiinţei de toate cele. Important este să acţionăm, să facem un pas, să urcăm o treaptă... Apoi încă una. Fiecare treaptă mai sus înseamnă un nivel de conştiinţă în plus. Sunt prezentă în viaţa mea, analizez, observ, elimin, adaug, repar. Îmi pun întrebări şi nu forţez răspunsuri, pentru că până la finalul întrebării o fracţiune a vieţii mele schimbă deja vibraţia şi mă regăsesc în altă formă a înţelegerii despre sine.
Şi probabil că voi atinge şi treapta iertării, a compasiunii. Iertarea de sine presupune ieşirea din trecut şi plasarea în prezentul continuu, eliberarea de cunoscut, renunţarea la mecanicisme şi crearea unui nou mod de percepţie. Adică de evoluţie. Pentru asta am nevoie să mă observ, să îmi studiez reacţiile, obsesiile, sensibilităţile. Să fiu aproapele meu. Şi ajung aici la o formă extrem de interesantă de iubire. La prea-mult uzitatul "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
În stadiul în care mă aflu, văd în cuvintele lui Iisus porunca iubirii... de mine însămi, la început.
Iisus se dovedeşte din nou un Învăţător excepţional, pentru că îmi simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar mă şi pregăteşte pentru ce avea să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!". Eeei! Greu de dus mai departe iubirea, nu-i aşa?! O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat... Cum se poate asta oare? Şi, mai ales, unde mă aflu acum? Pe scară sau pe drum? Mai am nevoie de ţeluri, de idealuri, de materialul lumii concrete?
În iubire fiind, mai încape spaima căderii?
Inţelepciunea nu poate coexista decât iubirii. Nu trufiei, nici semeţiei. Iar Iertarea este în sine o zonă a conflictelor sufleteşti... (mult de vorbit aici!)
Înţelepciunea presupune o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, deci o evoluţie spirituală venită după o serie de experienţe şi lecţii, adică fapte din trecut. Trăind în prezent, sunt un om nou, modelat în timp de aceste experienţe şi lecţii, un om care va şti, prin iubire, să acţioneze şi să reacţioneze.
M-a fascinat o altă poveste din zilele acestea. Avem o căruţă şi un avion. Lipsindu-ne lecţiile şi experienţele din trecut (deci înţelepciunea!), probabil că vom înhăma doi cai la avion şi ne-am plimba pe stradă. Desigur, e mare avantaj să te înalţi cu avionul, dar nu îi cunoşc capacităţile, nu ştiu că are motor şi nici că POATE ZBURA! Dar, studiind, descopăr motorul. Și renunţ la cai, iar avionul devine automobil. Studiind, căutând, observând în continuare, descopăr la ce foloseşte motorul de avion şi îl ridic de la sol. Este asta oare înţelepciune?! Sau mai degrabă preocupare, osteneală, observare, voinţă, dorința de a evolua! MUNCĂ! Aşa e cu propriile fiinţe, cel mai adesea: ne târâm ca nişte căruţe, când de fapt am putea zbura! Mi-a plăcut povestea și cred că ilustrează cel mai bine inactivitatea în care ne complacem, autosuficiența, autocompătimirea. Nimic din toate astea nu au de-a face cu Iubirea, cu zborul, cu înălțimea! Și cred că motorul Iubirii, al Vieţii, este MUNCA.

...o scotocire prin propriile manuale de zbor!

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).

„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o exigentă aplecare asupra propriei fiinţe, însă nu depășește niciodată limita confesivă impusă de o anume discreție în sfera concretului. Elementele fantastice nu sunt decât o nevoie stringentă de negare a realului, de neacceptare a ceea ce este palpabil. Transpuse în poem, tragediile personale devin semne ale trecerii, mărturii cu certă valoare artistică.
Autoarea cultivă în volumul „Dimineaţa cercului” un abandon în sfera seducţiei, cu predispoziţie spre transfigurarea iubirii ca evadare din spaţiul real, rigid al manifestărilor cotidiene. Sensibilitatea îşi lasă amprenta pe fiecare vers, urmând deseori un ritual al supunerii, al cedării în faţa iubirii, ca singură menire a trecerii: „mi-amintesc doar/ că m-ai întrebat/ ce căutam eu pe pământ/ şi ti-am răspuns iubire” (Întâlnire). Poeta afişează fără sfială, de-a lungul acestui prim volum, o tulburătoare disponibilitate a trupului fizic („ca să dau de tine,/ urc în două, trei sau patru labe/ spirala turnului mov” – Turnul mov), chiar dacă la capătul acestei supuşenii terestre o aşteaptă „toată tristeţea lumii”. Însă iubirea se cere asumată, trăită, şi este de ajuns o mână întinsă pentru ca acolo, în „turnul mov”, să experimenteze miracolul suprem - „căderea în înălţare”: „Venită să mă arunc de pe turn,/ e de-ajuns să-mi întinzi o mână/ ca să fac din ea/ o scară de urcat la ceruri/ convertind căderea în înălţare,/ niciodată invers” (Turnul mov).
Dotată cu o inteligenţă nativă căreia i-a adăugat, pe parcurs, o capacitate de autoanaliză aparte, Camelia Răileanu pare să fi cunoscut – în viaţă ca şi în moarte – o supremă solitudine. Versurile sunt rezultatul unor îndelungi acumulări lăuntrice, descărcări ale unei fiinţe din ce în ce mai greu de mulţumit. „Am înnebunit/ să tot fiu PESCĂRUŞ,/ să joc pe-o scenă goală/ de-a viirea şi de-a iubirea.//  Şi totuşi, ce e FERICIREA,/ domnule Cehov.// În samovarul minţii/ fierb dorinţele nespuse ale firii” (Bună seara, domnule Cehov!).
Poeta îşi (pre)figurează imaginile poetice într-un tipar comun femeii îndrăgostite, poezia devenind în final o amplă manifestare a feminităţii, chiar dacă presărată cu paradoxuri, şi acestea previzibile, dând naştere unor noi realităţi: „El aduce marea pe uscat/ demonstrând că/ nu s-a inventat încă înecul” (Lagună).
Dualitatea atitudinal-creatoare este prezentă prin aducerea aproape obsesivă, în poem, a simbolului uşii. De o parte şi de alta a uşii se nasc cele mai multe stări şi sentimente contradictorii. Uşa nu este doar aici şi dincolo, la Camelia Răileanu există şi „starea de (între)deschidere”, o zonă de vulnerabilitate pe care o simte atunci când spaţiul uşii deschise se lasă pătruns de lumină/întuneric, de vedere/nevedere. „În ochi mi se zbate o uşă./ Zadarnic încerc s-o scot/ Nici nu vrea să se închidă./ Mai stau puţin şi trag uşa.../ S-au adunat prea mulţi curioşi/ să vadă ce-i înăuntru”, citim în poemul „Uşa”, din 1988, cu care începe volumul de debut „Dimineaţa cercului”. Există o singură ieşire din această stare de vulnerabilitate: „uşa se face ţăndări”, văzul se eliberează şi „mă aşez la capul podului/ grăbindu-mă să uit de lume” (Uşa).
Eliberarea nu durează. Tulburarea, disconfortul fizic şi psihic, teama se instalează în poemele următorilor ani, acelaşi simbol al uşii devenind o formă de manifestare a temerilor legate de iubire. În 1993, „Crima de a iubi” anunţa furtuna ce avea să o cuprindă în scurt timp. Din starea de (între)deschidere („Cuţitul de lumină al uşii taie/ o felie de întuneric/ care mă-nghite”) pe care o înfruntă cu inconştienţa unui săritor la trapez fără plasă de siguranţă, poeta trece în realitatea şi mai dură („În urma mea, dincolo de uşă,/ se aude gâlgâind sângele/ din cadavrul indiferenţei tale”). În final, urmând înţelepciunea proverbului chinezesc care spune că „uşa cea mai bine închisă este aceea pe care întotdeauna o poţi lăsa deschisă”, pare să depăşească acest „complex al uşii”, chiar şi numai pentru a experimenta înălţimea, lumina, perspectiva: „O uşă deschisă/ m-aduce la verticala fiinţei./ Inima se caţără/ pe lujerul de lumină/ crescut între umerii noştri” (Apariţie).
Limbajul poetic din acest prim volum este un depozitar matematic al cărui echipament nu este neapărat unul al cunoaşterii, al motivaţiei experienţiale, ci conţine un strat senzorial, o formă de reacţie afectivă la ceea ce nu este perfect, dar poate deveni perfectibil. Dacă alăturăm acestei percepţii teoria conform căreia cunoaşterea matematică este de natură predominant metaforică, descoperim în poezia Cameliei Răileanu ceea ce Solomon Marcus definea metafora drept „protagonistă a scenei matematice”, un concept care trece de la metaforă ca ornament oratoric la metafora cognitivă, ca instrument al cunoaşterii. Or Camelia Răileanu, fără să aplice conştient acest principiu, nu face decât să recunoască statutul primordial al metaforei şi să îi confere dimensiunea prin care, uzitând de matematică, ea concepe existenţa, adică „trăirea unui lucru prin altul” (Solomon Marcus): „Jumătăţi perfecte de cerc,/ complexele mele şi complexele tale/ se împlinesc în complexul lui Oedip,/ cerc ce se-nscrie perfect/ în triunghiul echilateral al vieţii./ Această elementară lecţie de psihanaliză/ se poate învăţa/ bând cafeaua amară a dragostei/ la un triunghi de masă/ care are doar două scaune” (Geometria psihanalizei).  Mecanismele minţii umane se raportează la nivelul pragmatic al trăirii, dragostea devenind „un multiplu de cinci” care începe de la „sfiala/ celor cinci degete/ pe care ne tot numărăm/ emoţiile, suferinţele, anii,/ până obosim”. Metaforă care o însoţeşte până în târziul iubirii, când „ultima strângere de mână/ e tot un multiplu de cinci” (La aniversară).
Ultimul poem din volum este datat 31 decembrie 1997, Camelia Răileanu încheind astfel un an al sfâşierii trupeşti şi sufleteşti, după moartea unui alt poet, Horaţiu Ioan Laşcu. "Luna noiembrie fu/ luna poeţilor damnaţi./ Horaţiu cel tânăr muri, înălţându-se./ Vestea ajunse la mine când/ omul în alb şoptea/ dezvelindu-mi ţeasta ca pe pântec:/ parc-ar fi Fecioara Maria!/ A doua zi din Iisus/ îmi rămăseseră-n creştet/ doar cununa de spini şi pirioanele LUI. Cu toţii îi purtăm crucea,/ Horaţiu, bătrâne" (Crucea poeţilor).
Eul poetei rămâne însă nevindecat, neobosit căutător de sensuri şi deschideri care să evite moartea până în ultima clipă. Suferinţa telurică se compensează cu universul astral de care Camelia Răileanu dispune cu lejeritate, salvând parcă un destin ratat, dar o ratare ce ţine mai degrabă de carnalul sfidător, oferind la schimb crucea verticală a pătimirii omeneşti. O pătimire care devine, prin poezie, formă a absolutului grandios, o transcendere către catapeteasma Cuvântului.

(Florentina Toniţă, material publicat în revista Ţara de Sus, nr. 1-2 din 2014)

Securistul care i-a urmarit, aproape 20 de ani, pe Paul Goma, Dorin Tudoran, Nicolae Steinhardt, Doina Cornea

Eugen Velea, fiul lui Vasile şi Elisabeta, s-a născut pe 23 februarie 1940, în localitatea Cordăreni, judeţul Botoşani. 

A fost ofiţer de Securitate, unul dintre cei mai vigilenţi pe care i-a avut comunismul în România, fiind implicat în urmărirea unor personalităţi precum Doina Cornea, Nicolae Steinhardt, Dorin Tudoran, Paul Goma şi numeroşi alţi oameni de cultură. Şi-a început cariera de ofiţer de Securitate când nici nu împlinise 30 de ani, iar munca lui s-a derulat pe parcursul a aproape două decenii, din 1967 până în 1988, perioadă în care a condus Securitatea din judeţul Cluj, serviciul 1/A, cel care se ocupa cu urmărirea disidenţilor.

În anul 1967, la 27 de ani, botoşăneanul Eugen Velea era locotenent la Direcţia Regională Cluj, pentru ca trei ani mai târziu să îl regăsim la Inspectoratul Judeţean de Securitate Cluj, Serviciul 1, cu grad de locotenent-major.

În 1975 activează în cadrul aceluiaşi inspectorat, la Serviciul 1/A, cu grad de căpitan, iar în 1976 devine şef serviciu, post pe care se află şi în anii următori (1979, grad de maior, iar în 1982 de locotenent-colonel).

 

Un geniu al urmăririlor!

Pentru a înţelege cât de amplă şi de bine organizată era munca de urmărire desfăşurată de Eugen Velea, trebuie să parcurgem datele furnizate de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, prin decizia nr. 186 din 25 ianuarie 2007, care se referă la cazul botoşăneanului.

Astfel, aflăm că Eugen Velea a aprobat numeroase măsuri informative asupra unor persoane, semnalate ca fiind cu "intensă activitate pe linia asociaţiei şi legături neoficiale cu emisari ai diferitelor centre cultice şi organizaţii reacţionare din străinătate".

A instruit şi dirijat reţele informative pentru a stabili preocupările, "activităţile clandestine. S-a ocupat de exploatarea datelor obţinute prun mijloace speciale de ascultare, de contactarea periodică a persoanei urmărite în scopul temperării, descurajării acesteia, precum şi în vederea exploatării sale informative. A menţinut măsuri de intercepatre a corespondenţei interne şi externe a persoanei urmărite pentru a cunoaşte legăturile şi preocupările pe care le are. Obţinea date compromiţătoare despre persoana urmărită, dar avea în vedere şi "comiterea unor fapte care contravin legii, pentru a acţiona pe linie de miliţie".

De asemenea, a solicitat folosirea mijloacelor de interceptare a convorbirilor telefonice la domiciliul persoanei urmărite pentru "manifestări ostile la adresa orânduirii noastre socialiste". A aprobat planul de acţiune pentru instalarea mijloacelor de ascultare la Clubul universitarilor, deoarece urma să aibă loc o festivitate la care participa şi persoana urmărită pentru că susţine lipsa drepturilor şi libertăţilor în ţara noastră. A aprobat sarcini şi măsuri informative asupra unei persoane semnalată că "în cercul de relaţii s-a manifestat ostil la adresa politicii partidului şi statului nostru, în domeniul artei şi culturii".

A identificat cercul de relaţii în mediul scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură, atât în Cluj cât şi în ţară, dar mai ales în Bucureşti. A dirijat reţele informative pentru a stabili: "în ce constau atribuţiile persoanei urmărite, care sunt relaţiile sale în mediul cultură-artă şi în ce constau acestea, ce relaţii are în străinătate şi natura lor, care îi sunt relaţiile, prietenii cu care se vizitează la domiciliu şi în prezenţa cărora are manifestări ostile".

 

Dorin Tudoran şi Eugen Velea, via "Udrea"!

Pe Eugen Velea îl găsim în dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran, care era alintat de Securitate "Tudorache". Volumul "Eu, fiul lor", apărut la Editura Polirom, este o selecţie de documente din dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran, dosar deschis de Securitate în 1976 şi închis parţial în 1985, odată cu emigrarea poetului.

Conform datelor prezentate în carte, printre turnătorii identificaţi se află şi unul foarte cunoscut, Eugen U. (sub numele conspirativ "Udrea"), cel care a ocupat, după 1989, şi funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (2000-2005), acelaşi care apare şi în dosarul de Securitate al Doinei Cornea.

În dosarul lui Tudoran, "Udrea" îi livrează informaţii ofiţerului Eugen Velea, şef serviciu în cadrul Securităţii Cluj şi unul dintre personajele implicate în urmărirea Doinei Cornea. Astfel, într-o notă din iunie 1983, sursa "Udrea" îi transmite lui Eugen Velea că "o schimbare de atitudine tactică faţă de Dorin Tudoran din partea organelor competente l-ar putea determina pe acesta să tempereze agresivităţile ostile ale cercurilor din străinătate care-i dau credit necunoscând situaţia reală". La sfârşitul raportului, ofiţerul Eugen Velea notează: "I s-a indicat sursei să-l contacteze pe Tudoran când se va deplasa în capitală sub pretextul că-i înmânează Almanahul literar. Va căuta să-l studieze în profunzime cu privire la substratul poziţiei sale contestatare. În cazul că Udrea se va deplasa la Bucureşti ne va comunica pentru ca să-l putem verifica".

 

Blajinul Steinhardt şi viforul Velea!

Tot "Udrea" oferea Securitatii, prin ofiţerul Velea, date despre Nicolae Steinhardt. Notele respective se găsesc in vol. 7 al Dosarului nr. 207 (Arhiva Fond Informativ), aflat in custodia CNSAS.

Sarcina turnătorului era să-l tempereze și să-l influenteze pozitiv pe Steinhardt. "Să mai abordeze problema cartilor confiscate, de la Rohia, pentru a stabili daca mai poseda carti primite de la emigratie", se arată în datele consemnate în dosar.

Pentru că Nicolae Steinhardt avea probleme de sănătate, ofiţerul Velea lua măsuri pentru pregatirea "consultării" la Spitalul de recuperare, "în vederea luarii mulajului de la chei". Informaţiile le primea de la aceeaşi sursă "Udrea".

Turnătorul îl vizitează la Steinhardt la Mănăstirea Rohia şi îl informează apoi pe ofiţerul de Securitate că, de la "Dej la Cluj, scriitorul monah a calatorit in compania poetului PINTEA din Bistrita".

Iată cum arăta un raport complet, instrumentat de Eugen Velea (conform lui George Ardeleanu, care prezintă documente din dosarul de urmarire a lui N. Steinhardt (aflat in custodia CNSAS), cu precizarea că "Udrea" era redactor, la acea vreme (nota este datata 25.09.1984), la revista Steaua:

"UDREA" ne-a informat la 25.09.1984 ca l-a intilnit in zilele de 21-23 si 24 pe NICOLAE STEINHARDT, evreu, crestinizat, scriitor din Bucuresti, in prezent calugar la Manastirea Rohia, jud. Maramures.

NICOLAE STEINHARDT a prezentat la redactia "Steaua" doua materiale de critica literara referitoare la Nicolae Breban si Augustin Buzura, cu referiri la ultimul roman, "Refugii".

(...)

Tot cu ocazia vizitei la redactia revistei "Steaua", STEINHARDT si-a manifestat nemultumirea pentru faptul ca un articol al sau, referitor la C-tin Noica, nu s-a publicat in intregime. Considera ca Noica nu este suficient de apreciat, desi, a conchis Steinhardt, "el m-a bagat pe mine la puscarie, insa trebuie sa-i multumesc ca m-a determinat sa gindesc si sa-mi cultiv intelectul".

N. STEINHARDT are relatii cu VIRGIL BULAT, fost condamnat, redactor la editura Dacia, la care se cazeaza de regula cind vine la Cluj. De asemenea, se cunoaste cu Teohar Mihadas, si el fost condamnat, insa cei doi nu sint in raporturi apropiate. Are pareri foarte bune despre Ciomos, profesor, bibliotecar, pe care-l viziteaza.

Sursa cunoaste ca postul de radio "Europa Libera" a vorbit despre N. Steinhardt si problemele sale cu organele de securitate.

N. STEINHARDT este in atentia Dir. I-a si a I.M.B. Securitate, unde se vor inainta copii de pe prezenta nota.

"UDREA" ne va informa asupra continutului materialelor ce le svat prezenta spre publicare la "Steaua" si cu referiri la cele ce prezinta interes pentru organele de securitate si ni le va pune la dispozitie pentru a fi xerocopiate.

Va cultiva relatiile cu STEINHARDT si va cauta sa-l determine sa renunte la activitati potrivnice orinduirii socialiste

ss. m. – G.A.t.

SEFUL SERVICIULUI

Lt. col.

VELEA EUGEN

dact. RI.

3 ex./nrd. 2399/1304

26.09.84

(ACNSAS, AFI, Dosar nr. 207, vol. 7, fila 27)

 

Cere să fie reactivat în zilele Revoluţiei din 1989!

Este trecut în rezervă la data de 26 martie 1988. Trecerea în rezervă nu îi schimbă cu nimic idealurile şi dorinţa de a "dreptate socială", împotriva "manifestărilor ostile la adresa orânduirii noastre socialiste". Astfel, odată cu evenimentele din 1989, Velea s-a prezentat la Securitatea din Cluj, cu rugămintea de a fi reactivat. Interesant este faptul cererea survine pe data de 17 decembrie 1989, când la Timişoara şi în alte oraşe din ţară Securitatea acţiona brutal împotriva poporului român. Securitate în slujba căreia Eugen Velea se dovedea a fi nerăbdător să intre din nou!

Botoşăneanul fixat la Cluj nu a fost un simplu lucrător al Securităţii. Munca lui Eugen Velea a răscolit vieţile unor mari personalităţi ale culturii noastre, a schimbat destine, de ar fi să vorbim doar despre cazul Goma. Însă, deşi extrem de exigent în activitatea de urmărire a "elementelor revoluţionare", ceea ce se evidenţiază la Eugen Velea este forţa cu care şi-a controlat sursele folosite în strângerea de informaţii (turnătorii), surse care proveneau, de cele mai multe ori, tot din rândul oamenilor de cultură care au acceptat, din păcate, să fie folosiţi în schimbul unor privilegii obţinute ocazional sau nu. Privilegii care aveau să dovedească, mai târziu, chiar calitatea de "colaboratori", indiferent cât s-au străduit unii să încadreze plecările în străinătate sau publicarea rapidă a unor cărţi la capitolul coincidenţe.

 

Personalitate a comunei Cordăreni!

Eugen Velea s-a bucurat încă mulţi ani de democraţia din România. După 1989, ofiţerul de Securitate a fost răsplătit de ţara sa pentru serviciile aduse, recompensat cu pensie generoasă. Dorin Tudoran s-a întors din exil, Paul Goma nu. Sursa "Udrea", identificată de către cei urmăriţi ca fiind Eugen U., a părăsit scena literară după greaua povară a deconspirării.

Eugen Velea a murit în anul 2002, la Cluj Napoca. Avea 62 de ani. Ironia sorţii face că astăzi, cine ajunge pe site-ul comunei Cordăreni, din judeţul Botoşani, are parte de o surpriză: singura personalitate a Cordărenilor, consemnată de administratorii paginii, este cea a lui "Eugen Velea, ofiţer de Securitate".

Tatăl meu din Lumină

M-am trezit gândindu-mă la el. Îl văd în fiecare an îmbrăcat în Lumina Paştilor. Tatăl Gheorghe a trăit 39 de ani, mai puţin decât eu însămi am străbătut din drumul prin Viaţă. E greu, e copleşitor să te simţi mai bătrân decât tatăl tău. Din cauza asta simt, de o vreme, un dor protector de el, un dor aşezat pe nopţile lungi în care îl ştiam acasă, în siguranţă.
Am fost împreună 8 ani. Apoi el a plecat brusc, fără să îşi ia rămas bun. Lucra la oraş şi zi de zi trebuia să plece cu trenul de dimineaţă din sat pentru a se întoarce cu trenul de seară. Prea puţine amintiri în cei 8 ani fără 5 zile (a murit pe 2 octombrie, eu pe 7 împlineam anii, abia trecusem în clasa a doua).
Cu fiecare an, din 1979, nu am făcut altceva decât să scotocesc după amintiri, imagini care să mi-l păstreze în suflet, în Lumină.
Nu am mai simţit niciodată bucuria cireşelor pentru că imaginea tatei, purtând un lighean imens cu cireşe uriaşe, pocnind de roşu şi de miros, a rămas pentru mine singurul gust al acestor fructe.
El cânta la frunză ca nimeni altcineva. Se spăla afară, în mişcări largi, ritualice, în timp ce noi, copiii, îi turnam apă din vasul niciodată prea plin. Nu ne dădea niciodată dulciuri în mână, dar geanta lui ascundea bucurii nebănuite: iepuraşii din plastic umpluţi cu bombonele mici, colorate, mentosane pe care niciodată, mai târziu, nu le-am regăsit la fel de bune ca atunci... Duminica era acasă. Ieşea dimineaţa în pijamalele lui mari, să se lumineze în soarele care se abătea pe casa noastră din deal. Noi, copiii, tăbăram pe el. Veneau şi copiii din vecini. Stăteam pe prispa înaltă şi tata ne băga, pe câte unul, în sac, şi ne purta în spate pe aleea până la poartă şi înapoi.
Era vesel, frumos, prietenos. Generos, duios, blând ca o flacără. Era electrician. A murit într-o noapte, călcat de o maşină uriaşă, plină cu butelii... Ironie sau nu... A trăit şi a murit ca o flacără!

HRISTOS A ÎNVIAT!

la hotarele timpului, ploaia (din volumul de poezii "Forma păsării")

în pragul casei, tata îşi ia rămas bun
"cheia rămâne sub streşini, când sună ceasul coborâţi
talpa sub prispă, niciodată nu daţi ore cu împrumut"
tata ştia totul despre ploaie şi fulger
ultimul zâmbet, haina mirosind a gutui
jocurile copilariei ascunse în zidul odăii
a plecat cu o geantă albastră pe umăr
nu avea timp să cânte, cumpăra mereu iepuri dulci,
în buzunare, cireşe împărăteşti inimii fac pace

Poveştile creionului...

Desene din primăvara asta, în aşteptare de verde şi de floare...

PICTORUL: O poveste trăită şi murită între timp

Astăzi mi-am amintit de el. Pictorul. Scotocind prin cutiile în care, de cel puţin 20 de ani, îmi port poveştile prin care am trecut. Poveşti pe care nu le-am scris niciodată pentru că, odată trăite, am crezut că nu mai pot fi scrise. Poveşti care se compun din priviri pierdute, din hârtii ce poartă urmele degetelor celor care le-au hrănit în vreun fel sau altul, cu gânduri şi tristeţi alungite în toate zilele.
Pictorul m-a învăţat să cred în culoare şi să am încredere în forţa mea de a o disciplina pe sticlă. M-a învăţat că naivitatea este o formă matură a inocenţei, de care e bine să îţi doreşti să nu scapi niciodată! El, Pictorul, m-a privit în ochi şi m-a îndemnat pentru prima dată să scriu. Un scenariu despre copilărie. Nu credeam că voi fi în stare. L-am scris, rescris. Visa la un spectacol adevărat, neprelucrat, neprefăcut, cu copii şi despre copii. Credea în ei ca în Dumnezeu. Se ascundea în copilărie atunci când lumea de afară îl speria. După ce am scris scenariul - nu era un scenariu, la propriu, nu ştiam atunci, în urmă cu 20 de ani, cum ar trebui să arate un scenariu adevărat, cu toate rigorile lui! - s-a întors la tristeţile lui. Într-o zi mi-a pus în mînă un carneţel vechi, cu copertă cartonată, grea, în nuanţe maronii. Citeşte, mi-a spus, nu ai voie să arăţi nimănui altcuiva. Am citit. Era plin de poezii. Scrise de el în cerneală, caligrafiate atent şi datate, fiecare în parte. Cele mai multe din anii 1982, 1983. A doua zi i-am înapoiat carneţelul, dar în noaptea aceea, în camera de cămin, am copiat aproape toate poeziile. Nu i-am spus nici atunci, nici altădată, că am copiat poemele. S-ar fi supărat. Nu m-a întrebat niciodată dacă mi-au plăcut, nu le-a publicat niciodată nicăieri, nici atunci nici în anii ce au urmat.
Cele câteva luni cât am mai rămas în oraş, Pictorul m-a învăţat despre frică şi despre îndrăzneală. Era un timid prin excelenţă şi avea un fel aparte de a transmite ceea ce gândea. dar găsea mereu cuvintele cele mai potrivite.
Bea mult, despre familia lui nu ştia nimeni nimic. Oamenii mari nu îl luau un serios. Era un profesor atipic, greu de catalogat sau de ordonat în rigorile învăţămîntului. Dar avea un cult pentru copii! Îi diviniza! Iar copiii îl simţeau, trăiau alături de el nebunia culorii, a formelor originale şi îndrăzneţe.

Într-una dintre zile a scris, pe o hîrtie verde, aproape transparentă, o poveste scurtă. O transcriu astăzi, de pe aceeaşi hîrtie verde, aşa cum s-a păstrat vreme de 20 de ani: "Am urît o întâmplare din studenţie... În Piaţa Unirii a Iaşului, nişte turişti întindeau fărîmături „bogate” porumbeilor. Săracul student s-a nimerit pe acolo şi avea, de la cantina unde era şef, prea puţine resturi în palmă. Porumbeii s-au repezit la palmele pline ale turiştilor... De atunci urăsc porumbeii, pot să fie de milioane de ori simbolul păcii. Dacă şi viaţa poate fi atît de trădătoare şi ticăloasă sau mai ştiu eu cum, palma mea cu fărîmături de culoare nu se va mai întinde decît celor care au vulcanul în ei!".

A murit anul trecut, în împrejurări mult prea dure pentru sufletul lui: omorât în propria casă, în condiţii suspecte.

Pentru mine, Pictorul a rămas acolo, aşteptînd să creeze, în viaţă sau în afara ei, marele spectacol al Vieţii: Copilăria. Dan Cornel a fost un artist. Un om de o sfiiciune ieşită din comun, dar îmbrăcată într-o grea povară a celui nevoit să trăiască într-o lume în care nu se simte comod.

Îndrăznesc să redau un poem dintre cele "furate" în urmă cu 20 de ani:

"Un fel de rugăciune"

Voi, care sînteţi buni
şi fără nume în scoicile voastre oarbe,
încercaţi faptul că exist...
Exist şi eu, fără suferinţe de egumen,
înlănţuit într-un lift defect.
Voi, ascunşi sub un cer prea generos
(de unde v-a parvenit neruşinarea de a vă ascunde?)
să ştiţi că nu am crini în mîini
şi nu urzesc singurătăţi pentru lăcaşuri uitate...
Zic: hai să uităm de aripa morţii,
hai să uităm!

Hai să uit îmi spun, vă spun,
dar îmi aduc aminte de diguri,
hotare care ne-aruncă nisip în ochi
dintr-un adînc prea plin de sunete.

Chiar dacă vorba mea e fierbinte amiază,
chiar dacă simt că ating margini de cer, plînsul meu se amestecă roşu
cu băuturile ordinare...
Mai ţineţi minte, departe, luminînd
un fel de şoptită rugăciune?
(1982)     

(În fotografie, realizând o pictură monumentală într-un sat din judeţul Suceava, şi o alta în care a fost vizitat de un grup de copii CITITI AICI)

”Dușmanul poporului”: Avea 16 ani când comuniștii l-au condamnat la moarte

Cine l-a văzut alunecând agale pe străzile Botosanilor îl păstrează înapoia privirii pentru totdeauna. Cine l-a cunoscut îndeaproape păstrează în inimă lumina și, mai ales, amintirea unui om erudit, o erudiție dublata de o educație exemplară, care făceau din Dorin Glăvan un personaj al vieții sale, dar și al celorlalți deopotrivă.

Dorin Glăvan s-a născut pe 14 februarie 1942, la Botoșani. A fost un reputat teatrolog, activând zeci de ani că secretar literar al Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani și, în ultimii ani ai vieții, consilier la Inspectoratul pentru Cultură.

"Jos cu jugul sovietic!"

Că elev al Liceului Laurian, este arestat pe 24 octombrie 1958, pe când avea doar 16 ani și opt luni. Dorin Glăvan a fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.

Mai exact, elev fiind, Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale, sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Nu au reușit mare lucru, pentru că Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe când chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg de clasă, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, pitite într-o pianină.

Un an mai tărziu a fost anchetat și tatăl sau, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost găsită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi.

"Arătam caraghios în hainele vărgate: uniformele erau rupte, tatii îi ajungeau pantalonii până la genunchi, vestonul meu avea o mânecă lipsă. Ne-am privit și am izbucnit în ras. A fost un râs sănătos, care ne-a ajutat să plecăm cu moralul ridicat pe drumurile ce aveau să urmeze. Al meu la Jilava, Aiud și Mărgineni. Al tatii, la Jilava și Gherla", mărturisea prin 1997 Dorin Glăvan, cu trei ani înainte de a se săvârși din viață, mărturisire consemnată de Dumitru Ignat în cartea "Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni - Mărturii ale supraviețuitorilor", editata de Inspectoratul pentru Cultura al Județului Botoșani.

Shakespeare, o lecție "pe viu" și carcera!

În penitenciarul de la Mărgineni a petrecut șase luni în carcera cruntă.

"Înființasem o altă organizație subversivă. Pusesem la cale și un plan de evadare, numai că, din păcate, sau poate din fericire, am fost trădați de unul din cei vreo șase membri ai grupului. Singura izbândă a organizației au fost cele șase luni de carceră pentru fiecare", mărturisea Dorin Glăvan.

Într-o zi, pentru a descuraja pe viitor astfel de acţiuni periculoase, gardienii şi mai-marii acestora au vrut să le dea o lecţie celorlalţi băieţi din celule. L-au scos pe Dorin Glăvan şi, pe o masă de ciment, l-au bătut cu funia udă.  Şi totuşi, acel copil încă, de 17 ani, nu a scos un sunet!

Constantin Adam îşi aminteşte, despre perioada neagră a destinului lui Dorin Glăvan, mărturisiri venite în momente rare de apropiere sufletească, colegul său fiind extrem de circumspect în a exterioriza astfel de gânduri.

"Mi-a mărturisit că în perioada detenţiei a avut "norocul" şi de o izolare de şase luni, timp în care a fost singur în celulă şi nu a schimbat prea multe vorbe decât cu gardianul care-i arunca "teica cu zoaie de mâncare". După vreo două săptămâni de claustrare simţea că-i plesneşte capul, devenise agitat şi nervos, situaţie pe care a constatat-o şi paznicul. Într-o zi, acesta i-a propus să se gândească la o carte pe care ar vrea s-o citească, câştigându-şi acest drept "ca o recompensă că a fost cuminte"! În acel moment şi-a adus aminte de un volum de Shakespeare ce se găsea în biblioteca Liceului Laurian, foarte gros şi consistent. Îl ceru. După vreo patru luni îl ştia aproape pe de rost!".

Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odată cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținuților politici, ce avea să vină în 1964.

După eliberarea din închisorile comuniste, Dorin Glăvan s-a angajat în Botoșani, la o cooperativă meșteșugărească, după care a reușit să găsească un post de contabil la IAS Todireni. În 1965 a reușit să își termine studiile liceale, între timp lucrând - un an - ca actor la Teatrul de păpuși Vasilache.

 Finalizarea liceului i-a deschis drumul spre studii, astfel că s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității București.

Filosoful de la teatru!

Trecutul l-a urmărit, însă, îndeaproape. Desi șef de promoție la facultate, Dorin Glăvan nu a avut acces la o catedră universitară, dar nici măcar în învățământul preuniversitar: avea dosar de fost deținut politic! 

În final s-a recalificat, alegând domeniul teatrologiei, care se pare că i-a adus și cele mai mari satisfacții.

A petrecut cei mai mulţi ani în Teatrul ”Mihai Eminescu”, unde a activat că secretar literar.

"Era un adevărat specialist, căutat, consultat şi recunoscut, verdictele lui apreciative fiind de mare valoare, sincere şi obiective. Îşi spunea punctul de vedere având criterii în sprijinul susţinerii lui, cu seriozitate şi direct, fără a folosi ocolişuri neproductive", îşi aminteşte Constantin Adam, regizor artistic al Teatrului ”Mihai Eminescu”, cel căruia îi datorează lui Dorin Glăvan intrarea în scena profesionistă de teatru. "Era un bun coleg, cinstit, de încredere, loial, necălcând niciodată deontologia profesională. Era şarmant, cult şi tot timpul gata să-şi pună cunoştinţele la dispoziţia celor care îi cereau ajutorul. Se enerva rar, dar motivat, se supăra şi mai rar, dar îi trecea repede".

O viaţă, două vieţi, mai multe destine...

Doamna Glăvan îmi zâmbeşte cu bucurie. Mare lucru, iată, că cineva se gândeşte la soţul ei. Acum câteva zile, nepoţica cea mică a întrebat-o din senin: Bunica, noi avem vreun erou în familie?

I se luminează chipul de fiecare dată când povesteşte despre Dorin. E mult mai tânără decât m-aş fi aşteptat şi nu îmi pot ascunde nedumerirea. Aveam să aflu, peste câteva minute, că era o copilă atunci când s-a căsătorit. Nu regretă nimic din viaţa ce le-a fost dată, lor şi copiilor lor.

"Ne-am cunoscut când a ieşit din închisoare. Avea 21 de ani, eu aveam 14. Locuiam în aceeaşi curte. După ce a venit şi-a continuat studiile, pentru a termina liceul, apoi a dat la Facultate. Ne-am căsătorit după primul an de facultate şi am rămas împreună până la sfârşitul vieţîi lui, care a venit mult prea devreme. A murit la nici 58 de ani - după ce a suferit un atac cerebral - pe 2 ianuarie 2000. Avem doi copii, băiatul este inginer constructor, fata este asistentă medicală", povestește Doamna Glăvan.

Detenţia a fost grea, dar nu vorbea niciodată despre el că ar fi vreun erou. În puşcărie s-a îmbolnăvit de hepatită, după ce a mâncat dintr-o farfurie în care a găsit un cap de şoarece. "El a fost singur la părinţi. Mama lui îi spunea mereu: Ce-ai să faci tu când pleci la facultate, pentru că eşti atât de pretenţios la mâncare! Şi iaca, bietul de el, ce facultate i se pregătea!".

Percheziţia, o scenă demnă de Oscar!

A fost mereu sub supraveghere, i se atrăgea atenţia că ar putea oricând să se întoarcă în puşcărie. În 1986, la teatru au venit nişte tovarăşi de la Bucureşti. Se făcea un spectacol după un text scris de unul din garda lui Ceauşescu. Au venit puhoi şi securiştii. În timpul unor discuţîi, Dorin Glăvan, încurajat niţel de o gură de vin, le-a ţinut o scurtă lecţie celor care, voalat sau nu, voiau să îl determine să îşi facă autocritica în legătură cu trecutul lui. Nu numai că nu a făcut-o, dar le-a spus tovarăşilor că vă veni timpul în care vor trebui să dea socoteală pentru tot ce au făcut comuniştii şi Ceauşescu.

În 1987, la un an după discuţia din teatru, un an în care a fost şi mai atent monitorizat, le-au făcut percheziţie acasă.

"Eram foarte speriaţi. Dorin avea doi dolari de la nişte bătrâne nemţoaice ce locuiau pe strada Iorga, care se rugaseră de el să îi cumpere pentru că nu aveau ce mânca. Dolarul era ieftin, dar Dorin le dăduse pe ei, de milă, cât nu făceau. Dolarii erau ascunşi în Biblie. Nu era mare lucru, dar dacă îi găseau aveau motiv să îl ridice din nou", își amintește Doamna Glăvan.

Scena pare desprinsă dintr-un film de Oscar! În apartament locuiau acum cu fiica lor (băiatul era plecat la facultate) şi cu tatăl lui Dorin Glăvan, aflat pe patul de moarte, foarte bolnav, el însuşi fost deţinut politic. La uşă, securiştii îşi dezbracă tacticos hainele, pregătiţi să devasteze vieţile celor care credeau că nu mai era nimic de devastat. Dorin Glăvan le iese înainte şi îi roagă şoptit: "Vă rog frumos, tata e pe moarte! Aş vrea să nu ştie cine sunteţi, o să le spun că au venit nişte scriitori!". Cei doi sunt de acord, parcă încep să creadă ei înşişi că sunt ceea ce li se spusese. Numai că, neașteptat, bătrânul tată îi strecoară printre uşi fiului său, destul de tare cât să audă şi musafirii: "Vezi, dacă tot sunt scriitori, spune-le şi despre cum am pătimit noi în puşcărie!".

"Nu am văzut niciodată o casă mai devastată că a noastră atunci! Ne-au scormonit tot. Priveam cu groază spre bibliotecă, unde nu ajunseseră, şi unde aveam Biblia cu cei doi dolari. Şi atunci s-a întâmplat ceva incredibil. Pe uşă a intrat fiica noastră, venea de la şcoală. Imediat ce a văzut casa, s-a dus întins la Dorin şi a început să facă o scenă: Tată, ce e în casa asta! Ce e cu dezordinea asta, când ştii cât se chinuieşte mama, chiar nu ai un pic de respect pentru ea! Striga, şi noi stăteam înmărmuriţi. Securiştii au privit unul spre altul şi, mai de voie, mai de nevoie, au spus: Apăi, noi plecăm, vedem că domnişoara e foarte supărată, o să venim noi altădată. Imediat ce au ieşit, Dorin a luat-o pe fiica noastră în bucătărie. Tremurau amândoi. Tu ştii cine erau ăştia?! Da, tată, ştiu. Sunt securişti. De unde ştii?! Am văzut, de cum am intrat, hainele de piele atârnate în curier".

Fata, de 17 ani, avea aceeaşi vârstă la care tatăl ei, tot elev, fusse arestat. Peste doi ani, avea să plece înflăcărată Bucureşti, la Revoluţie, sperând că regimul care i-a măcinat familia vă fi distrus. Şi tatăl ei a avut aceleaşi sfinte aşteptări. A crezut foarte mult în momentul Revoluţiei, dar a coborât repede cu picioarele pe pământ.

"Nu se schimbă nimic. A venit eşalonul doi", spunea Dorin Glăvan la câţiva ani de la mirificul şi tragicul an 1989.

Au fost convinşi că, la percheziţie, securiştii le-au montat şi microfoanele de urmărire. "De atunci aveam mereu grijă ce vorbim în casă, iar Dorin a început să facă ordine în scrisori, să distrugă orice le-ar fi dat comuniştilor motiv să îl aresteze".

Asta nu l-a făcut, însă, să lase garda jos, să cadă în extrema umilinţă în care trăiau cei mai mulţi dintre români. Accepta realitatea fără că prezentul să îi impună o poziţie nedemnă a umerilor. Dimpotrivă! Salvarea lui venea, însă, din talentul excepţional de a-şi dezarma urmăritorii.

Epoca-lumină fără lumină!

În anul 1989, cu puţîn înainte de căderea comunismului, Constantin Adam îşi aminteşte una dintre şedinţele de învăţământ politic obligatoriu, la care erau obligaţi să asiste.

"În timpul unei astfel de întâlniri, când tovarăşul de la partid ne vorbea despre "epoca de aur" şi "noile aventuri ale celor mai iubiţi fii ai poporului", energia electrică s-a întrerupt, becurile s-au stins şi, prin întuneric, în primele câteva clipe de stupoare, s-a auzit vocea lui Dorin Glăvan lăudând batjocoritor, cum numai el ştia s-o facă fără a-şi atrage eventuale ostracizări: epoca lumină (fără lumină) şi binefacerile ei comuniste!", ne mărturiseşte Constantin Adam.

Cu toate acestea, Dorin Glăvan evita discuţiile îndelungi sau ieşirile publice care să îl expună inutil. A continuat să trăiască discret în oraşul plin de oameni, să accepte că lupta pe care a purtat-o în tinereţe poate să-i fi fost şi în zadar.

Nu s-a înclinat, însă, niciodată în faţa noilor ocupanţi. Când a înţeles că noua Românie e veche, când a simţit că tinerii calcă niţel nepăsători pe pământul încă neuscat de lacrimile martirilor din puşcăriile comuniste, Dorin Glăvan s-a hotărât să moară puţin... Era a doua zi a anului 2000.