"Genius", filmul care ne poartă în culisele creației

În 1936, Mihail Sebastian nota în Jurnalul său: "Mă gândesc la o carte pe care aș putea-o tipări peste un an-doi, care s-ar numi Culise și în care aș strânge toate lucrurile mele scrise în legătură cu creația literară, cu tehnica de lucru, cu viața de scriitor, cu experiențele publicării unei cărți etc., etc." (cf. Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, 1996, pg.62). Gândurile scriitorului român ce avea să trăiască doar 38 de ani (1907-1945) apar în timp ce scria piesa de teatru "Jocul de-a vacanța". Notațiile zilnice referitoare la evoluția piesei de teatru îl fac să constate că acestea seamănă cu un "jurnal de șantier".

Tot 38 de ani viețuiește Thomas Clayton Wolfe (1900-1938), considerat a fi unul dintre cei mai importanti scriitori ai secolului trecut. Dar, "dacă ar fi trăit mai mult, Wolfe ar fi ajuns cu siguranță cel mai mare scriitor american al tuturor timpurilor", aflăm din The New York Times. Admis la doar 16 ani la Universitatea din North Carolina, continuă să studieze la Harvard dramaturgie. Se oprește la proză, pe care o consideră forma de exprimare care îl caracterizează cel mai bine. "Printre contemporanii lui si ai mei, il consider pe Thomas Wolfe primul si cel mai important, pentru ca noi toti am esuat, dar Wolfe a trait esecul cel mai grandios, caci s-a straduit cel mai mult sa spuna totul... A avut poate un talent care il depasea pe al nostru, ar fi putut deveni cel mai mare scriitor american...", avea să scrie mai târziu William Faulkner.

Moartea i se trage de la o tuberculoză meningo-cerebrală, ultimii trei ani din viață fiind o agonie mai mult decât o supraviețuire.

În cei 38 de ani de viață (viață marcată spre final de o boală cruntă) Thomas Wolfe  publică patru cărți: romanele "Look Homeward, Angel" ("Privește, înger, către casă", 1929) și "Of Time and the River" ("Timpul și râul", 1935), culegerea de povestiri "From Death to Morning" ("De la moarte până-n zori", 1935) și eseul cu caracter autobiografic "The Story of a Novel" ("Povestea unei nuvele", 1936). Încă două romane, "The Web and the Rock", 1939 si "You Can’t Go Home Again", 1940, apar postum, lor adaugindu-li-se volumul de povestiri "The Hills Beyond", 1941 și alte antologii de proză scurtă și versuri.

Filmul "Genius" introduce spectatorul-cititor în laboratorul de creație (în "șantier", ca să păstrăm viziunea lui Mihail Sebastian) al autorului, accentuând rolul editorului care – detașat de cuvânt, acțiune, personaje – deține creionul roșu. Sute de pagini, mii de cuvinte, rânduri-rânduri dispar din manuscrisul inițial. "Misiunea mea este să dau publicului o carte bună", spune editorul. Vorbim, însă, de viața literară de acum aproape un secol, într-o Americă amenințată de criza economică. Un timp în care cartea este mai mult decât un pariu pentru editor, autor, public. Max Perkins vede potențialul literar al lui Thomas Wolfe și începe, alături de autor, o muncă asiduă, continuă, epuizantă. Cartea devine, din acel moment, un produs al colaborării autor-editor. Chiar dacă filmul prezintă personalitatea, viața și opera lui Thomas Wolfe, geniul se desprinde de cele mai multe ori din acțiunile, deciziile și asumarea lui Max Perkins. Cel care îi purtase spre glorie și pe Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald.

Michael Grandage, regizor și producător de teatru britanic, începe lucrul la film în anul 2014, urmărind relația dintre scriitorul Thomas Wolfe și editorul Max Perkins, povestea având la bază cartea lui A. Scott Berg, "Max Perkins: Editorul Geniului". Cartea lui Andrew Scott Berg ((născut pe 4 decembrie 1949) – inițial teză de doctorat, a devenit în 1978 o biografie completă, "Max Perkins: Editorul Geniului", carte care primește și Premiul Național de Carte în același an.

Scenariul este realizat de John Logan. Premiera filmului are loc doi ani mai târziu - 2016, la Festivalul de Film de la Berlin. În distribuția filmului îi găsim pe Colin Firth - Maxwell Perkins, Jude Law - Thomas Wolfe, Nicole Kidman - Aline Bernstein, Dominic West - Ernest Hemingway, Guy Pearce - F. Scott Fitzgerald, Vanessa Kirby - Zelda Fitzgerald, Makenna McBrierty - Nancy Perkins.

Un film cu actori de calibrul celor din "Genius" nu are cum să nu devină o atracție, chiar dacă părerile sunt împărțite sau mai degrabă despărțite de multele observații privind ba rolul editorului, ba nesuficienta exploatare a spiritului creator, a numelor pe care filmul le aduce în prim-plan. Personajul lui Wolfe este, de altfel, unul la limita excentricității, dar fără să evadeze – sau o face, dar foarte târziu și doar pentru a se întoarce îndărăt, în clipa finală - în afara regulilor, în afara disciplinei scriitoricești. Un manuscris-fluviu se revarsă din mintea autorului cu o învolburare tulburătoare. Însă aceleași pagini vor dispărea, pentru a păstra doar imaginile concrete, menite să transmită cititorului acțiunea și caracteristicile unor personaje bine definite. Creionul roșu al editorului sau creionul bont al autorului vor arunca în neantul literelor nepublicate mii și mii de cuvinte.

Excelent jocul lui Colin Firth (editorul Max Perkins), care se strecoară discret și în rolul de tată, nu doar de editor. Reușește să își poziționeze diferit atitudinea taciturnă, dar dură și intransigentă, față de Thomas Wolfe, dar și să țină sub control reacțiile iubitei acestuia, interpretată extraordinar de către Nicole Kidman. Desigur, lipsește filmului o anume intrigă, o măreție care se lasă așteptată. Dar privind din perspectiva scriitorului, filmul – chiar plat sau liniar pe alocuri – stârnește curiozitatea, implică spectatorul și îl face părtaș unei anume alchimii care devine, subtil și fără să agreseze emoțional, parte a experienței personale. Pentru că, dincolo de actul creației, autorul are parte de cele mai multe ori de capcana ego-ului, de un autocontrol care uneori este greșit calibrat.

Un film-lecție pentru creatori, un destin care a excelat nu doar prin valoarea pe care a dat-o cuvântului, dar și prin curajul de a-și asuma un fel de a scrie, de a epuiza ideea și de a o întoarce, apoi, în planul uman, existențial. Un scriitor care a ars până în clipa ultimă, pentru a marca, apoi, literatura americană și pe creatorii săi.

"Afterimage", un film tulburător despre curajul de a fi liber

"Afterimage" este povestea unui pictor celebru care moare în mizerie. Singura lui vină este aceea de a nu accepta compromisul. Un film zguduitor despre condiția artistului. Despre decăderea trupească și înălțarea spirituală. Despre un timp al profundei dezumanizări, dar și al prefacerilor interioare. Despre rezistență și supraviețuire.

"Afterimage" (Imaginea de apoi) este ultimul film al lui Andrzej Wajda, unul dintre cei mai mari maeștri din istoria cinematografiei, co-fondator al școlii poloneze de film, laureat al Premiului Oscar de Onoare. Moare pe 9 octombrie 2016, la Varșovia, la vârsta de 90 de ani, la scurtă vreme după lansarea filmului. Patru dintre filmele sale au fost nominalizate la Oscar, categoria film străin. Ultimul film realizat întregește o operă de excepție. Filmul lui Andrzej Wajda este despre integritate, libertate, demnitate și nesupunere.

În "Afterimage" (2016) aflăm povestea unui artist de avangardă sufocat de socialismul stalinist în obsedantul deceniu. Un artist care nu capitulează în fața unei ideologii impuse. Un artist vizionar, aflat înaintea timpurilor prin gândire, inspirație, manifestare. Władysław Strzemiński (21 noiembrie 1893, Minsk - 28 decembrie 1952, Lodz), interpretat excepțional de către Bogusław Linda, este cel mai important artist polonez al secolului 20, profesor, conferențiar de Istoria Artei. A înființat primul muzeu de artă modernă din Polonia, al doilea din Europa. A scris o carte care a revoluționat lumea artei, intitulată "Teoria viziunii".

Imaginea unui pictor fără o mână și fără un picior este nu doar tulburătoare, marcant răscolitoare și înduioșătoare, dar mai ales dătătoare de forță. Aparenta fragilitate a artei vine și din acest trup care, deși incomplet, desi sfârtecat într-un război din care – iată – ieșise viu, are puterea de a lupta și de a supraviețui cu demnitate într-un nou război, al dezumanizării profunde, în numele unei ideologii autoproclamată superioară.

Filmul urmărește destinul unui artist în anii de sovietizare a Poloniei (1949-1952), o perioadă întunecată nu doar pentru poporul polonez, ci pentru toate statele ocupate agresiv și transformate grotesc într-un lagăr comunist.

Imaginile de început ale filmului sunt singurele care situează acțiunea într-o atmosferă idilică, luminoasă, amplă, de deschidere a spiritului. Un deal înverzit, profesorul și studenții într-o tabără de creație. Discursul pe care profesorul îl susține în fața tinerilor îl aşază pe artist într-un teritoriu vizionar, al ideilor avangardiste: "Când privim îndelung un obiect, obținem reflexia lui în memoria ochiului. Când încetăm să-l mai privim și ne mutăm privirea altundeva, o imagine remanentă a acelui obiect se păstrează în ochi. O urmă a obiectului, cu aceeași formă, dar de culoare opusă. O imagine care rămâne. Imaginile remanente... se formează din culorile dinăuntrul ochiului care a privit obiectul. Și asta deoarece fiecare vede doar ceea ce poate conștientiza", le spune Władysław Strzemiński studenților aflați în tabăra de creație. Idei cărora regizorul le opune în film o scenă de o tulburătoare semnificație: scena pânzei albe, crude, umede, de care se apropie pensonul pictorului, pânză care se scufundă într-un aer roșu pentru că, afară, o imensă pânză cu Stalin tocmai se montează pe bloc. Pictorul taie pânza din interior, spre a-și elibera spațiul de lucru, dar este ridicat imediat de doi milițieni și dus la interogatoriu.

În fața Securității, Strzemiński este la fel de demn, păstrând mai degrabă un rol de observator. La discursul securistului: "Știi foarte bine că țara noastră merge spre o nouă direcție. Iar dvs. vă opuneți. În Rusia țaristă vă făceau pachet și vă expediau imediat în Siberia pentru așa ceva. Noi nu putem face asta. Din păcate, noi trebuie să vă educăm", pictorul răspunde cu o detașare care impune (și dispune) o altă atitudine decât cel din fața sa: "Nu am nimic împotriva dvs. Doar că am alte puncte de vedere în privința artei".

Fără îndoială, a avea alte puncte de vedere - în privința a orice – decât noii stăpînitori era mai mult decât o declarație de război: era o condamnare la moarte. "De ce nu doriți să vă alăturați noilor schimbări care au loc, în loc de a sabota linia noastră ideologică?  Vă aflați la o răscruce de drumuri și nu veți putea rămâne acolo multă vreme. Dar calea pe care o veți alege vă va influența cu siguranță soarta". Cuvintele reprezentantului Securității deschid ușa unei noi epoci: cea a terorii.

Filmul nu lasă la întâmplare imaginea artistului. Regizorul își urcă personajul pe piedestalul pe care îl merită și creează scene memorabile, precum cea din Amfiteatru, care este, de fapt, ultimul curs pe care profesorul îl susține în fața studenților săi: "A privi nu înseamnă un act singular, indefinit sau abstract, ci o acțiune concretă, un proces de examinare într-un anume moment. Natura are propriile ei centre de interese, care îți atrag mai mult atenția. O examinăm,  în timp ce ne mutăm atenția de la un punct de interes la altul. Când privim un peisaj de Van Gogh, observăm porțiuni identice și care se repetă. Dar cum să privim natura pentru a o vedea așa cum a fost pictată de Van Gogh? Dar oare el o vedea cu o privire normală și naturală fiziologic? Cu o privire la fel ca a noastră? Răspunsul vine dacă ne-am proiecta privirile peste peisajul pictat. Patru fascicole ale privirii de-a lungul orizontului, fiecare concentrate pe centre de interes. Deci porțiuni repetate identic și prezentate în pictură, nu pentru că formalistul Van Gogh așa dorea din motive subiective necunoscute, ci fiindcă el nu făcea decât să reproduceă cu acuratețe procesul vederii acelui peisaj cu patru fascicole ale privirii direcționate secvențial. Acesta e, așadar, realismul lui Van Gogh. Realismul unui om viu, care nu privește în abstract, ci prin intermediul omului în care pulsează viața și e perfect normal fiziologic. Nu o percepție de natură spirituală, ci una pus fiziologică".

Cursul este întrerupt, de altfel, chiar de anunțul că urmează o vizită foarte importantă, cea a ministrului Culturii. În fapt, ministrul este instrumentul sovietizat al  noii stăpâniri, iar mesajul este cât se poate de clar: "Națiunea are tot dreptul de a pune anumite condiții artiștilor. Iar una dintre cele mai importante cerințe este ca în cele mai profunde straturi ale unei opere de artă, scopurile sale, intențiile sale, trebuie să coincidă nevoilor oamenilor muncii, a oamenilor din popor. Să nu le producă dubii, îndoieli, câtă vreme ei au nevoie de entuziasm, de credința în victoria finală. Să nu facă apoteoza unor stări depresive, căci oamenii vor să trăiască și să muncească".

Așadar, realism socialist în artă. Partidul apără Realismul Socialist. "E nevoie să ne opunem artei formale și cinice, căreia îi lipsește ideologia. Arta care proclamă lipsa de ideologie este dușmanul oamenilor muncii".

Este, poate, scena cea mai importantă din întreaga desfășurare a filmului. Este momentul în care cârjele frământate pe podeaua sălii anunță un discurs menit să reașeze arta în afara oricărei ideologii. Profesorul Strzemiński nu abdică de la principiile sale, nu acceptă compromisul. "Domnule ministru, în artă, singurii care contează sunt cei care deschid căi spre noi forme. Noua artă trebuie să impună respect nu pentru utilitatea sa, ci pentru superioritatea sa. Dar văd că dvs. încercați să faceți să se piardă hotarul dintre artă și politică, și ceea ce e mai rău e că arta trebuie folosită în interesul unui grup".

Este exclus din universitate, este marginalizat, tracasat, amenințat, chinuit, flămânzit, umilit. Cu toate acestea, are puterea de a-i îndemna pe studenți să nu părăsească studiile, să nu renunțe la artă: "Ce se întâmplă acum e doar un vânt în istorie".

Studenții sunt singurii care îi rămân alături, singurii care păstrează față de Strzemiński căldura și bucuria împărtășirii actului artistic liber și necompromis. "În artă, ca și în dragoste, puteți da doar ce aveți!", îi avertizează profesorul. Cuvinte care se izbesc, prin vocea unuia dintre studenți, de mesajul Partidului din presa sovietizată: "Așteptăm ca picturile artiștilor să fie profund realiste, înfățișând lumea într-un mod revoluționar, în spiritul cerințelor socialismului. Arta care proclamă lipsa unei idei sau e indiferentă problemelor sociale, este de fapt o artă cu o ideologie ostilă progresului".

"Și eu obișnuiam să cred că singurul scop al artei era să producă o schimbare socială", se aude ecoul stins al gândurilor lui Strzemiński.

"Afterimage" este povestea unui pictor celebru care moare în mizerie. Singura lui vină este aceea de a nu face compromisul cu regimul stalinist.

Un film zguduitor. Nu doar pentru că ne arată fața reală a comunismului, ci și pentru că vorbește despre libertatea gândirii, despre asumarea acestei libertăți. Un film despre condiția artistului. Despre decăderea trupească și înălțarea spirituală. Despre un timp al profundei dezumanizări, dar și al prefacerilor interioare. Despre rezistență și supraviețuire.

Hamsun, povestea unei trădări!

Hamsun este filmul care ne așază înainte un prezent neprevăzut. Un viitor care își suportă trădările, dezamăgirile, viața. Pentru că, la Knut Hamsun, disperarea nu vine din moarte, ci din viață. Cât a mai rămas din ea.

Knut Hamsun (1859-1952), un scriitor norvegian admirat, care a câștigat Premiul Nobel, era considerat un erou în țara sa. Cu toate acestea, după izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial și invadarea Norvegiei de către naziști, Hamsun (Max von Sydow) trece de partea lui Hitler și chiar se întâlnește cu el, fiind foarte admirat de către acesta. De atunci, el a fost considerat un trădător al țării sale. După moartea sa, munca i-a fost uitată decenii întregi…

Două ore și jumătate de peliculă, un fir psihologic desfășurat pe marginea unei personalități nu atât interesante, cât controversate. Egocentric și rece, dominator și lipsit de afecțiune, un soț dificil și un tată aproape inexistent, Knut Hamsun este una dintre cele mai cunoscute figuri literare ale secolului XX. Meritele i-au fost recunoscute prin acordarea, în anul 1920, a Premiului Nobel pentru Literatură.

Oricât ar părea de straniu, din nevroza nestăpânită, nedisciplinată a unui astfel de scriitor s-au născut opere care au marcat definitiv literatura europeană. Se spune despre Hamsun că este creatorul romanului modern norvegian. Cu toate acestea, între om și scriitor prăpastia devine tot mai adâncă, tot mai înspăimântătoare, până la o definitivă despărțire: renunțarea la scris. 

Dacă reușiți să parcugeți cu răbdare primele cadre ale filmului, veți avea parte de una dintre cele mai interesante povești de viață. Knut și Marie. Nu îl cunoaștem pe Knut în deplină forță literară, nu o aflăm pe Marie îndrăgostită, fascinată de personalitatea uriașului alături de care acceptă să ardă pe rug vis cu vis, începând cu scena și terminând cu literatura pentru copii pe care o scria în tinerețe, nu fără oarecare succes.

În anii 20, când primea Nobelul pentru Literatură, Knut Hamsun își trăia propria istorie. Scrisese deja Foamea, lucrarea autobiografică în care descrie calvarul unui tânăr scriitor, apropierea de nebunie din cauza sărăciei, a foamei cumplite. Este romanul care se hrănește din carne vie. Se spune că scriitura sa l-ar fi influențat pe Kafka și că numeroși scriitori, după Knut, au introdus în stilul lor monologul interior și așa numita logică bizară.

Nu cunoaștem acest timp, aceste zbateri. Filmul începe puțin înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când Knut avea 80 de ani. Opera se consumase, aplauzele nu se stinseseră. Pentru că, în Norvegia, Hamsun purta pe frunte laurii unui Nobel cucerit după o muncă mistuitoare.

Filmul ne duce către imagini greu de suportat: degradarea geniului, sub/rezistența umană, căderea în misoginism și coborârea în propriul infern. Imaginea unei femei care sacrifică totul, dar se încăpățânează să se târască pe urmele unei glorii pierdute, ocupându-se de opera soțului ei. Un creator de geniu care distruge totul în jur, chiar și numai prin simplul fapt că își condamnă familia la izolare, la destrămare. 

Interpretările sunt de un realism tulburător. Cei doi soți sunt precum bilele care se resping cu aceeași forță cu care în clipa de pe urmă se regăsesc.

Însă subiectul filmului ni se dezvăluie pe parcurs. Knut Hamsun este convins că Hitler este un geniu militar, că va cuceri și va redimensiona lumea după cu totul alte criterii. Hamsun scrie și publică articole în favoarea nemților, fapt care îl izolează și îi sporește și mai mult nevroza și nevoia de izolare.

Într-o societate aflată în război, scrierile bătrânului de 80 de ani capătă o greutate pe care nemții, la rândul lor, o amplifică de la o zi la alta. Orice i se iartă unui creator, în afară de simpatiile pro-fasciste. Mai ales atunci când devii dușmanul țării tale. Chiar dacă scriitorul octogenar nu a ucis, nu a luat decizii care să ducă spre pierderi de vieți omenești, nu a influențat în niciun fel soarta războiului.

Și totuși, Knut Hamsun este un trădător. Iar norvegienii nu l-au iertat. I-au așezat pe lespede un strat gros de uitare. Chiar dacă, în toată lumea, cărțile lui s-au publicat și încă se publică în tiraje uriașe.

În 1996, la aproape 45 de ani de la moartea deținătorului Premiului Nobel, regizorul Jan Troell realizează filmul Hamsun, cu Max von Sydow și Ghita Nørby în rolurile principale.

Un film complet, cu o notă psihologică aparte, care aduce în fața spectatorului o fascinantă perspectivă asupa bătrâneții. O bătrânețe care, de altfel, va fi veriga ce va uni, chiar dacă în ultima clipă, o căsnicie dureroasă. 

Hamsun este filmul care ne așază înainte un prezent neprevăzut. Un viitor care își suportă trădările, dezamăgirile, viața. Pentru că, la Knut Hamsun, disperarea nu vine din moarte, ci din viață. Cât a mai rămas din ea.

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Însă calea pe care o propune este de o complexitate atât de vastă, încât ea - calea - nu se întrevede decât spre finalul călătoriei. Acolo unde direcția nu mai presupune nici scop, nici finalitate. Căci "ce înțelegi tu prin drum – nu spațiile care rămân în spate? Și nu te lăsa atras fără măsură de mișcarea orizontală. Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni. De mișcarea verticală, a răspuns starețul și a arătat în sus".

Evgheni Vodolazkin scrie un "roman neistoric", dar în care concentrează întreaga istorie a omului, de la cele de jos până la cele cerești, acolo unde vindecarea capătă sens: "Știi, trebuie nu să judeci, ci să te îndumnezeiești!".

Romanul este structurat în patru părți: Cartea cunoașterii, Cartea renunțării, Cartea drumului și Cartea liniștii. Un traseu pe care personajul cărții îl parcurge primind identități diferite: la naștere se numește Arseni, apoi își spune Ustin. La mănăstire primește numele Ambrozie pentru ca, în final, să fie cunoscut cu numele Laur. Acțiunea se petrece în secolul al XV-lea, însă personajul trece dincolo de spațiu și timp, situându-se chiar și în afara propriului nume. Astfel, vom însoți prin paginile cărții un vraci, un nebun sfânt, un pelerin și un călugăr. Iar etapele spirituale sunt mai mult decât evidente. De la cunoaștere și trăire lumească la despătimire, drumul urcă apoi spre luminare și îndumnezeire.

Este excepțional modul în care Evgheni Vodolazkin își implică cititorul în drumul inițiatic al personajului. Pentru că fricile, credințele, spaimele și tranformările au consecințe asupra celor din jur. "Noi suntem răspunzători pentru ceea ce îmblânzim", îi spune bunicul Hristofor micului Arsene, rămas orfan de ambii părinți.

Oamenii sunt martori și depozitari ai trecerii lui Arseni prin viața pământească pentru că "trupurile lor tămăduite păstrau amintirea faptelor bune ale acestuia". Însă bătrânul Hristofor știe că trupul de carne este vremelnic și tămăduirea fără folos dacă sufletul rămâne pustiit și bolnav. De aceea, autorul își pregătește cititorul și începe să deschidă calea unei alte perspective. Demult, spune Hristofor, "în actul tratării, un rol esenţial îl avea cuvântul. Cuvântul, ca atare, orice însemna el. Cum medicamentele erau puţine la număr, cuvântul avea un rol mai important decât acum". Astfel că toate rețetele, învățăturile, întâmplările sunt notate pe coji de mesteacăn. Este prima încercare de a ordona haosul lumesc, de a pătrunde în spațiul fără timp: "…cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea. Nu îngăduie înțelesurilor să se macine".

Pregătit pentru cele ce aveau să vină, sufletul lui Arsene nu se zdruncină la pierderea părinților, nici nu se prăbușește atunci când Hristofor părăsește lumea materială. Adevărata prăbușire trupească, sufletească apare odată cu pierderea Ustinei și a copilului lor. "Ustina era totuna cu iubirea lui pentru ea. Ustina era iubire, iar iubirea era Ustina. El o purta ca pe o lumânare printr-o pădure întunecoasă". O mare iubire care se transformă într-un puternic atașament, un inexplicabil prizonierat înlăuntrul căruia dragostea ucide. "N-am să te cruț: ești vinovat de moartea ei pământească. Ești vinovat și pentru aceea că sufletul ei poate să piară", îi spune starețul.

Este păcatul în numele căruia Arseni va face călătoria, Marea Călătorie, spre sine însuși. Acceptarea păcatului este primul pas către penitență. "…eu i-am luat viața pământească. Starețul se uită liniștit la Arseni: Atunci, dă-i-o pe a ta". Arseni știe că este singura modalitate prin care va salva nu doar viața veșnică a Ustinei, dar mai ales dragostea lor și sufletul pruncului fără nume. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe".

Chinul lui Arseni, care începe să se numească pe sine Ustin, este impresionant din perspectiva sacrificiului manifestat în numele acestei iubiri. Este răspunzător de sufletul Ustinei nu doar în zilele vieții pământești, ci și dincolo de ele. "Dacă ai să mă chemi la Tine, ai milă: judec-o nu după faptele noastre, ci după setea mea de a o salva. Și acel puțin bine pe care l-am făcut trece-i-l ei".

Mereu în relație directă cu oamenii, slujindu-i cu o iubire fără margini și fără cruțare, Arseni acceptă batjocura, necredința celorlalți, chinurile trupului și ale sufletului ca fiind parte a penitenței, dar și sacrificii necesare pentru salvarea sufletului Ustinei. Toate acestea îl apropie de rugăciune, iar vindecarea semenilor se face acum prin curățarea sufletului. "Prokopi, tu ai o tumoare a căilor respiratorii. Dacă hotărăști să ceri ajutor lui Dumnezeu, scapă mai întâi de ce te împăvărează", pentru că boala este o consecință a păcatului. Îndemnul către oameni este direct: "Trebuie să te izbăvești în mod conștient de păcate".

Sfințenia, credința, pocăința și iubirea necondiționată așază ființa umană în afara timpului material, în afara orgoliului (atot)cunoașterii. "Cunoașterea nu presupune întărire a spiritului, cunoașterea e evidență. Efortul presupune credință. Cunoașterea e pace, iar credința e mișcare". Îndoiala lui Arseni este și ea evidentă. Sfinții, oare, nu au cunoscut cunoașterea? "(Sfinții) mergeau prin credință. Și credința lor era atât de puternică, încât se transforma în cunoaștere".

Iar drumul nu este un scop în sine, ci o mișcare în urcuș, o evoluție a spiritului, o înălțime care cuprinde toate înțelesurile. "… asemăn mișcarea unei spirale. E o repetare, dar la un nivel nou, mai înalt. O retrăire a noului, dar nu de la zero. Cu amintirea celor retrăite înainte". Ajuns în acest nivel al înțelegerii lumii, Arseni alege să se retragă în singurătate. "Am cunoscut mult timp lumea și am adunat în mine atâtea, încât de-acum o pot cunoaște înlăuntrul meu". Primește numele Laur.

Oamenii îl găsesc și în pustie, iar forța vindecărilor devine din ce în ce mai mare. Or Laur nu mai tămăduia prin plante, ci Dumnezeu lucra prin Laur. Dar vindecarea nu îmbunătățea decât trupul, iar Laur observa cu tristețe acest lucru. "Mă tem că vindecările mele devin pentru ei ceva obișnuit. Ele nu stimulează sufletele acestor oameni spre mișcare, fiindcă ei primesc vindecările în chip automat". Răspunsul pe care i-l oferă starețul este cu adevărat unul de Pateric: "Ce știi tu despre automatism, Ambrozie. Dacă ai darul vindecării, folosește-l, că altfel pentru ce ți-e dat. Automatismul va trece repede când n-o să mai fii tu. Dar miracolul vindecării, crede, și-l vor aminti întotdeauna".

Finalul cărții este de o elocință mistuitoare. Este o Carte de învățătură care concentrează întreaga istorie a neamului omenesc. Simplitate și rafinament, o privire de departe care apropie și te face părtaș. "Nu te întrista, Laure, că n-o să mai rămâi multă vreme închis în timp", îl avertizează bătrânul stareț, în afara timpului fiind. Capitolul Cartea liniștii poate fi, în sine, o singură carte. Este deopotrivă cartea iubirii, a smereniei, a căderii și a urcușului.

"Când am scris Laur, am plâns foarte mult", mărturisește Evgheni Vodolazkin într-un interviu. "Într-adevăr, Laur este un roman la care am plîns foarte mult. Am plâns cel mai mult. Și de aceea plâng și cititorii".

Nu vă temeți de lacrimă. Ea eliberează și face loc frumuseții. "Laur" este cartea care deschide sufletul. Este cartea iubirii de oameni și de Dumnezeu. Una fără alta nu își află rostul. Chiar dacă în iubirea de oameni ne mai rătăcim, iubirea de Dumnezeu este pururi mântuitoare.


Laur, de Evgheni Vodolazkin
Editura Humanitas, 2014
Traducator: Adriana Liciu

"Piciorul meu stâng", destinul admirabil care anihilează orice neputință

Handicapul fizic este o limită, dar granițele neputinței sunt cele pe care singuri le stabilim. După un astfel de film, orice scuză a noastră, orice neputință sau nevrednicie trupească pălește. Orice refuz de a face ceva devine ratare, orice delăsare în mersul vremii denotă doar mediocritate și autosuficiență.

Christy Brown s-a născut în 1932, la Dublin. Chiar dacă șansele de supraviețuire sau de viață normală tindeau să fie minime, a trăit 49 de ani și a atins culmile gloriei artistice. A pictat și a scris, a cunoscut dragostea, intriga, durerea, plânsul și fericirea.

Din punct de vedere medical, în primii ani de viață, Christy nu mergea, nu vorbea, nu gândea. Acoperământul de carne părea inutil și, mai ales, o povară nu doar pentru copil, ci mai ales pentru familie. Într-o zi, copilul prinde cu degetele de la piciorul stâng o cretă cu care scrijelește podeaua casei. Comunică, explică, povestește, se implică în viața familiei sale. Povestea lui Christy Brown se va numi "Piciorul meu cel stâng" (My left foot).

Povestea este reală. Suferind de paralizie cerebrală și considerat de medici a fi  înapoiat mintal, Christy Brown avea să devină unui dintre cei mai cunoscuți pictori și poeți irlandezi. Autobiografia sa, "Piciorul meu cel stâng", a fost ecranizată, filmul "My left foot" (1989) primind două premii Oscar: pentru cel mai bun actor în rol principal și pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Destinul lui Christy Brown este, de fapt, opera unei mame îndărătnice și decise să își poarte fiul cât mai departe pe firul vieții. Ea vede acolo, înlăuntrul trupului, un spirit uriaș, o forță incredibilă de a crea și, mai ales, o determinare care celor mai mulți dintre trăitori le lipsește. Mama îi admiră talentul, umorul, dragostea, îi acceptă critica, îi primește cu stoicism răbufnirile, îi alină durerile și iubirile sfârtecate. În tot acest timp, Christy Brown comunică prin piciorul stâng. Așa pictează, așa scrie poezii. Mai târziu, Christy Brown se îndrăgostește și chiar se căsătorește cu aleasa inimii, Mary Carr.

În film, Daniel Day Lewis reușește cu adevărat un rol de Oscar. Un rol epuizant, complex, care solicită la maximum nu doar fizic, dar și psihic. În piciorul stâng se află forța, salvarea, strigătul de ajutor, manifestarea iubirii, stânjeneala întregului trup. Simplitatea mamei contrastează tulburător cu geniul fiului, însă avem tot timpul înainte două ființe la fel de puternice, la fel de hotărâte să cucerească lumea. Iar lumea, se va vedea, abia așteaptă să fe cucerită. Brenda Fricker, în rolul mamei, obține la rândul ei Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Regizorul irlandez Jim Sheridan dovedește o excepțională capacitate de a da valoare detaliilor, de a surprinde momente intime fără să își expună personajul mai mult decât este nevoie. Scenele sunt constituite într-un tragism ce pare să treacă, uneori, dincolo de aspectul artistic. Însă Jim Sheridan știe să dozeze emoțional cadrele filmate și să adauge imaginii încă un element menit să câștige privitorul: forța artistului trece mereu dincolo de neputința umană.

Căderile și culmile lui Christy Brown sunt redate, de asemenea, cu luciditate. Dependența de alcool, alunecarea în prăpăstiile lumești îi grăbesc sfârșitul. La 49 de ani, artistul moare în locuința sa, legiștii constatând că moartea a provenit prin asfixiere (s-a înecat cu un cotlet de porc).

"Piciorul meu stâng" poate intra foarte bine în categoria filmelor motivaționale, întrucât urmărește destinul unei persoane cu dizabilități care a atins pragul celebrității. Amintim aici, din aceeași categorie, pe Stephen Hawking sau Ray Charles.

Handicapul fizic este o limită, dar granițele neputinței sunt cele pe care singuri le stabilim. Dincolo de trup, de zbaterea cărnii, există o viață lăuntrică, un foc viu care își caută calea. În lipsa unui sprijin, în absența aproapelui, trupul se chircește, se necrozează și moare sufocând și ucigând spiritul cu toate strălucirile și arderile sale.

După un astfel de film, orice scuză a noastră, orice neputință sau nevrednicie trupească pălește. Orice refuz de a face ceva devine ratare, orice delăsare în mersul vremii denotă doar mediocritate și autosuficiență. Christy Brown a avut doar un picior stâng și o minte genială. Dar piciorul lui stâng a știut că bătătorească drumul arid al neajunsurilor și să îl ducă pe artist în culmile gloriei.

Anthony Quinn, de la dansul lui Zorba Grecul la sârba românească din "Ora 25"

S-a scurs mai bine de o jumătate de secol de când a fost realizat filmul "Ora 25" (1967), înfăptuit de Henri Verneuil după cartea românului Constantin Virgil Gheorghiu, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale.

Anthony Quinn înseamnă, pentru mulți dintre cinefili, dansul din Zorba Grecul, filmul regizat în 1964 de Michael Cacoyannis, ecranizare a romanului lui Nikos Kazantzakis. Rolul din Zorba i-a adus o nominalizare la Oscar și recunoașterea internațională. Filmul avea să cucerească întreaga lume și continuă să fie și astăzi una dintre cele mai vizionate pelicule. În plină glorie, Anthony Quinn acceptă, după numai trei ani de la Zorba Grecul, să joace în "Ora 25", filmul francezului Henri Verneuil, de această dată după un roman scris de Constantin Virgil Gheorghiu, românul aflat în exil. Alături de Anthony Quinn, tot în rol principal, o altă actriță a cărei senzualitate și frumusețe cucerea deja toate platourile de la Hollywood, Virna Lisi, considerată de mulți ca fiind succesoarea lui Marilyn Monroe în SUA.

Cum au reușit un mexican irlandez și o italiancă senzuală să devină, pentru aproape două ore, un cuplu de țărani români? Cum se face că, la trei ani de la Zorba Grecul, Anthony Quinn dansa din nou, dar de această dată sârba românească? Cel care a creat prilejul acestei întâmplări cinematografice era un român afla în exil, Constantin Virgil Gheorghiu. Cartea care a stat la baza filmului, "Ora 25", cuprinde în ea povestea unui țăran care trăiește ororile celui de al Doilea Război Mondial. Iată ce spunea, în 1967, Richard Davis: "Apărut în anii 1950, romanul a cunoscut un mare succes în Europa și America. Se spune că Gheorghiu a fost de acord cu scenariul, care tratează acțiunea cu mai mult umor decât o făcea cartea. Filmul se concentrează asupra lui Johann, care în original era doar unul dintre personajele principale. E vorba de un fel de Don Quijote român, un țăran care, forțat de evenimente, devine pe rând, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prizonier la nemți, la ruși și la americani. Anthony Quinn, foarte potrivit pentru asemenea tipuri de roluri, conferă personajului Johan autoritatea robustă ce i-a adus Oscarul pentru Zorba Grecul". În fapt, Anthony Quinn obține pentru acest rol o nominalizare la Oscar, nu și premiul.

Înainte de a apărea pe piața internațională filmul cu Anthony Quinn și Virna Lisi în roluri principale, trebuie să precizăm că romanul "Ora 25" avea deja o faimă de neoprit. Faimă care a explodat după ecranizarea hollywoodiană: tradus în peste 40 de limbi, cu un tiraj de 600.000 de exemplare vândute în câteva săptămâni.

Despre cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade spunea că a citit "una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările".

Țăranul ardelean Johann Moritz este soțul Sânzianei. Dragostea dintre cei doi stârnește poftele lui Dobrescu, jandarmul satului, care își pune în gând să scape de Moritz pentru a ajunge, astfel, la senzuala tânără nevastă. Jandarmul îl denunță pe Johann că ar fi evreu, astfel că țăranul ajunge într-un lagăr de muncă, în mijlocul a sute de evrei. Strigătul lui Johann (Nu sunt evreu, este o greșeală!) se izbește nu numai de indiferența conducătorului lagărului, ci și de disprețul evreilor, care văd în el un trădător. Johann evadează și ajunge în Ungaria, alături de trei evrei bogaţi. Va fi abandonat la Budapesta, motivul fiind de această dată tocmai acela că, nefiind evreu, nu poate fi ajutat de către comunitatea evreiască să emigreze în America. Este arestat ca spion român și deportat în Germania. Aici, unde trece drept maghiar, medicii SS ai lui Hitler văd în el prototipul rasei ariene. Ajută la evadarea unor deținuți, ajunge la rândul său într-un lagăr american, judecat apoi drept criminal nazist. România este ocupată de ruși, țara intră sub stăpânire comunistă. Nevasta rămasă acasă - și care fusese forțată să divorțeze pentru a nu pierde casa - este violată de ruși, în urma violului născându-se un prunc.

Traian, fiul preotului din sat, este de asemenea închis ca deținut politic. Este personajul care pe parcursul filmului va da nota gravă a realității, contrastând cu naivitatea lui Moritz. "- Ora 25. Acesta este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă. Este, cu precizie, timpul societății occidentale. E ora actuală! Ora exactă!...", spune Traian în cartea românului Gheorghiu.

"Romanul lui Nikos Kazantzakis (1885-1957), Alexis Zorbas (1947), ecranizat la Hollywood, tot cu Antony Quinn în rolul principal, a făcut cunoscută lumii Grecia profundă şi a impus dansul sirtaki. Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, a avut o traiecţie similară, numai că autorităţile româneşti de după '89 (în timpul regimului comunist, în ţara sa, opera sa era interzisă, chiar şi pronunţarea numelui său) n-au ştiut sau n-au vrut/nu vor să se folosească de acest succes internaţional al operei sale spre o bună cunoaştere a României în plan mondial prin valorile ei autentice, să impună hora românească, cum au procedat grecii cu dansul lor. De ce oare? Este o întrebare pur retorică, căci instituţiile statului român, care au în statut, asemenea obiective, au alte criterii „axiologice" de promovare a valorilor culturii noastre naţionale", scrie Tudor Nedelcea.

Dincolo de latura tragică, filmul înduioșează prin povestea de dragoste curată, dar greu încercată, a celor doi țărani. Iar spectatorul român nu poate să nu fie impresionat de cadrele în care se zăresc, pe pereții casei țărănești, chipul lui Ion Creangă sau cel al lui Mihai Eminescu. Biserica tradițională, botezul, costumele populare, dansul din ogradă sunt imagini care fac inima să tresalte. Sunt elementele de stabilitate și care transmit o imagine favorabilă asupra României. Pentru că, chiar dacă avem de a face cu autorități corupte, vedem în film o familie unită, bazată pe dragostea sinceră dintre soți, un preot considerat a fi model și sprijin pentru comunitate, intelectuali cu principii sănătoase.

Finalul filmului este unul de o excepțională valoare cinematografică. Un râsu-plânsu de un tragism uluitor, în care Anthony Quinn reușește să concentreze atâta durere amestecată cu fericire cât să umple un veac întreg de istorie.

Octav. Simfonia vieții sau întoarcerea în copilărie, notă cu notă!

Există imagini care inspiră muzica unui film, la fel cum deseori muzica se translatează în scene de viață. Trăit sub impactul sunetului, filmul Octav este, de la capăt la altul, o simfonie. O compoziție muzicală menită să producă emoție, să provoace în spectator nevoia întregirii de sine.

S-a spus despre Octav că este un film de artă. S-a spus, de asemenea, că ar fi un omagiu adus marelui compozitor Sergiu Celibidache. În mod cert, este un film de care spectatorul din România are nevoie astăzi, într-un timp al profundei degradări spirituale și al negărilor absolute. Coproducție România - Marea Britanie, filmul lui Serge Ioan Celibidachi a recreat pentru publicul românesc un film identitar.

Toată lumea știe că regizorul filmului Octav este cineastul Serge Ioan Celibidachi, fiul celebrului muzician Sergiu Celibidache. Însă mai nimeni nu amintește de cel puțin la fel de celebra mamă a lui Serge, Ioana Celibidache. Pictoriță cunoscută, dar mereu rămasă în umbra soțului ei, Ioana Celibidache era nepoata de frate a Mariei Pillat, soția poetului Ion Pillat. În anii 2000, în urma unei vizite la Paris, Monica Pillat (fiica lui Dinu Pillat) a scris o carte memorabilă, "Ioana Celibidache, o mătușă de poveste". Sergiu Celibidache a fost al treilea soț al Ioanei Celibidache, din căsătoria celor doi ivindu-se Serge Ioan. În 1946, Ioana a fugit din România. Pe când era căsătorită cu al doilea soț - Nicolae Duca, l-a cunoscut pe Sergiu Celibidache, de care s-a îndrăgostit fulgerător. "M-am întors acasă plutind, ca de pe altă lume, şi i-am spus lui Nicolae: L-am găsit pe bărbatul vieţii mele!".

Desigur, filmul lui Serge Ioan Celibidachi nu este despre părinții săi, deși regizorul recunoaște că este un omagiu adus lor și că personajul Octav îl întruchipează (la sugestia lui Marcel Iureș) pe bătrânul Sergiu Celibidache. Însă ma există elemente care readuc în atenție momente din biografia cineastului. De pildă, mama lui Octav era pictoriță, filmul gravitând o bună parte în jurul poveștii unui tablou pictat de către mama sa în copilărie. Un alt element din biografia Ioanei Celibidache se poate atașa cu ușurință unor imagini din film. De pildă, copilul Octav află că mama sa este o foarte talentată pictoriță, dar care a renunțat la aspirațiile artistice pentru a îngriji cei patru copii. "S-a sacrificat pentru voi, întărește tatăl". Fără să facă în vreun trimitere la mama sa (care, spre deosebire de personajul din film, era o femeie exuberantă, plină de viață, care a trăit până la 87 de ani), secvența mărturisirii din film ne duce către o alta, din viața reală, care ne dezvăluie că Ioana a rămas mereu în umbra celebrității soțului ei: "Nu tu publicitate, nu tu comerţ, nu tu agent, nu tu să te pui în prim-plan. Nimic. Am fost totdeauna cea care s-a pus în umbră".

Filmul Octav urmează un scenariu scris în urmă cu mulți ani, în adolescență, împreună cu James Olivier. Cei doi au construit o poveste care vreme de mai bine de trei decenii a așteptat să prindă viață în sunet și imagine. "Privind în urmă la ce am scris atunci ca adolescent, consider că nu conştientizam pe deplin însemnătatea scenariului, însă temele prezentate în el au fost mereu aproape de realitatea mea, de ce simţeam eu că vreau să transmit. Acum, am mai multă profunzime şi cred că abia acum înţeleg cu adevărat sensul bogat al textului. Motiv pentru care mă bucur că am ales să îl ecranizăm acum şi nu m-am grăbit să îl pun în producţie atunci, când eram mai tânăr. Cumva mereu am avut încrederea ca o să fac acest film, la momentul potrivit", spune Serge Ioan Celibidachi astăzi.

Suucesul filmului se poate datora acestui scenariu de o sensibilitate rară. Dar la fel de bine se poate datora colaborării cu unul dintre cei mai străluciți compozitori de film din lume: Vladimir Cosma. Stabilit în Franța, un exilat care a purtat în inimă dorul de România, Vladimir Cosma a trăit în preajma familiei Celibidache. Poate de aceea a simțit notă cu notă fiecare imagine din film. Pentru că, asemenea personajului principal, Viorel Cosma a retrăit propria poveste: întoarcerea acasă, emoția revederii locurilor dragi, a țării în care s-a născut, reconectarea la propria copilărie.

Spectatorul nu poate să nu simtă forța muzicii din filmul Octav. Un film pe care nu îl poți concepe în afara sunetului. O extraordinară coloană sonoră, care îmbină uimitor compoziția instrumentală cu muzica naturii (ciripit de păsări, vântul, glasurile copiilor). Regizorul creează chiar o scenă impesionantă între copilul Octav și tatăl său, la pian. "Voi cânta o notă și îmi vei spune când se termină", spune tatăl și copilul ascultă concentrat. "E gata", spune după un moment de așteptare, dar tatăl îi spune să lipească urechea de pian. În lemnul instrumentului, nota încă vibrează. Precum amintirile care păstrează în noi vibrațiile, emoțiile de peste ani. Din acel moment, lecția de pian devine cea mai importantă lecție de viață din film: Viața noatră este o compoziție muzicală. Notele acestei compoziții sunt toate întâmplările, evenimentele din viața noastră, care vibrează în noi sub forma amintirilor. Dar dacă elimini o notă, o singură notă din această simfonie, oricât de dureroasă ar fi amintirea ei, atunci te vei dezechilibra.

Marcel Iureș trăiește această simfonie a vieții, notă cu notă. Mai ales acele note pe care până la 84 de ani le-a șters sau a refuzat să le accepte în propriile amintiri. Filmul Octav este despre refacerea acestei simfonii, cu bucuriile și suferințele copilăriei. Odată întregită muzica vieții, Octav recapătă bucuria de a trăi, recuperează fericirea clipei și înțelege că acolo, în copilărie, se află cel mai important tezaur, cel pe care se sprijină toate zilele care urmează.

Impresionează la Marcel Iureș fiecare cadru. Fiecare privire. Reușește extraordinar să extragă din fiecare spectator o tresărire de viață. Fizionomia feței, de un firesc înduioșător, vorbele scoase din stereotipiile cinematografice și așezate într-un copleșitor de autentic registru, uimirea pe care o trăiește atât de intens în fața copiilor, emoția cu care se lasă purtat în jocul Anei (interpretată de Alessia Tofan). Toate acestea fac din Octav ceea ce este: un film de artă, un elogiu adus vieții în întregul său.

Întâlnirea cu Victor Rebengiuc este una cu atât mai puternică sub impactul emoției, cu cât povestea celor doi prieteni din copilărie se sprijină, în film, pe o istorie comună a vieții. Spiridon este fiul îngrijitorului, rămas să îngrijească de casa care acum se va vinde. Spiri, așa cum îi spune bătrânul său prieten, începe prin a echilibra simfonia în care este învăluit Octav. Este instrumentul care are menirea de a-l împăca și de a-l întoarce în trecutul dureros, dar nu cu suferința copilăriei, ci cu iubirea și înțelepciunea vârstnicului.

Excepțional jocul copilului Octav, interpretat Eric, fiul actorului Andrei Aradits. O alegere potrivită, pe care regizorul o valorizează nu doar prin interpretare, cât prin secvențe atent studiate (umbra copilului care se proiectează pe dușumeaua casei sau pe tabloul neterminat al mamei), cu impact puternic și cu semnificații bine conturate.

Andi Vasluianu, Lia Bugnar, Ioan Andrei Ionescu, Mihai Dinvale, Maria Obretin sunt actorii care întregesc o poveste pe care o simți în toți porii, cu care te identifici și pe care o iei din sala de cinema și o străbați din nou și din nou, în intimitate. Pentru că Octav asta face: sfarmă lacăte demult ruginite, deschide ferestre prăfuite, alungă păienjenișul de dureri în care te-ai complăcut. Și înveți să privești în tine cu înțelegere, să accepți toate notele din simfonia vieții tale și să faci din clipa prezentă un regal al bucuriei trăite.

"Să-ți ucizi tatăl" ("Tuer le père") - Amélie Nothomb

"Există o suferință încă și mai mare: cea a unui tată pe care copilul lui nu-l recunoaște". O carte potrivită pentru zilele de concediu, fără înălțimi scriitoricești, fără povârnișuri înfricoșătoare. Cu personaje bine conturate, ale căror slăbiciuni vor atârna mai greu decât toate calitățile lor. Romanul scris de Amélie Nothomb nu zdruncină cititorul, dar lasă în urmă întrebări și provoacă la dezbateri.

Amélie Nothomb este ceea ce se numește în lumea literară un fenomen. Și nu doar datorită faptului că aproape toate cărțile ei au devenit bestseller-uri, cât mai ales pentru că autoarea este considerată a fi o adevărată mașină de scris. Apoi, faima a sporit și din pricină că Amélie Nothomb publică un roman în fiecare an. Iar prolificitatea ei nu vine din această regularitate uimitoare a publicării unui roman pe an, ci din faptul că, se spune, scrie atât de mult încât este nevoită să aleagă doar unul dintre mai multele romane finalizate.

Amélie Nothomb (născută pe 9 iulie 1966, Etterbeek, Bruxelles), pe numele său real Fabienne Nothomb, este o scriitoare belgiană de limbă franceză. Este fiica unui ambasador belgian și nepoata omului politic Charles-Ferdinand Nothomb, descendentă unei ilustre familii bruxelleze care a adus provincia Luxemburg regatului Belgiei. Copilăria și adolescența ei sînt de fapt o lungă călătorie prin lume, cu opriri mereu provizorii: își petrece primii trei ani de viață în Japonia, urmează China (Beijing), S.U.A. (New York), Bangladesh, Birmania și Laos. În 1984, își începe la Universite Libre de Bruxelles studiile de filologie. Din 1992, în fiecare toamnă, publică un roman, imediat trecut în fruntea listei de bestselleruri.

"Să-ți ucizi tatăl" ("Tuer le père"), a douăzecea carte a autoarei, a apărut în anul 2011, în Franța, tradusă în română un an mai târziu și publicată la Editura Polirom, în traducerea Valentinei Chiriță.

O carte care se citește în mai puțin de două ore și care a stârnit numeroase discuții de-a lungul vremii. Fără îndoială, renumele autoarei a contribuit la succesul de piață al acestei cărți, Amélie Nothomb obișnuindu-și publicul cu subiecte dintre cele mai incitante și neobișnuite. Totuși, în viziunea criticii, această a douăzecea carte nu pare să fie și cea mai reușită. Cititorii rămân, însă, fideli scriitoarei și acordă spații ample, pe bloguri sau pe rețele de socializare, poveștii celor trei personaje din cartea Să-ți ucizi tatăl.

Romanul ne introduce într-o lume a magiei și ne dezvăluie – cu parcimonie, totuși – etapele formării unui magician. Un adolescent de 15 ani, care nu și-a cunoscut niciodată tatăl pentru că mama nu a reușit să își dea seama cu care bărbat a făcut un copil, este dat afară din casă și trimis să își vadă singur de viață, în schimbul a 1000 de dolari pe care o să-i primească lunar. Pasionat de magie, este sfătuit să își caute un maestru. Norman, celebrul magician, acceptă să îl învețe secretele meseriei, iar  Joe îi devine fiu.

"Tăcere. Joe s-a fâstâcit.
-Ca să arăţi că eşti cel mai bun? continuă Norman. Ca să ajungi vedetă?
Tăcere grăitoare.
-Care este scopul magiei? reia adultul.
După un moment de linişte, îşi răspunde singur la întrebare:
-Scopul magiei este să îl facă pe celălalt să se îndoiască de realitate.
Joe dă din cap.
-Aşa că, urmează Norman, magia e pentru celălalt, nu pentru tine.
(…)
-Oricum, spunea Joe, magia înseamnă să trișezi.
-Nu sunt de accord. E o diferență fundamentală: magia alterează realitatea în interesul celuilalt pentru a-i provoca o îndoială eliberatoare; când trișezi, deformezi realitatea în detrimentul celuilalt și cu scopul de a-i fura banii."

Povestea urmărește nu doar evoluția lui Joe în arta magiei, dar și dragostea obsesivă pe care o dezvoltă adolescentul pentru frumoasa Christina, soția lui Norman.

Acțiunea continuă ca un joc de puzzle, cu piese care se potrivesc firesc, altele parcă atunci fabricate pentru a întregi o situație menită să scoată în evidență personalitatea lui Joe. Întregul roman este străbătut de îndoială: este Joe un adevărat fiu pentru Norman, este Norman tatăl pe care băiatul și l-a dorit toată viața? Trișează Norman? Își va însuși Joe corectitudinea tatălui?

"-Te adoră!
-Da. Mă adoră cum îşi adoră un puşti de cincisprezece ani tatăl. Aşa că simte nevoia să mă ucidă.
-Şi tu îl consideră fiul tău?
-E şi asta. Am multă admiraţie şi afecţiune pentru el. Când plec, îmi lipseşte. Când mă întorc, mă enervează şi mă exasperează.
-Ţi-e frică de el.
-Nu. Mi-e frică pentru el.
-Atunci e fiul tău."

În final, relația tată-fiu se dovedește a fi doar o chestiune de alegere. Tatăl va fi cel care își alege fiul, nu invers. Și nu e vorba nici măcar despre legătura maestru-discipol, ci de ceva mult mai simplu: e vorba de prima alegere!

"Marea deosebire dintre un magician si un trisor e ca magicianul vrea sa te uimeasca, in timp ce trisorul umbla sa-ti ia banii. In romanul ei scurt si cuprinzator, frantuzoaica Amélie Nothomb foloseste si trucuri de iluzionist cinstit, dar mai si triseaza. (...) Romanciera e inventiva, are umor, rastoarna cu dibacie situatiile, dar metafizica nu-i punctul ei forte. Iti arata iepurele, insa nu-ti spune si ce e in sufletul lui", scrie Cristian Teodorescu în Caţavencii.

În schimb, Cristina Stancu spune că avem de a face cu un foc de artificii care orbește la suprafață: "Ce inseamna alegere si cum creste o obsesie in mintea unui tinar? La aceste intrebari-cheie incearca sa raspunda romanul si uneori, fraza curgatoare, lipsita de acrobatii stilistice, isi permite citeva referinte etimologice despre foc, dans, arta, magie si iluzie. Una peste alta [...], scriitura lui Nothomb se dovedeste un reusit foc de artificii, care orbeste prin splendoarea sa de suprafata, dar care se stinge fara repercusiuni."

Cu toate acestea, succesul cărții scriitoarei Amélie Nothomb nu constă doar în reușitul foc de artificii. Dincolo de poveste, autoarea a creat un personaj-adolescent surprinzător, care devine prizonierul propriilor obsesii.

Pe întreg parcursul cărții, Amélie Nothomb își duce în eroare cititorul. Accentele freudiene, confruntarea dintre doi magicieni geniali, iubirea ambițioasă și prima dragoste plănuită aproape cu ferocitate, obsesiile adolescentine nu duc, așa cum s-ar bănui, la un dezastru sentimental. Meritul autoarei constă tocmai în acest final al cărții. Imprevizibilul care nu rezolvă conflictul, ci îl modelează în forme mult mai grave și mai dureroase. 
   
"Copiii care nu își recunosc părinții suferă. Dar există o suferință încă și mai mare: cea a unui tată pe care copilul lui nu-l recunoaște."

"Unul dintre cei mai străluciți și mai originali polemiști din cultura română actuală"

Magda Ursache nu impune un adevăr, dar - citind - înveți să distingi rodul bun de cel otrăvit. Fără a-și asuma un rol de justițiar, îți întoarce privirea către partea nevăzută a lumii, te învață să scotocești dincolo de limbajul corect politic.

"Revenind în curtea literaturii, se poate ușor constata că, dintre toate războaiele (reci și fierbinți, vizibile și invizibile, de eliberare și de cotropire, de cortine de fier și de ziduri chinezești, revanșarde, imperialiste, fundamentaliste), cel mai nimicitor este războiul cuvintelor", ne spune Magda Ursache pe coperta a patra a volumului Literatura cu bune și… nebune.

În urma cu câțiva ani, Valentin Ajder, neobositul editor de la Eikon, îmi așeza în brațe o carte voluminoasă: O să îți placă sigur!, mi-a spus. Titlul m-a intrigat, dar m-a și fascinat. Comunismul cu rele și rele părea să fie o carte-titlu, un manifest care nu mai avea nevoie de răsfoieli, citări, decupaje în timp și spațiu. Comunismul era atât: cu rele și rele! Și totuși, cartea ține loc de răsuflu, dacă ai curaj să te abandonezi cuvântului.

În urmă cu câteva zile, am deschis un document în Word cu gând să poposesc, în smerita-mi înțelegere, asupra cărții Literatura cu bune și… nebune, apărută la aceeași editură Eikon.

(Răs)foiala printre pagini, tresăririle exclamativ-revelatorii pe care le simți la fiecare două-trei rânduri, informația abundentă, dar strălucit încadrată într-un discurs inteligent pe care doar Magda Ursache știe să îl conducă fără a-și nimici sau neutraliza cititorul ("magdalizează inimitabil", spunea regretatul nostru dorohoian Val Gheorghiu), dar mai ales concretețea și acuratețea stilului te determină pe tine, ca cititor, să cultivi la rându-ți o ascuțime a gândului, o proprie viziune asupra realității, o supra-vedere în trecutul recent și, mai ales, în viitorul supus deja unui prezent tot mai schingiuit și mai ciopârțit.

A vorbi, însă, doar despre o carte a Magdei Ursache ("neobosit-vervoasa Magda Ursache, cea cu "memorie rea" și limbă ascuțită", ne avertizează Adrian Dinu Rachieru în Cafeneaua literară din august 2012) ar fi ca și cum am privi o pasăre zburând cu o singură aripă, cu traiectoria incertă și izbind năucă aerul. Pentru că adevărul are întotdeauna două aripi, pentru că astăzi înseamnă deja prezentul lui ieri și cel al lui mâine.

La fel de actuală este Magda Ursache în Universitatea care ucide (Editura Timpul, 1995), în Rău de România (Editura Junimea, 2003), Bursa de iluzii (Editura Opera Magna, 2005) sau în Bolile spiritului critic. Eseuri atipice (Editura Libertas, 2006), Pe muchie de hârtie (Editura Ideea Europeană, 2007)...

Pentru că în toate cărțile, romane sau publicistică, Magda Ursache scrie pentru normalitate. Or, la Magda Ursache normalitatea înseamnă exercițiul memoriei ("memoria neexersată slăbește, se atrofiază ca un mușchi", ne spune în Etern fascizanta Românie, publicat în Oglinda literară din februarie 2004 și introdus în volumul Bolile spiritului critic. Eseuri atipice).

Magda Ursache este nu doar neobosită în ale scrisului, ci și mereu inventivă, mereu vie în limbaj. Un stil inconfundabil, inimitabil, o scriitură specifică unui spirit nealterat ideologic, nesupus niciunui control, niciunei cenzuri. Magda Ursache inventează cuvinte, iar celor deja existente le atribuie sensuri asupra cărora tu însuți, apoi, cugeți și te miri că niciodată - până azi - nu le-ai prins rostul.

Dacă cineva, vreodată, și-ar propune să scrie un nou dicționar, acela ar trebui să se oprească asupra a doi mari scriitori care prin inteligența, harul și perspicacitatea lor intuitivă au scos la iveală un nou limbaj: Magda Ursache și Paul Goma. La amândoi găsim acea finețe spirituală menită să prindă înțelesul de dincolo de cuvântul aspru, arid, înțepenit în limbajul de lemn. La amândoi fascinează agerimea și inteligența argumentului, subtilitatea înțelesurilor, istețimea pătrunzătoare și o anume viziune care străbate dincolo de palpabil, dincolo de ordinarul lingvistic atât de prezent în cultura și (in)cultura cotidiană.

Mai uimește la Magda Ursache generozitatea cu care citează din scrierile confraților și pătimitorilor întru adevăr (Luca Pițu, Gheorghe Grigurcu, de pildă), dar și un simț al echilibrului pe care l-a cultivat decenii la rând. Pentru că, dacă Magda Ursache combate ceva, o face documentat, argumentat și fără să apeleze la trivialități și invective gratuite. Polemica înseamnă, mai ales, să reașezi adevărul în albie, dar nu în albii îmburuienite sau urât mirositoare (nu degeaba țăranul român a păstrat vorba albie de porci!).

"E ușor să dai replici umilind", ne spune Magda Ursache în De ce se ratează o polemică (din volumul Literatura cu bune și… nebune). Și continuă: "Eugen Lovinescu făcea diferența între pamfletarul de cuvinte și pamfletarul de idei. Și câți scriitori de atitudine n-au urmat căi rătăcite. Talent conflictual să ai. Ura, furia, invidia au transformat dezbaterea calmă și echilibrată în polemică.  (…) Noica îi numea zbierătorii din cetate și-ți recomanda să nu-ți pierzi timpul să le răspunzi".

Scoasă din spațiul literar în vremea ceaușistă, marginalizată și fără drept de semnătură din '76 până în '89, nu a tăcut și nu s-a (auto)reeducat (asemenea multor scriitori de ieri și de azi), dimpotrivă. "Ai avut noroc, Magda, că te-au dat afară din presă. Nu te-au schilodit moral", îi spunea regretatul și strălucitul folclorist și etnolog, soț și înger păzitor – Petru Ursache.

De ce recomand cărțile (toate cărțile!) Magdei Ursache? Pentru că este "unul dintre cei mai străluciți și mai originali polemiști din cultura română actuală", care "a impus o formulă publicistică personală". (Theodor Codreanu).

De ce trebuie să citim cărțile Magdei Ursache?

Pentru că Magda Ursache nu a avut niciodată nimic de câștigat, iar noi nu mai avem nimic de pierdut! Suntem într-un timp al recuperării, al (re)descoperirii valorilor trecutului. E vremea să învățăm discursul simplu, dar concret, curajos. E timpul să ne conectăm la argument.

FIXEUR, filmul de Adrian Sitaru

"Fixeur" e viu. Un film care iese din tiparele peliculelor românești - care agresează vizual și psihic prin prim-planurile griurilor comuniste, prin zgomote de fond asurzitoare. Filmul lui Adrian Sitaru este domol, elegant, cu imagini ce se pot amesteca foarte bine în oricare mare peliculă internațională. Nu îți impune nimic, nu fură privirea cu detalii fără sens. În spatele camerei de filmat ești tu, spectatorul, și privești ceea ce firescul lucrurilor și al întâmplărilor îți dezvăluie.

Cu un scenariu bine conturat, scris după o poveste reală, filmul crește în intensitate, fără să explice sau să pună probleme în afara celor pe care personajele însele și le pun. Radu (Tudor Istodor) este fixeur, stagiar la biroul din București al Agenției France Presse, și aspiră la un post de reporter. Subiectul unei prostituate minore, extrădată din Franța, poate fi ocazia perfectă pentru a-și dovedi flerul și competența. Doi jurnaliști francezi (un reporter și un cameraman) vin din Paris special pentru a obține o mărturie a prostituatei: în fapt, o copilă de numai 14 ani, care fusese păcălită de un proxenet și dusă în Paris, pentru a se prostitua.

Adrian Sitaru strecoară în film teme sensibile pentru români, de la defrișarea pădurilor la problema atât de spinoasă a religiei, dar le diluează înainte ca acestea să devină pregnante, înainte să nască oarece contradicții, dimpotrivă. Temele sunt menținute doar atât cât să adauge o nuanță în construcția vreunui personaj, fără însă ca acestea - nuanțele! - să fie definitorii.

Regizorul a reușit să ofere publicului din România un film cuminte, dar care zdruncină tocmai prin cumințenia dureroasă a fiecărui cadru ce se derulează de la început și până la final. Jocul actorilor, care echilibrează excelent gravitatea subiectului, alternanța dintre limbile folosite (engleză, franceză, română), puținele, dar foarte reușitele, momente comice, toate îmblânzesc și acoperă cu bună măsură scenele dure ale filmului. Însă, de reținut și faptul că Sitaru dovedește o extraordinară știință în a crește și a opri la timp momentele de tensiune, de a nu exagera inutil agresivitatea, de a nu consuma până la final momentele cu încărcătură sexuală sau pur și simplu erotică.

"Fixeur" poate fi filmul de care România are astăzi nevoie. Pentru că tratează o temă care umple zi de zi buletinele de știri, hrănind apetitul de senzațional, de scandalos al telespectatorului. Folosește cu adevărat cuiva expunerea publică a unei copile agresate sexual? Avem nevoie cu adevărat să privim în ochi suferința pentru a conștientiza pericolul în care se află copiii noștri?

Este moral sau nu să obții mărturia unei adolescente abuzate sexual? Este moral sau nu să susții că de mărturia unei copile depinde reușita unui material de presă, în fapt, succesul unui subiect, oricât de scandalos ar fi? Care este granița dintre (in)formație și (mal)formație într-o profesie atât de alunecoasă? Răspunsurile sunt în fiecare dintre noi. Cei care privim, acuzăm, judecăm și blamăm.

Da, "Fixeur" deține toate elementele necesare unui film a cărui menire este să nască întrebări. Și probabil că nu există spectator care să nu se regăsească măcar în una dintre situații, măcar într-o replică din acest film.


Fixeur, România-Franţa, 2016
Scenariu: Adrian Silişteanu, Claudia Silişteanu
Regie: Adrian Sitaru
Distribuţie: Tudor Istodor, Andreea Vasile, Mehdi Nebbou, Adrian Titieni

"Inimi cicatrizate", un roman care ne scoate din comoditatea vieții date!

O existență chinuitoare începută la Botoșani, pe 8 septembrie 1909. Despre Max Blecher și destinul său tulburător au scris, în decursul a opt decenii și mai bine, critici literari, scriitori care i-au admirat opera, dar mai cu seamă prietenii care i-au cunoscut lupta de fiecare zi (Geo Bogza și Mihail Sebastian).

Vă propunem cartea pe care Max Blecher a publicat-o cu un an înainte de a muri, 1937. Era al doilea roman, după "Întâmplări din irealitatea imediată" (1936) și s-a bucurat de aprecierea elogioasă a lui Pompiliu Constantinescu și de cuvintele entuziaste ale lui Mihail Sebastian. Restul criticii literare l-a ocolit, scriitura lui Max Blecher situându-se într-un registru nou, insolit, foarte diferit de proza interbelică. O noutate surprinzătoare, autentică, ce avea să atragă mai întâi atenția lumii literare de peste hotare și abia apoi a celei autohtone.

A scrie despre suferință fără să suferi este ca și cum ai scrie despre miros fără să îl adulmeci sau despre văz fără să știi ce-i vederea. Max Blecher a scris "Inimi cicatrizate", romanul suferinței umane, cum îl numește Teodor Vîrgolici, dar a făcut-o într-un fel atât de personal, de sincer, încât ea, suferința, nu devine centrul vieții, ci motivația ei. Romanul "Inimi cicatrizate" descrie experiența din sanatoriul de la Berk, pe țărmul Canalului Mânecii.

Romanul se cere parcurs cu luciditate, chiar dacă emoția pândește în spatele fiecărui cuvânt. "Cartea a scris-o un om tragic, dar a supravegheat-o un artist conștient de arta lui", spune Mihai Sebastian. Suferința lui Max Blecher nu este macabră, sfâșietoare, mizerabil-umană. Tocmai asta impresionează atât de mult la cartea "Inimi cicatrizate": suferința fizică se desprinde de spirit și cade precum un înveliș uscat, inert, iar dincolo de ea se pitește suferința morală, sufletul adânc durut de nevoia de iubire, de mângâiere.

Emanuel, eroul romanului "Inimi cicatrizate", devine un atent observator al spectacolului uman. Intensitatea dramatică a întâmplărilor, sentimentul aproape suicidar al iubirii imposibile sau sfâșietoarele tăvăluguri ale cărnii înfometate de dragoste sunt, deopotrivă, manifestări ale spiritului altădată liber, acum întemnițat în ghipsul care strânge, care doare, care separă viața de neviață.

Tuberculoza osoasă la vertebre (morbul lui Pott) este o boală care macină nu doar trupul, ci și sufletul. O boală incurabilă care duce spre moarte, numai că moartea nu mai are răbdare și vine în întâmpinare. În cazul lui Emanuel, ea se lovește de o atitudine neutră, aproape detașată, chiar și atunci când carnea suferă și durerea sfâșie. În fața morții, Emanuel se îndrăgostește și o face cu patimă, cu dor, cu toate zvârcolirile umane în care îl aruncă iubirea. Cu torsul în ghips, imobilizat și sfârtecat de mâncărimile și toate arderile care îi macină trupul, eroul se plimbă cu trăsura, face plimbări pe plajă alături de iubita sa, glumește, simte, strigă, pipăie, strânge din dinți. Trăiește intens.

Pe parcurs, cititorul se obișnuiește el însuși cu viața de sanatoriu și învață că normalitatea este relativă. Pentru că la sanatoriu se moare în hohote de râs. "Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel decât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor".

O varietate de personaje, cu temperamente distincte, cu reacții lăuntrice și cu atitudini dintre cele mai surprinzătoare. Găsim aici acea "preciziune analitică extremă" despre care ne vorbește Mihail Sebastian, acea capacitate a lui Max Blecher "de a pătrunde în alte zone sufletești, mai grave, mai complexe". 

Cu aceeași profunzime este construit și personajul Emanuel, autorul dovedind o forță fantastică în a se autoanaliza, în a exterioriza zbuciumul interior.

Este o carte stranie, spune Mihai Sebastian, "care îți lasă un sentiment de teroare, o carte fără odihnă, o carte fără repaos. E foarte greu să iubești o astfel de carte".

Cu toate acestea, cartea se citește cu nesaț nu hrănind un psihic maladiv, ci construind în fața morții platoșe de umor, de speranță, de umanitate profundă. Nimic nu dezgustă, nimic nu înfricoșează. În romanul lui Max Blecher nu contează anii care au fost, ci viața netrăită încă. Ceas cu ceas, clipă de clipă, viața se umple cu iubiri, prietenii, glume. Sanatoriul devine viața însăși, singura lume posibilă. "Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume. Ai să simți și tu asta într-o zi. Toți negustorii, toți doctorii de aici, farmaciștii, chiar și brancardierii… toți sunt foști bolnavi, care n-au putut trăi în alte părți".

Inspirându-se din opera lui Max Blecher, regizorul Radu Jude a realizat un film-omagiu, cu titlul "Inimi cicatrizate". Nu vă grăbiți să intrați în sala de cinema înainte de a citi cartea. Nu vă amputați bucuria de a parcurge un text de o excelentă calitate literară. Iar dacă ați văzut deja filmul, uitați ce ați văzut și citiți-l pe Blecher în intimitatea literei. 

Cartea "Inimi cicatrizate" trebuie citită pentru a ieși din comoditatea vieții date. Ne lipsește exercițiul adaptării la situații critice, suntem neputincioși în fața celui mai mic obstacol. Romanul lui Max Blecher ne scoate din firescul inconștient și ne aruncă în corsetul care anulează tot ce până ieri era posibil. Câtă iubire, câtă bunătate, ce rest de generozitate vom mai păstra oare în noua ipostază? Vom ști să trăim în această nouă viață, la marginea morții fiind?

"Darul unei zile", o carte veselă și impertinentă!

Ce anume s-a petrecut în fiinţa noastră încât, la o distanţă de două-trei decenii de copilărie, să uităm fiinţa care am fost, să nu mai ştim să vorbim cu inima și să definim năucirea drept ridicol? Citind cartea Annei Gavalda începi să înţelegi!

Despre Anna Gavalda se vorbește în Franța ca despre un adevărat fenomen literar, descris cu un termen ieșit din comun – gavaldomanie. Cărțile ei sunt traduse în zeci de țări, iar două dintre romane au fost ecranizate: "Împreună" (cu Audrey Tautou si Guillaume Canet, în regia lui Claude Berri) și "O iubeam" (cu Daniel Auteuil, Marie-Josée Croze, regia Zabou Breitman).

Profesoara de franceză de la Colegiul Nazareth din satul Voisenon, Seine-et-Marne, a câștigat în 1998 trei importante premii literare, iar în 1999 publica volumul de povestiri "Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva", reeditat ani la rând și vândut în sute de mii de exemplare, tradus în 36 de limbi. În anul 2002 apare romanul "O iubeam", cu un extraordinar succes de public, iar doi ani mai târziu publică "Împreună", carte devenită un bestseller în toată Europa.

Anna Gavalda scrie "literatură de consum, dar una bogată în vitamine şi cu bucurii de-a dreptul organice", ne atenționează Claudiu Constantinescu, iar despre "Darul unei zile" se spune că este "o carte veselă și impertinentă", care "evocă irezistibilul gust al libertății" (Marie Claire).

Anna Gavalda este o franţuzoaică născută în 1970, genul de scriitor care munceşte zilnic pentru a conferi scrisului său acea notă de firesc, de actual. Scrie, mărturiseşte autoarea, câte trei ore în fiecare dimineaţă, "pentru adulţii care trebuie să fie treziţi din somn". Şi te trezeşte! Are naturaleţe, umor, îndrăzneală, impertinenţă, este inovatoare, surprinzătoare, tristă fără să devină victimă.

"Darul unei zile" este povestea a patru fraţi - doi băieţi şi două fete, o poveste văzută prin ochii uneia dintre surori, Garance. Despre întoarcerea în spaţiul comun al copilăriei, acel spaţiu care îi reuneşte, adulţi fiind, într-o zi pe care decid să o trăiască împreună. Fugind de la o nuntă.

"În 2001, când abia terminasem "O iubeam", France Loisirs mi-a comandat un text – un cadou pentru clienții lor fideli... Am scris atunci povestea acestei escapade în natură: o zi veselă, tandră, zgomotoasă a unor frati care își iau astfel adio de la vremurile minunate ale copilăriei. De atunci, la fiecare întâlnire cu cititorii am fost întrebată când anume se va reedita această carte. A trecut timpul, promisiunile pe care le făcusem s-au pierdut și ele, dar iată că într-o zi am împrumutat exemplarul unei vecine, am recitit povestea aceea de demult și m-am amuzat teribil. Uitasem de toate năzdrăvaniile acelea, uitasem totul. Am rescris așadar textul, așa cum ai restaura un tablou: am reconstituit cadrul, am conturat personajele, am împrospătat culorile, am reînviat jocurile de umbre și lumini", mărturisește autoarea Anna Gavalda (foto) despre cartea "Darul unei zile".

"Darul unei zile" este despre libertatea minţii şi a cuvântului. O scriitură proaspătă, atât de proaspătă că te dezmeticeşti după câteva pagini şi simţi nevoia să te reaşezi în stare, să îţi repoziţionezi trupul, să dai drumul zâmbetului să zburde şi, mai ales, să primeşti tot, dar absolut tot!, ce ţi s-a pregătit.

Despre viaţa trăită în convenienţe, în "sterilul" care ne controlează existenţele, despre cum credem cu încăpăţânare că deciziile ne aparţin şi că ele ne valorizează într-un fel anume clipa prezentă. Convenţionalismul găunos, zidul care ne desparte de ceea ce suntem cu adevărat, nevoia de a ne arăta lumii în structura şi organizarea socială unanim acceptată, gândul gol şi privirea năucă...

A! Darul cel mai frumos al zilei: muzica pe care Vincent, fratele mai mic, le-o pregăteşte fraţilor săi la final, o compilaţie prin care chiar merită să călătoreşti!

Ce anume s-a petrecut în fiinţa noastră încât, la o distanţă de două-trei decenii de copilărie, să uităm fiinţa care am fost, să nu mai ştim să vorbim cu inima și să definim năucirea drept ridicol?

Citind cartea Annei Gavalda începi să înţelegi!

Carmelia Leonte, "La umbra lui Don Quijote"

"M-am întrebat dacă în cărțile pe care le citim ducem ceva, o câtime din oamenii pe care îi iubim. Vreau să spun: coborâm în cărți ca în somn, uităm tot ce ne înconjoară sau dorințele rămân treze, vrem să fim înconjurați de oameni, vrem ca atunci când ridicăm ochii din pagini cineva să ne zâmbească?"

După ultima pagină a acestei cărți, coperta a patra închide, parcă, o lume spre care ai privit năuc, prin fantele luminoase ale scrisului. O carte pe care o trăiești pândind, adulmecând fiecare dintre cele 100 și încă 10 pagini. Înaintemergătorul și înaintevăzătorul așază drumul în cuvinte pentru ca tu, cititorul, să primești totul gata simțit, trăit, gata prelucrat în imagine, stare, vibrație, percepție.

Cartea Carmeliei Leonte, La umbra lui Don Quijote (Editura Ideea Europeană, 2011), pare anume scrisă pentru a ne învăța Călătoria. Marcel Proust ne spunea că "adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi". Or ce este această (pre)umblare-citire a cărții Carmeliei Leonte, dacă nu întocmai călătoria de descoperire cu/prin alți ochi, cei ai autoarei. Aș spune și prin altă inimă. Cea a autoarei. Și prin talpa ei, și deopotrivă prin palma care atinge, pipăie, cu rugăciunea purtată îndelung, cu tăceri sau spaime.

Dacă iubești Spania, cartea de față îți va răsuci toate dorurile. Dacă nu iubești Spania, citind cartea Carmeliei Leonte vei învăța să privești oamenii, vei experimenta răbdarea și vei (re)dobândi încrederea în tine.

Desigur, poți și să vezi Spania și atât. Dar te vei lipsi de toate trăirile fantastice, de toate imaginile poetice de o frumusețe tulburătoare. Pentru că, dacă ceva uimește cu adevărat în cartea Carmeliei Leonte, este tocmai această transfigurare a realului, acest joc dintre real și fictiv care, însă, rămâne totdeauna agățat într-un soi de relativitate, de interdependență dintre spațiu, timp și materia veșnic în mișcare. Și nu te mai miri când, odată cu autoarea, simți cum uscatul devine o altfel de mare. Și, mai ales, fascinează felul extraordinar în care Carmelia Leonte iubește omul "animalizându-i" într-un chip atât de tandru trăsăturile. Și nu doar omul, pentru că, în Albaicín, "până și dalele de piatră arată ca niște solzi de pește".

"Uneori am impresia că iubesc umanitatea și nu iubesc oamenii", spune autoarea. "Și știi de ce? Pentru că nu îi văd". Dar un om cu "o față enormă și cu ochi bulbucați", pare a fi "o specie rară, un pește travestit, lunecos și singur". Omul-pește îi cere bani. "Varsă o lacrimă. Din tot ce am văzut la Albaicín, mai ales lacrima aceea nu pot să o uit. Lacrima și lumina".

În metrou, un oriental "are trăsături foarte dure, de pasăre de pradă…", iar Vincent pare un cameleon. Spania însăși devine "o carte și a devorat oamenii…", iar autoarea "o cititoare somnambulă, nimic altceva". 

Fluturii, lumina, străduțele-labirint, casele, oamenii capătă alte dimensiuni. "Vitalitatea, înfumurată pe pământ, aici devine transparentă ca o pasăre de sticlă. (…) Trebuie să aleg. Ori rămân aici - și voi fi una dintre păsările de sticlă prinsă sub ape – ori să evadez! Să fug!".

Scrisul la persoana întâi, existența (reală sau nu) a unui destinatar, stilul diaristic de călătorie sub impactul imediatului, al imprevizibilului. Peisajele Spaniei, spiritualitatea și istoria împletite într-un mod subiectiv care apropie mai mult decât intrigă. Și poezia, starea de imponderabilitate în care plutește fiecare imagine descrisă. Un drum, o călătorie între om și Dumnezeu. "Uneori mă întreb ce mi se întâmplă cu adevărat? Dumnezeu mi se întâmplă cu adevărat, dar aș vrea să fie și oamenii".

Călătoria prin Spania nu se face doar printre oameni, orașe, trasee. Este o călătorie prin sine, spre sine. O redescoperire, o reconfigurare a simțurilor pentru a face față agresivității materiei.

"Uneori îmi propun să citesc o carte și visez ani în șir că o voi citi", spune autoarea. La umbra lui Don Quijote poate fi cartea visată ani în șir. Sau poate fi cartea din care ieșind ca din vis, după cele 100 și încă 10 pagini, învățăm să călătorim printre oameni. "M-am întrebat dacă în cărțile pe care le citim ducem ceva, o câtime din oamenii pe care îi iubim. Vreau să spun: coborâm în cărți ca în somn, uităm tot ce ne înconjoară sau dorințele rămân treze, vrem să fim înconjurați de oameni, vrem ca atunci când ridicăm ochii din pagini cineva să ne zâmbească?"

Cartea Carmeliei Leonte nu este numai despre Spania. Este (și) despre România, despre a fi român într-o lume a prejudecăților dureroase care devin prea ușor judecăți. Despre lumi care prea ușor se despart, prizoniere într-o prea lejeră și descurajantă ignoranță. 

"Mi se întâmplă un fenomen ciudat: când plec de acasă, încetez să mai fiu frumoasă. Toată frumusețea mi-o dă orașul în care locuiesc, oamenii pe care îi iubesc. Devin banală în altă parte". Citiți cartea Carmeliei Leonte. În această banalitate asumată veți descoperi frumusețea lui Dumnezeu, atunci când omul se lasă locuit de minunile Sale.

"Tatăl celuilalt copil" - Parinoush Saniee

"Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor?"

"Tatăl celuilalt copil" se citește în ipostaze și stări diferite. Ca adult, te așezi în postura de părinte, dar și în cea de copil al tatălui tău. Dacă nu ești părinte, te vei situa, probabil, în poziția de observator al propriei vieți.

"Tatăl celuilalt" (după traducerea din engleză a titlului "The Father of the other one") este a doua carte scrisă de Parinoush Saniee, după bestseller-ul "Cel care mă așteaptă", interzis în Iran, dar vândut în toată lumea în milioane de exemplare. "A fost foarte bine primită în Iran, mulți au considerat-o mai bună decât prima mea carte", spune Parinoush Saniee în legătură cu această a doua carte.

Despre "Tatăl celuilalt copil" s-a scris că ar fi o carte de parenting, că abordează o temă legată de psihologia educațională. I se reproșează o anume parabolizare, mergând chiar până la a o considera o carte pe alocuri siropoasă, care vrea mai mult să demonstreze decât să intuiască. I se mai pune în cârcă autoarei graba scriiturii, neaprofundarea unor aspecte pe care cititorul le voia mai apăsat studiate.


În fapt, cartea a doua a autoarei iraniene aproape că iese din sfera strict literară, a analizelor lingvistice, stilistice, de orientare literară, de stil sau orice altă încadrare.

"Tatăl celuilalt copil" își însoțește cititorul, copil sau părinte, devine un parcurs intim al fiecăruia pe un drum care duce către sine. Cu fiecare pagină însușită, cititorul nu se identifică și nici nu se dezintegrează într-o altă mentalitate, într-o nouă dimensiune a umanului. Dimpotrivă. Fiecare pagină de carte duce către tine însuți. Te descoperi, te studiezi, te alarmezi sau te tulburi în funcție de cât reușești să spargi din pojghița pe care ai construit-o cu grijă în ani și ani.

Avem, așadar, povestea unui copil, Shahab. Nu vrea să vorbească, se închide în el și se deschide către prietenii lui imaginari. O carapace pe care nimeni nu pare să o descâlcească, să îi găsească rostul, cauza. Iar soluțiile sunt căutate în afara lui Shahab: la doctori, în cărți, în tratate de tot felul, ba se pune la cale și un drum în străinătate, unde specialiștii vor da de urma acestui neînțeles handicap al copilului.

Nimeni nu caută înlăuntru, în preajma sufletului, îndărătul privirilor rugătoare, nimeni nu privește mâinile suferinde care caută îmbrățișarea. Mama suferă, copilul suferă. Tatăl se prăbușește sub povara rușinii de a avea un copil cu probleme. Fratele mai mare se baricadează în studiu, pentru că doar astfel va face pe placul tatălui și va compensa, poate, dezamăgirea în legătură cu Shahab. Copilul se hrănește doar cu furia și tensiunea tatălui, cu lacrimile și tăcerile mamei. Tânjește, în schimb, după îmbrățișările pe care le adună sora lui mai mică.

Neputincios și aproape părăsit, Shahab pune la cale răzbunări dintre cele mai cumplite, greu de anticipat, dar care sunt pe măsura frustrărilor și a nedreptăților pe care copilul le simte. Totul culminează cu o decizie ce are să îl marcheze profund pe Shahab: tatăl său este doar părintele fratelui, nu și al lui. Nu îi mai recunoaște autoritatea, nu îi acceptă atingerea, observațiile, nici măcar micile și rarele semne de bunătate. Autoarea dovedește o iscusință delicată în a evidenția nu atât transformările prin care trece Shahab, ci mai ales deteriorarea și degradarea sufletească a tatălui, cedarea mamei în fața unor așa-numite evidențe.

Excepțională este Parinoush Saniee și în a reda mentalitățile și prejudecățile din societatea iraniană contemporană, care au efecte dezastruoase asupra personalității copilului. Arash, fratele lui Shahab, învață bine, este ascultător, docil. De aceea este "băiatul tatălui". Shahab, în schimb, este "copilul mamei". El este prost, nu vorbește, are și creează peste tot probleme, își face de râs părinții. Ne spune însuși Shahab, prin vocile prietenilor lui imaginari: "Ce prostuță e mama! spunea Asi. El nu e tatăl nostru, e tatăl lui Arash. Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor?"

Întorsătura pe care o iau lucrurile este poate partea cea mai frumoasă și mai luminoasă a cărții. Parinoush Saniee reușește să aducă brusc în scenă un personaj care se detașează de lumea dură și crudă a Iranului. Un personaj care îi amintește mamei lui Shahab cine este și de ce a ajuns astfel. Iar cheia, singura care va deschide nu doar gura lui Shahab, ci și sufletele tuturor, este Iubirea.

Așa aflăm că Shahab este foarte inteligent și foarte talentat. Că e îndrăgostit de cuvinte și de cifre și că aduce din lumea în care fusese închis taine și percepții pe care altfel nu le-ar fi atins.

O carte nu doar emoționantă, nu doar educativă și, da, cu puternice accente de parenting. "Tatăl celuilalt copil" este cartea care te împacă și te descoperă așa cum ești. Este cartea care te cufundă în propria tăcere, în propria nevorbire și care îți dă răgazul de a te regăsi, mai ales dacă ești părinte.

Pentru că cel mai dificil, dureros, devastator moment este acela în care tatăl ajunge să rostească aceste cuvinte la absolvirea fiului său: "Orice tată își dorește un copil ca Shahab. El a ajuns singur acolo unde se află azi, eu n-am făcut nimic pentru el. Realizările lui nu mi se datorează. Sper să mă poată ierta". Și urmează îmbrățișarea așteptată ani și ani. Primită cu lacrimi. Dar se va dovedi că ea a venit, totuși, mult prea târziu.

"Tatăl celuilalt copil" te tulbură și te prinde descoperit în fața propriilor trăiri. Dar mai presus de toate îți amintește că nu suntem la fel, că avem valori diferite și percepții diferite. Iar asta nu înseamnă handicap, ci neputința noastră de a înțelege și accepta ceea ce funcționează altfel.

Dar un lucru este sigur: în oricare dintre lumi am trăi, în orice dimensiune ne-am situa, există ceva fără de care totul în jur se prăbușește: IUBIREA. Aceasta este și mesajul acestei fascinante cărți.

"În Dosul Soarelui" - Marcel Chițac

Marcel Chițac este licențiat în arte plastice, specialitatea pictură pe șevalet. Pictorul despre care Dan Grigorescu spune că este "un talent solid, care-și păstrează încrederea neabătută în tradițiile românești", devine autorul care descoperă în lumea satului românesc un filon literar prețios. Și chiar reușește o scriitură surprinzătoare care - ne avertizează Victor Teișanu în prefața cărții - "i-ar deschide ușile saloanelor unde se întâlnesc profesioniștii prozei".

Vă ispitim cu o degrabă citire a acestei cărți care scapă rigorilor și etichetelor, o "pseudo-monografie" cu pretenții de cronică a satului românesc, o carte înlăuntrul căreia bolborosește un umor care te pișcă atunci când te aștepți mai puțin. Pentru că așa se citește cartea "În Dosul Soarelui". O lume populată cu personaje cărora le atribui mai degrabă însușiri supraomenești decât le-ai vedea așezate lângă icoană.

Ceea ce surprinde în scriitura lui Marcel Chițac este tocmai această coloratură lingvistică, dublată de o forță descriptivă rar întâlnită. Pictorul Marcel Chițac pare să își creioneze mai întâi nu doar personajele, ci și întâmplările, pentru ca apoi să le dezintegreze și să le recompună din cuvinte, dar păstrând imaginea plastică inițială. Pentru că povestirile lui Marcel Chițac asta sunt, reflectări ale lumii interioare pe care artistul le-ar putea oricând picta și înrăma. De ce a ales să le transpună în cuvinte și nu în cărbune? Tocmai aici merită să poposim, pentru a înțelege acest univers extrem de ofertant cu care scriitorul ne îmbie.

Cartea lui Marcel Chițac se citește ușor, dar greu se povestește. Cartea lui Marcel Chițac nu se ține minte, tocmai pentru că te întorci la ea ca și cum ai revedea același film bun în toate amiezile din duminicile ploioase. Dacă ți-e dor de țăranii hâtri și inocenți, dacă le înțelegi supărările și le accepți naivitățile, atunci nu te poți lipsi de Mutelcă, Popârțac, Curcudel sau Povidlă. E ca și cum ai citi un Creangă în variantă contemporană, cu dese cotituri îndărătul lumii, acolo unde - ca și astăzi - au loc cele mai năstrușnice întâmplări și ies la iveală cele mai usturătoare metehne.

Marcel Chițac manifestă, însă, milă pentru cititorul neavizat, astfel că finalul cărții scoboară într-un salvator Glosar ce cuprinde cuvinte din graiul țăranilor din secolul trecut. Aflăm astfel ce înseamnă cârmoj, ceatlău, coromâslă, javeșnic, dadulcă, plodnicios, săhănel sau zâmnic.

Un univers al satului cuprins pe alocuri de fermecătoare fantasmagorii, întâmplări de genul celor povestite în crâșmele învinse de fumul de țigară și de miresmele alcoolului ținut prizonier de amatorii de povești. Personajele lui Marcel Chițac prin asta surprind cititorul: într-un firesc bizar se rătăcesc imagini vizuale fantastice, apariții capabile de orice trăsnaie mai înainte de a te dumiri dacă e posibil sau nu o asemenea poveste. Dar autorul știe să coboare apoi în teluricul la fel de ofertant, unde nevestele scăpate de privirile bărbaților își dezvăluie cuceritoarele resturi de tinerețe, unde fecioarele cad în capcanele scăpătaților din sat, cu riscul de a purta apoi în pântece roadele acelor clipe de vremelnică fericire.

"În Dosul Soarelui" este lumea din Lunca Prutului, din Nordul extrem. O lume aproape uitată în tărâmul carnațiilor erotice, într-un timp al iubirilor furate și dezvăluite apoi în ochii lumii întregi. "Vorbim de o lume aspră, a sărăciei endemice, în care clipele de tihnă sunt puține și prin urmare personajele se grăbesc să-și savureze rarele plăceri cu orice risc, înfruntând prejudecăți și obstacole morale", spune Victor Teișanu.

Dacă vă imaginați că autorul s-a limitat la a povesti despre locuri și oameni, trebuie musai să deschideți această carte. Veți descoperi un umor de bună calitate, o știință a descrierii care strecoară între pagini nu doar momente de suspans, cât mai ales o anume emoție care aduce cu sine un gram de empatie pentru fiecare personaj în parte.

Pentru că autorul nu emite judecăți, nu condamnă, nu studiază sub lupă și nu detaliază în notă critică. Dimpotrivă. Acordă fiecărui personaj nota de autenticitate care salvează și aduce de fiecare dată alături acel umor menit să te detașeze emoțional de presiunea poveștii.