Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Când trecutul nu mai poate fi un pretext!
Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți?
Așa l-am cunoscut pe Părintele Justin Pârvu. "Acesta e sfânt pe pământ, nu om…"
E o zi caldă, frământată, încă, de nori şi stropi rătăciţi. De altfel, ne trezim chiar, în câteva minute, cu o ploaie cu gheaţă, un fel de grindină care ascunde drumul şi loveşte furioasă trecătorii. După care iese soarele. Calea este liberă. Fiecare pelerin îşi poartă mai departe visul, speranţa şi nădejdea.
Aleg Mănăstirea Petru Vodă, unde merg pentru prima dată. E un drum lung, aproape o oră, prin munţii uşori încă şi pătaţi din loc în loc de albul zăpezilor iernii. La un moment dat mi se spune să cobor. Am ajuns în satul Petru Vodă, dar de aici până la Mănăstire voi merge pe un drum forestier, prin pădure, cale de vreo cinci kilometri. Alături de mine mai coboară un tânăr. Îmi fac speranţe că va avea acelaşi drum, pentru a fi sigură că voi nimeri unde trebuie. Aşa este. Merge sus, pe munte. Îmi spune că este din părţile Dorohoiului şi că a mai fost de câteva ori pe aici. Drumul e umed şi suntem conştienţi că va fi greu de străbătut, dar dorinţa de a ajunge la Părintele Justin Pârvu este mai puternică decât orice greutate. Curaj care, de altfel, ne este grabnic răsplătit: după numai o sută de metri, un claxon scurt şi o maşină se opreşte lângă noi.
„Or fi venit vremurile ălea?”
„Mergeţi la Părintele?” Da, mergem, aşa că urcăm bucuroşi. În maşină, o familie de ţigani. Tineri, frumoşi, cu fetiţa lor de opt ani. „Suntem din Paşcani. Am fost la Secu, la duhovnicul nostru, şi acum mergem şi la Părintele, să-l vedem”. Femeia tace, dar bărbatul este foarte vesel şi vorbăreţ. „Ce mai ştiţi de părintele? Am auzit că vor să-l schimbă. Aşa e? Păi cum să-l schimbă? Că el o făcut Mănăstirea asta, noi pentru el venim aici”. Da, am auzit şi noi de asta, ştim că lume din toată ţara curge puhoi de câteva săptămâni la vestea că se vrea schimbarea Părintelui. „E greu, domnule, e tot mai greu. Dacă mai citiţi cărţi, mai spuneţi-ne şi nouă. Ce mai urmează, ce se mai zice? O venit vremurile ălea?” Zâmbim şi colegul meu de drum spune că nu, n-au venit, să fie liniştit.
Părintele Justin, o pagină scrisă de Dumnezeu
Părintele Justin Pârvu (foto: Cristina Nichituș Roncea) a copilărit în satul Petru Vodă, loc ce i-a mijlocit, de altfel, şi legătura cu viaţa mănăstirilor din împrejurimi, încă de timpuriu. La numai 17 ani, firesc, intră ca frate monah la Mănăstirea Durău, iar doi ani mai târziu începe cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica. În anii războiului, 1942-1944, este preot misionar pe front, ajungând până la Odessa, cu trupele române. După rusificarea forţată a României, în 1948, este condamnat la 12 ani de închisoare, după care mai primeşte încă patru ani, pentru afirmaţia plină de curaj întru Hristos precum că, după eliberare, „va lua lucrarea duhovnicească de unde a lăsat-o”. Eliberat după 16 ani, se angajează ca muncitor forestier, iar în 1966, la 47 de ani, se retrage definitiv la mănăstire. Vieţuieşte ca monah la Mănăstirea Secu şi Bistriţa.
După eliberarea de comunişti, în anul 1991, pune piatra de temelie Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru Vodă, în preajma satului copilăriei sale, mănăstire închinată eroilor neamului, victimelor comunismului. De atunci slujeşte ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii, între timp, prin stăruinţa sa, înflorind aici o obşte, un schit de maici, un adăpost de bătrâni şi o casă de educaţie pentru copiii sărmani.
Micul Voroneţ
Mănăstirea uimeşte prin frumuseţe, culoare şi curăţenie spirituală. I se spune, pe bună dreptate, Micul Voroneţ, datorită asemănării arhitecturale, dar şi asemănării picturii dintre cele două lăcaşuri de cult.
În curte mişună mulţime de oameni şi îmi atrage atenţia seninătatea de pe chipurile tuturor, dar mai ales diversitatea de vârstă, condiţie socială, dar şi multitudinea de judeţe pe care le văd pe maşinile parcate peste tot, locuri din toate părţile ţării. Copii de doi ani jucându-se liberi peste tot, de opt-zece ani sau adolescenţi pe care recunosc cu oarece ruşine că, judecându-i după atitudinea aparent rebelă, haine sau maşinile scumpe, nu aş fi crezut să îi găsesc aici. Amestecaţi printre ei, oameni simpli, săraci, ţigani avuţi sau modeşti, toţi dau probe de răbdare creştină în aşteptarea aceasta de a intra la Părintele. Ajungem şi noi şi ni se spune că trebuie să ne trecem pe listă. E ora 6 spre seară, suntem la numărul 92, 93 şi aflăm că tocmai a intrat numărul 12. Nu mai sunt nici locuri de cazare, aşa că voi dormi în chilia maicii Mihaela, chilie în care ea locuieşte împreună cu fiul ei Teodor, de 13 ani, bolnav de epilepsie. Mulţi oameni se recunosc între ei, se îmbrăţişează, se bucură, peste tot e pace, oarece veselie creştină şi priviri clare, limpezi. Între timp, la bucătărie se spală în vase uriaşe peşte, pentru că urmează o sărbătoare mare a creştinătăţii, în care se vor servi la masă sărmăluţe de post şi peşte. Nu mă întreabă nimeni nimic, semn că aici intră cine doreşte să bea apă, să mănânce sau să se odihnească. Femeile aleg munţii de orez, pentru că nu e simplu să faci mâncare pentru câteva sute de pelerini. Alegem orez vreo oră, apoi se aude clopotul de masă şi, în cinci minute, sala se umple cu mai mult de o sută de oameni. Restul, afară, aşteaptă. Se serveşte ciorbă de fasole şi piure cu pepene murat. Toate binecuvântate de un călugăr bătrân şi de pâinea făcută în mănăstire, de care nu te mai saturi.
Orezul este ales. Ies afară şi întreb la ce număr s-a ajuns, pentru că au trecut aproape două ore. Mi se răspunde senin: la 13!
O slujbă de noapte la Mănăstire
Nu am reuşit să-l zăresc pe Părinte, nu ştiu cum arată. Începe vecernia de seară şi mulţi dintre cei care aşteaptă se îndreaptă spre biserică, la cinci metri de chilia Părintelui. E ora 7, ora mănăstirii. O slujbă oficiată de 11 preoţi ai Mănăstirii, o slujbă de o frumuseţe divină, din care primeşti pace, iubire şi linişte. Ies afară, beau apă, trec pe lângă chilie. Părintele spovedeşte în continuare.
Intru la slujbă. E ora 8, ora Mănăstirii. Deodată, se aude lin un glas şi toată lumea ridică privirea. Nu-l mai văzusem niciodată, dar mi-am zis: El este. Părintele Justin Pârvu. Bătrân, alb de înger pe chip, o blândeţe supraomenească, ochi arzători şi nespus de vii. O permanentă comunicare între slujitori şi creştini, o subtilă influenţare a fiecăruia dintre cei prezenţi, o delicată trimitere înlăuntrului sufletesc prin lumina din biserică, prin stingerea ei în momentele de rugă profundă, prin luminarea totală a Sfântului Altar atunci când ruga se îndreaptă spre Dumnezeu. Trec orele şi Părintele slujeşte, viu şi puternic, nu de puţine ori răzbate deasupra tuturor vocea celor aproape 90 de ani purtaţi întru Hristos.
E miezul nopţii. Creştinii se perindă în linişte spre a fi miruiţi, mă îndrept spre chilie şi, incredibil: Părintele spovedeşte. Îl regăsesc pe tânărul din Cristineşti. Îmi spune că va rămâne, probabil, şi mâine, pentru că sigur nu va intra în noaptea asta la Părinte. Nimeni nu simte oboseala. După vreo oră mă strigă maica Mihaela. A vorbit cu alte maici şi voi intra la Părinte pe undeva, prin spate. Mi-e greu, pentru că oamenii aşteaptă de mult timp, dar maica insistă. Spun că voi intra doar pentru un minut. Aşa facem.
„Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”
Uşa din spate se deschide. Părintele stă pe un scaun, cu mirul într-o mână. Îmi dăruieşte o iconiţă. E blând şi, mai ales, cu o vioiciune a bătrâneţii extrem de frumoasă. Spun că voi scrie despre Mănăstire şi că îl rog să îmi dea binecuvântare. Zâmbeşte şi spune: „Da, fii binecuvântată!”. Maica mă aşteaptă şi plecăm în chilie. Băiatul ei doarme, aşa că poposim la vorbă până târziu, deşi mai are de mers la bucătărie, pentru că în noaptea asta vor prăji peştele.
S-a reîntors de aproape un an aici, la Petru Vodă. Când copilul ei avea 6 ani, a făcut primele crize de epilepsie şi Părintele a trimis-o la o mănăstire de lângă Cernăuţi, pentru că acolo era un cămin de copii şi o şcoală. „Erau condiţii foarte bune acolo, maici şi părinţi extraordinari, dar mi-era tare dor de Petru Vodă”. De aceea, în urmă cu un an, când au început problemele cu autorităţile ucrainene, s-a întors la Petru Vodă, mai ales că Părintele Justin, între timp, întemeiase un cămin pentru copii. „Nu se compară condiţiile. La Cernăuţi parcă stăteam la un hotel de lux, aşa era. Aici, chilia asta de doi metri pătraţi şi soba asta crăpată, mucegaiul de la colţuri, dar mă simt aşa de bine! M-am întors acasă…”, spune maica şi îşi îmbrăţişează din priviri copilul. Îmi arată poze cu casa ei, cu copiii cei mari, de aproape 30 de ani, cu fratele Teodor, despre care aflu că a fost soţul ei până când a hotărât să intre la Mănăstire, pentru a-şi sluji copilul, boala lui şi pe Dumnezeu. „În Postul acesta a făcut crize foarte mari. Se întâmplă ceva. Am auzit de un doctor mare la Focşani, are un tratament nemţesc, dar e foarte scump. Am vorbit cu Părintele şi a zis să mă duc. Da, Părinte, am zis, dar costă zece milioane. Daţi-mi o hârtie să scrieţi că stau în mănăstire, poate va fi mai ieftin. Nu, a zis Părintele, te duci, îţi dau banii şi tratăm copilul”. Maica are ochii binecuvântaţi de lacrimă.
„Întruna slujeşte, spovedeşte, şi zi şi noapte, nu mai oboseşte niciodată. Vin oameni de peste tot, şi din alte ţări. Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”
Iubire şi sfinţenie
„Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viaţă este Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă. Este şi cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar dacă nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat şi care nu se va putea lua de la el. Aş vrea ca Sfinţii Arhangheli şi Maica Domnului să-i păzească pe ucenicii săi de ispita mândriei de a-i fi ucenici”, spunea Părintele Gheorghe Calciu.
Da, se vorbea mult să fie schimbat din stăreţie, nu ştie nimeni adevărul, de unde a plecat sau dacă la mijloc erau interese aşa de mari după cum se spune. Părintele a ridicat Mănăstirea pe pământurile primite moştenire de la părinţi. Asta a făcut pe mulţi să considere lăcaşul unul privat, deşi aparţine Arhiepiscopiei Iaşilor şi a fost binecuvântat de ÎPS Daniel al Moldovei şi Sucevei. Se vorbea că în locul Părintelui va fi investit unui preot de nici 30 de ani, venit de abia 3 ani în obşte, chiar dacă şi mai puţini ştiau că aceasta era, totuşi, dorinţa Părintelui Justin, obosit de treburile administraţiei. „A venit puhoi de lume când s-a aflat. Au plecat mulţi părinţi şi mulţi aveau bagajele făcute, care au spus ca numai sub Părintele Justin vor rămâne aici. Se spunea că Mănăstirea se va pierde în scurt timp dacă va fi schimbat,” povesteşte maica Mihaela. Acum, însă, e bine. Părinţii au început a veni înapoi. Vestea că totul a intrat în normal a străbătut România.
Plec la primele ore ale dimineţii. Maica îmi dă un pachet în care a pus cu grijă peşte şi o pâine de mănăstire. Cobor în sat, de acolo mai departe, spre Botoşani. E ziua de Florii.
"Când nu mai poți, mai poți un pas"
"Dușmanii poporului" din școlile botoșănene: Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă?
Vara anului 1948, anii ocupației comuniste. Elevul de 18 ani a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului. Avocatul din oficiu, un tânăr comunist, şi-a cerut iertare că trebuie să vină în faţa înaltelor feţe judecătoreşti cu asemenea cazuri care atentează, striga avocatul comunist, la demnitatea poporului şi spulberă nemilos speranţa de propăşire a neamului românesc. Însă tinerii aceştia merită o şansă, strigă deodată avocatul, schimbând pledoaria. "Aceste elemente, aceşti tineri corupţi de falsele idealuri capitaliste, în loc să contribuie la reconstruirea ţării, uneltesc împotriva binefăcătorilor neamului! S-au opus noilor planuri măreţe de educare şi de purificare a societăţii! Dar, domnule judecător" - şi glasul avocatului căpăta inflexiuni neaşteptate - "tinereţea lor, elanul şi îndrăzneala cu care au acţionat nu sunt decât semne că pot deveni oameni noi ai socialismului! Vă rog deci, domnule judecător, acordaţi-le şansa de a se transforma! Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare! Bandiţii aceştia tineri vor deveni poporul pe care ţara se va baza în următorii 50 de ani!"
Discursul înflăcărat al avocatului este întrerupt de ropote
de aplauze. Procesul a durat până în toamna anului următor. O dată la câteva
luni erau îngrămădiţi în dube şi purtaţi pe holurile tribunalelor, un ritual
care continua cu lungile discursuri din sala de judecată. Mereu aceiaşi
judecători ale căror feţe se ascundeau după teancuri de dosare. Zeci, sute de
dovezi care incriminau şi pe baza cărora, apoi, erau condamnaţi pentru înaltă
trădare, conspiratie împotriva statului sau favorizarea infractorului.
"Banditul a desconsiderat principiile sănătoase ale omului nou pe care
orânduirea socialistă se străduieşte să le impună, pentru crearea unei etici
conforme cu o societate multilaterală şi dezvoltată totodată. Banditul se face
vinovat de a fi sustras din biblioteca şcolii cărţi compromise, care
încurajează şi perpetuează atitudini duşmănoase faţă de poporul salvator şi
prieten. Cărţi ale unor autori dovediţi periculoşi prin scrierile lor politice,
de seama lui Eminescu sau Blaga, şi care erau destinate arderii, au fost
sustrase şi ascunse sub scările de serviciu ale liceului, pentru ca apoi să fie
folosite spre a distruge idealurile noii ordini şi morale socialiste".
Pentru modul în care a acţionat - ascundea cărţile sub haine
şi le transporta, una câte una, până sub scările de serviciu de la demisolul
liceului, scări foarte rar folosite şi curăţate o dată la câteva luni - elevul
a fost găsit vinovat de conspiraţie împotriva statului. Scrierile politice ale
lui Mihai Eminescu i-au asigurat o condamnare pentru înaltă trădare. Şi pentru
că un martor apărut din senin a declarat la proces că banditul-elev a fost
auzit în numeroase rânduri recitând poezii de Lucian Blaga, instanţa a dovedit
vigilenţă maximă şi a adăugat la dosar încă o vină: favorizarea infractorului.
A primit 12 ani de puşcărie. În toamna lui 49 au fost duşi toţi la Jilava şi de
acolo la Piteşti.
"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta,
banditule!"
"Comuniștii sunt de calitate umană mediocră",
spune preotul Gheorghe Ursachi, fratele poetului Mihai Ursachi. Amândoi frații,
foști elevi al Liceului Laurian din Botoșani.
Capacitățile excepționale ale lui Mihai Ursachi au făcut ca
viitorul poet să termine liceul la 16 ani, vârstă la care a și devenit student
al Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Facultatea de
Filosofie. Fratele său, preotul Gheorghe Ursachi, de zeci de ani trăitor în
Elveția, își amintește de anii în care comuniștii făceau legea, în care
profesorii își turnau propriii elevi, ani în care elevii erau scoși din clase,
bătuți, anchetați, amenințați. "Am fost și eu exmatriculat. Eram în clasă,
a venit cineva și mi-a spus: Ursachi, ia-ți traista și ieși. Am mers la
Miliție. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, mi-au
spus. Eu nu știu nimic, am răspuns, dar au avut impresia că nu sunt sincer. Au
deschis un dulap metalic, cu un șir întreg de revolvere, care mai de care mai
ochios. Au scos de acolo unul, mi l-au arătat și mi-au spus: Cu unul din acesta
o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a.
Pe toți bandiții din familia voastră, așa mi-au spus".
Peste trei ani, când fratele cel mare – după trei ani de
facultate – a fost prins în timp ce încerca să treacă Dunărea înot în căutarea
libertății, securiștii au venit din nou acasă la părinți, la Botoșani.
"Au venit doi tipi într-o dimineață. Făceau ancheta
după condamnare. M-au întrebat de casă, dacă este a părinților, dacă fratele
Mihai a contribuit la cumpărarea ei. Vedeți, le-am spus, suntem oameni normali,
fără avere. Dar obiecte, au rămas de la el? Da, le-am zis, a rămas un palton.
Unde e, vrem să-l vedem, au sărit imediat! Veniți! I-am dus și le-am arătat
paltonul: era în cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței judecătorești prin
care fratele meu era condamnat cu confiscarea bunurilor. Numai că au renunțat,
nu au mai confiscat paltonul din cușcă!", spune părintele și un râs șotios
îi inundă privirea.
Anii 50 și anii 60 au fost anii cei mai negri ai
comunismului. Ani în care ideologia de partid devenise Biblia omului nou. O
ideologie care masacra valorile, tradițiile, dar și sufletele tinerilor.
Demascarea dușmanilor poporului!
Adolescenți de abia 16-17 ani erau târâți prin anchete,
amenințați, bătuți. Părintele Gheorghe Ursachi și-i amintește pe Dorin Glăvan,
pe colegul Silion, pe alții cărora nici nu a apucat să le memoreze numele.
"Dorin Glăvan și Silion erau cu un an înaintea mea. Cineva, chiar din
cartierul nostru, spre Sf. Nicolae, a fost luat la fel, i-au dat drumul și la
vreo lună-o lună și jumătate a murit".
Ochii părintelui se afundă într-un trecut greu. Liniile
feței se rigidizează brusc, într-o încordare care strânge între pleoape lacrimi
ce se preling apoi parcă înapoia timpului.
"Au adunat toate clasele în aula liceului. Director era
un profesor de geografie de mâna a șaptea. L-au adus pe Silion sau Glăvan, nu
mai țin minte bine, unul dintre ei. Voia să ne arate cum arată un dușman al
poporului! Dușman al realizării socialismului. Avea 16-17 ani. Era tumefiat,
umflat la față din cauza bătăilor. Era înainte de a-i duce la închisoare, în
perioada de anchetă, cam la două-trei săptămâni după ce îi luaseră",
mărturisește părintele.
Mulți dintre profesori se vânduseră noilor stăpâni. Sau, mai
degrabă, comuniștii aveau grijă să aducă la catedră oameni mediocri, fără
pregătire, dar fideli și bine instruiți. "Eram în clasa a X-a, la ora de
geografie. Era domnișoara Balan. Și unul dintre noi, din clasă, a întrebat:
Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este
românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Profesoara a închis catalogul și a
plecat. Până la amiază, pe elev l-au chemat jos, la cancelarie, și a și
dispărut. Tovarășa era membră de partid și informatoare, probabil și-a făcut un
titlu de glorie demascând un dușman al poporului".
Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la
moarte?
Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la
moarte? Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale. Sau
Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică
comunistă care cuprinsese ţara. Securitatea, extrem de vigilentă, i-a
descoperit foarte repede. Într-o zi, pe cand chiulea de la o oră de sport, a
scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept
răspuns la înfierarea gestului unui coleg, care îndrăznise să își exprime
nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate.
I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor,
găsite într-o pianină. Un an mai târziu a fost anchetat și tatăl său, pentru că
în urma unei percheziții la domiciliu a fost gasită o decorație ce-i fusese
conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de
închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost
încarcerați amândoi. Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani,
Dorin Glăvan fiind eliberat odata cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de
preludiu la decretul de amnistie a deținutilor politici, ce avea să vină în
1964.
Sentința pionierilor: Moarte lor! Moarte lor!
În vreme ce dubele Securității se umpleau cu dușmani ai
poporului, în timp ce beciurile milițiilor răsunau de urletele copiilor care nu
înțelegeau de ce nu au voie să rostească nume la auzul cărora bunicii lor se
închinau, în altă Românie, cea comunistă, propaganda făurea noul om al
orânduirii socialiste. Pionieri, steaguri, urale, scandări și cântece. Sub
pământ, în chinuri cumplite, erau anihilați dușmanii poporului.
O scenă cutremurătoare vine de peste timp, descrisă tot de
către părintele Gheorghe Ursache. Fratele Mihai fusese condamnat, în 1961, la 4
ani de temniță grea (a efectuat trei ani în Jilava-Fortul 13 și la Craiova).
"Îmi spunea fratele meu că, la Jilava, deținuții din
două-trei celule au făcut greva foamei. Mesajul lor era: preferăm să murim
decât să continuăm astfel. Eu spun cum mi-a spus el, așa vă povestesc. Au adus
două autobuze de pionieri din București, i-au debarcat la intrarea în
închisoare, i-au pus să strige: Moarte lor! Moarte lor! Iar la celulele unde se
aflau cei care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți. În timp
ce, afară, pionierii strigau: Moarte lor! Asta era voința poporului, spuneau
ei! Cumplit", și vorba părintelui Gheorghe Ursache apasă ca și cum de
acolo, din trecut, mai răzbat amenințătoare capete ale hidrei comuniste.
Comunismul a distrus tot. A distrus țărănimea, a distrus
orașul și satul. A distrus suflete și a transformat conștiințe.
"Și acum se văd consecințele. Eu cred că încă au să mai
treacă două-trei generații până să se vorbească despre comunism cu adevărat la
timpul trecut. Încă are consecințe, încă are prezențe printre noi".
În urma mea, un om își poartă mai departe istoria. A sa, a
familiei sale. A timpului pe care l-a străbătut. Și pe care noi, cei de astăzi,
îl uităm sau ne prefacem că nu a existat.
Anchetă după 32 de ani: Trupul lui Mugur va fi scos din
groapă!
La mai bine de două decenii de la arestarea elevilor din
Liceul Laurian, un alt adolescent din Botoșani punea pe jar regimul comunist.
În toamna anului 1981, o mână curajoasă picta zidurile din oraş cu inscripţii
care îndemnau cetăţenii să îşi caute libertatea. Un gest de un curaj nebun,
care a fost aspru pedepsit de Securitate.
Născut pe 28 mai 1965, Botoșani, s-a stins pe 13 februarie
1985. Era elev în clasa a XI-a la Liceul "A.T. Laurian" când a fost
arestat pentru că, după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu, scrisese pe clădirile
din Botoşani lozinci anticomuniste ("Vrem sindicate libere",
"Vrem libertatea cuvântului", "Jos Ceauşescu"). A fost
îndelung anchetat de Securitate şi, se pare, iradiat.
Revolta adolescentului care a sfidat cu un curaj nebun
teroarea fostei Securităţi n-a rămas fără urmări. Timp de mai multe săptămâni,
organele locale ale Ministerului de Interne, susţinute şi de Miliţia şi
Securitatea din judeţul vecin (Suceava), au declanşat operaţiunea
"Panoul", răscolind Botoşaniul în căutarea "teroristului"
care "atentase" la valorile regimului comunist. După o lună de zile
de la demararea acţiunii de prindere a făptaşului, Mugurel Călinescu este
arestat în timp ce scria un mesaj pe un panou, de către o patrulă compusă
dintr-un miliţian şi un securist.
Au urmat sute de ore de anchetă la Securitatea din
localitate, deschiderea unui dosar de urmărire informativă – DUI, sub numele de
cod "Elevul", şedinţe de prelucrare la şcoală, ameninţări cu
exmatricularea şi şcoala de corecţie.
La doi ani de la debutul anchetei, în noiembrie 1983,
adolescentul rebel al Botoşaniului este diagnosticat cu leucemie iar după alti
doi, la data de 13 februarie 1985, moare într-un spital din Iaşi. Martorii
vremii aveau să acuze după 1990 că Mugurel Călinescu ar fi fost iradiat în
timpul anchetelor cu o substanţă pe care securiştii i-o puneau de fiecare dată
în ceaşca de cafea pe care era obligat s-o bea".
La 32 de la moartea lui Mugur Călinescu, Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a obţinut
acceptul tatălui lui Mugur Călinescu pentru deshumarea trupului luptătorului
anti-comunist şi studierea osemintelor, pentru identificarea cauzelor care au
dus la îmbolnăvirea acestuia de leucemie, reprezentanţii Institutului şi ai
Parchetului Militar urmând să sosească în curând la Botoşani pentru deshumare.
"Ne conduce un idiot!"
Pentru elevii zilelor noastre, ceea ce se petrecea în anii
comunismului este greu de crezut. Și nici nu poți explica unui adolescent de
15-16 ani cum poți face pușcărie pentru că ai îndrăznit să scoți din soba
clasei o carte de Eminescu pe care profesorul îndocrinat primise ordin să o
ardă. Cum să înțeleagă astăzi un elev de 17 ani că în anii 60-70 securiștii
torturau copii în pușcării sau în anchete care coborau mult sub limitele
umanului?
Dar nu doar elevii au fost eroi. Mai existau și profesori care, fără să atragă prea mult atenția, rosteau adevăruri chiar din fața catedrei.
Poeta Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002) a lăsat mărturii cutremurătoare, scrise cu o impresionantă fidelitate și o luciditate dureroasă despre viața de liceu în anii 80, în Botoșani. La Liceul Pedagogic."Dirigu’ ne povestea arătând cu o falangă tremurândă pe
hartă. Pactul Ribbentrop-Molotov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Canalul. Dubele
negre. Îl ascultam înlemniți. Avusese domiciliu forțat la un depozit de muniții
din Vrancea. Făcea pe-a contabilul. Făcuse Facultatea de Litere și Filozofie,
dar știa să contabilicească, până și-a stricat ochii. Scria și-i înjura pe
bolșevici".
"Gabi (colegă de clasa, nota red.) vorbea ore în șir cu
dirigu’. Despre ce?, o-ntrebam. Că doar nu despre fondul patriotic, pe care
nici una din noi nu-l dădea, din penibile motive pecuniare. Vorbeau despre
bolșevici. Ura de bolșevici a dirigului prindea rod în noi. Gabi îl iubea pe
Aron Cotruș, poetul care nu era în programa școlară. Ea chiulea de la ore ca să
citească la Biblioteca Județeană Opera lui Ceaușescu. Toți ne pregăteam pentru
bac și ea căuta în "monumentala operă" o idee, un semn de gândire.
Gabi avea degete lungi de sculptoriță (și pictoriță), cu unghii care miroseau
tot timpul a căpșuni. Se așeza lângă mine în bancă și zicea: "Degeaba,
n-am găsit nimic. Ne conduce un idiot." Ora de EMSUR (Educație materialist
științifică și umanist revoluționară) devenise "fereastra" elevilor,
de când profesoara terminase de vorbit despre Buddha și-o dăduse pe marxism. În
orele acelea Gabi îmi arăta frazele sforăitoare pe care le copiase din
Operă".
"Dirigu’ nu pricepea ce-i tot dă Ceaușescu cu
"omul nou" în polologhiile lui. El voia să nu ne mănânce câinii din
traistă. În anii ’80 de la el am învățat
libertatea. După ce-i înjura zdravăn pe toți: B.O.B.-ul (Biroul Organizației de
Bază), O.J.B.-ul (Organizația Javrelor Bătrâne!) și C.C.-ul, căutând microfoane
pe sub catedră, încheia spunând că speră ca-ntr-o zi turnătorul să vină la el
la închisoare “c-un codru de pâine și o cănuță de apă”. Dar dintre noi nu cred
să-l fi turnat careva. Era singurul profesor care spunea "Hristos a
Înviat!" după vacanța de Paști în semn de salut. Iar noi răspundeam
zdravăn: "Cu adevărat a Înviat!", să se audă și la
"tovarășa". Noi eram generația Epocii de Aur, o generație de
optimiști neînfrânți. Râdeam de pionierie, de U.T.C., de toate. Bianca își
punea fața de masă în cap și spunea că e Yasser Arrafat. Cerea să i se dea
onorul la venire, ca lui Ceaușescu garda pe aeroport. Și noi strigam: "Hă
hăiți hohaș hohandant huhem!". Într-o zi ne-a prins "tovarășa"
și ne-a scăzut nota la purtare la toată clasa. Eram viitori pedagogi și se
temea că "omul nou" nu se va mai naște cu asemenea mentori ca noi.
Noi ziceam că de ce-i democrația socialistă, dacă n-o aplicăm?".
Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă?
În bănci ori la catedră, prin atitudine sau răspicat, s-au predat lecții despre
demnitate. Unii au plătit cu viața. Alții au supraviețuit, dar nimeni nu le mai
cere mărturie în veac. Nu vrem să aflăm pentru că nu mai avem exercițiul
recunoștinței, al respectului? Nu vrem să mai știm pentru că am devenit
individualități și nu mai simțim durerea întregului? Sau poate pentru că am
afla și despre cei care au fost parte a terorii, care nu s-au opus, ba chiar au
devenit colaboratori plătiți ai regimului comunist?
Este timpul ca școala românească să recunoască sacrificiile
acestor elevi. Este timpul ca reprezentanții școlii - prin Minister și
organisme naționale - să își ceară iertare în numele profesorilor care și-au
trădat elevii și i-au trimis în grele pușcării. În numele elevilor care și-au
”băgat” profesorii în dube. Sunt gesturi mult prea mici pe lângă atâta
suferință, dar nu vor fi în zadar!
Să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri. Și să adunăm mărturii cât încă mai avem supraviețuitori!
Viorica Vatamanu: ”Omul este unic și acea individualitate nu poate ajunge la performanță maximă decât prin înțelegere individuală și unică”
Constantin Arcu: ”Mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să îmbătrânească”
Magistrat pe drumul sinuos, dar adânc, al dreptei și, deseori, imprevizibilei Justiții, Constantin Arcu a străbătut hotărât și a urcat asemenea scara ierarhică, ajungând, de la conducerea Curții de Apel Suceava, până la Consiliul Superior al Magistraturii, de unde anii l-au întors îndărăt, spre liniștea scriiturii, a dăruirii întru cuvânt. Mai târziu, în paralel cu activitatea din magistratură, Constantin Arcu a poposit câțiva ani și în amfiteatrele studențești, fiind șef de catedră la Facultatea de Știinte Economice și Administrație Publică, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava.
Dincolo de succesele
profesionale, scrisul pare să-l fi împlinit și să-i fi oferit satisfacțiile
cele mai mari. A debutat editorial în 1995, cu un volum de povestiri, Cenusa
zilei, urmat de romanul Omul și fiara (1996). În 1981 a publicat, în Opinia
studențească, povestirea Iluzia. În 2001, scriitorul a publicat romanul Faima
de dincolo de moarte, carte foarte bine primită de critică. În 2005 a publicat
Ceremonial de despărțire. În 2011 apare, la Editura Paralela 45, Cocteil în
cranii mici, în același an, la aceeași
editură, apărând ediția a doua a volumului Faima de dincolo. Romanul Măștile
exilului, apare în 2014, la Editura Cartea Românească.
Este membru al
Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Proză București, și al Societății
Scriitorilor Bucovineni. A fost redactor-șef adjunct la revista „Bucovina
literară“ (iulie 1999 - decembrie 2006), redactor la revista de cultură
„Timpul”, Iași (ianuarie 2009 - februarie 2014), dar și președinte al
Societății Scriitorilor Bucovineni (8 mai 2010 - 8 mai 2012) și redactor șef al
revistei "Bucovina literară" (august 2010 - iunie 2012). Este
Cetățean de Onoare al orașului Flămânzi.
Distins cu Premiul
Societății Scriitorilor Bucovineni – acordat pentru volumul Cenușa zilei;
Premiul Fundației Culturale a Bucovinei – acordat pentru romanul Omul și fiara;
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași – acordat pentru romanul
Faima de dincolo de moarte. Primește distincția Crucea de Aur a Sfântului
Ștefan cel Mare, acordată de Societatea culturală "Ștefan cel Mare" -
Bucovina, pentru romanul Cocteil în cranii mici, dar și Premiul de Excelență
acordat de Filiala Iași a USR – pentru întreaga activitate literară.
Constantin Arcu face
parte dintre puținii scriitori romani care și-au folosit talentul și în alt
scop, fiind chiar premiat pentru volumele Protectia minorilor în dreptul
internațional, privat; Dreptul civil. Obligatiile; Adoptia internaționala.
Este, de altfel, doctor în drept internațional (2000).
L-am provocat pe Constantin Arcu la o vorbire despre vârste
și maturitatea scrisului, despre locul și rolul intelectualului în societate.
Mai presus de toate, vă invităm la o clipă de meditație, pe marginea unor teme
care și-au făcut cărare către oamenii Cetății.
"Inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea
oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta"
-Vârstele omului. Cum vă regăsiți în propriile vârste?
Constantin Arcu:
Despre vîrstele omului s-a vorbit și s-a scris mult și bine. Filosofi, teologi,
scriitori celebri etc. s-au referit la vîrstele omului, încercînd să le
identifice la modul general într-o viață. Circulă pe internet o conferință
savuroasă și plină de învățăminte susținută de Andrei Pleșu exact pe acest
subiect. În esență, se disting trei vîrste - tinerețea, maturitatea și
bătrînețea, deși delimitarea rigidă implică și destul arbitrariu. Unii oameni
își mențin spiritul tînăr pînă la adînci bătrînețe, în vreme ce alții se acresc
și devin nefrecventabili înainte de maturitatea deplină. În ceea ce mă
privește, mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să
îmbătrînească. E în stare de tot felul de năzbîtii, încît o suspectez uneori de
frivolitate.
- Vârstele iubirii.
De la inocență la Taină. Există credință în afara Iubirii?
- Lăsînd la o parte
speculațiile care pot fi făcute, iubirea poate fi detectată în toate vîrstele
omului, iar înfățișările sub care se manifestă sînt felurite. Nu reușesc să
realizez conexiuni între iubire și inocență, dar dacă inocența înseamnă
nevinovăție, naivitate ori chiar ignoranță, mi se pare că drumul spre Taină
este larg deschis inocenților. Fericiți cei săraci cu duhul...
Credința implică, în
doze diferite, abandon, devotament și speranță. Nu are nevoie de dovezi care să
probeze acea convingere. Eu însă am întîmpinat unele dificultăți. Deși
dintotdeauna i-am admirat pe marii mistici și i-am considerat cei mai de
invidiat oameni, din păcate, n-am reușit să mă cufund necondiționat în credința
religioasă. Tot timpul eram bîntuit de îndoieli și nu izbuteam să simt în
suflet nici urmă de fior mistic. Nu mă întrebam dacă există Dumnezeu sau nu.
Chestiunea nu prezenta însemnătate. Eu speram să-mi liniștesc sufletul prin
credință. Numai că nu reușeam să mă scufund în smerenie și cucernicie. Zadarnic
mă rugam să mi se înmoaie cîinoșenia din suflet. Nimic, inima mea rămînea
împietrită. Iar dacă rugăciunea (adevărată, pînă la abandonul de sine) în fața
Domnului este o taină, mă văd silit să recunosc că n-am avut acces la acest
miracol. E greu de închipuit o fire mai îndărătnică. Cred în Dumnezeu, dar cu
măsură. Numai că adevărata credință e altceva. Iar credința nu se reduce la
credința religioasă.
Totuși, nu confund
credința cu iubirea. De iubit, am iubit mult și asta a fost/este/va fi probabil
salvarea mea. Dar poate mă înșel și acum. Dacă iubire însemnă, cum scria Albert
Camus, să dărui, să sacrifici totul fără speranță de răsplată, atunci nu știu
ce să cred. Mă consolez spunîndu-mi că iubirea a fost definită în fel și chip
(însuși Camus a articulat cîteva enunțuri diferite), și deci poate căpăta
înfățișări variate.
Oricum, cea mai teribilă definiție a iubirii o dă Einstein
în scrisoarea către fiica sa, Lieserl. Pe scurt, Einstein scrie că iubirea este
cea mai puternică forță din univers, deoarece explică totul și dă sens vieții.
El propune faimoasa sa ecuație E=mc2, substituind unul din termeni. Astfel,
ecuația devine E (energia lumii, cea mai puternică forță) = Iubirea X viteza
luminii la pătrat, în care „iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este iubire”. Nu pot
garanta pentru autenticitatea acelei scrisori descoperită pe Internet, însă nu
m-aș mira să fi fost scrisă de acel om genial.
- Vârstele scrisului.
Inocență? Maturitate?
- Există părerea că
tinerețea este înaripată și predispune spre poezie, iar maturitatea presupune
experiență de viață și ar fi propice prozei. E o regulă cu foarte multe
excepții, deși în ultima vreme poeții români se reciclează spre bătrînețe și
trec la roman. Unii autori și-au încheiat opera la vîrste tinere (Nicolae
Labiș, Serghei Esenin, Arthur Rimbaud etc.), în vreme ce alții au creat pînă la
adînci bătrînețe (Homer, Hesiod, Goethe, Tolstoi etc.). Care ar fi deci
vîrstele scrisului? E greu de spus. Însă inocența subzistă de-a lungul anilor
în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta.
- Film, carte,
teatru. Ce le-ați recomanda tinerilor de astăzi?
- Nu știu ce să
recomand. La acest capitol sînt deficitar. Eu citesc zilnic și merg frecvent la
teatru. Locuiesc în București și am teatre la alegere. Dar cum să recomanzi
teatru unui tînăr dintr-un orășel sau din mediul rural? Din păcate, la
cinematograf n-am mai fost de-un secol. Ultimul film văzut la un cinematograf
(în Suceava, pe la începutul anilor 2000) a fost „Pisica albă, pisica neagră”, o
comedie dulce-amară regizată de Emir Kusturica. Însă acum există și alte
posibilități de a vedea filme (pe Internet, DVD-uri etc.). De la un timp văd
filme pe Netflix și uneori descopăr seriale bune.
- Cât din opera unui
scriitor se "extrage" direct din viață? Mai exact: până unde duce
imaginația, în absența unei experiențe, a unor surse biografice?
- Se spune că
scriitorul se scrie pe sine. E un truism repetat de mulți. Să nu uităm de
celebra sintagmă a lui Gustave Flaubert - „Madame Bovary c’est moi”, devenită
maximă. După cum spune Barthes, pentru Flaubert a scrie și a trăi este același
lucru, dar cred că afirmația este valabilă pentru toți scriitorii adevărați.
Asta nu înseamnă că imaginația nu-și are rolul ei, însă de obicei chiar
fantezia se grefează pe o anumită experiență de viață. Se poate replica
aducîndu-se drept argument exemplul lui Karl May, un tip plin de fantezie, care
a descris atît de seducător viața indienilor apași și figura lui Winnetou
(Legenda lui Old-Shatterhand), deși n-a pus piciorul în America de Nord. Nu
știu la ce experiență și surse biografice ne-am putea referi, cînd Karl May a
avut ani în șir probleme cu poliția germană și a fost condamnat pentru
vagabondaj, furturi și înșelăciuni. Cît din opera lui May s-a „extras” din viața
sa? Ca de obicei, lucrurile sînt mai complicate decît par la prima vedere.
- Unde mai este locul
intelectualului în societatea actuală? Dar cel al creatorului?
- Conform DEX,
intelectualul este o persoană care posedă o pregătire culturală temeinică și
desfășoară o activitate spirituală în domeniul artei, științei, tehnicii. Mie
mi se pare că noțiunea de intelectual implică și altceva. Mă refer la impactul
pe care îl are activitatea intelectualului asupra celorlalți indivizi și în
viața publică. Dacă pot să admit fără șovăială că Andrei Pleșu, Ioan-Aurel Pop,
Liviu Antonesei, Gellu Dorian, Lucian Boia etc. sînt intelectuali în adevăratul
sens al cuvîntului, nu același lucru îl pot spune despre profesorul care își
ține cursul de tehnologie a materialelor sau a informației, bunăoară, după care
se retrage între pereții casei sale. Dintotdeauna intelectualul s-a amestecat
în viața cetății, iar Păunescu rămîne un exemplu strălucit pentru vremuri
recente. Acesta ar fi locul intelectualului în general și al creatorului, în
particular. Dacă în perioada interbelică au existat intelectuali de marcă
(Iorga, Rebreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Henri Coandă,
Victor Babeș, Nicolae Paulescu, George Enescu, Dinu Lipatti etc.), în zilele
noastre numărul și influența lor în societate au scăzut considerabil.
Astăzi sînt promovați în funcții înalte secături care habar n-au de nimic, analfabeți și curve de trei parale, pe baza unor criterii halucinante (apartenența la gașca politică de la putere, sumele de bani plătite în campanii electorale și altele de acest fel). Trăim vremuri ostile pentru intelectual și asta se vede de la mare distanță. Din păcate, nu văd nici o soluție pentru remedierea dezastrului în care ne aflăm. Rămîne speranța unei minuni care, abătîndu-se peste pămîntul românesc, să separe grîul de neghină și să stîrpească avalanșa de buruieni vătămătoare ce ne sufocă. (Mai există o soluție laică și eficientă: dictatura). E nevoie de o mînă forte care să bage în pușcării toți hoții înghesuiți în fruntea țării, indiferent de culoarea politică. Politrucii au produs numai rău țării în ultimele trei decenii. E greu de spus ce se va întîmpla. Vedem însă că, din păcate, estimp, intelectualii se mulțumesc să cîrtească pe la colțuri. Și cam atît.
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
Locului i se spune "Dealul Bisericii" pentru ca pe acest deal au existat schituri cu obste de calugari fiind distruse din cauza v...
-
Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfe...
-
Te întorci în tine ca în viață și simți cum se reîncarcă sentimentele, cum se hidratează carnea pe tine. Prima secundă după ce ai trecut pe ...
-
Nu stiu cum ajung – din nou – la Varatec. Din capatul satului alb de maici pana sus, in casuta de sub padure, am timp sa ma dezmeticesc. Am ...
-
!Mori cu adevarat cand incepe sa te uite lumea... Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satu...
-
Maestre! Maestre! Treaba asta mă descompune fizic, mă împrăştie mental şi mă scurtcircuitează în cel mai tembel mod cu putinţă. Recunosc, da...
-
Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult d...
-
-Era Cezar Ivănescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpot...
-
”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantastic...











