INTERVIU cu SANDA TOMA, istoria vie a sportului românesc: "Am dorit să concurez doar pentru Locul I. Obiectiv îndeplinit!"

Unul dintre momentele în care meseria de jurnalist capătă rost, profunzime, frumuseţe. Îi mulţumesc Doamnei Sanda Toma pentru disponibilitate, răbdare, încredere şi drag de cuvânt.  

Primul AUR OLIMPIC al României, la canotaj, a fost câştigat de o botoşăneancă! O sportivă care a făcut istorie în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova. Astăzi, dintre cei tineri, prea puţini au auzit de ea. Oficialii din sport se sucesc mai mult în jurul campioanelor mai tinere. Cei mai în vârstă şi ţărăncile vrednice mai exclamă, între două respiraţii de surpriză: "Daaa, Saaaanda Toma! Cum să nu o ştiu, campioană pe apă...". De acasă, în urmă cu ceva ani a primit un telefon: "Doamna Sanda Toma, nu-i aşa că nu puteţi veni la Botoşani?!".

Dublă campioană mondială şi campioană olimpică! După trei succese impresionante (1979 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la Bled, 1980 - medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Moscova, 1981 - medalie de aur la Campionatele Mondiale de la München) Sanda Toma s-a retras din competiţiile sportive. În glorie şi neînvinsă! În jurul ei s-au creat legende, s-au dus "războaie" de păreri jurnalistice, s-au căutat motivele "reale", nespuse, bănuite şi preascotocite acolo unde nu exista decât o explicaţie simplă: Sanda Toma îşi urma firescul drum al vieţii.

Au trecut 35 de ani de la Jocurile Olimpice de la Moscova. Născută pe 24 februarie 1956, la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani, Sanda Toma este astăzi prof.  univ. dr., decan al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport, Universitatea Ecologică din Bucureşti. În decembrie 2014 a primit titlul de Doctor Honoris Causa, de la Universitatea de Stat de Educaţie fizică şi Sport, Chişinău, Republica Moldova, pentru contribuţii aduse sportului de performanţă şi ştiinţei domeniului. Este căsătorită cu atletul Adrian Urichianu, cadru didactic la Universitatea "Titu Maiorescu" Bucureşti.


Ştiri Botoşani: Doamnă Sanda Toma, se împlinesc, iată, 35 de ani de la momentul Moscova. Acolo, o sportivă de numai 24 de ani, din Ştefăneştii Botoşanilor, câştiga prima medalie de aur pentru România, la canotaj, învingând-o pe "supervedeta" ţării gazdă, Antonia Masina. Cum aţi trăit atunci acel moment şi cum îl percepeţi astăzi?

SANDA TOMA: Antonina Masina a fost o sportivă pe care am întâlnit-o prima dată la JO Moscova, principala mea adversară a fost sportiva din Marea Britanie, Berill Michel, care a ocupat locul III şi care a participat înscrisă individual, pentru că se ştie că ediţia JO Moscova 1980 a fost boicotată de ţările capitaliste, urmat de boicutul ţărilor socialiste din 1984.

Pentru mine orice competiţie era de cel mai important nivel, nu eram interesată de numele adversarelor, puteau fi ele oricine. Mă aşteptam să reeditez rezultatul din 1979, unde am câştigat cu mare avans. Desigur că un titlu olimpic este cel mai important trofeu pentru un sportiv, pentru acest lucru am renunţat la atletism, sperând că voi avea o altă şansă la un alt sport. Acel moment a fost puţin umbrit de "dedicaţia pentru ţară", cum ni se spunea la toţi sportivii, dar înţelegeam că era vorba de o ţară cu posibilităţi limitate pentru noi, tinerii.

Astăzi, ca toţi tinerii, există şi alte posibilităţi de afirmare şi mă simţeam în stare să abordez şi alte domenii. Desigur că nu regret, ar fi inutil, dar multe aspecte au perpetuat peste timpuri ca umbre. Iau doar ce a fost frumos, victoriile mele au fost fantastice, mi-am dorit să concurez la canotaj, doar pentru locul I.


Continuare www.stiri.botosani.ro. Un interviu în exclusivitate cu o mare campioană! Despre momentul Moscova, despre ce însemna să fii sportiv în vremea comunismului. Despre legende, "efectul de statuie" şi cum devine incomod sau "greu abordabil" un om care ştie să spună lucrurilor pe nume. 

Din "turnul de fildeş"…

Scotocind după nişte oameni frumoşi, despre care urmează să scriu, am dat peste aceste frânturi din anul 2013, despre care nu ştiam. La fel cum nu ştiam că semenii mei mă văd "discretă şi retrasă într-un soi de turn de fildeş"! Aş, de unde! Sunt printre voi mai mult decât credeţi! O prezentare a cărţilor mele, în revista Ţara de Sus:

"Şi cine este aproapele meu?", Ed. Junimea, Iaşi, 2013

"Despre suferinţa ce impinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite şi se întoarce asupra lor cu iubire şi răbdare, despre umilinţe şi înjosiri dincolo de fire, din care temniţele de la Piteşti şi Aiud păstrează încă urme de sînge, despre toate acestea şi altele asemenea, ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atîta adîncă înţelegere şi creştină iertare"– spune Simona Modreanu pe coperta a patra a cărţii Florentinei Toniţa – "Şi cine este aproapele meu?", editura Junimea, 2013, o carte de un tragism exprimat calm, detaşat, cu privire introspectivă într-un spaţiu concentraţionar pe care timpul nu-l poate uita, iar scriitorii, fie şi de eleganţa stilistică a Florentinei Toniţa, nu au cum să-l treacă cu vederea. Dispariţia unei astfel de lumi poate fi radiografiată cu fineţe şi înţelegere, cu suferinţă asumată şi dăruire, aşa cum face Florentina Toniţa în cartea ei de proză, ce frizează valenţele unui roman veritabil.

"Forma păsării", Ed. Axa, Botoşani, 2012

Spre finele anului trecut, poeta Florentina Toniţa, discretă şi retrasă într-un soi de turn de fildeş, publică o nouă carte de poeme – "Forma păsării", Editura Axa. Pasărea nu are numai forma arhicunoscută, ea este şi ideea ce duce la perfecţiune, la gingăşie: "precum o pasăre aripa pe uscat/ mers răscolit, dintr-un umăr în/ altul îngerescul suspin/ (am văzut astăzi cum gîndurile/ te pot sugruma/ cum devii într-o clipă un om cu/ zăbrele – dinlăuntru spre lume/ priveşti îndărăt/ doar mîna/ mîna precum pasărea/ şchioapătă-n gînduri)/ am văzut un orb cu aripi sub pleoape/ nu ştia numele păsării,/ rîdea şi exersa zborul în tălpi/ fără umblet/ eşti orb şi umbli gîngureau/ mergătorii de ocazie. trebuie să fii orb şi atît". Sensibilitatea Florentinei Toniţa este una remarcabilă, bine dozată în poeme ce nu par a fi poeme, ci sentinţe ale inimii către minte, reflecţii ale sufletului către trup, uneori spovedanii lirice pentru cei de aproape în faţa lui Dumnezeu, care sălăşluieşte mereu în locul în care tu te afli. Florentina Toniţa abordează teme bătătorite, pe care le împrospătează cu mirosul florilor pe care numai ea ştie de unde să le culeagă. Este şi regret şi bucurie în gesturile ei.

Foto din Ţara de Sus:

"O carte de o reala frumusete spirituala". Prof. Aurel Dorcu, despre cartea "La drum cu îngerii"

O amintire care mă va emoţiona pururi: Domnul Profesor Aurel Dorcu, despre cartea mea de reportaj, "La drum cu îngerii". O carte, de altfel, în care am închis cea mai frumoasă perioadă din cei 10 ani (până acum) de presă, aceea a drumurilor curioase, necunoscute, multe la pas, prin păduri furioase uneori şi printre oameni pe care Dumnezeu mi i-a dăruit în cale. O cronică scrisă puţin înainte ca Domnul Profesor să plece în Lumină.

AUREL DORCU: "O carte de o reala frumusete spirituala"

Nu de mult, a aparut la Editura Clubul Saeculum cartea "La drum cu ingerii", de Florentina Tonita, prefatata de scriitorul Lucian Alecsa.
Cuprinde o suita de reportaje, mentioneaza subtextul cartii, eu le-as spune evocari sentimental-educative, in urma vizitelor autoarei in cateva locuri cu atmosfera religioasa, de o elevata spiritualitate culturala: Manastirea Popauti, biserica ctitorita de Nicolae Iorga la Ipotesti, Manastirea Petru Voda din apropiere de Targu Neamt, Manastirea Agafton, Manastirea Zosin, biserica din satul Boroaia etc. Sunt locuri catre care a calatorit scriitoarea, pentru a se intalni cu oameni si locuri de o deosebita importanta. Locuri inscrise in memoria oamenilor, in istoria scrisa si nescrisa a credintei crestine. Vroia sa intalneasca persoane inca vii sau imaginea amintirii unor oameni de mare elevatie spirituala.
Dorea sa afle locurile si oamenii din satul Boroaia, aproape de Suceava, unde a trait si odihneste intru Domnul preotul martir Ilarion Argatu, martir al credintei si al comunismului, pentru ca a indurat 10 ani temnitele comuniste si a trait ascuns in podurile caselor si intr-o camaruta sub pamant 16 ani. Cand a revenit la lumina, preotul Argatu a devenit monah la Biserica Antim din Bucuresti si 19 ani la Manastirea Cernica. A raspandit mereu in mijlocul credinciosilor, care il cautau ca albinele la stup, intelepciune si credinta in Dumnezeu. Citam din gandurile cartii marturiile unei credincioase. „Am mers la Cernica special sa il intalnesc pe Parintele Argatu. Auzisem multe despre el si voiam sa-l cunosc… Am mers la casuta unde locuia si primea oameni care veneau sa vorbeasca cu el, din toate colturile tarii… De prima data cand l-am vazut am stiut ca omul acesta traieste in imparatia lui Dumnezeu. Acum am fost convinsa ca Dumnezeu traieste in el.” Vizitand biserica din satul Boroaia, Florentina Tonita mentioneaza: „Satul a devenit loc de pelerinaj. Preotul a ramas in sufletul oamenilor drept sfantul care, multi ani bolnav si de cele mai multe ori flamand, a spalat picioarele lui Hristos, prin umilinta si bunatate crestina… In interior, duhul parintelui se simte in linistea profunda ce invaluie orice crestin. Un locas ridicat de parinte si sotia sa, locas de o frumusete sfasietoare.”
 Stilul reportajelor scrise de Florentina Tonita, propriu stilului literar, cu descrieri interesante de locuri, cu personaje vii si autentice. Un stil fluent, respirand adesea o atmosfera de realism cu usoare tente poetice.
 Din paginile scrise despre Manastirea Popauti din Botosani, ctitorie a marelui voievod Stefan cel Mare, construita spre finele secolului al XI-lea, in stilul arhitectonic moldovenesc. Cel mai valoros stil arhitectonic din Evul mediu din Moldova, sinteza fericita a arhitecturii romanesti, cu influente din arta bizantina si cea gotica, ne impresioneaza, spune autoarea, in primul rand intrarea in manastire. „O poarta mare, maiestuoasa, cere vama de liniste si impacare de la orice crestin care trece dincolo de ea. Prima imagine deschide sufletul prin sutele de flori curat al locului.” In curtea bisericii, „un batran din alta lume… Au trecut doua ore si nu s-a miscat din loc. Citeste. Clar la chip, barba alba, imbracaminte de pelerin. Personaj care, parca, justifica intreaga istorie de la Stefan cel Mare pana astazi.”
 In incinta Memorialului „Mihai Eminescu” din Ipotesti, casa muzeu a familiei poetului este innobilata si de prezenta bisericii noi, construita in vecinatatea vechii biserici din lemn, biserica ridicata in perioada interbelica, la initiativa lui Nicolae Iorga si a scriitorului Cezar Petrescu. Autoarea evoca emotionant importanta ctitoriei si a marelui istoric si patriot Nicolae Iorga. „La aproape cincizeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu… O biserica unicat in spatiul ortodoxiei romanesti, biserica ce avea sa poarte hramul Sfintilor Mihail si Gavril… Pe celalalt perete care incadreaza intrarea dinspre naos stapaneste mareata imaginea lui Mihai Eminescu, in marime aproape naturala, pictat in postura unui tanar de aproape douazeci de ani… Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de doua ori la Ipotesti, prima data sa urmareasca evolutia lucrarilor. Prezenta-i foarte cunoscuta, cu vesnica palarie si bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestilor cu uriasa-i prestanta, care se impunea celor din jur. A doua oara a venit la inaugurarea bisericii…” Istoricul, care incepea prima lectie pentru studenti in felul urmator: „Avem doua entitati care mentin sufletul neamului romanesc, biserica si satele”, a sadit la inaugurarea bisericii noi din Ipotesti un brad argintiu aproape de intrare. Spunem noi acum, bradul simbol al credintei, al poeziei eminesciene si al valorii multiple a omului care l-a sadit.
 In anul 1728, ieromonahul Agafton a ridicat in padurile din sud-estul Botosanilor un schit de calugari. Dupa 1803, mitropolitul a transformat schitul in manastire de maici si a ramas astfel pana astazi. Pe la 1950 se aflau in manastire cam 300 de calugarite. Si Florentina Tonita ne spune mai departe. „Numai ca ciuma comunista a ajuns si aici… Maicile au fost alungate, sa se angajeze si sa uite de Hristos. Oamenii Securitatii le-au urmarit peste tot si nu putine au fost cele care au suferit de pe urma lor.” Despre importanta spiritual-culturala, cartea scrie: „De fiecare data este amintit Agaftonul privind copilaria poetului Eminescu. Cand aude de Eminescu, maica Fevronia se lumineaza. La noi, Eminescu e acasa. E al nostru. Sunt inmormantate aici matusile lui, Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu, surori bune ale mamei lui Mihai, Raluca Iurascu. Mihai a iubit Agaftonul.”
 Despre volumul „La drum cu ingerii”, scriitorul Alecsa ne spune in cuvantul sau introductiv, subliniindu-i importanta spirituala: „Volumul poate fi citit si ca un mic tratat de initiere spre cunoasterea monahala din manastiri... Aerul respirat aici este purificat pentru toti cei care „indraznesc” sa calce aceste tinuturi.”
 In ultima vreme, cand se citeste putin si cand cartile bune sunt rare, recomand sa cautam si sa aflam aceste pagini. Sa le citim si sa reflectam asupra lor, bucurandu-ne ca intre noi au trait si mai sunt asemenea oameni daruiti cu spirit nobil.

NICOLAE TONITZA (13 aprilie 1886 - 26 februarie 1940)

Nicolae Tonitza s-a născut pe 13 aprilie 1886, în Bîrlad, fiul Anastasiei şi al lui Neculai Toniţă, bunicul dinspre tată fiind un vechi răzeş cu podgorii în comuna Ciureşti, judeţul Tutova la vremea aceea.
Nicolae Tonitza-pictor s-a săvârşit din viaţă pe 26 februarie 1940 (încă mă uimeşte la români cuvântul a săvârşi - "a termina cu bine ceva", folosit şi cu sensul "a muri". Şi-mi place pentru că, în ortodoxie, sfinţii sunt sărbătoriţi în ziua morţii, când se spune că se nasc în Cer. Dar sensul acesta minunat, a termina cu bine viaţa!, ce înălţime!).
Despre Nicolae Tonitza ar trebui să avem filme care să urce la Oscar. Luchian şi Tonitza. Uhhh, ce peliculă ar face alţii din povestea asta.

Ne-am obişnuit să îl numim „pictorul copiilor”. Ca şi cum am spune Eminescu-poetul iubirii şi am închide ochii la restul care umple şi răsumple adevărata dimensiune a lui Eminescu.

Nicolae Tonitza este unul dintre cei mai complecşi oameni de cultură pe care i-a avut România. Ca pictor, a excelat în portrete de copii, dar în pictura bisericească a fost un inovator (biserica din Durău, în tehnica picturii în ceară – adaugăm că a pictat acolo alături de studenţii lui, printre care Corneliu Baba şi botoşăneanul Petru Hîrtopeanu, născut în 1913 la Dîngeni), iar peisajele, florile, nudurile depăşesc astăzi toate recordurile la casele de licitaţii.

A fost un scriitor desăvârşit, erudit. Spune că „între literatură şi plastică stă o prăpastie”. Pentru că Tonitza a scris extraordinar despre ceea ce nu poate fi pictat şi a pictat divin ceea ce nu poate fi descris în cuvinte. Prea puţin se ştie astăzi despre activitatea lui jurnalistică. A scris aproape 800 de articole, cele mai multe culturale şi sociale. Dar a excelat în critica de artă, a scris surprinzătoare cronici de teatru. A făcut reportaj, interviu, editorial.

Era viu şi impunător. Recita din marii scriitori români, se spune că şi din propriile creaţii! Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica hegeliană. Un obişnuit al cenaclurilor literare din vreme.

A avut o copilărie grea, chinuită, un tată poate copleşit de situaţie. Neculai Toniţă s-a căsătorit la 34 de ani cu fata de 18 ani a negustorului Vasiliu din Bârlad, unde se băgase ca ucenic. Au avut 5 copii, Nicolae primul. Scrie mai târziu despre scenele brutale şi suferinţele grele din copilărie, multe pricinuite (sau provocate!) de aplecarea lui vădită spre pictură. Nu e de mirare că, mai târziu, a pictat îngereşte copii. Că, în adolescenţă, a înfiinţat o trupă de teatru (inclusiv cu păpuşi) cu care a dar reprezentaţii prin satele din jurul Bîrladului. Mai târziu, deşi mai mult sărac, a iniţiat un concurs de pictură pentru copiii sub 13 ani, cu premiu de 3000 de lei!

Se apropie de Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Avea să mărturisească, mai târziu, că doar patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.

Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile”.

La numai 54 de ani, în 1940, în seara zilei de 26 februarie, Nicolae Tonitza murea. Chinuit trupeşte şi sufleteşte, nu de puţine ori prietenii îl găsesc în fotoliul sărăcăcios cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată Luchian. "Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată" (1934)

Impresionat de soarta ţăranilor şi de răscoalele din 1907. A scris sute de articole pe această temă, a făcut caricaturi, desene, grafică despre sărmanii satelor. A fost prizonier în Primul Război Mondial, cât a stat în lagăr a desenat continuu. „Se folosea de surceluşe bine ascuţite şi de cerneală de boz pe care şi-o pregătea singur”. Multe lucrări din perioada lagărului au dispărut, după ce au fost confiscate în urma unor percheziţii.

Ştefan Luchian murea de scleroză multiplă în iunie 1916, la începutul Primului Război Mondial. Nicolae Tonitza în 1940. De scleroză cerebrală. Era Al Doilea Război Mondial. Plecări discrete, aproape neobservate. Puţini prieteni i-au condus pe ultimul drum. De fapt, pe Tonitza, aproape nimeni nu a fost la înmormântarea de la Cimitirul militar Ghencea din Bucureşti (acolo a găsit familia un loc de îngropăciune).

Sărac, bolnav. Profesor, jurnalist, critic. A trecut prin răscoalele ţărăneşti din 1907, printr-un război mondial, un prizonierat, martor la începutul celea de-a doua conflagraţii mondiale.
Şi-mi vine să murmur: Dar ce frumos a trăit!

Cel mai verde-verde este acolo, pe imaş. Verdele care se îngrămădeşte sub puntea imensă pe care am trăit aventura copilăriei mele. Şi satul străbunicii pe care ca în vis o recompun, desenând cu mintea mogâldeaţa de suflet din faţa casei micuţe, în care parcă te coborai ca să intri în alt tărâm. Ciureşti.
Acolo, în satul oleacă aplecat pe deal, neamul lui Toniţă l-a zămislit pe tatăl lui Neculai, care s-a împlinit mai târziu în Nicolae, ce se născu la Bîrlad ca să fie pictor.

Şi-mi furnică în stomac citind zilele trecute că şcoala pentru cei mici, din satul Ciureştii Noi, se numeşte azi "Nicolae Tonitza"...

125 de ani de la naşterea lui Ioan Missir, ultimul primar necomunist al Botoşanilor!

Pe 17 februarie se împlinesc 125 de ani de la naşterea "ultimului primar necomunist" al Botoşanilor, raportat la întreg secolul XX! Ioan Missir este scriitorul aproape necunoscut, care a lăsat posterităţii una dintre cele mai tulburătoare cărţi din memorialistica de război, un roman al vieţii adevărate, necosmetizate, fără arome politice sau false şi propagandistice lozinci. "Fata Moartă" este cartea eroilor fără patimă, a umanului nesfidător, a tristeţilor apăsătoare, a luptei pentru viaţă, fără victorie şi fără învinşi.

Avocat, scriitor, om politic. Ioan Missir a trăit doar 55 de ani, concentrând în destinul său nu una, ci zeci de vieţi!

Povestea familiei Missir curge pe un fir al istoriei care poate fi, în orice moment l-am opri, parte din istoria Botoşanilor şi a oamenilor săi. Pomeniţi încă de prin anii 1470 în Polonia, au coborât spre Cernăuţi, apoi în zona Sucevei (un Missir - Gabriel - apare în cercetările lui A.M. Daşchievici, "Precizări genealogice pentru o istorie a familiei Missir", fiind atestat în 1787, în Bucovina). Gabriel Missir se căsătoreşte cu Dolcuţa Baron Kapri, unul dintre fiii lor fiind Ovanes (Ioan) Missir, bunicul viitorului scriitor (Ovanes s-a născut la 20 aprilie 1798, în Suceava).

Armeanul Ovanes (Ioan) Missir este primul care poposeşte în zona Botoşanilor, în anii 1840. Aici, după ce se implică în zidirea bisericii din satul Teişoara (comuna Nicşeni), se alege cu rangul boieresc de căminar (acordat de Grigore Ghica în anul 1851). Ovanes Missir are 13 copii, printre care Basile (pentru o vreme coleg cu Mihai Eminescu, la Cernăuţi), Simeon şi Bogdan (născut în 1847).


Ferma din New Jersey şi "toloaca" Botoşanilor!

Bogdan se căsătoreşte cu Cecile Marchand, o institutoare franceză originară din Elveţia. În anii 80, la sfârşitul secolului XIX, Bogdan şi Cecile Missir părăsesc România pentru a se stabili în SUA, unde pun pe picioare o fermă în New Jersey, Hudson. "Bunicul şi bunica, tineri căsătoriţi, au emigrat în 1885, în America. Au avut patru copii şi au încercat sã faca acolo o ferma de vaci, însă au dat faliment", mărturisea în urmă cu aproape 10 ani Ioana Vlad-Missir, fiica scriitorului Ioan Missir. După alte surse, soţii Bogdan şi Cecile Missir au avut 6 copii, doi sfârşind din viaţă prematur. Al doilea copil, Ioan, s-a născut pe 17 februarie 1890, în West Hoboken. 

La câţiva ani de la naşterea lui Ioan, familia Missir face drumul îndărăt, spre Botoşanii care le rămăseseră în suflet. Amintirile Ioanei Missir sunt edificatoare nu doar pentru istoria familiei, cât mai ales pentru vederea de ansamblu asupra târgului Botoşani. "Am crescut într-o livadã de 10 hectare, acum Cartierul Primăverii, dar eram adesea la joacã, pe toloaca Botoşanilor, cu alţi copii de vârsta mea. Am moştenit şi noi acea livadã, care dupã 1965 s-a transformat în Cartierul Primăverii", povestea Ioana Vlad-Missir.

Ioan Missir, cel care avea să devină autorul cărţii "Fata Moartă", a urmat la Botoşani şcoala primară şi cursul secundar (Liceul "A.T.Laurian"). După bacalaureatul din 1909, beneficiază, prin Comunitatea Armeană din Botoşani, de o bursa şi se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, absolvind în 1913.

După licenţă este mobilizat (în campania din Bulgaria), decorat în 1913, iar până în 1916, la izbucnirea conflagraţiei mondiale, este concentrat de mai multe ori. Întră în Primul Război Mondial ca tânăr sublocotenent în Regimentul 8 Vânători Botoşani şi urcă treptele ierarhice militare până la gradul de căpitan.Revine de pe front în 1918 şi activează ca avocat în Baroul Botoşani. Simpatizează cu aspiraţiile politice ale lui Nicolae Iorga, fapt care îi înlesneşte şi drumul în politică. Este mai întâiajutor de primar (1919-1920), apoi de două ori primar (1931-1932 şi 1941-1944). Anul 1940 îl găseşte în postul decomandant al Gării Cernăuţi (în perioada ultimatumului sovietic, unde organizează trenurile pentru refugiaţi). În 1944, la Botoşani, în calitate de primar, se preocupă cu mare grijă ca locuitorii târgului să părăsească în siguranţă oraşul. Pleacă ultimul în refugiu şi rămâne în istoria locală drept "ultimul primar necomunist al Botoşanilor".


Ecaterina Missir, sora scriitorului Petru Manoliu, nepoata lui Grigore Antipa!

În anul 1920, Ioan Missir se căsătoreşte cu Ecaterina Lucia Manoliu, sora scriitorului Petru Manoliu şi nepoată a lui Grigore Antipa. Petru Manoliu, încă un nume necunoscut şi ignorat astăzi, s-a născut pe 28 iunie 1903, la Mihăileni, Botoşani, şi s-a săvârşit din viaţă pe 29 ianuarie 1976, în Bucureşti. Un apreciat om de cultură, făuritor de revistă, scriitor (bun prieten cu Emil Cioran, cu care a purtat o corespondenţă îndelungată). Ca mulţi dintre scriitorii vremii, şi Petru Manoliu a fost prigonit de comunişti (în 1945 i se retrage dreptul de semnătură, este arestat, condamnat la domiciliu obligatoriu).

"Mama mea nu era armeancă, era jumătate româncă, jumatate grecoaică, dar trăiam într-o comunitate de armeni, într-o perioadă în care oraşele din Moldova erau multiculturale. Străbunica bunicii mele era soră cu mama lui Grigore Antipa, pe linia greceascã. La mine a prevalat aceasta gena armenească şi asta m-a fãcut, poate, sa fiu mai perseverentă, trăind într-o familie cu specific intelectual, dar fără să fiu pedantă...", găsim în mărturisirile de mai târziu ale fiicei lui Ioan Missir, Ioana Anca Miranda, singura fiică, ce se năştea la 22 de ani de la căsătoria lui Ioan cu Ecaterina. Tatăl ei, Ioan Missir, nu apucă să se bucure de fetiţa abia venită pe lume. Pe 30 noiembrie 1945, în urma unei embolii, scriitorul moare, lăsând în urmă o carte excepţională şi câteva manuscrise, care din păcate par să se fi pierdut în vreme.

Rămasă fără tată, Ioana Missir a purtat, alături de mama sa, un alt război, pe care l-a dus însă cu demnitate."Copilăria mea s-a petrecut în anii culminanţi ai luptei de clasă, când toată lumea tremura de frica securităţii".


Ioana Anca Missir-Vlad, un destin purtat peste decenii!

Demnă descendentă a familiei Missir, Ioana Anca Miranda a fost, la rândul său, un nume căruia cronicile Botoşanilor nu îi acordă interesul meritat. S-a săvârşit din viaţă la vârsta de 70 de ani, la 18 Ianuarie 2012, la Houston, Texas, departe de ţară, dar alături de fiul său, Ioan (Nic) Vlad. Slujba de înmormântare are loc la Cimitirul armenesc din Iaşi. O viaţă marcată de restricţii, de prigoane de tot soiul, de un regim care demola orice strălucire a spiritului. Ioanei Missir i s-a retras inclusiv pensia de urmaş după tatăl său, familia rămânând şi fără jumătate din casă, care îi este confiscată! Cu toate acestea, a fost şefă de promoţie la Liceul "Mihai Eminescu", din Botoşani (în 1961). Este şefă de promoţie şi la Politehnica ieşeană (1966), la Facultatea de Construcţii, rămânând în mediul universitar până la pensie, în 1981 obţinând şi doctoratul în specialitatea "inginerie civilă" la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca.

S-a apropiat de mediul artistic, pictând ocazional şi expunând şi mai rar. În 1976 se căsătoreşte cu prof.univ. Vladimir Nicolae Vlad, cadru didactic la aceeaşi facultate. Au împreună un fiu, Ioan Vlad, care a absolvit Facultatea de Geofizică a Universităţii Bucureşti şi masterul la Universitatea Stanford. Astăzi, Ioan Vlad, nepotul scriitorului Ioan Missir, este cercetător la o companie din Houston, Texas, U.S.A.


"Fata Moartă", readusă la viaţă de urmaşii familiei Missir!

În anul 2004, cartea "Fata moartă" a fost transpusă în format electronic, cu sprijinul acordat de prof.univ. Gabriela Proca, prof. univ. Ioana Missir-Vlad (dactilografie), IoanVlad (corectură), după textul ediţiei a V-a (septembrie 1945, Editura Cartea Românească). Formatul cuprinde pasajele prezente în ediţia I (1937), dar cenzurate în editia a V-a (publicată în timpul prezenţei trupelor sovietice în ţară), acestea fiind adăugate ulterior de Victor Durnea, care a efectuat şi o corectură finală de specialitate a întregului text (2005).

În anul 2006 apare şi varianta tipărită a romanului (ediţia a VIII-a, prima necenzurată, după 1945),publicată la Editura Ararat, cu sprijinul Uniunii Armenilor din România. Ediţia este îngrijită şi prefaţată de Victor Durnea.  

Povestea singurei cărţi rămase de la avocatul Ioan Missir este, prin ea însăşi, o parte a istoriei de decenii a comunismului timpuriu şi, apoi, a celui de sfârşit de secol.

Scrisă la mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, cartea apare, în primă ediţie, în anul 1937, după un lung periplu prin edituri, care îi refuzau publicarea. Petru Manoliu, cumnatul lui Ioan Missir, lasă mărturie despre viaţa dinainte de tipar a cărţii, dar şi despre autorul acesteia, care "nu vrea să fie scriitor". Ioan Missir aşternuse pe hârtie gânduri culese din amintirile sale de război, fără intenţia de a le publica, spune Petru Manoliu. "Omul acesta nu vrea să strălucească. Nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor. A scris cartea aşa cum pliveşte un butuc de vie. A scris aşa cum priveşte, aşa cum aude, aşa cum respire, terminându-şi cartea şi bătând-o singur la maşină, era gata să-şi încuie manuscrisul, nu jenat că a scris o carte, el, bărbatul şi omul cu simţ real al vieţii, ci convins că de lucrurile tale intime nu este bine, nu este frumos şi nu se cade să vorbeşti" (cf. Victor Durnea, în prefaţa ediţiei 2006 a cărţii "Fata Moartă")

Odiseea apariţiei acestui roman începe din ziua în care scriitorul Petru Manoliu preia manuscrisul, în încercarea de a convinge un editor să îl publice. Zadarnice şi crunte deziluzii! Pentru că "Fata Moartă" nu era o carte despre război, ci un discurs despre inutilitatea acestuia. "Fata Moartă" este despre adevăr şi asumare, despre oamenii siliţi să îşi construiască eroismele pe cadavrele semenilor, indiferent că aceştia sunt camarazi sau inamici. Adevărul despre "Fata Moartă" transpare din atitudinea unui editor care acceptă să publice romanul, punând însă o condiţie clară: cartea să beneficieze de o prefaţă scrisă de un general care să "gireze că aşa cum Ioan Missir a descris războiul nu este o închipuire denigratoare, ci o realitate" (Petru Manoliu). Cartea apare, în 1937, nu cu o prefaţă a vreunui general, ci cu o întâmpinare semnată de Nicolae Iorga. În fapt, cartea lui Ioan Missir chiar asta demonstrează: că războiul nu este un act de eroism, ci o monstruozitate devoratoare de vieţi!

Romanul beneficiază de o critică entuziastă după apariţie, "Fata Moartă" primind Premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Române, precum şi Premiul "I. Al. Brătescu Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români. Este reluată în alte patru ediţii, în 1945 fiind publicată ediţia a V-a, cenzurată! Sunt eliminate din text cuvinte, propoziţii, fraze şi chiar un întreg capitol, pe motiv că acestea cuprindeau referiri negative la bolşevism, la comportamentul armatelor ruseşti şi cel al soldaţilor ruşi. Următoarele ediţii (1967 sau 1977) sunt reeditări ale ediţiei cenzurate din 1945, atent controlate şi verificate, mai ales că funcţiona cu succes Fondul "S" (Fondul "Special" de control al cărţilor, înfiinţat în anii 50, conform dispoziţiilor sovietice).


Prima ediţie completă, necenzurată, după 1945, apare în anul 2006!

Prima ediţie necenzurată, după 1945, ediţia a VIII-a, este publicată la Editura Ararat, cu sprijinul Uniunii Armenilor din România, şi este îngrijită şi prefaţată de Victor Durnea.  

Romanul "Fata Moartă" impresionează nu doar prin excelentul talent literar de care dispune autorul, nici prin faptele descrise, specifice unui memorial de război. Ioan Missir se dovedeşte a fi un atent observator al vieţii, sub toate aspectele ei. Caracterul autobiografic, dublat de cel memorialistic, este cel care dă o valoare inestimabilă acestei cărţi, romanul cuprinzând aspecte importante din desfăşurarea Primului Război Mondial. 
"Fata Moartă" este o carte extrem de actuală, în contextul geo-politic în care România se află astăzi. Pentru că, privit cu luciditate, războiul nu are, în sine, nimic demn. Este o formă de profundă şi inutilă degradare umană!

Cu aplecare spre însuşirile umane mai degrabă decât spre vitejiile formale, declarative, cu sensibilitate aparte pentru ostaşul simplu, expus unei lumi pe care nu o înţelege, avocatul devenit căpitan al Armatei Române nu dezertează din faţa pericolului şi nici nu încurajează pasul înapoi dacă acesta ştirbeşte demnitatea şi principiile sănătoase. Cu toate acestea, îşi asumă acţiuni care sunt urmate de altele ce aveau să schimbe, de multe ori, soarta războiului cel mare! Nu îşi ascunde dezamăgirea, nu ezită să critice sau să refuze un ordin, dacă "ascultarea" scrijeleşte în sufletele ostaşilor săi sau, mai rău, dacă le-ar pune în pericol inutil vieţile atât de fragile.

Valoarea documentară a acestei cărţi este data şi de desele referiri la Regimentul 8 Vânători (garnizoana de la Botoşani), Ioan Missir descriind cutremurător întoarcerea trupelor de pe front, în 1918, într-un Botoşani pustiu, închis, indiferent la sacrificiul ostaşilor. Emoţia întoarcerii acasă este frântă la intrarea în oraş:

"De-a lungul bulevardului – nimeni! (…) Nici o şcoală. Nici o floare. Nimeni din partea oficialităţilor! Când cotim strada şi ajungem în dreptul primăriei, unde, în balcon, apare "premarele", întoarcem capul în altă parte şi din rândurile noastre pleacă un cuvânt ce se aude răspicat:
-Să-ţi fie ruşine!"

În 2015, la 125 de ani de la naşterea autorului "Fetei Moarte" şi la 70 de ani de la trecerea în veşnicie a "ultimului primar necomunist al Botoşanilor", undeva spre periferia târgului coboară Aleea Ioan Missir, o potecă împietrită în uitare ce curge tăcută spre Iazul Luizoaia. În rest, tăcere, aceeaşi tăcere care a domnit peste Botoşani, România, vreme de aproape un secol.

Credit foto: astra.iasi.roedu.net, araratonline.com

O poveste de acum 14 ani...

Secvenţe din filmul documentar despre Nicolae Iorga, realizat de echipa TVR 2 în urma cu vreo 14 ani, la Botoşani.

Constantin Dracsin: "Poate nu m-aţi dorit şi totuşi fără mine nu mai ajungeaţi buni"

Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieşi, nici celor din jur. Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin  Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează. 

S-a născut pe 20 iulie 1940, în satul Draxini, comuna Băluşeni, judeţul Botoşani, de ziua Sfântului Ilie, şi s-a săvârşit din viaţă pe 7 ianuarie 1999, de ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Constantin Dracsin a vieţuit în lume 59 de ani, dar a lăsat în urmă o bogăţie artistică de excepţie. A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori din Bucuresti.

A publicat în timpul vieţii opt volume (primul în 1981), numeroase grupaje de poeme în reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafărul", România literară"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze şi au ajuns în variate colecţii particulare.

Din copilărie nu şi-a mai folosit mâinile, scriind şi desenând cu dinţii, până la sfârşitul vieţii. O luptă căreia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar şi un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale în Botoşani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iaşi (1988), Bucureşti (1991), Essen, Germania (1991) şi Olanda (1993). Este prezent în colecţii particulare din ţară şi străinătate. A realizat 146 de lucrări de grafică.

"În noaptea aceea am început să desenez"

O cruntă boală, poliomielita, care secera în vremea primei jumatăţi a secolului trecut sute de copii, îl loveşte şi pe micul Constantin. În căsuţa din satul său, cu oameni simpli şi în frică de Dumnezeu, a inceput lupta pentru viaţă. Urmează ani de tratamente, spitalizări şi speranţe amestecate. La finalul acestei lupte, Constantin Dracsin rămâne cu gura născând din vârful creionului cuvinte.

Apoi, într-un ceas de cruntă chinuire sufletească, Poetul şi-a îngrămădit cuvintele până când acestea au devenit puncte, linii, copaci, oameni. "Sunt atâtea de mărime/ naturală/ încât zic că/ însăşi natura nu mai este natură –/ şi linii linii/ foarte frumoase" (Neputinţa de sub fluviu). Cuvinte devenite desen, în dorul de fratele ce tocmai sfârşise într-un cumplit accident de circulatie. "Nu m-am putut duce la înmormântarea fratelui. Nici nu aş fi putut, voiam să îl păstrez în sufletul meu aşa cum îl ştiam. Şi pentru că trebuia să rămână cineva şi acasă, nu m-am dus la înmormantare. În noaptea aceea am început să desenez", avea să mărturisească mai târziu Constantin Dracsin.

El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz!

Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieşi, nici celor din jur. Simbolistica mâinii ne trimite spre aspecte ce ţin de putere, de posesiune şi chiar posesivitate, dar şi de înţelesuri strict corporale: mâna devine deseori scut, are capacitatea de a se aşeza stavilă răului, folosind drept instrument de autoapărare. Cu toate acestea, Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin  Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează. Excelent observă Jean Chevalier, în Dicţionarul de simboluri, care face legătura dintre ochiul interior (ca viziune, talent, conştiinţă) şi creaţia literară scrisă: "Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede". La Constantin Dracsin ochiul simte, poetul parcurge drumul până la privire cu aceeaşi tandră acceptare, lipsită de dramatismul sfâşietor al suferinzilor. "Mi-a crescut un ochi de meduză/ în palmă", scrie poetul. Un destin pe care l-a înţeles şi căruia i s-a dăruit cu înţelepciune, o subtilă, dar conştientă abandonare în poezia purificatoare, ca sens al trăirii. "Mi-am asumat umbletul/ şi dinţii şi/ caligrafia altui trup" (Avântare în fire).

Umbletul, scrâșnirea din dinți, privitul și contemplarea în şi despre sine au căpătat, în timp, inedite înțelesuri, poemele lui Constantin Dracsin codificând, în fapt, un nou manual de viețuire. Suferința este o formă a trecerii pe care poetul o transpune în sentimente, dovedind o dezinvoltură imaginativă excepțională. "Mâinile seamănă/ cu sărbătorile bunicii/ de la o noapte la alta -/ frumoase mai sunt/ numai la asfinţitul soarelui" (Traducere din cifrele înscrise pe retină). 

Picioare-Aripi, mâna-Cuvânt!

Poetizarea durerii nu anulează durerea în sine, dar o rafinează, îi conferă un statut elegiac, nostalgic, trist."Rareori mâinile înlocuiesc eternitatea/ în suferinţa unui învingător" (Vederea drumului rotund), spune poetul.

Dramatismul realității interioare transpare în mai toate poeziile, dar Constantin Dracsin este departe de a deveni un poet tragic, raportându-se mai degrabă la dimensiunea filosofică a trăirii de sine. Poetul se definește nu doar ca prezență carnală, ci devine sursă de lumină, de viață, chiar și de lacrimă sădită în mâna aproapelui: "...miros de sânge/ mi-a venit pe nas/ după şapte ore/ de plâns frumos/ în pumnii altuia.../ (...) mă dor dinţii,/ mi-i amorţită mâna stângă -/ inima mea/ are sânge alb"(Miros de sânge alb).

Constantin Dracsin se reconstruieşte trupeşte. Asemenea orbului din naştere el vede cu sufletul, picioarele devin aripi, mâinile – Cuvinte: "Când vine primăvara -/ puneţi-mă în pământ reavăn/ să-mi crească pe ochi/ alţi Munţi,/ în loc de picioare/ ARIPI -/ iar de mâini aş fi mulţumit/ să am în locul lor/ doar cuvinte, - Cuvinte" (De undeva, de sus). De altfel, puţin câte puţin, poetul se lipseşte cu totul de braţe, cuvintele devenind unicul contrafort întru salvarea trupului stăpânit de suferinţă fizică. Constantin Dracsin se încrede în aripile-picioare umblătoare, cerând la sfârşit, cu aer testamentar, "un trup de cal", iar cu dinţii "să trag de tot ce e frumos"."Domnilor,/ nu vreau altceva decât/ să-mi treceţi capul meu învârtit/ pe un trup de cal -/ (...) să-l port la trap, la galop,/ prin satul decolorat,/ prin oraşul hulit,/ în care miroase a proţap ars...//  (....) !!!... un trup de cal şi atât,/ vă las vouă chiar şi hainele,/ mâncarea, eu,/ o să-mi pun genunchii în iarbă/ şi cu dinţii să trag de tot ce e frumos!!!" (Cerinţă de sfârşit). Simbolul calului purtător de poveri revine şi în alte poeme, un simbol al focului interior şi al conştiintei de sine. "Îmi iau ograda/ în spate/ şi încep să mă plimb./ (...) puterea mi-a luat-o calul/ adică mă trece el/ pe unde-i mai greu" (În septembrie, desculţ) 

"Poate nu m-aţi dorit şi totuşi fără mine nu mai ajungeaţi buni"

Destinul lui Constantin Dracsin s-ar cuveni predat drept lecţie de trăire tuturor celor care, sănătoşi fiind, îşi plâng vieţuirea, dar şi celor care, loviţi de soartă, nu găsesc niciun sens poverii cu care au fost "meniţi".

"Poate/ nu m-aţi dorit/ şi totuşi/ fără mine/ nu mai ajungeaţi/ buni", ne spune Constantin Dracsin, un poet despre care putem afirma, folosind cuvintele inepuizabilului Radu Săplăcan, că a fost o "conştiinţă artistică neînseriabilă".

(Text publicat si in Miscarea Literara, nr. 4 din 2014, http://www.miscarealiterara.ro/)

Andrei Ciopec: ”Esenţial, în actorie, este să ştii cu adevărat cine eşti. Dar nu poţi şti cine eşti decât dacă te raportezi la Dumnezeu”

L-am provocat pe Andrei Ciopec la o vorbire despre toate cele, dar mai ales despre sine. Şi am descoperit un om curajos, atâta timp cât ştie că se află în palma lui Dumnezeu. Am desluşit un suflet sensibil, atent la semenii din jurul său, pentru care meseria este un dat, o menire, nu un loc de muncă. Andrei este un povestitor care cucereşte nu doar prin calitatea spuselor, ci şi prin ineditul întâmplărilor, prin comicul situaţiilor, prin sinceritatea expunerii.

Spre deosebire de alţi actori, care după terminarea facultăţii de teatru încep a privi înspre zorii carierei, pentru Andrei Ciopec, UNATC pare mai degrabă un popas bine meritat, după aventuri şi trăiri dintre cele mai neaşteptate...

-Andrei V. Ciopec. Actor, făuritor de poezie şi creator de fantezie. Aş vrea, totuşi, să începem acest interviu de la... rădăcina lui Andrei Ciopec: V! Vorbeşte-ne, aşadar, despre V-ul care te uneşte pe tine cu sinele tău.

-V-ul vine de la Vasile- tatăl meu. Este una dintre persoanele care mi-au fost alături de-a lungul timpului, indiferent de cărările pe care a apucat-o viaţa mea. Nu am avut cu tatăl meu cea mai frumoasă relaţie tată - fiu care poate exista. Multe lucruri nu-mi sunt clare încă. Au fost şi foarte multe momente grele, care la urma urmei au avut menirea să întărească acele rădăcini din seva cărora mi-am extras firea artistică, fire pentru care are un merit şi mama, despre care pot spune cu certitudine că este din punct de vedere artistic o mină de aur neexploatată.

"Când am auzit "Acţiune!" pe platou, mi s-a ridicat părul pe mână"

-Prima replică, primul rol din viaţa ta? Care a fost momentul în care - conştient - te-a străbătut gândul că vrei să devii actor?

-Primele replici le-am avut la gradiniţă, în cadrul serbărilor. Am o casetă audio cu mine recitând poezii şi cântând la vârsta de 3 ani. Gândul că vreau să devin actor nu mi-a venit la un moment dat, a fost acolo tot timpul. Am ştiut dintotdeauna că asta voi face şi mai mult decât atât, cei din jurul meu o ştiau mai bine ca mine. Cred că am fost un caz fericit. Ştiam că voi face asta, dar drumurile mele au mers pentru o perioadă în alte direcţii.   

Momentul în care m-am simşit eu cu adevărat actor a fost în anul I de Facultate, pe când eram la Administraţie Publică şi am făcut figuraţie într-o telenovelă. Trebuia să ciocnesc un pahar. Când am auzit "Acţiune!" pe platou, mi s-a ridicat părul pe mână. Am fost foarte mândru pentru apariţia de câteva secunde. Ştiu că mă lăudam la toată lumea că am "jucat" într-un film. Au urmat multe figuraţii simple, figuraţii speciale, roluri mici în reclame, filme artistice şi seriale. Dacă mă uit în urmă văd o temelie din care nu lipsesc prea multe cărămizi.

Cu adevărat, două locuri mi-au marcat cariera aflată abia la început: scena din Călimăneşti, unde am jucat prima dată un spectacol în adevăratul sens al cuvântului, "Fraţii Karamazov". Prima mea replică era şi este: "Daţi-mi voie!". Cel de-al doilea loc este scena Teatrului Nottara din Sala George Constantin, unde, în rolul Împăratului din piesa "Împaratul Neîmparat", intru cu replica: "Oi fi eu vocea unei ţări, dar băiatul ăsta a luat toate cuvintele".

-Parcursul până la scena mare a fost unul ceva mai ocolit, ori prin Facultatea de Administraţie Publică, ori prin depărtate Americi sau ispititoarea Spanie. Apoi, abia apoi a venit rândul UNATC-ului bucureştean. Cum ar fi fost actorul Andrei Ciopec fără toate experienţele anterioare?

-Cu siguranţă mai firav, mai blajin şi mai lipsit de experienţă, de elasticitate. Experienţa de viaţă mi-a pus la dispoziţie tot felul de condimente pentru anumite roluri. Am fost un om care nu a putut sau poate pur şi simplu a refuzat ca până la o vârstă să înveţe din cărţi şi din experienţa altora şi care a preferat să dea singur cu capul de prag. Încă mai învăţ.

Cel mai repede îmi vine în minte un job pe care l-am avut în SUA. Am fost Carny Boy timp de 3 luni în statul Ohio. Călătoream săptamânal din oraş în oraş cu un parc de distracţii. La final de săptămână încărcam camioanele şi plecam. Locuiam în rulote. Am stat în rulotă cu un fost puşcăriaş care-l întâlnise pe Johnny Cash, Mark îl chema. Era să mă şi bat cu el, dar de la el nu am rămas cu vânătăi, ci cu o dragoste pentru omul şi artistul Johnny Cash. Când am ascultat CD-ul de la el mi-am zis: "Ăsta trebuie să fie cântăreţul meu preferat". E şi astăzi. Acolo munceam de la 8-9 dimineaţa până la 12-1 noaptea, când se închidea parcul de distracţie. 

Lucram la jocuri, unde lumea venea să câştige tot felul de premii. Am fost pus să lucrez la vreo 4 tipuri de jocuri: cu baloane care trebuiau sparte, cu monezi ce trebuiau să ajungă pe anumite culori, cu mingi care trebuiau băgate în coş sau într-un lighean elastic. Acolo, timp de 14 ore pe zi, lucram cu oameni şi nu exagerez când zic cu sute de oameni pe zi. Mi se perindau prin faţa ochilor tot felul de tipologii umane. Era fascinant pentru mine să încerc să relaţionez cu fiecare om care venea să joace. Cred că m-a ajutat enorm în actorie. Acolo am mai şi învăţat limba engleză. La un moment dat am locuit într-un camion două săptămâni, când am lucrat pentru un prieten de-al şefului meu, J.R. Woods, fără să am apă. A fost greu.

Şi Administraţia Publica îşi are locul ei în viaţa mea de actor. Nu ştiu exact cum, dar îşi are. Şi Spania, de asemenea. Şi acolo am avut peripeţii. Acolo nu am încetat să am treabă cu actoria. În prima zi în care am ajuns am văzut un afiş în care era precizat faptul că se căutau actori pentru o trupă românească de teatru. Nu am ezitat. Am făcut Cântăreaţa cheală în spaniolă. Acolo mai cântam la chitară, mai scriam poezii, am scris şi 4 nuvele pe care nu cred că le mai am. Nu erau cine ştie ce. Înainte să plec mi s-a propus un job: să lucrez la departamentul artistic al asociaţiei AIPE, asta de la 17 la 20, iar dimineaţa de la 9 la 13 să distribui pâine cu o dubă în localităţile de lângă Valencia. Am ales UNATC-ul.

"Give me your money!"

-O întâmplare din Americile lui Andrei V. Ciopec, o poveste care merită împărtăşită?

-Sunt multe. Foarte multe. O să mă opresc asupra uneia pe care de multe ori am ezitat să o povestesc. Nu pentru că nu este interesantă… Am stat în Hollywood şi în Santa Monica timp de o lună şi jumătate, unde eram street performer (făceam iluzionism –close up magic) şi house keeper la un hostel care-mi asigura cazarea în schimbul a trei ore zilnice de muncă. Mergeam la diferite internet-café-uri să-mi mai verific mailul şi contul de Hi5. Într-o noapte, pe la ora două, mă întorceam înspre hostel. Aveam pantofi negri, pantaloni negri şi cămaşa albă. La mine aveam paşaportul, cărţile de joc şi telefonul. Coboram pe o stradă întunecoasă din Hollywood, când lângă mine s-a oprit o maşină. Nu i-am dat importanţă. Mă aşteptam cel mult să fiu întrebat ceva. 

De pe locul pasagerului din dreapta faţă a coborât un puşti, cel mai probabil mexican, cu o şapcă roşie. Mi-a pus un pistol la piept şi, cu o engleză stâlcită, mi-a spus: "Give me your money". Am îngheţat. A trecut un an într-o secundă. Am ridicat mâinile în aer şi i-am spus: "I got no money. You can check!". Cu stânga ţinea pistolul la pieptul meu şi cu dreapta mă controla în buzunare. I-am prins mâna cu pistolul cu mâna mea stângă şi cu dreapta i-am dat un singur pumn. Apoi cu ambele mâini îi ţineam pistolul şi el cu mâna liberă îmi tot căra pumni. În timpul ăsta strigam "Help!" cât de tare puteam şi cred că-l strigam în cea mai pură moldovenească. El se trăgea înspre maşina. S-a smuls, s-a suit în maşină şi au plecat în viteză. Am auzit ceva căzând pe jos. Credeam că e pistolul şi voiam să trag. Îmi căzuse telefonul. Cărţile de joc erau împrăştiate pe jos. Între timp a ieşit un om de la o casă pe care o mai ştiu şi acum şi mi-a dat telefonul lui să sun la poliţie. 

În timp ce comunicam poliţiei adresa pe care mi-o spunea omul de lângă mine, maşina a trecut încet înapoi, parca în slow motion. Am îngheţat în timp ce mă uitam la ea. A trecut, însă eu nu am reţinut nici culoarea (nu ştiu dacă era neagră, vişinie, albastră) şi nici marca maşinii, ca să nu mai zic de număr. A venit poliţia cum vine ea în America: cu vreo 5 unităţi. Nu le-am dat paşaportul, pentru că îmi expirase viza (după aproape o lună am fost arestat pe motivul ăsta şi m-am ales cu 10 ani de interdicţie şi cu o luNă jumătate de detenţie în New York Batavia) şi le-am spus doar că sunt turist şi că în două-trei zile plec şi că nu vreau să depun plângere. M-au felicitat că sunt în viaţă, iar eu le-am spus că în cartierul Bucovina, în care am crescut, altele erau armele.

"Ciopec, dacă intri în facultate şi bei sau te baţi, te dau afară!"

-Au existat îndoieli, paşi înapoi, dezamăgiri sau descurajări în perioada formării tale profesionale?

-Au existat, există şi vor exista. Fiecare pădure îşi are uscăciunile ei, în orice meserie există neplăceri, mai ales în cele vocaţionale, unde oamenii intră la "bătălie" cu sufletul deschis. Confirm ceea ce s-a mai spus: momentele de dezamăgire sunt mai multe în viaţa unui actor decât momentele de bucurie, însă momentele de bucurie sunt mult mai intense. Sunt într-o permanentă căutare, sunt la început şi nu cred că există o reţetă general valabila în actorie. Cred că fiecare are drumul lui pe care trebuie să-l descopere. Sunt inevitabile marile diferenţe între personalităţile artistice, dar ceea ce ne leagă este scopul: educarea, frumosul şi Adevărul!

Ceea ce mă întristează este faptul că până şi arta este atinsă de vremurile grăbite în care trăim. Divertismentul este ieftin, filmele de calitate din ce în ce mai puţine, sunt multe lucruri făcute doar pentru bani, lucruri care nu mai ţin cont de calitate şi de efectul pe care-l au asupra copiilor şi, de ce nu, asupra tuturor oamenilor. Nu mai este timp, se pare, să stea cineva la o piesă de teatru 2-3 ani, cum se stătea odată. Ne mai întrebăm unde sunt actorii de altădată? Ei sunt şi vor fi, teren de lucru şi determinare să fie! Arta trebuie să educe, nu sa îndobitocească, trebuie să înfrumuseţeze, nu să urâţească. Atâta timp cât nu ne îndreptăm atenţia spre ceilalţi, nu vom face lucrurile decât la modul egoist. Într-o societate bazată pe consumerism, unul dintre puţinele domenii care încă mai pot atenua căderea noastră bruscă este arta, dar şi ea, săraca, are propria ei cădere.

-Cum ai trăit Gala HOP, înainte şi după? Spuneai că moldovenii nu lipsesc din niciun top, dar cum e să fie un podium cu DOI botoşăneni, pentru că Ada Lupu a câştigat Marele Premiu, în timp ce juriul a decis că Andrei Ciopec a fost Cel mai bun actor al Galei? Să îl amintim, desigur, şi pe Octavian Costin, care a primit Premiul pentru prestanţă.

-La Gala Hop am ajuns din întâmplare. Înscrierile se terminaseră de două săptămâni. Am fost să-mi văd colegii la proba de grup, asta după ce am ieşit de la medic şi efectiv nu aveam ce face. Ajuns la Teatrul National, un coleg care participa la grup, coleg cu care am jucat în "Fraţii Karamazov", el interpreta rolul lui Smerdeakov,  mi-a spus că a doua zi are proba la individual, dar că nu mai participă. I-am zis în glumă că merg eu în locul lui. A fost ok cu asta. Am fost apoi în sala unde deja se desfăşurau probele la individual, am vorbit cu juriul, a fost ok să particip, dar au fost cam neîncrezători ţinând cont că până a doua zi trebuia să fac un monolog dramatic într-o cheie comică sau să scriu un monolog/povestire după una dintre cele 4 fotografii puse la dispoziţie de organizatori. Acasă am sunat-o pe Bogdana Darie, profesoara cu care am lucrat la "Fraţii Karamazov", şi care a făcut dramatizarea după roman, pentru a mă sfătui. Mi-a dat ideea de a-l face pe Dimitri Karamazov comic. Am închis telefonul, am încercat, ceva nu se lega, aşa că m-am uitat la cele 4 fotografii, am pus mâna pe pix, am scris monologul în 5 minute. A curs. L-am recitit. Am sunat un coleg care mi-a zis, râzând în hohote la monolog: "Ai să iei Gala Hop!". Dimineaţa m-am trezit, l-am repetat de 3-4 ori şi am plecat la Teatrul Naţional. Am prins chiar pauza, moment prielnic pentru încă o repetiţie în scenă. Am susţinut proba, juriul şi publicul au fost încântaţi, fiind primul concurent (zic unii) la care s-a aplaudat. M-am bucurat, după veneau oameni la mine să mă felicite. Nu înţelegeam prea bine ce se întamplă, aşa că din lipsă de orice altă replică am stors o lacrimă.

Apoi lucrurile au decurs de la sine. Am intrat în etapa finală, ca să zic aşa, care s-a desfăşurat la Costineşti, iar juriul a decis să-mi acorde acel premiu pentru monolog şi pentru o interpretare a lui Nicolae Furdui Iancu.

După ce am luat premiul, viaţa mea a fost la fel. A fost perioada imediat următoare în care toată lumea mă felicita. Uşor-uşor s-a stins acea perioadă şi lucrurile au revenit pe făgaş normal. Am dat la master, unde am intrat primul, iar apoi am mai luat un premiu, Premiul Florin Zamfirescu. Pentru acest premiu am fost desemnat de domnul profesor Florin Zamfirescu, un om minunat cu care nu am vorbit de foarte multe ori, dar care, atunci când am vorbit, mi-a dat încredere în mine să continui pe acest drum. Încă de la admitere mi-a spus: "Ciopec, dacă intri în facultate şi bei sau te baţi, te dau afară". "De unde şi până unde?", "Păi, pentru că eşti din Botoşani". I-am spus că, dacă ştiam că aşa stau treburile, îmi luam buletin de Braşov. Mi-a închis gura spunându-mi că mă trădează faţa oricum. Premiul Florin Zamfirescu mi-a fost înmânat de doamna profesoara Delia Olga Mateescu, premiu care a fost simbolul predării ştafetei de la o generaţie la alta şi care mi-a fost acordat în cadrul Galei de sărbătorire a 7 ani de la înfiinţarea Teatrului Metropolis, gală organizată de directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, în cadrul căreia au mai fost premiaţi şi alţi tineri actori din generaţia mea sau mai mari.

Premiile sunt foarte dificil de dus, ele te obligă să munceşti mai mult pentru a nu dezamăgi, dar tot ele te şi fac să te culci pe-o ureche, crezând că totul şi se cuvine. Tocmai am avut un examen mai puţin reuşit. Este nevoie de înţelepciune şi atenţie când pui un premiu pe raftul din sufragerie. Sunt o mare responsabilitate. Nu degeaba se spune că în vârful bradului vântul e mai puternic. Cazi imediat, din mândrie, din neatenţie, din nepăsare sau naivitate, şi durerea este mult mai mare. Ajung la vorba domunului profesor Florin Zamfirescu: "Premiile au valoare cât nu le ai, când le-ai luat nu mai au valoare". Oricum, nu premiile, nu talentul, ci munca este cel mai important factor în orice meserie.

Faptul că la Gala Hop am fost premiat alături de alţi doi botoşăneni mi s-a părut ceva absolut normal. Ştiu că lumea mai comenta pe tema asta, dar mie chiar mi s-a părut normal şi m-am bucurat. Cred cu tărie că nu este întâmplător că de aici au plecat atâţia oameni mari! Am auzit un lucru frumos, care spunea că pe vremea secerisului bate pe dealurile Botoşaniului un vânt de geniu. Aceşti oameni mari au fost cu siguranţă atinşi de cel putin o adiere. Mai cred că la noi, în Botoşani, oamenii nu L-au supărat atât de mult pe Dumnezeu şi L-au lăsat să-şi facă treaba.

Pe genunchii părintelui Cleopa!  

-Poezie, chitară, magie, teatru. Este ceva ce nu ştii să faci? Că veni vorba de poezie, te-ai gândit să publici ceea ce scrii?

-Sunt multe lucruri pe care nu ştiu să le fac şi spre care nu am aplecare, dar viaţa mi-a demonstrat că, dacă munceşti, poţi face multe lucruri. Mi-ar fi plăcut să ştiu fizică, matematică şi chimie. Poezia, chitara, iluzionismul (nu magia), teatrul, fac parte din aceeaşi sferă: sfera artistică. Era mai dubios dacă ştiam să montez faianţă, deşi… cine ştie?

Lucrez la materialul pentru o carte de poezii pe care o voi publica, sper, cât de curând. De câţiva ani tot amân. Voi vedea dacă poeziile sunt ca vinul, dupa ce trece perioada lor de incubaţie. Acum, că le voi revedea, sunt sigur că o să mai scap de câteva dintre ele. Într-o seară, nu din teribilism, am ars cu un coleg 2500 de poezii scrise de mine. Nu mă mai reprezentau. Simţeam că mă ţin în loc. Aşa că, din cenuşă, s-au născut altele.

-Am simtit de la început, în scrierile tale, în aproape tot ceea ce faci, o apropiere de Dumnezeu, de valorile creştine, dar nu ca dogmă, ci mai degrabă ca manifestare, trăire, chiar mărturisire. Ce rol joacă sau a jucat acest aspect în viaţa ta?

-De la acest aspect pleacă totul. Este stâlpul de susţinere a ceea ce fac, în ciuda faptului că am multe momente când o iau pe arătură. Ce suntem fără Dumnezeu? Nimic.

Când eram mic, tata mă ducea la Biserică, unde mă îmbrăcam în veşminte preoţeşti. Nu înţelegeam prea multe. Când aveam vreo 8 ani mi-a murit hamsterul Bobi şi tata îmi povestea cum i-am făcut cu o vecină o înmormântare în toată regula. La bunici, când eram mic, am găsit o pisică de rasă pe care, să o scap de purici, am spălat-o cu gaz, împreună cu verişorii mei. Mama şi bunica ne spuneau, mie şi verişorilor, că va muri din cauza noastră. M-am speriat atât de tare şi am căzut în genunchi în faţa unei icoane, am început să mă rog plângând pentru sănătatea pisicii. A trăit. La 8 ani am fost într-o excursie la Mănăstirea Sihăstria. Eram foarte neastâmpărat. Părintele Cleopa m-a chemat la el, m-a luat pe genunchi, m-a întrebat cum mă cheamă şi apoi ne-a povestit celor din grup viaţa Sfântului Andrei. Tare aş vrea să ştiu care dintre cei ce au fost acolo îşi aminteşte acest episod. Poate cu ocazia acestui interviu mai aflu ceva. Întâmplarea asta m-a urmărit toată viaţa, în sensul bun.

Una peste alta, am fost mereu conştient de existenţa lui Dumnezeu, care m-a ajutat în momente critice din viaţă. M-a purtat viaţa în căutările mele şi pe la yoga, reiki, meditaţii transcedentale, dar cred că s-a întâmplat aşa doar ca să mă bucur acum mult mai mult că m-am născut în România şi că m-am născut creştin-ortodox. Nu sunt cel mai bun creştin, dar merg la Biserică de fiecare dată când am ocazia. Este o insulă frumoasă într-un ocean agitat.

Contrar opiniei pe care o au mulţi, a fi actor nu implică neapărat o viaţă lipsită de reguli. Dar fiecare este cu drumul lui spre autocunoaştere şi fiecare are libertatea de a alege şi fiecare are Crucea lui.

Ceea ce mi se pare esenţial în actorie este ca, în timp, să ştii cu adevărat cine eşti. Cred că nu poţi şti cine eşti decât dacă te raportezi la Dumnezeu. Astfel poţi interpreta orice rol, te poţi indepărta puţin de tine în creaţiile tale, ca mai apoi să ştii unde revii. Dacă tu nu ştii cine esti, unde te întorci?

Vorbim aici de adevărata creaţie, de actori care-şi construiesc luni de zile personajele (Robert De Niro). Sunt nişte riscuri pe care puţini au curajul să le aducă în discuţie. Totuşi, pui ceva peste tine sau mai dai jos de pe tine (şi nu mă refer la kilograme!), pentru ca apoi să revii la ce erai. Mai este şi un alt aspect: trebuie să-ţi placă acolo unde revii, deci să fii împăcat cu tine din toate punctele de vedere: armonie între minte, trup şi suflet. Poţi împrumuta anumite lucruri de la personaje, poţi învăţa de la ele cum poţi învăţa de la oameni, dar nu poţi rămâne un personaj doar pentru că îţi este frică de tine sau ruşine cu tine. Mă gândesc că acesta este unul dintre motivele pentru care mulţi actori îşi păstrează măştile în viaţa reală. Este ceea ce cred acum, dupa fragilul început de drum pe care mă aflu.

"Actoria este o meserie pe care o alegi pentru a dărui oamenilor talentul cu care te-a înzestrat Dumnezeu"

-Ce planuri de viitor ai? La ce lucrezi in prezent?

-Momentan sunt la Master in anul I. Aşteptăm să reluăm, sper cat de curând, spectacolul "Fraţii Karamazov". Sper să ni se faciliteze acest lucru deoarece 30 si ceva de reprezentaţii din Bucureşti şi din ţară s-au jucat cu sălile pline, uneori arhipline. Joc într-un spectacol, "Împăratul Neîmpărat", în rolul Împăratului, la Teatrul Nottara din Bucuresti, Sala George Constantin (actorul meu român preferat). Este o piesă scrisă de Filip Columbeanu şi regizată de Radu Stoian.

 Mai joc într-un spectacol conceput de mine, "O seară altfel", pe care l-am jucat de două ori şi la Botoşani. Prima dată chiar la Botoşani l-am jucat, iar numele spectacolului a fost dat de un prieten, Lucian, care se ocupa de barul Chrome Bar. In spectacol mai joacă un botoşănean, Ovidiu Cosovanu, premiat în cadrul Folk You, iar din echipă mai face parte Bogdan Tintaru, responsabil de management, promovare şi alte aspecte organizatorice.

Repet pentru un lungmetraj la care voi incepe filmările pe 3 ianuarie. Se numeşte "Vizitatorul" şi este realizat de Jamil Hendi.

Aştept să încep filmările la scurtmetrajul "Vidra", produs de Casa de producţie Hi Film, a Adei Solomon, şi regizat de Sebi Mihăilescu. Mi-am lăsat o barbă mare şi unghii lungi pentru acest film, ca apoi să fiu anunţat că vom filma peste vreo lună, din cauza vremii nefavorabile.

 Pe viitor vreau să-mi înfiinţez o şcoală de actorie, după ce fac Doctoratul, şcoală care să aibă şi o sală de spectacole pentru tineri. Viitor însemnând cel puţin peste 10 ani, asta dacă dă Dumnezeu.

Vreau să scot peste vreo 30 de ani o carte despre viaţa mea (dacă mai ajung până atunci), carte la care deja lucrez într-un fel sau altul şi să ajung să-mi creionez măcar o proprie metodă de actorie bazată pe propria experienţă.

Îmi doresc nespus ca, atunci când vine timpul, dacă vine, să-mi întemeiez o familie frumoasă, în sensul tradiţional al cuvântului.

Sper ca împreună cu Ovidiu Cosovanu să dăm drumul unei trupe de muzică folk în 2015.

-Un sfat pentru tinerii care simt că pot face o carieră în teatru, dar nu găsesc argumente în faţa celor care îi avertizează că vor fi săraci, fără loc de muncă, veşnic pe drum...

-​Sfat? Dacă simt că pentru asta s-au născut, asta să facă. Dacă nu vor face asta, n-au vrut îndeajuns de mult sau aveau altă menire. Dacă asta trebuie să facă o vor face fără niciun fel de sfat. Nu cred că este o meserie pe care s-o alegi pentru faimă, din frustrări, din dorinţa de a obţine lucruri uşor, ci o meserie pe care o alegi pentru a dărui oamenilor talentul cu care te-a înzestrat Dumnezeu (talantul, care în rusă înseamnă chiar talent), pentru a bucura pe alţii, pentru a educa, pentru a cultiva frumosul şi Adevărul, de fapt, o meserie care te alege ea pe tine.

-Şi un gând bun pentru Botoşani, pentru botoşăneni, la finalul unui an greu şi începutul unuia care se anunţă cel puţin la fel de dificil, dar plin de speranţă!

-Înainte de urări, o rugăminte: Păstraţi măcar acasă, în Moldova, ceea ce este pe cale de dispariţie: tradiţiile, datinile, spiritul românesc şi sufletele curate!