Maria căzu, pentru prima dată de când îl ştia pe Traian, într-o groapă existenţială. Ştia că drumul lor se apropie de sfârşit, pentru că Mariei nu îi era sănătoasă absenţa omului drag. Nu îl mai voia departe, pentru că îl simţea mult prea aproape de suflet. Se hotărî să îi spună într-un fel că trebuie să se alunge reciproc unul din calea celuilalt. Fără vinovăţii, motivaţii, clarificări sau invenţii ocazionale, de foşti iubiţi care nu-şi mai încap în lume.
Ieşi în ploaie cu un sentiment de luciditate perversă, ca şi cum decizia îi aparţinea intrutotul. Ştia, de fapt, că Traian are mai mare nevoie de despărţire decât ar avea ea dor de dimineţi siropoase, cu miros de ceai şi lenjerie alungată la marginea patului.
Ploaia era cea de demult, îşi amintea cum în studenţie băltea toate ploile oraşului, cum refuza să poarte umbrelă, cum atrăgea privirile şi comentariile bărbaţilor imberbi şi neînfloriţi. Bărbaţii nu ar hălădui prin ploaie, dar nu pentru că ar avea oarece simţ al ridicolului, ci pentru că nu şi-ar dezvalui slăbiciunile.
Odată se plimbase cu Traian prin ploaie, dar el nu acceptase să iasă decât cu umbrelă. Erau amandoi camuflaţi sub impermeabilul uriaş. În afară de faptul că umbrela îi obliga să stea strâns lipiţi unul de altul, plimbarea avea mai degrabă ceva subversiv, aproape periculos. Apoi, în alte ploi nu a mai intrat. Părea inutil efortul, de vreme ce bucuria dispăruse.
Acum, din nou, avea nevoie de ploaie. Să se spele, să se arate sieşi indecentă şi fără acoperământ lumesc.
Mai grea încercare decât renunţarea la ploaie, în vremea din urmă, a fost însă renunţarea la pictură. Deteriorarea iubirii are efecte nebănuite asupra creativităţii. Se spune că din suferinţă s-au născut capodopere, dar Maria simţea pe propria piele că neîmplinirea sentimentală îi rupea toate ideile, sentimentele care altădată îi dădeau putere acum se zdrenţuiau chinuite de încercările creative. O neputinţă cum nu mai trăise niciodată. Intra zilnic în atelier, dar părăsirea care domnea în încăpere, tablourile care îi aminteau de ea, cea îndrăgostită, culorile şi pensulele prăfuite, totul devenea inutil şi dezolant. Ieşea după câteva momente şi îşi revenea tot mai greu.
Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
de la Cruce la om există un spaţiu de prietenie, de adulmecare. inimă se numeşte. de la inimă la om nu e nimic, doar o Cruce de inimă şi alt...
-
Dacă ne este teamă de necunoscut, atunci secretul pentru a nu ne mai fi teamă de nimic este să cunoaştem cât mai mult. Poţi trăi cu vina, da...
-
-Era Cezar Ivănescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpot...
-
Es te o drama istorica tulburatoare, care nu lasa indiferent nici pe simpatizantul "albilor si nici pe cel al "rosilor", adic...
-
Moartea unui pictor vorbeşte lămuritor şi deschis despre cei rămaşi. Artistul şi-a terminat chinul, şi-a înfăptuit rostul. Acelaşi artist c...
-
Poet și profesor de matematici în Botoșani, Gabriel Alexe s-a născut pe 2 noiembrie 1959, la Câmpina, în judeţul Prahova. Şi-a făcut studiil...
-
"Duminica este ziua Invierii, pentru noi, toate aceste trei zile au fost o Inviere prelungita, o bucurie nesfarsita a biruintei asupra ...
-
Ilarion Argatu (n. 2 august 1913, satul Valea Glodului, comuna Vultureşti, judeţul Suceava - d. 11 mai 1999, Mănăstirea Cernica) a fost un p...
-
Leapşa pe Facebook. Provocare de la prieteni. Nu voi lansa titluri mari, oricât de preţioase ar fi ele, ci doar cărţile care, în anumite mom...
-
Disciplina artistică este mult mai fină și mai complexă decât se bănuiește, spunea Nicolae Tonitza. Pentru că "ea lucrează, pe toate ...
Frumos...!
RăspundețiȘtergereMultumesc, Mariana. Cu drag!
RăspundețiȘtergere