îmi voi desena ochiul în linie aspră din moarte să ies pe uscat
să te ştiu corabie fără pânze albă ţi-aş creşte aripi de biserică
să-mi fie curgere fără de ape mers fără de talpă să-mi fii
niciodată nu ai purtat aripi duminică dimineaţa
octombrie uitat
îmbălsămată iubire păstrată de îngeri
îmi voi desena ochiul în linie aspră din moarte să ies pe uscat
să te ştiu corabie fără pânze albă ţi-aş creşte aripi de biserică
să-mi fie curgere fără de ape mers fără de talpă să-mi fii
niciodată nu ai purtat aripi duminică dimineaţa
îmi voi desena ochiul în linie aspră din moarte să ies pe uscat
să te ştiu corabie fără pânze albă ţi-aş creşte aripi de biserică
să-mi fie curgere fără de ape mers fără de talpă să-mi fii
niciodată nu ai purtat aripi duminică dimineaţa
un copil isi aseaza geana pe copac
vis de lemn in somn de piatra
aceleasi infinite pareri incolacite in ganduri
gauresc dimineata cearsaful mutilat de iubire
cu femeia isi ingana ziua cu noaptea
cu femeia isi ingemana copiii
fereastra crapa la fiecare atingere de paianjen
cu mana pe coltul casei un copil isi aseaza geana pe copac
stolul dupa care te uiti nu te mai recunoaste asta e regula
ochi de foc in somn de piatra
ti-ai pierdut irisii in camasa de noapte alba
fluturata o data pe an, de sanziene
ochii orbi s-au insanzienit de iubire
degeaba acum ai pierdut cantecul in mare
degeaba florile degeaba zorii
inmiresmat, dorul sta singur in ochiul de geam
demult ne-am vizitat sfintii...
aceleasi infinite pareri incolacite in ganduri
gauresc dimineata cearsaful mutilat de iubire
cu femeia isi ingana ziua cu noaptea
cu femeia isi ingemana copiii
fereastra crapa la fiecare atingere de paianjen
cu mana pe coltul casei un copil isi aseaza geana pe copac
stolul dupa care te uiti nu te mai recunoaste asta e regula
ochi de foc in somn de piatra
ti-ai pierdut irisii in camasa de noapte alba
fluturata o data pe an, de sanziene
ochii orbi s-au insanzienit de iubire
degeaba acum ai pierdut cantecul in mare
degeaba florile degeaba zorii
inmiresmat, dorul sta singur in ochiul de geam
demult ne-am vizitat sfintii...
30 de ani
2 octombrie. Se implinesc 30 de ani de cand Tatal meu Gheorghe s-a facut un
a cu ingerul sau. Din cand in cand, ca azi, m-a vizitat ingerul. Cu dragoste! Multumesc pentru tristete, lacrima, amintiri, dor, curaj si - in final - pacea. Mai vino-mi...
a cu ingerul sau. Din cand in cand, ca azi, m-a vizitat ingerul. Cu dragoste! Multumesc pentru tristete, lacrima, amintiri, dor, curaj si - in final - pacea. Mai vino-mi...
AIUD. VIATA DE DINCOLO DE MOARTE
AIUD. Acum scriind acest cuvant, pentru prima data il vad altfel. (A)iud. iud(A). La Aiud totul este in afara lumii sau in mij
locul sau absolut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepus
e cu 
un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.
Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe ca
re Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.
locul sau absolut.Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepus
e cu 
un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe ca
re Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.
Ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea
Voi inceta sa ii mai acuz, sa ii mai dispretuiesc, sa imi mai acord mie insami importanta pe care, de fapt, nu am avut-o niciodata. Ce se intampla acum cu noi, ca popor, comunitate, familie, individ, nu este decat consecinta sutelor de ani de involutie umana.
Ne displace tot ce vedem in jur pentru ca, subconstient, ne displacem profund pe noi insine.
Fiecare dintre noi am contribuit la dezordinea si la haosul universal. Individual, si apoi colectiv, am cultivat si dezvoltat necugetat o forma de iresponsabilitate pe care acum o negam, transferand-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, sef.
Salvarea sta de fapt in fiecare particica, adica trebuie sa facem drumul inapoi. In plan subtil, drumul a inceput. Simtim acest lucru tocmai prin lupta indarjita pe care o ducem cu timpul.
Ne impotrivim si cred ca de aici apar problemele. Societatea de astazi este imaginea noastra in oglinda, fie ca ne place sau nu. Dar cred ca de aici trebuie sa plecam. Ne-am nascut singuri, am crescut singuri.
Am venit pe lume inzestrati cu o informatie bruta pe care trebuie doar sa o descifram, sa ne educam spiritual in asa fel incat sa depistam eu-l nostru, acel ceva care ne domina. Dinauntru in afara, si nu invers. Iar haosul din asta se naste: neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv.
Atitudinea societatii nu este decat raspunsul celorlalti la faptele si gandurile mele. Proiectiile se extind de la mine la ceilalti si de la ceilalti la mine. E usor sa iubesti dar in acelasi timp sa iti urasti vecinul, sa iti blestemi tara, sa te frigi in propriul tau pamant.
Sa iubesti un om inseamna sa te transformi, sa iradiezi si sa transmiti iubire. O floare frumos mirositoare si adanc luminoasa nu deranjeaza, nu supara privirea, nu usuca pamantul, nu otraveste aerul. Asta inseamna iubire.
Ce se intampla acum in jurul nostru este aproape normal. Acesta este mersul firesc. E de ajuns sa ii privim pe cei ce ne conduc si ne recunoastem in fiecare gest, actiune, plans, zambet. Am ignorat, de fapt, spiritul si am devenit o societate bazata pe inteligenta, pe pragmatic, pe informatie.
Daca am fi destul de lucizi, am intelege ca, de fapt, cineva ne forteaza sa luam atitudine. Asta nu inseamna ca trebuie sa pornim vreo lupta. Dimpotriva. Avem nevoie de curajul de a ramane singuri. Fara maestru, profesor, duhovnic, prieten, sot, mama, frate, iubit. O singuratate extrema, dura, curata, primordiala.
Abia apoi incepe drumul inapoi. Cu liniste, pace, iubire, daruire.
Astfel, fiecare si toti impreuna vom gasi raspunsul si vom redeveni acea societate pe care o dorim dar ne multumim, acum, sa o cerem imperios ca pe ceva ce ni se cuvine.
De asta m-am hotarat sa nu ii mai judec.
De azi, ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea.
Ne displace tot ce vedem in jur pentru ca, subconstient, ne displacem profund pe noi insine.
Fiecare dintre noi am contribuit la dezordinea si la haosul universal. Individual, si apoi colectiv, am cultivat si dezvoltat necugetat o forma de iresponsabilitate pe care acum o negam, transferand-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, sef.
Salvarea sta de fapt in fiecare particica, adica trebuie sa facem drumul inapoi. In plan subtil, drumul a inceput. Simtim acest lucru tocmai prin lupta indarjita pe care o ducem cu timpul.
Ne impotrivim si cred ca de aici apar problemele. Societatea de astazi este imaginea noastra in oglinda, fie ca ne place sau nu. Dar cred ca de aici trebuie sa plecam. Ne-am nascut singuri, am crescut singuri.
Am venit pe lume inzestrati cu o informatie bruta pe care trebuie doar sa o descifram, sa ne educam spiritual in asa fel incat sa depistam eu-l nostru, acel ceva care ne domina. Dinauntru in afara, si nu invers. Iar haosul din asta se naste: neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv.
Atitudinea societatii nu este decat raspunsul celorlalti la faptele si gandurile mele. Proiectiile se extind de la mine la ceilalti si de la ceilalti la mine. E usor sa iubesti dar in acelasi timp sa iti urasti vecinul, sa iti blestemi tara, sa te frigi in propriul tau pamant.
Sa iubesti un om inseamna sa te transformi, sa iradiezi si sa transmiti iubire. O floare frumos mirositoare si adanc luminoasa nu deranjeaza, nu supara privirea, nu usuca pamantul, nu otraveste aerul. Asta inseamna iubire.
Ce se intampla acum in jurul nostru este aproape normal. Acesta este mersul firesc. E de ajuns sa ii privim pe cei ce ne conduc si ne recunoastem in fiecare gest, actiune, plans, zambet. Am ignorat, de fapt, spiritul si am devenit o societate bazata pe inteligenta, pe pragmatic, pe informatie.
Daca am fi destul de lucizi, am intelege ca, de fapt, cineva ne forteaza sa luam atitudine. Asta nu inseamna ca trebuie sa pornim vreo lupta. Dimpotriva. Avem nevoie de curajul de a ramane singuri. Fara maestru, profesor, duhovnic, prieten, sot, mama, frate, iubit. O singuratate extrema, dura, curata, primordiala.
Abia apoi incepe drumul inapoi. Cu liniste, pace, iubire, daruire.
Astfel, fiecare si toti impreuna vom gasi raspunsul si vom redeveni acea societate pe care o dorim dar ne multumim, acum, sa o cerem imperios ca pe ceva ce ni se cuvine.
De asta m-am hotarat sa nu ii mai judec.
De azi, ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea.
De ce politist, de ce adjectiv?
"Politist, adjectiv" este, dincolo de un film care ne reprezinta - fie ca ne place sau n
u-, un film care trebuie privit fara orgolii personale, romanesti sau de oricare alta factura umana si sociala.
Regizorul Corneliu Porumboiu, sprijinit de actorii Dragos Bucur si Vlad Ivanov, aduce pe marele ecran un film al carui succes se bazeaza pe inteligenta spectatorului, pe capacitatea acestuia de a intelege un parcurs artistic plin de imagini, sensuri si simboluri, dar un parcurs care devine, pe masura desfasurarii evenimentelor, un exercitiu personal al fiecarui privitor.
"Politist, adjectiv" este unul dintre filmele in care, aparent, nu se intampla nimic. De fapt, la propriu, in acest film, pana aproape de final, nu se intampla nimic. Daca initial spectatorul are sentimentul ca rabdarea sa a ajuns la limita, foarte repede realizeaza ca misia lui, de privitor, nu este nici pe departe la fel de usoara cu a personajului principal, politistul Cristi, cel care, in fapt, este supus de catre regizor la o proba de rabdare dificila.
O actiune extrem de inteligent condusa, un personaj construit cu migala, tocmai pentru a justifica, la final, momentul de rabufnire neasteptata. Politistul, din "substantiv" cu pareri proprii, chiar daca simple si bazate pe propria constiinta si propriile-i convingeri, se transforma in "adjectiv" capabil sa preia imediat forma altui substantiv, tocmai pentru ca doar constiinta si bunul-simt sunt repede anulate de capacitatea unui sef de a rostui lucrurile si de a hotari destine folosindu-se doar de… Dictionarul explicativ al limbii romane!
In scene statice, cu personaje lipite de scaun sau cu cadre nesfarsite, riscante din acest punct de vedere, regizorul involbureaza de-a binelea constiinta unui om hotarat sa nu faca in viata decat ceea ce crede el ca nu ar regreta mai tarziu.Pe motive simple si aparent banale - o melodie a Mirabelei Dauer, modificarile impuse de Academia Romana cu privire la scrierea lui "niciun", "nicio", sensurile unor cuvinte care pareau ca nu au nevoie de DEX, ci doar de trairile proprii, regizorul Corneliu Porumboiu se joaca cu mintea politistului, dar si a spectatorului, care in final, pentru ca filmul se sfarseste brusc, nu mai are curajul sa se identifice cu niciunul dintre personaje, alegand sa se aseze in afara actiunii.
Botosaneanul Vlad Ivanov este actorul fara de care acest film ar fi fost, probabil, o productie romaneasca si atat. Cu Vlad Ivanov, filmului lui Corneliu Porumboiu devine un succes international. Vlad Ivanov joaca rolul unui comandant al politiei care rezolva o problema grava de constiinta a subalternului sau doar prin aplicarea maieuticii - aflarea adevarului prin discutii si dialog, presupunandu-se ca interlocutorul cunoaste acest adevar, dar nu isi da seama.
Astfel, doar cu DEX-ul in fata, un politist simplu gaseste un alt adevar decat cel in care credea initial, chiar daca rationamentul este corect din punct de vedere formal, dar gresit tocmai prin evitarea si excluderea esentei.
"Politist, adjectiv" este un film pe care trebuie sa il vedeti, chiar si pentru a va testa capacitatea de a va mentine sau macar descoperi propria constiinta.
u-, un film care trebuie privit fara orgolii personale, romanesti sau de oricare alta factura umana si sociala.Regizorul Corneliu Porumboiu, sprijinit de actorii Dragos Bucur si Vlad Ivanov, aduce pe marele ecran un film al carui succes se bazeaza pe inteligenta spectatorului, pe capacitatea acestuia de a intelege un parcurs artistic plin de imagini, sensuri si simboluri, dar un parcurs care devine, pe masura desfasurarii evenimentelor, un exercitiu personal al fiecarui privitor.
"Politist, adjectiv" este unul dintre filmele in care, aparent, nu se intampla nimic. De fapt, la propriu, in acest film, pana aproape de final, nu se intampla nimic. Daca initial spectatorul are sentimentul ca rabdarea sa a ajuns la limita, foarte repede realizeaza ca misia lui, de privitor, nu este nici pe departe la fel de usoara cu a personajului principal, politistul Cristi, cel care, in fapt, este supus de catre regizor la o proba de rabdare dificila.
O actiune extrem de inteligent condusa, un personaj construit cu migala, tocmai pentru a justifica, la final, momentul de rabufnire neasteptata. Politistul, din "substantiv" cu pareri proprii, chiar daca simple si bazate pe propria constiinta si propriile-i convingeri, se transforma in "adjectiv" capabil sa preia imediat forma altui substantiv, tocmai pentru ca doar constiinta si bunul-simt sunt repede anulate de capacitatea unui sef de a rostui lucrurile si de a hotari destine folosindu-se doar de… Dictionarul explicativ al limbii romane!
In scene statice, cu personaje lipite de scaun sau cu cadre nesfarsite, riscante din acest punct de vedere, regizorul involbureaza de-a binelea constiinta unui om hotarat sa nu faca in viata decat ceea ce crede el ca nu ar regreta mai tarziu.Pe motive simple si aparent banale - o melodie a Mirabelei Dauer, modificarile impuse de Academia Romana cu privire la scrierea lui "niciun", "nicio", sensurile unor cuvinte care pareau ca nu au nevoie de DEX, ci doar de trairile proprii, regizorul Corneliu Porumboiu se joaca cu mintea politistului, dar si a spectatorului, care in final, pentru ca filmul se sfarseste brusc, nu mai are curajul sa se identifice cu niciunul dintre personaje, alegand sa se aseze in afara actiunii.
Botosaneanul Vlad Ivanov este actorul fara de care acest film ar fi fost, probabil, o productie romaneasca si atat. Cu Vlad Ivanov, filmului lui Corneliu Porumboiu devine un succes international. Vlad Ivanov joaca rolul unui comandant al politiei care rezolva o problema grava de constiinta a subalternului sau doar prin aplicarea maieuticii - aflarea adevarului prin discutii si dialog, presupunandu-se ca interlocutorul cunoaste acest adevar, dar nu isi da seama.
Astfel, doar cu DEX-ul in fata, un politist simplu gaseste un alt adevar decat cel in care credea initial, chiar daca rationamentul este corect din punct de vedere formal, dar gresit tocmai prin evitarea si excluderea esentei.
"Politist, adjectiv" este un film pe care trebuie sa il vedeti, chiar si pentru a va testa capacitatea de a va mentine sau macar descoperi propria constiinta.
Un om de langa mine...
E dificil sa treci peste ne-fiinta unui om. Pe Aurel Dorcu il stiu de putin timp, daca putini pot fi cei vreo 8 ani din viata mea. 
Acum imi dau seama ca l-am cunoscut imediat dupa moartea sotiei sale Laura, si ca atunci inca mai vorbea despre ea. Ma impresiona delicatetea si frumusetea ochilor sai cand gandul ii era vizitat de amintirea femeii de care ii era atat de dor.
Intr-o zi mi-a vorbit despre Tonitza si m-a rugat sa ii povestesc despre locurile de unde vin, pentru ca m-am nascut pe meleagurile pictorului copiilor. Am vorbit, apoi intr-o zi i-am aratat o fotografie a tatalui meu, Gheorghe, care semana izbitor cu pictorul. Nu mai stiu din ce an data fotografia lui Nicolae Tonitza, insa stiu ca pictorul a murit in 1940. Tatal meu imi zambea cald. Era o fotografie in care era imbracat in negru, o fotografie dintre putinele care au mai ramas de la el. A murit la 39 de ani.
Domnul Dorcu privea si se minuna: acelasi inceput de chelie, aceeasi privire calda, aceeasi barbie copilaroasa, iar ochii puteau trece de la unul la altul fara sa provoace nicio suparare…
Peste cateva zile, m-a invitat acasa la el. Am mers cu foarte mari emotii. A fost una dintre zilele frumoase. Mai ales atunci cand am inteles motivul invitatiei: pe peretele din partea opusa ferestrei, langa un Luchian, Domnul Dorcu mi-a aratat un Tonitza pe care nu il mai vazusem nicaieri. Niste flori in tonuri vesele, din perioada de mijloc a vietii pictorului.
De asta si simt nevoia sa scriu aceste cuvinte. Pentru bucuria de atunci. Tarziu, peste multi ani, am vazut si alte tablouri de Tonitza. Nici unul nu m-a impresionat ca cel de atunci. Poate pentru ca pe toate celelalte le stiam, le privisem indelung in reproduceri…
In ultimii ani, am avut ocazia sa lucrez mai indeaproape cu Domnul Dorcu, sa ii dactilografiez textele pentru a i le publica. Mi le aducea mereu xerocopiate sau tehnoredactate. Este deja proverbiala exigenta sa in legatura cu orice cuvant. Venea si, impreuna, reluam textul si motiva orice virgula adaugata sau eliminata in ultimul moment.
Intr-o zi, am indraznit sa ii ofer cartea mea, La drum cu ingerii. Stiam ca este de religie catolica si ca reportajele mele, de traire ortodoxa, ar putea sa nu fie bine intelese. Spre surprinderea mea, peste cateva zile a revenit in redactie si mi-a cerut voie sa scrie o cronica la carte. Teama ca ar fi vorba despre un gest de complezenta m-a intristat si m-am decis sa il rog sa nu scrie. Cateva zile, apoi, m-am rusinat. Domnul Dorcu nu a facut niciodata nimic din complezenta, niciodata nu a gratulat inutil. Am decis sa las totul sa se intample de la sine. Peste alte cateva zile a venit cu cronica scrisa si m-a asigurat ca nu are nicio legatura cu prietenia dintre noi.
Era un om care vorbea putin, dar si in vorbire era extrem de ordonat si de atent.
Inainte de a-l dobori boala, am reluat colaborarea. M-a sunat intr-o zi, dupa ce publicasem un text despre el. Mi-a multumit si mi-a spus incet: E cam mult… Facea si asta parte din modestia care il caracteriza…
In ultimele luni, de cand a cazut la pat, a cerut insistent sa ii public mai multe texte. Nu reuseam mereu sa le dactilografiez la timp, era vorba despre texte foarte mari. Atunci insista prin G., intreba de ce si cum. Simteam ca se grabeste si imi stapaneam cat puteam tensiunile. Recunosc, nu mereu reuseam. Apoi ii spuneam lui G., la telefon, ca trebuie sa avem rabdare. Boala, imobilitatea in care se vedea inchis, desi cu mintea lucida, probabil ca facea din distinsul profesor un om care lupta cu propria neputinta.
Pentru mine, Domnul Aurel Dorcu ramane ziua aceea cu un tablou de Tonitza in lumina serii, intr-un mic apartament din Botosani. Nu stiu unde se odihneste acum acea panza. Sa dea Dumnezeu sa fi cazut pe maini drepte si cinstite…
A murit vineri, 4 septembrie.
A fost inmormantat alaturi de sotia Laura, ortodoxa si iubita de omul care i-a supravietuit, cu greu, 8 ani.
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!
Acum imi dau seama ca l-am cunoscut imediat dupa moartea sotiei sale Laura, si ca atunci inca mai vorbea despre ea. Ma impresiona delicatetea si frumusetea ochilor sai cand gandul ii era vizitat de amintirea femeii de care ii era atat de dor.
Intr-o zi mi-a vorbit despre Tonitza si m-a rugat sa ii povestesc despre locurile de unde vin, pentru ca m-am nascut pe meleagurile pictorului copiilor. Am vorbit, apoi intr-o zi i-am aratat o fotografie a tatalui meu, Gheorghe, care semana izbitor cu pictorul. Nu mai stiu din ce an data fotografia lui Nicolae Tonitza, insa stiu ca pictorul a murit in 1940. Tatal meu imi zambea cald. Era o fotografie in care era imbracat in negru, o fotografie dintre putinele care au mai ramas de la el. A murit la 39 de ani.
Domnul Dorcu privea si se minuna: acelasi inceput de chelie, aceeasi privire calda, aceeasi barbie copilaroasa, iar ochii puteau trece de la unul la altul fara sa provoace nicio suparare…
Peste cateva zile, m-a invitat acasa la el. Am mers cu foarte mari emotii. A fost una dintre zilele frumoase. Mai ales atunci cand am inteles motivul invitatiei: pe peretele din partea opusa ferestrei, langa un Luchian, Domnul Dorcu mi-a aratat un Tonitza pe care nu il mai vazusem nicaieri. Niste flori in tonuri vesele, din perioada de mijloc a vietii pictorului.
De asta si simt nevoia sa scriu aceste cuvinte. Pentru bucuria de atunci. Tarziu, peste multi ani, am vazut si alte tablouri de Tonitza. Nici unul nu m-a impresionat ca cel de atunci. Poate pentru ca pe toate celelalte le stiam, le privisem indelung in reproduceri…
In ultimii ani, am avut ocazia sa lucrez mai indeaproape cu Domnul Dorcu, sa ii dactilografiez textele pentru a i le publica. Mi le aducea mereu xerocopiate sau tehnoredactate. Este deja proverbiala exigenta sa in legatura cu orice cuvant. Venea si, impreuna, reluam textul si motiva orice virgula adaugata sau eliminata in ultimul moment.
Intr-o zi, am indraznit sa ii ofer cartea mea, La drum cu ingerii. Stiam ca este de religie catolica si ca reportajele mele, de traire ortodoxa, ar putea sa nu fie bine intelese. Spre surprinderea mea, peste cateva zile a revenit in redactie si mi-a cerut voie sa scrie o cronica la carte. Teama ca ar fi vorba despre un gest de complezenta m-a intristat si m-am decis sa il rog sa nu scrie. Cateva zile, apoi, m-am rusinat. Domnul Dorcu nu a facut niciodata nimic din complezenta, niciodata nu a gratulat inutil. Am decis sa las totul sa se intample de la sine. Peste alte cateva zile a venit cu cronica scrisa si m-a asigurat ca nu are nicio legatura cu prietenia dintre noi.
Era un om care vorbea putin, dar si in vorbire era extrem de ordonat si de atent.
Inainte de a-l dobori boala, am reluat colaborarea. M-a sunat intr-o zi, dupa ce publicasem un text despre el. Mi-a multumit si mi-a spus incet: E cam mult… Facea si asta parte din modestia care il caracteriza…
In ultimele luni, de cand a cazut la pat, a cerut insistent sa ii public mai multe texte. Nu reuseam mereu sa le dactilografiez la timp, era vorba despre texte foarte mari. Atunci insista prin G., intreba de ce si cum. Simteam ca se grabeste si imi stapaneam cat puteam tensiunile. Recunosc, nu mereu reuseam. Apoi ii spuneam lui G., la telefon, ca trebuie sa avem rabdare. Boala, imobilitatea in care se vedea inchis, desi cu mintea lucida, probabil ca facea din distinsul profesor un om care lupta cu propria neputinta.
Pentru mine, Domnul Aurel Dorcu ramane ziua aceea cu un tablou de Tonitza in lumina serii, intr-un mic apartament din Botosani. Nu stiu unde se odihneste acum acea panza. Sa dea Dumnezeu sa fi cazut pe maini drepte si cinstite…
A murit vineri, 4 septembrie.
A fost inmormantat alaturi de sotia Laura, ortodoxa si iubita de omul care i-a supravietuit, cu greu, 8 ani.
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!
Surasul din vesnicie
O minune aproape unica in intreaga istorie a crestinismului. O persoana decedata (Gheron Iosif din Vatopedi) a zambit.
E impresionant ca zambetul a avut loc la 45 de minute dupa moartea sa. Acest lucru este documentat prin fotografii.
Au fost raportate multe minuni cu oameni decedati (profeti, sfinti, etc).
Dar nu a existat pina acum o minune ca cea intamplata pe data de 1 iulie 2009 in sfanta si marea Manastire Vatopedi (Muntele Athos, Grecia).
ULTIMUL, SINGURUL ZBOR...
Se intampla sa mergi pe piatra cu capul in maini, sa te sfarami cu degetele pana in o
sul capului, ca si cum singurul loc sigur, palpabil, este acolo, dureros si indurerat. Se intampla sa nu mai recunosti strazile, sa alergi printre oameni cu disperare, ca si cum vartejul din tine se amplifica, se urieseste si cuprinde tot. Piatra si os, tu sau ceilalti, totuna. Ca intr-un Adagio de Albinoni: disperari si sfasieri continui.
Deodata si parca dintotdeauna totul este strain. Nu ai cum sa te mai pacalesti, sa te mai ascunzi in piatra. Doar durerea, cumplita durere pana in osul capului...
Mai chinuitoare este ratacirea. Pasi imprastiati in orasul care totdeauna ti-a fost strain, dar niciodata ca acum.
Inconjori lumea in lacrimi, dar la final stii ca te-ai ocolit doar pe tine insuti. Ca o gogoasa stralucitoare, in care se ascunde larva lipicioasa si respingatoare. Nimeni nu te priveste cum devii fluture, pentru ca nu vor decat zborul tau.
Nu te-ai nascut decat pentru singurul si ultimul zbor din viata ta. Pe care acum il daruiesti, fara ca cineva sa il stie.
Il vor visa poate, intr-o dimineata cu fata spre rasarit...
Cu bine, oameni!
sul capului, ca si cum singurul loc sigur, palpabil, este acolo, dureros si indurerat. Se intampla sa nu mai recunosti strazile, sa alergi printre oameni cu disperare, ca si cum vartejul din tine se amplifica, se urieseste si cuprinde tot. Piatra si os, tu sau ceilalti, totuna. Ca intr-un Adagio de Albinoni: disperari si sfasieri continui.Deodata si parca dintotdeauna totul este strain. Nu ai cum sa te mai pacalesti, sa te mai ascunzi in piatra. Doar durerea, cumplita durere pana in osul capului...
Mai chinuitoare este ratacirea. Pasi imprastiati in orasul care totdeauna ti-a fost strain, dar niciodata ca acum.
Inconjori lumea in lacrimi, dar la final stii ca te-ai ocolit doar pe tine insuti. Ca o gogoasa stralucitoare, in care se ascunde larva lipicioasa si respingatoare. Nimeni nu te priveste cum devii fluture, pentru ca nu vor decat zborul tau.
Nu te-ai nascut decat pentru singurul si ultimul zbor din viata ta. Pe care acum il daruiesti, fara ca cineva sa il stie.
Il vor visa poate, intr-o dimineata cu fata spre rasarit...
Cu bine, oameni!
VASILE VOICULESCU - Pe cruce
Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava
Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.
Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii…
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.
Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.
Departe ucenicii priveau fara putere…
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.
Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.
Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.
Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.
Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii…
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.
Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.
Departe ucenicii priveau fara putere…
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.
Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.
Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.
RABINDRANATH TAGORE - Daca doresti aceasta, fie!
daca doresti aceasta, fie
mi-oi intrerupe cantecul.
daca iti face inima sa bata
mi-oi ascunde ochii de fata ta.
daca deodata-n umblet te impiedic
pasi-voi mai alaturi, pe-alta cale.
daca te stanjenesc la impletirea florilor
voi da ocol gradinii tale.
daca-ti fac apa jucausa si salbatica
n-o sa-mi mai apropii barca de malul tau.
mi-oi intrerupe cantecul.
daca iti face inima sa bata
mi-oi ascunde ochii de fata ta.
daca deodata-n umblet te impiedic
pasi-voi mai alaturi, pe-alta cale.
daca te stanjenesc la impletirea florilor
voi da ocol gradinii tale.
daca-ti fac apa jucausa si salbatica
n-o sa-mi mai apropii barca de malul tau.
PROMISIUNE
deşert de păsări purtai dis-de-dimineaţă
în ochi nisipul de aripi te străjuia alungit
ai visat vreodată - cu gândul, patima, pustiul
naşterea unei sălbăticiuni?
ai dăruit vreodată ochilor spaima începutului într-atât
cât să renască din nou?
te ascunzi
după pereţii de sticlă
dar cineva – cunoscându-te – va sparge lumina şi va trăi nesfârşit
în ochi nisipul de aripi te străjuia alungit
ai visat vreodată - cu gândul, patima, pustiul
naşterea unei sălbăticiuni?
ai dăruit vreodată ochilor spaima începutului într-atât
cât să renască din nou?
te ascunzi
după pereţii de sticlă
dar cineva – cunoscându-te – va sparge lumina şi va trăi nesfârşit
PACE
Dincolo de realul bine fixat in cotidian, placat cu aurul sau cu argintul lumesc al fiecarei zile, traim o nefireasca si amalgamatica prabusire, o lipire de asfaltul trecerii fara rost. Zi de zi. No
apte de noapte. Ceas de ceas. Nu avem puterea sa ne impotrivim, dar nu din ratiuni de demnitate sau re-ligiozitate, cat din sfanta lasitate, cea mai presus de inima, pace, iubire.
apte de noapte. Ceas de ceas. Nu avem puterea sa ne impotrivim, dar nu din ratiuni de demnitate sau re-ligiozitate, cat din sfanta lasitate, cea mai presus de inima, pace, iubire.Am capatat libertatea de a ne dezice de suflet, de a ne comporta iresponsabil, de a iubi la fel, de a uri cu pasiune sau de a minti cu farmec. Adevarul devine un scop personal, aspru pentru ceilalti, facil pentru sine, insa niciodata destul de clar cat sa devina acelasi, unul si al tuturor.
Intre frica de singuratate si vietuirea in doi, tu si adevarul, devii una cu celalalt, dar acel celalalt care depune marturie pentru tine ca ai incercat, ai patimit, ai rastignit visuri, ai prosternat iubiri, dar destinul te-a intors, lasandu-ti adevarul pe cruce, siroind in partea dinspre talhar... Marturia care te salveaza de fiecare data...
Devenim uniti doar atunci cand avem nevoie de justificare, atunci cand greutatea nu ne mai apara, cand ascunzisul de noi insine se transforma in panza rara, racoroasa, aspra sufletului.
De asta aleg pacea.
Maria (fragment de roman)
Dimineata la manastire nu semana cu nicio alta, din toata viata ei. Se trezi in sunet de c
lopot si in cantec de maici. Dincolo de cerdacul casutei se ridica manastirea, alba si maiestuoasa ca insusi Dumnezeu. Maria ar fi vrut sa se ridice din pat, dar nici nu voia sa paraseasca starea aceea parca de trezvie crestina.
De cu seara, maicile coborasera florile jos, pe scandura cerdacului vopsita in rosu caramiziu. „Sa nu le ploua, maica!”, au spus ele.
Au ramas sub stele doar busuiocul in floare si policandrul care inflorea numai seara, la ora 9, pentru a-si gudura galbenul falos pana a doua zi dimineata, cand isi scutura floarea. Maria asistase la minune. „Hai repede, e 9, sa vedem cum infloreste!”.
Au stat lipite pe cerdac pana cand a izbucnit, intr-o mutenie dumnezeiasca, floarea de policandru. Doar pisicile mai stranutau printre buruieni, in slava si sub privirile umede ale maicilor. Alintate, lenese, jucause, mofturoase, gingase, lipicioase. Multe pisici, la fiecare chilie de maici. Seara, sub racoare, incep spectacolele, jocurile, spre bucuria maicilor.
Ce are Varaticul altfel decat alte manastiri? Poate pe Eminescu, pe Veronica, pe Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Busulenga.
Curatenie si duh. Bucurie crestina si spectaculoasa gradina cu flori. Gradina Raiului, un neasemuit loc situat in afara acestei lumi. Este locul unde, se pare, s-au perindat cei mai multi academicieni, scriitori, studenti, tineri, monahi, monahii in cautarea blandetii si a adevarului crestin.
Cu o seara inainte, Maria isi lua curaj si porni la deal, spre cimitir. Trecu pe langa Manastirea Schimbarea la fata, cea de a treia biserica a manastirii, si de acolo o maica o indruma sa rupa cimitirul si sa urce sus, pana sub padure. Albul crucilor o insoti pana dincolo de gard unde incepea iarba deasa, imprastiata pana in crestetul copacilor.
Dealul o obosise putin, insa drumul parea sterp, fara bucurie. In spatele cimitirului nu se zarea nimic.
Abia aproape sa plece, privirile scotocira mai des printre crengile merilor auncati ici si colo, ca peste tot in sat. In spate se ascundea o casuta. Darapanata, indurerata. Singura si anevoie ramasa in picioare.
Era casa in care odinioara tragea Eminescu. Singur sau cu Creanga. Trist sau indragostit, venit dupa Veronica. Buna cuviinta il oprea sa traga la casa care o gazduia pe dulcea iubita. Maicil
e ii zareau doar pe ulitele satucului, fericiti si uluiti de frumusetea presarata de Dumnezeu pe pamant.
lopot si in cantec de maici. Dincolo de cerdacul casutei se ridica manastirea, alba si maiestuoasa ca insusi Dumnezeu. Maria ar fi vrut sa se ridice din pat, dar nici nu voia sa paraseasca starea aceea parca de trezvie crestina.De cu seara, maicile coborasera florile jos, pe scandura cerdacului vopsita in rosu caramiziu. „Sa nu le ploua, maica!”, au spus ele.
Au ramas sub stele doar busuiocul in floare si policandrul care inflorea numai seara, la ora 9, pentru a-si gudura galbenul falos pana a doua zi dimineata, cand isi scutura floarea. Maria asistase la minune. „Hai repede, e 9, sa vedem cum infloreste!”.
Au stat lipite pe cerdac pana cand a izbucnit, intr-o mutenie dumnezeiasca, floarea de policandru. Doar pisicile mai stranutau printre buruieni, in slava si sub privirile umede ale maicilor. Alintate, lenese, jucause, mofturoase, gingase, lipicioase. Multe pisici, la fiecare chilie de maici. Seara, sub racoare, incep spectacolele, jocurile, spre bucuria maicilor.
Ce are Varaticul altfel decat alte manastiri? Poate pe Eminescu, pe Veronica, pe Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Busulenga.
Curatenie si duh. Bucurie crestina si spectaculoasa gradina cu flori. Gradina Raiului, un neasemuit loc situat in afara acestei lumi. Este locul unde, se pare, s-au perindat cei mai multi academicieni, scriitori, studenti, tineri, monahi, monahii in cautarea blandetii si a adevarului crestin.Cu o seara inainte, Maria isi lua curaj si porni la deal, spre cimitir. Trecu pe langa Manastirea Schimbarea la fata, cea de a treia biserica a manastirii, si de acolo o maica o indruma sa rupa cimitirul si sa urce sus, pana sub padure. Albul crucilor o insoti pana dincolo de gard unde incepea iarba deasa, imprastiata pana in crestetul copacilor.
Dealul o obosise putin, insa drumul parea sterp, fara bucurie. In spatele cimitirului nu se zarea nimic.
Abia aproape sa plece, privirile scotocira mai des printre crengile merilor auncati ici si colo, ca peste tot in sat. In spate se ascundea o casuta. Darapanata, indurerata. Singura si anevoie ramasa in picioare.
Era casa in care odinioara tragea Eminescu. Singur sau cu Creanga. Trist sau indragostit, venit dupa Veronica. Buna cuviinta il oprea sa traga la casa care o gazduia pe dulcea iubita. Maicil
e ii zareau doar pe ulitele satucului, fericiti si uluiti de frumusetea presarata de Dumnezeu pe pamant.
Langa mormantul Veronicai
Doamne, faramiteaza in Numele Tau iubirea aceasta
presarata pururi sufletului nepustiit
pre mana de maica purtata pe strana ai dus din nou gandul meu
alungita, stranie muzica in clopotul diminetii
niciunde nu poposesc tanguiri ca in Varaticul coplesit de iubire
drumul ingust imbracat in frunze poarta pasii agale pierduti
Doamne, de iubire nimeni nu moare
atunci cum, in moarte, inveti a iubi?
presarata pururi sufletului nepustiit
pre mana de maica purtata pe strana ai dus din nou gandul meu
alungita, stranie muzica in clopotul diminetii
niciunde nu poposesc tanguiri ca in Varaticul coplesit de iubire
drumul ingust imbracat in frunze poarta pasii agale pierduti
Doamne, de iubire nimeni nu moare
atunci cum, in moarte, inveti a iubi?
LACRIMI DE IMPRUMUT
ti-as nauci privitul de o parte si de alta a trupului
vartej nenuntit aproape zvarcolit in propriul ochi
orb erai si ti-am spalat asternuturile dezgolite de vise
schiop in urma pasului meu ti-am ghicit suflarea de inger
de asta plangeam, ti-am povestit in prima zi cu soare
mai am lacrimi doar pentru o jumatate de ochi
cealalta jumatate o tin si acum in palma
o voi plange in preajma ta, cu lacrimi de imprumut
vartej nenuntit aproape zvarcolit in propriul ochi
orb erai si ti-am spalat asternuturile dezgolite de vise
schiop in urma pasului meu ti-am ghicit suflarea de inger
de asta plangeam, ti-am povestit in prima zi cu soare
mai am lacrimi doar pentru o jumatate de ochi
cealalta jumatate o tin si acum in palma
o voi plange in preajma ta, cu lacrimi de imprumut
Un proiect care ma onoreaza: Fundaţia INTER_ART Aiud IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU
Art-eveniment intermedial: document-audio-imagine-text-visual arts 
Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009
Participanţi:Aurelia Călinescu (Sibiu), Bogdan Spătaru (Bucureşti), Cristina Chetrari Brâncoveanu (R. Moldova), Iulian Mîţă (R. Moldova), Elena Mînăscurtă (Italia), Sergiu Teleuţă (R. Moldova), Octavian Untilă (R. Moldova), Anişoara Cârlan (Turcia), Florentina Toniţă (Botoşani), Dorel Găina (Cluj), Mira Marincaş (Cluj), Feleki Karoli (Cluj), Eugen Moritz (Cluj), Eugen Savinescu (Cluj), Andor Komives (Cluj), Andrei Budescu (Cluj), Alina Bondrea (Cluj), Sabin Bors (Cluj), Andra Modreanu (Cluj), Andrei Ciurdărescu (Cluj), Carmen Pop (Cluj), Mădălina Surducan (Cluj), Larisa Crăciunaş (Cluj), Dan Tamaş (Cluj), Andreea Vanea (Cluj)
Documentele foto, audio, video, scrisori, manuscriseaparţin arhivei poetului Cezar Ivănescu
Concept: Aurelia Călinescu
Coordonator proiect: Istvan Balog
Proiect-Expoziţie IN MEMORIAM-Cezar Ivănescu
Acest proiect este dedicat memoriei poetului Cezar Ivănescu de la a cărui moarte s-a împlinit un an pe 24 aprilie 2009.
Proiectul conţine două componente:
Componenta documentară: extrase de presă, interviuri, opinii critice, scrisori, manuscrise; cărţi editate, poeme, cărţi cu dedicaţii, ziare şi reviste dedicate poetului, fotografii, premii şi diplome, obiecte personale etc.; documente video şi audio ale unor emisiuni tv. sau inregistrări din recitalurile de poezie şi muzica susţinute de poet.
Componenta artă plastică şi vizuală: pictură, grafică, fotografie, media aparţinând unor artişti contemporani a căror creaţie a fost influenţată de personalitatea şi/sau creaţia poetului Cezar Ivănescu.
Scopul acestui proiect este de a descoperi şi promova creaţia poetică dar şi personalitatea de excepţie a poetului Cezar Ivănescu.
De asemenea, de a arata în ce fel a fost percepută şi reflectată opera poetului de celelalte medii artistice.
Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009
Participanţi:Aurelia Călinescu (Sibiu), Bogdan Spătaru (Bucureşti), Cristina Chetrari Brâncoveanu (R. Moldova), Iulian Mîţă (R. Moldova), Elena Mînăscurtă (Italia), Sergiu Teleuţă (R. Moldova), Octavian Untilă (R. Moldova), Anişoara Cârlan (Turcia), Florentina Toniţă (Botoşani), Dorel Găina (Cluj), Mira Marincaş (Cluj), Feleki Karoli (Cluj), Eugen Moritz (Cluj), Eugen Savinescu (Cluj), Andor Komives (Cluj), Andrei Budescu (Cluj), Alina Bondrea (Cluj), Sabin Bors (Cluj), Andra Modreanu (Cluj), Andrei Ciurdărescu (Cluj), Carmen Pop (Cluj), Mădălina Surducan (Cluj), Larisa Crăciunaş (Cluj), Dan Tamaş (Cluj), Andreea Vanea (Cluj)
Documentele foto, audio, video, scrisori, manuscriseaparţin arhivei poetului Cezar Ivănescu
Concept: Aurelia Călinescu
Coordonator proiect: Istvan Balog
Proiect-Expoziţie IN MEMORIAM-Cezar Ivănescu
Acest proiect este dedicat memoriei poetului Cezar Ivănescu de la a cărui moarte s-a împlinit un an pe 24 aprilie 2009.
Proiectul conţine două componente:
Componenta documentară: extrase de presă, interviuri, opinii critice, scrisori, manuscrise; cărţi editate, poeme, cărţi cu dedicaţii, ziare şi reviste dedicate poetului, fotografii, premii şi diplome, obiecte personale etc.; documente video şi audio ale unor emisiuni tv. sau inregistrări din recitalurile de poezie şi muzica susţinute de poet.
Componenta artă plastică şi vizuală: pictură, grafică, fotografie, media aparţinând unor artişti contemporani a căror creaţie a fost influenţată de personalitatea şi/sau creaţia poetului Cezar Ivănescu.
Scopul acestui proiect este de a descoperi şi promova creaţia poetică dar şi personalitatea de excepţie a poetului Cezar Ivănescu.
De asemenea, de a arata în ce fel a fost percepută şi reflectată opera poetului de celelalte medii artistice.
Partidul te vrea tuns, roacare!
Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt si-n cele ce maine vor rade la soare! Cati dintre noi isi mai amintesc poezioara inflacaratului comunism?
De la doctrina comunista invatata de soimi, pionieri, utecisti si comunisti pe altarul cincinalelor, am devenit o societate de-buna-voie-si-nesilita-de-nimeni obedienta, vedem viata in culori, dupa interese si conjuncturi meschine, trecem cameleonic de la rosu la galben si de la galben la portocaliu. Comunismul a ajuns la apogeu! Fara durere si constrangeri, suntem controlati zi de zi, ceas de ceas, intr-un mental colectiv menit sa ne tina treaza nevoia disperata de a fi bagati in seama. Obedienta fata de partid a capatat o noua orientare: slugarnicia si ascultarea nu mai inseamna sa lauzi si sa preaslavesti, ci sa ataci agresiv, sustinut si pana la capat adversarul. Indiferent ca el, potentialul adversar, da dovada de capacitati intelectuale, artistice sau de oricare alta natura! Niciodata nu am fost atat de importanti!
Daca doctrina comunista ne facea partasi la minunea nemaintalnita a societatii multilateral dezvoltate, PNLPDLPSDUDMRPRM-riada ne incolteste, ne starneste unul impotriva celuilalt, ne stapaneste.
Partidul te vrea tuns, roacare!, spuneau comunistii odinioara. Astazi, partidul te vrea pur si simplu! Fara preludiu sau declaratii demodate…
Exista un termen aparent pretentios – ENANTIODROMIA, care inseamna transformarea unui fenomen in opusul sau, pentru ca sub noua forma sa supravietuiasca nestingherit.
20 de ani i-au trebuit comunismului sa ne re-aduca la aceleasi disperari. Uriasa datorie internationala, pentru care romanii au stat in intuneric si au mancat pe cartela, a imbracat acum hainele unei crize economice in numele careia ne rationalizam singuri mancarea, intr-o auto-disciplina la care nici macar comunistii nu au sperat.
In rest, si astazi, ca odinioara: Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt si-n cele ce maine vor rade la soare!
Si de 20 de ani tot ramanem cu ochii in soare!
Timpul intiatic al Iubirii
Exista o imperceptibila granita intre lumi, de parca am trece dintr-o parte in alta fara sa ne fie cu stiinta. Se intampla lucruri, se precipita evenimente, se cultiva ganduri care altadata nu aveau drum prin canalele noastre de "distributie".
E de ajuns sa
acceptam, sa traim firescul intamplarilor ca si cum lumile se prefac in una singura, cu raul si cu binele din noi. Rareori, prea rareori ne gandim ca nu mai avem timp.
Sa uitam de ei, cate putin in fiecare zi. Rautatea lor, coruptia, marlania, pacatosenia lor nu ne privesc pe noi. Ei cu ei, noi cu cei ce vor veni! Au existat dintotdeauna lichele, de ce acum ar fi altfel?E adevarat ca acum lupta e mai dura, pe fata, fara ocolisuri. Dar si dragostea e la vedere. Poate ca acesta este timpul in care iubirea trebuie sa triumfe. Nu avem nevoie de recunoastere, de acceptul lor, de aplauze sau de rasplata.
Spune taranul asa frumos: lasati-i in plata Domnului!
Dumnezeu ne cere doar sa iubim. Sa ne recunoastem pe noi insine, sa nu ne dezicem de aproapele no
stru, sa nu ne alungam unii pe altii de la masa saraca si din ce in ce mai rara.
Stiu doar ca timpul, pamantul, rasetele, plansul, durerea, visul, diminetile, pustiurile, intunericul, lumina, drumul si poteca, ploaia... toate se inmiresmeaza cu iubire.
E de ajuns sa ne trezim in zori constienti de importanta zilei, sa ne asumam timpul precum un concret al fiecarei zile.
Este un alt timp, o alta vibratie, pe care vom invata sa o strabatem, pentru ca numai astfel vom cunoaste lumea. Inainte de a cuceri pamantul, trebuie sa ne escaladam pe noi insine, pana la nivelul acelei constiinte uitata in fiecare dintre noi.
Nu e drum lung, ci innoitor si initiatic...
E de ajuns sa
acceptam, sa traim firescul intamplarilor ca si cum lumile se prefac in una singura, cu raul si cu binele din noi. Rareori, prea rareori ne gandim ca nu mai avem timp.Sa uitam de ei, cate putin in fiecare zi. Rautatea lor, coruptia, marlania, pacatosenia lor nu ne privesc pe noi. Ei cu ei, noi cu cei ce vor veni! Au existat dintotdeauna lichele, de ce acum ar fi altfel?E adevarat ca acum lupta e mai dura, pe fata, fara ocolisuri. Dar si dragostea e la vedere. Poate ca acesta este timpul in care iubirea trebuie sa triumfe. Nu avem nevoie de recunoastere, de acceptul lor, de aplauze sau de rasplata.
Spune taranul asa frumos: lasati-i in plata Domnului!
Dumnezeu ne cere doar sa iubim. Sa ne recunoastem pe noi insine, sa nu ne dezicem de aproapele no
stru, sa nu ne alungam unii pe altii de la masa saraca si din ce in ce mai rara.Stiu doar ca timpul, pamantul, rasetele, plansul, durerea, visul, diminetile, pustiurile, intunericul, lumina, drumul si poteca, ploaia... toate se inmiresmeaza cu iubire.
E de ajuns sa ne trezim in zori constienti de importanta zilei, sa ne asumam timpul precum un concret al fiecarei zile.
Este un alt timp, o alta vibratie, pe care vom invata sa o strabatem, pentru ca numai astfel vom cunoaste lumea. Inainte de a cuceri pamantul, trebuie sa ne escaladam pe noi insine, pana la nivelul acelei constiinte uitata in fiecare dintre noi.
Nu e drum lung, ci innoitor si initiatic...
ingerul diminetii
de-ai şti somnul meu cum coboară munţii de peste veri
în nara pădurii adulmecat străin de Tine, Doamne
precum clipocitul lacrimii în pervaz dimineaţa te strecori ca
un înger trecutul de spaime
în dans alungit cu floare de colţ abătută de ploaie scriu
poeme ca şi cum
dinspre mine spre tine nasc silabe în verde
salcia coborâtoare de maici
în nara pădurii adulmecat străin de Tine, Doamne
precum clipocitul lacrimii în pervaz dimineaţa te strecori ca
un înger trecutul de spaime
în dans alungit cu floare de colţ abătută de ploaie scriu
poeme ca şi cum
dinspre mine spre tine nasc silabe în verde
salcia coborâtoare de maici
rugăciune plantată în unghii de ceară
se făcea că zidul desparte de mine fiirea
se făcea că zidul desparte de mine fiirea
părinte
de unde iubire în pământul dresat de fantome
părinte
în biserica de frunze genunchiul caută rădăcini
de unde iubire în pământul dresat de fantome
părinte
în biserica de frunze genunchiul caută rădăcini
pustiire lumeasca
eram doi frate si sora aproape totuna.
lipiti de gardul diminetii, nascuti la fel, pe deal
niciodata nu am aflat numele locului ca si cum mama si-a incalcit de bunavoie parul pe spicul negru de grau
de atunci ne cautam fara sa privim in ochi nici o vietate de teama sa nu stalcim vremea
nici pe noi nu ne mai stim, am alungat de atatea ori fiorul ca sarutul s-a preschimbat in suspin
poate ca nici nu suntem frati
desi calcam aceeasi lume prelungita in cohorta de strabuni, radacini si tulpini
gropi si nopti albe ne despart fara ca diminetile sa ne mai adune pustiurile si ce!,
spune strabuna lui care nu e aceeasi cu a mea
i-a stins cainele odata cu ochii batranei
nu, nu cred ca suntem frati. altfel de ce as iubi framantarea ochilor lui, pasul adormit pe iarba ca intr-o incremenire de timp...
nici iubiti nu ne suntem. dureri adancite in talpi, aceleasi talpi sarutate de mama pe deal
lipiti de gardul diminetii, nascuti la fel, pe deal
niciodata nu am aflat numele locului ca si cum mama si-a incalcit de bunavoie parul pe spicul negru de grau
de atunci ne cautam fara sa privim in ochi nici o vietate de teama sa nu stalcim vremea
nici pe noi nu ne mai stim, am alungat de atatea ori fiorul ca sarutul s-a preschimbat in suspin
poate ca nici nu suntem frati
desi calcam aceeasi lume prelungita in cohorta de strabuni, radacini si tulpini
gropi si nopti albe ne despart fara ca diminetile sa ne mai adune pustiurile si ce!,
spune strabuna lui care nu e aceeasi cu a mea
i-a stins cainele odata cu ochii batranei
nu, nu cred ca suntem frati. altfel de ce as iubi framantarea ochilor lui, pasul adormit pe iarba ca intr-o incremenire de timp...
nici iubiti nu ne suntem. dureri adancite in talpi, aceleasi talpi sarutate de mama pe deal
Interviu cu Gellu Dorian: Poetii fac ceea ce trebuie sa faca - exista si-si scriu poezia!
La sfarsitul saptamanii trecute s-a implinit la Botosani a
treia editie a Congresului National de Poezie. Orasul a fost scotocit de poetii veniti din toate colturile tarii, unii patrunsi de adierea eminesciana, altii fermi in a re-aduce Poezia in fata lumii pentru ca ea, lumea, sa devina constienta de sine. La final, am adresat cateva intrebari scriitorului Gellu Dorian, initiatorul Congresului National de Poezie.
Reporter: De ce un Congres National al Poeziei la Botosani? Pentru ca, dincolo de mandria locala si de discursurile politicianist-patriotarde, la Botosani, Cultura - in speta Poezia pare inca o Cenusareasa in cautarea boabelor sanatoase de grau, fara a da semne de lupta pentru starpirea neghinei.
Gellu Dorian: In parerea unora, poate, ce nu pot sau nu stiu cum sa iasa din prejudecatile care s-au osificat exista o astfel de parere imbratisata si de o constiinta colectiva lenesa. Un astfel de congres, initiat in 2004, cu destule ecouri si miscari de, cel putin, idei daca nu chiar si fapte, ar fi putut avea loc oriunde. Si cu atat mai mult la Botosani, cel putin din motivul ca de aici a plecat Mihai Eminescu, ca aici se acorda de 19 ani Premiul National de Poezie Mihai Eminescu, Opera Omnia si Opera Prima, aducand in randul cetatenilor de onoare ai orasului pe cei mai importanti poeti romani (ce oras poate concura cu Botosanii din acest punct de vedere?), ca aici este anual un flux de poeti importanti din Romania si asa mai departe. Nu este nici de neglijat faptul ca aici traiesc cativa poeti care conteaza… Dar acesta ar fi fost ultimul motiv pentru organizarea unui astfel de congres. Evident, el nu aduce mari avantaje pe cat ar aduce clasa politica, politicienii!, insa da mai multa si nobila perspectiva targului pe care multi localnici marunti, care nu stiu sa faca nimic, dar carcotesc, l-ar dori la fundul lumii. Or organizatorii acestui gen de manifestare culturala, inedita pe plan national, tocmai asta doresc – sa nu-l lase acolo unde-l baga cei mentionati, ci sa-l puna in evidenta, in constiinta lumii si sa devina orasul cultural pe care ni-l dorim. Numai cine nu observa eforturile care se fac pe plan cultural aici le confunda cu tendintele politicianiste ale unora care doresc sa scoata din orice efecte mitomanice, demagogice etc. Neghina exista si dupa ce graul devine paine si o mananca si cei ce nu l-au lucrat, asa cum Eminescu s-a ivit din noianul de caracudisti care i-au sufocat existenta, iar acum, altii mititei, cu posteritatea lui isi lustruiesc existenta. Ma bucur ca, prin actiunile initiate de mine, nu mi-am lustruit si nu mi-am facut existenta calata pe asa ceva, ci dimpotriva mi-am sacrificat-o in detrimentul grav al familiei mele, din pacate!
Rep: Pe ce mizeaza acest Congres? In lista de invitati figureaza tineri poeti, dar si scriitori din generatiile 70 - 80. Exista in literatura acel atat de des invocat conflict dintre generatii? Daca da, cat este el de constructiv?
G.D.: Cum s-a vazut si la aceasta a treia editie, am tinut sa invitam poeti din toate generatiile, critici literari de asemenea, tocmai pentru a dovedi ca lupta intre generatii este doar in mintea celor ce si-o doresc ca pe un spectacol din care sa-si extraga barfele, fie literare sau de gang, insi ce nu sunt cu nimic mai presus fata de cei ce se uita la OTV sa vada daca au gasit-o pe Elodia. Miza unui astfel de congres este tocmai pentru a suda generatiile, pentru a mentine traditia si continuitatea in acelasi pas cu inovatia si provocarile perspectivelor ce par a elimina sau izola poezia de lumea care-si inlocuieste linistea sufletului, asigurata de poezie, cu zgomotul si furia unui timp pasager, de consum, ce ofera mult mai multe satisfactii imediat care, insa, usuca sufletul si creeaza premizele suficientei care duce la pierderea identitatii. Cultura este finalitatea unei existente, ca sa-l parafrazam pe Lovinescu, asa cum poezia, ca parte componenta a culturii unei natiuni, asigura identitatea maternitatii lingvistice, fara de care un popor poate fi lesne asimilat de un altul. Si cum tendinta globalizarii se impune si face si asa ceva, un astfel de congres trezeste intr-un fel spiritele de veghe. Numai in acest sens poate fi constructiva o astfel de initiativa. Dar, desigur, nu pentru cei doldora de prejudecati. Pentru ei este bun maidanul, care poate fi si pe Pietonalul Unirii, si-n Centrul Vechi, si-n sala de spectacole a teatrului, ori in consiliile din care, prin concursuri de imprejurari, fac parte.
Rep: Cum o duce poezia la Botosani? Are sanse Orasul Poeziei sa devina Orasul cu Poeti?
G.D.: Nu exista un scop in sine sa devenim un oras de poeti. Intr-un oras, la un moment dat, pot exista zeci de poeti, cum sunt acum la Botosani, fie ca unii dintre ei sunt doar intamplator blazonati astfel, facandu-si din cele cateva carti publicate prin diverse inlesniri financiare, carti de vizita si prin unele posturi locale de televiziune, facand reale deservicii poeziei in fata cititorului autentic, sau sa nu existe niciunul si poezia sa pulseze in inimile cititorilor. Sunt la Botosani poeti care vor conta, desigur, in viitor. Unii conteaza si acum, sunt in atentia criticii, in asteptarea confirmarii lor nationale. Unii au plecat de aici si au uitat, dar ei sunt rodul emulatiei botosanene, in acest sens. Emulatia se datoreaza si frecventelor manifestarii culturale organizate la Botosani: Premiul National de Poezie, Sezatorile iernii, Concursul National de Poezie Porni Luceafarul…, Zilele Eminescu, in ianuarie si iunie, alte concursuri consacrate elevilor Nicoara, Aripi deschise si asa mai departe. Putine sunt orasele din Romania care ofera o astfel de plaja consacrarii poeziei, viabilitatii ei.
Rep: Piata Poeziei sau Poezia in piata... Care ar fi drumul pana la eficientizarea economica a comertului cu cartea de poezie, in speranta ca o piata a cartii, a Poeziei, isi va capata locul meritat fara ca acest fapt sa duca Poezia in piata, la tarabe, riscand sa arunce in derizoriu un domeniu al culturii care, de-a lungul istoriei, s-a dovedit ca a sprijinit epoci sau a pornit revolutii?
G.D.: Piata Poeziei, cum spui, este doar la masa de lucru a poetului. Niciodata cartea de poezie nu o sa aiba o piata de desfacere asemanatoare cu cea a pietei de carne. Nici macar cu cea a pietei de carte comerciala, cum se mai intampla acum cu genurile literare comerciale, care insa nu ofera decat satisfactii estivale sau multumesc minti ce se lafaiesc in telenovele si combinatii estetice de prost gust. Poezia n-a fost niciodata o marfa de piata, chiar daca unii poeti au adus-o in piata, pe un anumit gen lacrimogen-social, a la Paunescu, chiar daca unele texte au insufletit piete intregi de oameni aflati in momente cruciale ale societatii. Poezia se simte bine in cercuri restranse, ezoterice uneori, atunci cand este inteleasa si salveaza suflete ce duc mai departe frumosul. In rest, se bate toba, se vrea glorie, se vrea succes imediat, dar, desigur, aceste forme stimulative nu duc decat la o moarte estetica rapida. Si nu acesta este scopul Poeziei!
Rep: Are acest Congres National al Poeziei rolul de a reaminti rolul scriitorului in societate, in viata cetatii? Sau ramane un manifest cu circulatie inchisa, cu rol organizatoric, de breasla?
G.D.: Prin apelurile lansate are si menirea de a starni, cel putin, si atentia celor din jur, sa atraga spre lectura poeziei pe cei ce au si menirea de a legitima existenta Poetului intr-o societate de consum, politizata si interesata doar de existenta de maine nu si de cea de poimaine. Congresul de anul acesta a tinut de, deja, traditia acestui gen de manifestare, avand, in primul rand, un scop tehnic, de organizare a unui comitet care sa initieze diverse demersuri catre cei indrituiti sa sprijine si o astfel de preocupare sociala, speciala, catre care se indreapta destui de multi, fara insa a mai avea perspectiva unei recunoasteri sociale ca pe vremuri, cand poetul era o autoritate deosebita, un centru social de luat in calcul, nu o batjocura cum este, in cele mai multe cazuri, acum. Nu stim daca am reusit. Vom vedea efectele apelului si vom analiza la editia urmatoare ce s-a reusit si ce nu si ce trebuie sa facem pentru a reusi. Intre timp, desigur, poetii fac ceea ce trebuie sa faca – exista si-si scriu poezia pe care si-o scot in piata, fie ca este receptata, fie ca nu!
Rep: Cat de morala poate sa fie Poezia in vremuri de criza? Chinezii mai folosesc pentru situatii de criza si un alt cuvant: ocazie. Este criza economica o ocazie de revenire a spiritului poetic, combativ, chiar educativ pentru generatiile oarecum rasfrante si ratacite in actualul vremelnic?
G.D.: Poezia, poetul, la noi, s-au aflat mai tot timpul in criza. Nu am avut sansa civilizatiilor vechi, antice, de aiurea, desi au existat si in acest spatiu civilizatii care au lasat urme la fel de adanci ca Ghilgames, ca Iliada si Odiseea, ori precum Cantarea Cantarilor, dar nu s-au pus in valoare, ci dimpotriva au fost ascunse, deteriorate, uitate, incat trebuie sa ne multumim cu doar cinci secole de literatura si doar doua de poezie moderna in sensul autentic al cuvantului. Criza nu poate ajuta cu nimic, evident. Ci dimpotriva, poate crea disperare. Si cum, vorba lui Dostoievski, din disperare se naste o noua perspectiva, speram ca si la noi criza sa nasca si pentru poezie o noua perspectiva. Si noua perspectiva a poeziei este o noua lume, pentru ca asta de acum este bolnava in cea mai mare parte. Si asta si din cauza ca nu a folosit cel mai ieftin panaceu, tratament, poezia, la indemana in biblioteci, in librarii, in astfel de manifestari pe care le organizam si la Botosani, oras cultural mult mai mult decat sunt declarate pompos si mediatizate altele sau decat vor unii sa-l aseze la marginea lumii!
Rep: Pe cand un cenaclu al scriitorilor la Botosani? Cenaclul filialei Botosani a Uniunii Scriitorilor, reluat in urma cu cativa ani, s-a oprit brusc. Ar putea el renaste tot atat de brusc?
G.D.: Cenaclul Uniunii Scriitorilor exista la Botosani din 1982. El a functionat mult timp organizat, a emulat si a ordonat multe minti poetice. Apoi s-a manifestat in diverse ocazii, ca acum, cand membrii lui se intalnesc cu diverse ocazii, in diverse locuri. Desigur ca ar fi mult mai bine sa se reia acele sedinte de lucru. Dar, deocamdata, nu are un sediu, nu exista o dorinta comuna in acest sens. Oricum, revista Hyperion a fost si este locul unde cei mai multi cenaclisti si-au gasit locul. Cei mai buni scriitori botosaneni isi scriu cartile in singuratatea biroului lor, si le publica si asta inseamna ca duc, in acest mod, viata acelui cenaclu, ce creeaza nostalgii unora, mai departe.
treia editie a Congresului National de Poezie. Orasul a fost scotocit de poetii veniti din toate colturile tarii, unii patrunsi de adierea eminesciana, altii fermi in a re-aduce Poezia in fata lumii pentru ca ea, lumea, sa devina constienta de sine. La final, am adresat cateva intrebari scriitorului Gellu Dorian, initiatorul Congresului National de Poezie.Reporter: De ce un Congres National al Poeziei la Botosani? Pentru ca, dincolo de mandria locala si de discursurile politicianist-patriotarde, la Botosani, Cultura - in speta Poezia pare inca o Cenusareasa in cautarea boabelor sanatoase de grau, fara a da semne de lupta pentru starpirea neghinei.
Gellu Dorian: In parerea unora, poate, ce nu pot sau nu stiu cum sa iasa din prejudecatile care s-au osificat exista o astfel de parere imbratisata si de o constiinta colectiva lenesa. Un astfel de congres, initiat in 2004, cu destule ecouri si miscari de, cel putin, idei daca nu chiar si fapte, ar fi putut avea loc oriunde. Si cu atat mai mult la Botosani, cel putin din motivul ca de aici a plecat Mihai Eminescu, ca aici se acorda de 19 ani Premiul National de Poezie Mihai Eminescu, Opera Omnia si Opera Prima, aducand in randul cetatenilor de onoare ai orasului pe cei mai importanti poeti romani (ce oras poate concura cu Botosanii din acest punct de vedere?), ca aici este anual un flux de poeti importanti din Romania si asa mai departe. Nu este nici de neglijat faptul ca aici traiesc cativa poeti care conteaza… Dar acesta ar fi fost ultimul motiv pentru organizarea unui astfel de congres. Evident, el nu aduce mari avantaje pe cat ar aduce clasa politica, politicienii!, insa da mai multa si nobila perspectiva targului pe care multi localnici marunti, care nu stiu sa faca nimic, dar carcotesc, l-ar dori la fundul lumii. Or organizatorii acestui gen de manifestare culturala, inedita pe plan national, tocmai asta doresc – sa nu-l lase acolo unde-l baga cei mentionati, ci sa-l puna in evidenta, in constiinta lumii si sa devina orasul cultural pe care ni-l dorim. Numai cine nu observa eforturile care se fac pe plan cultural aici le confunda cu tendintele politicianiste ale unora care doresc sa scoata din orice efecte mitomanice, demagogice etc. Neghina exista si dupa ce graul devine paine si o mananca si cei ce nu l-au lucrat, asa cum Eminescu s-a ivit din noianul de caracudisti care i-au sufocat existenta, iar acum, altii mititei, cu posteritatea lui isi lustruiesc existenta. Ma bucur ca, prin actiunile initiate de mine, nu mi-am lustruit si nu mi-am facut existenta calata pe asa ceva, ci dimpotriva mi-am sacrificat-o in detrimentul grav al familiei mele, din pacate!
Rep: Pe ce mizeaza acest Congres? In lista de invitati figureaza tineri poeti, dar si scriitori din generatiile 70 - 80. Exista in literatura acel atat de des invocat conflict dintre generatii? Daca da, cat este el de constructiv?
G.D.: Cum s-a vazut si la aceasta a treia editie, am tinut sa invitam poeti din toate generatiile, critici literari de asemenea, tocmai pentru a dovedi ca lupta intre generatii este doar in mintea celor ce si-o doresc ca pe un spectacol din care sa-si extraga barfele, fie literare sau de gang, insi ce nu sunt cu nimic mai presus fata de cei ce se uita la OTV sa vada daca au gasit-o pe Elodia. Miza unui astfel de congres este tocmai pentru a suda generatiile, pentru a mentine traditia si continuitatea in acelasi pas cu inovatia si provocarile perspectivelor ce par a elimina sau izola poezia de lumea care-si inlocuieste linistea sufletului, asigurata de poezie, cu zgomotul si furia unui timp pasager, de consum, ce ofera mult mai multe satisfactii imediat care, insa, usuca sufletul si creeaza premizele suficientei care duce la pierderea identitatii. Cultura este finalitatea unei existente, ca sa-l parafrazam pe Lovinescu, asa cum poezia, ca parte componenta a culturii unei natiuni, asigura identitatea maternitatii lingvistice, fara de care un popor poate fi lesne asimilat de un altul. Si cum tendinta globalizarii se impune si face si asa ceva, un astfel de congres trezeste intr-un fel spiritele de veghe. Numai in acest sens poate fi constructiva o astfel de initiativa. Dar, desigur, nu pentru cei doldora de prejudecati. Pentru ei este bun maidanul, care poate fi si pe Pietonalul Unirii, si-n Centrul Vechi, si-n sala de spectacole a teatrului, ori in consiliile din care, prin concursuri de imprejurari, fac parte.
Rep: Cum o duce poezia la Botosani? Are sanse Orasul Poeziei sa devina Orasul cu Poeti?
G.D.: Nu exista un scop in sine sa devenim un oras de poeti. Intr-un oras, la un moment dat, pot exista zeci de poeti, cum sunt acum la Botosani, fie ca unii dintre ei sunt doar intamplator blazonati astfel, facandu-si din cele cateva carti publicate prin diverse inlesniri financiare, carti de vizita si prin unele posturi locale de televiziune, facand reale deservicii poeziei in fata cititorului autentic, sau sa nu existe niciunul si poezia sa pulseze in inimile cititorilor. Sunt la Botosani poeti care vor conta, desigur, in viitor. Unii conteaza si acum, sunt in atentia criticii, in asteptarea confirmarii lor nationale. Unii au plecat de aici si au uitat, dar ei sunt rodul emulatiei botosanene, in acest sens. Emulatia se datoreaza si frecventelor manifestarii culturale organizate la Botosani: Premiul National de Poezie, Sezatorile iernii, Concursul National de Poezie Porni Luceafarul…, Zilele Eminescu, in ianuarie si iunie, alte concursuri consacrate elevilor Nicoara, Aripi deschise si asa mai departe. Putine sunt orasele din Romania care ofera o astfel de plaja consacrarii poeziei, viabilitatii ei.
Rep: Piata Poeziei sau Poezia in piata... Care ar fi drumul pana la eficientizarea economica a comertului cu cartea de poezie, in speranta ca o piata a cartii, a Poeziei, isi va capata locul meritat fara ca acest fapt sa duca Poezia in piata, la tarabe, riscand sa arunce in derizoriu un domeniu al culturii care, de-a lungul istoriei, s-a dovedit ca a sprijinit epoci sau a pornit revolutii?
G.D.: Piata Poeziei, cum spui, este doar la masa de lucru a poetului. Niciodata cartea de poezie nu o sa aiba o piata de desfacere asemanatoare cu cea a pietei de carne. Nici macar cu cea a pietei de carte comerciala, cum se mai intampla acum cu genurile literare comerciale, care insa nu ofera decat satisfactii estivale sau multumesc minti ce se lafaiesc in telenovele si combinatii estetice de prost gust. Poezia n-a fost niciodata o marfa de piata, chiar daca unii poeti au adus-o in piata, pe un anumit gen lacrimogen-social, a la Paunescu, chiar daca unele texte au insufletit piete intregi de oameni aflati in momente cruciale ale societatii. Poezia se simte bine in cercuri restranse, ezoterice uneori, atunci cand este inteleasa si salveaza suflete ce duc mai departe frumosul. In rest, se bate toba, se vrea glorie, se vrea succes imediat, dar, desigur, aceste forme stimulative nu duc decat la o moarte estetica rapida. Si nu acesta este scopul Poeziei!
Rep: Are acest Congres National al Poeziei rolul de a reaminti rolul scriitorului in societate, in viata cetatii? Sau ramane un manifest cu circulatie inchisa, cu rol organizatoric, de breasla?
G.D.: Prin apelurile lansate are si menirea de a starni, cel putin, si atentia celor din jur, sa atraga spre lectura poeziei pe cei ce au si menirea de a legitima existenta Poetului intr-o societate de consum, politizata si interesata doar de existenta de maine nu si de cea de poimaine. Congresul de anul acesta a tinut de, deja, traditia acestui gen de manifestare, avand, in primul rand, un scop tehnic, de organizare a unui comitet care sa initieze diverse demersuri catre cei indrituiti sa sprijine si o astfel de preocupare sociala, speciala, catre care se indreapta destui de multi, fara insa a mai avea perspectiva unei recunoasteri sociale ca pe vremuri, cand poetul era o autoritate deosebita, un centru social de luat in calcul, nu o batjocura cum este, in cele mai multe cazuri, acum. Nu stim daca am reusit. Vom vedea efectele apelului si vom analiza la editia urmatoare ce s-a reusit si ce nu si ce trebuie sa facem pentru a reusi. Intre timp, desigur, poetii fac ceea ce trebuie sa faca – exista si-si scriu poezia pe care si-o scot in piata, fie ca este receptata, fie ca nu!
Rep: Cat de morala poate sa fie Poezia in vremuri de criza? Chinezii mai folosesc pentru situatii de criza si un alt cuvant: ocazie. Este criza economica o ocazie de revenire a spiritului poetic, combativ, chiar educativ pentru generatiile oarecum rasfrante si ratacite in actualul vremelnic?
G.D.: Poezia, poetul, la noi, s-au aflat mai tot timpul in criza. Nu am avut sansa civilizatiilor vechi, antice, de aiurea, desi au existat si in acest spatiu civilizatii care au lasat urme la fel de adanci ca Ghilgames, ca Iliada si Odiseea, ori precum Cantarea Cantarilor, dar nu s-au pus in valoare, ci dimpotriva au fost ascunse, deteriorate, uitate, incat trebuie sa ne multumim cu doar cinci secole de literatura si doar doua de poezie moderna in sensul autentic al cuvantului. Criza nu poate ajuta cu nimic, evident. Ci dimpotriva, poate crea disperare. Si cum, vorba lui Dostoievski, din disperare se naste o noua perspectiva, speram ca si la noi criza sa nasca si pentru poezie o noua perspectiva. Si noua perspectiva a poeziei este o noua lume, pentru ca asta de acum este bolnava in cea mai mare parte. Si asta si din cauza ca nu a folosit cel mai ieftin panaceu, tratament, poezia, la indemana in biblioteci, in librarii, in astfel de manifestari pe care le organizam si la Botosani, oras cultural mult mai mult decat sunt declarate pompos si mediatizate altele sau decat vor unii sa-l aseze la marginea lumii!
Rep: Pe cand un cenaclu al scriitorilor la Botosani? Cenaclul filialei Botosani a Uniunii Scriitorilor, reluat in urma cu cativa ani, s-a oprit brusc. Ar putea el renaste tot atat de brusc?
G.D.: Cenaclul Uniunii Scriitorilor exista la Botosani din 1982. El a functionat mult timp organizat, a emulat si a ordonat multe minti poetice. Apoi s-a manifestat in diverse ocazii, ca acum, cand membrii lui se intalnesc cu diverse ocazii, in diverse locuri. Desigur ca ar fi mult mai bine sa se reia acele sedinte de lucru. Dar, deocamdata, nu are un sediu, nu exista o dorinta comuna in acest sens. Oricum, revista Hyperion a fost si este locul unde cei mai multi cenaclisti si-au gasit locul. Cei mai buni scriitori botosaneni isi scriu cartile in singuratatea biroului lor, si le publica si asta inseamna ca duc, in acest mod, viata acelui cenaclu, ce creeaza nostalgii unora, mai departe.
(Foto: Teodor Duna la Congresul National de Poezie, Botosani, 2009)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
!Mori cu adevarat cand incepe sa te uite lumea... Constantin Dracsin, cu numele real Costache Gugoasa, s-a nascut la 20 iulie 1940, in satu... -
Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult d... -
Am vorbit astazi cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, despre casa lui Eminescu de la Varatec. Stia despre ce este vorba si sen... -
Nu stiu cum ajung – din nou – la Varatec. Din capatul satului alb de maici pana sus, in casuta de sub padure, am timp sa ma dezmeticesc. Am ... -
e ger în triste calendare sfinţii se dau orbilor cu împrumut în zadar am pîndit labirintul Poetul îşi poartă paşii îndărăt zar caldarîm...
-
”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantastic... -
Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfe...
-
Mănăstirea "Sfânta Treime" Guranda este situată la 40 km de oraşul Botoşani, pe drumul naţional 29D. A fost înfiinţată în anul 1... -
In primavara anului 2002, cand s-a intors Maica Benedicta de la Bucuresti, mi-a zis ca este foarte bucuroasa pentru ca a venit la ea, la Buc... -
Locului i se spune "Dealul Bisericii" pentru ca pe acest deal au existat schituri cu obste de calugari fiind distruse din cauza v...