Marcel MĂNĂSTIREANU: "Fericirea mea este că sunt bogat prin lucrările pe care am reușit să le las în urmă"

1 martie 1950, ora 8 dimineața. La jumătatea secolului trecut, în Botoșani se împrimăvăra cu un copil Viorica, femeie frumoasă și bună ca pâinea lui Dumnezeu. Pruncul a țâșnit în lume fără să mai lase părinților răgaz de înțelegeri, patalamale și alte ștampile care le spun oamenilor cum și de ce, până când sau ce-ar fi dacă...
"Am fost copil din flori", spune fără patimă și cu oarece nostalgie artistul Marcel Mănăstireanu. Fiul unei mame care a știut să iubească, să îndure, să aștepte.
Viorica nu i-a fost numai lui Marcel mamă. Își amintește artistul cu duioșie cum, peste ani, prin Centrul Vechi li se întâmpla să se oprească vreun om și să spună cu dragoste: "Sărut mâna, mamă!" Uneori primea și o ciocolată. Erau dintre năpăstuiții care demult, la casa de copii fiind, primeau de la Mama Viorica, pe ascuns, câte un leu cu care își cumpărau gogoși, o savarină sau mergeau la film. Deși săracă, Mama Viorica știa să le pitească mereu un bănuț. Cu tăcută dragoste.
Primii doi ani ai vieții i-a petrecut la Bicaz. "Am fost un copil iubit, chiar dacă mă mai necăjeau copiii uneori. Tata nu a mai avut timp să se căsătorească cu mama. Vreo doi ani după ce m-am născut am stat la Bicaz, unde se construia hidrocentrala. De acolo tata a plecat la Onești, începea industrializarea țării! La Bicaz o dusesem bine, el era un fel de inspector, aveam ordonanță care ne făcea piața. Când am revenit aici, la Botoșani, într-o sărăcie…".
La Botoșani a copilărit pe maidanul orașului, unde astăzi se află Parcul Tineretului. Nu uită viața de târg, cu sărbători și oameni vrednici. "Acolo se făcea troc, aduceau cei din zona muntoasă șindrilă, lemn, și luau de la noi cereale, grâu. Șirul de case care înconjura maidanul se numea Piața Obor", își amintește Marcel Mănăstireanu.
Orașul era împărțit pe mahalale care purtau denumiri după biserici: mahalaua Duminica Mare, mahalaua Sf. Nicolae. Iarna venea cu sărbătorile ei, dar și cu bătăile dintre flăcăi, totdeauna iscate de la fete. "Din cauza bătăilor, o perioadă, unii dintr-o mahala nu mai aveau ce căuta prin Centrul Vechi, unde era locul de promenadă". Cu toate acestea, Botoșaniul era la vremea aceea un oraș aproape modern. Cu Centrul Vechi de o strălucire aparte, locul de promenadă al tuturor, cu mahalalele ca niște sateliți în jurul centrului.
Viața pe maidan poate fi ușor derulată ca un scenariu de film. Îi revin în memorie căruțașii veniți de aproape sau de departe să vândă cai, "așa cai cum nu am mai văzut de atunci!". Tot pe maidanul acela uriaș făceau ore de conducere cei de la mecanica agricolă. "Veneau cu câte un steag, conduceau și cântau cântece patriotice".
Ochii de azi ierarhizează modelele de sărăcie ale trecutului. Dar ochii copilului știau doar să se bucure și aproape nimic nu reușea să tulbure frumusețea vieții. Nu aveau bani, dar la fiecare casă grădinile se făleau cu roadele sănătoase. Pâinea, care mai târziu începuse a se da pe cartelă, se ungea cu ulei nerafinat și se amesteca în burțile pruncilor cu castraveții fragezi și zemoși. Ce le trebuia mai mult?!

Arta de pe drumul mahalalei. Max Weber, Vasilache și Mărioara

Pe maidan era locul de joacă al copiilor de evrei, greci, lipoveni, chiar și o familie de unguri. "Jucam fotbal cu mingi din cârpă". Tot pe atunci a frământat copilul Marcel primul boț de argilă. Pentru că puține străzi erau pietruite, când ploua, pământul negru se mătura și ieșea la suprafață argila. "Erau foarte mulți artiști în perioada copilăriei mele. Noi, copiii, luam argila aceea, o frământam și făceam fel de fel de figurine. Nu eram eu cel mai talentat, erau fete, băieți de vârsta mea care modelau. Nu era unul care să nu modeleze! Mie îmi plăcea în perioada aceea să fac mașini, care erau și foarte rare. Apăreau camioane pe maidan și noi ne adunam, miroseam la toba de eșapament – nu ne dădeam seama că e toxic, trăgeam cu nasul acolo! – iar eu când descopeream o piesă nouă gata, o adăugam la modelul meu. Aveam 5-6 ani. Așa am început. Apoi, mai târziu, a apărut și plastilina. Dar cum noi eram toți săraci...".
În anii 50-60, Botoșanii fremătau de cultură. Pe 1 mai 1953 se înființa Teatrul de Păpuși, cu denumirea Cravata Roșie, iar pe 1 septembrie lua ființă și Filarmonica, ambele sub oblăduirea lui Max Weber. Acolo, pe maidan, i-a văzut prima dată pe Vasilache și Mărioara, păpușile care iscau hohote de râs, atât de îndrăgite de târgoveți încât, peste vreo 20 de ani, Teatrul de Păpuși avea să primească numele Vasilache. Marcel Mănăstireanu își amintește mai ales de acel domn înalt, distins, "cum numai în Armată Română vedeai!", Max Weber. Îl zărea mai ales când, la moartea vreunui bogătaș din târg, el dirija orchestra care mergea în fața convoiului.
 Venind spre Centru, continuă Marcel Mănăstireanu povestea copilăriei, dădeai de niște ulițe, pe lângă Uspenia, unde stăteau meseriașii. Potcovari, cei care făceau cazane și bălii, fel de fel de sticlari, lumânărari, cojocari. Meseriași adevărați! Spre Uspenia, un chioșc nu prea caracteristic Botoșanilor, cu presă. Unde găseai ziare, reviste, colecții la un leu, cu SF-uri.

Prima Volgă la casa Vioricăi. Primul profesor!

Argila din mahala nu i-a dat pace! Când s-a făcut mai măricel, a găsit undeva, la Casa Pionierilor, un profesor care știa să îi provoace, să îi scotocească mintea și talentul. Aurelian Donisă. Într-o zi, aplecat asupra unei lucrări, avea să se petreacă prima întâmplare demnă de un viitor artist. "Eu voiam neapărat să fac un Eminescu și munceam acolo, în atelier. Într-o zi vine o femeie cu guler de blană, din București. Afară parcase o Volgă, mașină rusească mare. A intrat femeia în atelier. Făcea un reportaj și întreba de vreun copil talentat. Profesorul i-a arătat spre mine. Nu știam cum să mă ascund de rușine. S-a apropiat de mine. Vorbea frumos, mi-a făcut poze. Am prins un moment, mi-am cerut voie până afară…".
A ieșit din atelierul Casei Pionierilor și a luat-o la sănătoasa. I-au sfârâit picioarele până acasă, în maidan, a trântit poarta și nu s-a oprit decât în grădină, pitit să nu cumva să dea peste el doamna cu guler de blană și cu mașina ei rusească mare.
Nu a trecut mult și s-a auzit în mahala huruitul unei mașini. "A venit după mine. A intrat Volga aceea pe strada mea. Toți vecinii ieșeau la poartă: Uite, a tras la Viorica! S-a dat jos profesorul". 
Aurelian Donisă, un excelent artist, fusese coleg cu Corneliu Baba, se pricepea de minune să dibuiască talentul, mai ales în copiii săraci ai mahalalelor. Pe cei mai talentați îi chema acasă la el, unde nu se vorbea decât despre artă. Despre Michelangelo, Picasso, Leonardo da Vinci… "Vine profesorul, m-a căutat prin grădină. Eu nu și nu, nu mă întorc! Hai, măi, că am cumpărat savarine! Așa ne ademenea ca să mergem și la atelier. Hai, că am cumpărat savarine. Când am auzit de savarine am ciulit urechile! Tare bune erau! Așa am apărut în Scânteia Tineretului, cu poza mea, cu Eminescul meu care, culmea pentru vârsta mea de atunci, chiar semăna! Scria dedesubt: Un viitor sculptor de talent – poate! – deocamdată elev care își face ucenicia la Casa Pionierului, la atelierul profesorului Aurelian Donisă".
Profesorul Donisă începuse să se ocupe strașnic de el. Acasă la el chema numai pe cine voia. "Ne punea la treabă, chestii de meserie. Nu toți sunt buni de profesori. El nu s-a realizat ca pictor, dar a fost un profesor excepțional. Nu a existat să nu îl chem, mai târziu, la vernisaj. De la profesorul Donisă am învățat să fac clătite, am învățat să îl ascult cu atenție pe Beethoven. Îi plăcea muzica simfonică, ne învăța să închidem ochii când ascultăm ceva, să ne imaginăm, ne spunea că muzica este o transpunere a vieții noastre de zi cu zi…".
Nu împlinise 20 de ani când începuse să publice în Clopotul. Redacția ziarului Clopotul era în Centrul Vechi. "Am făcut 10 desene de grafică, moderne la vremea aceea. Era o pagină culturală la ziar. Mă duc, Mocanu Agrippa se ocupa de arte plastice. Le-a publicat. Dacă nu am cumpărat vreo 20 de ziare când a apărut! În fiecare zi ieșeam cu câte un ziar în mână, alături de blocul de desen".
Toată ziua era la Galeriile de artă ale Muzeului Județean, o săliță micuță, într-o clădire veche. "Era acolo un om admirabil, Alexandru Pleșca. Într-o zi mi-a spus: Măi băiete, nimeni nu se mai uită la tablourile din galerie ca tine! Ia să aduci niște lucrări. I-am dus un autoportret al meu, cu Colea Bădărău, l-am adus și pe Pastramagiu. Bătrânul Pleșca vede autoportretul meu, aveam barbă pe atunci, conturul capului, restul ca și cum ar fi fost agățat de niște fire care ies din tablou. Vă deschid o expoziție, ne-a spus. Înainte să plec în armată, în octombrie 70 am plecat, am deschis o expoziție. Păstrez și acum afișul!"

A doua Volgă!

A plecat în armată. La București, la pompieri. Avea 20 de ani. "Era de instrucție acolo, dar eu desenam mereu, până m-a văzut un maior. Îți dăm o cămăruță, mi-a spus. Făceam bani și acolo, pentru că vindeam lucrări". S-a dus vestea și, într-o zi, la poarta unității militare a parcat o mașină Volga. Soldatul Mănăstireanu era chemat la Grupul de Pompieri. "Era un departament ce se ocupa cu afișe care se duceau în toată țara, despre pericolele de incendiu. Trebuia să le facă cineva, apoi erau duse la Casa Scânteii. Au apărut aceste afișe după desenele mele, primeam bani, 700 de lei, aveam atelierul meu".
A primit delegație să umble prin oraș. "Dar pe umăr nu ai nimic? De mâine ești fruntaș. Apoi după o vreme iar s-au uitat. Cum, numai una pe umăr? Hai, ești caporal. Ne dădea câte un plic cu 750 lei. Salariile erau foarte mici atunci, suma primită era enormă pentru noi. Vedeam Bucureștiul tot, expozițiile. Umblam prin atelierele unor mari artiști plastici. Așa am intrat în atelierul Gabrielei Manole Adoc… Atelierul lui Alexandru Ghiorghiță, care era căsătorit cu Georgeta Caragiu, sora lui Toma Caragiu. Mă împrietenisem cu mulți, căscam gura peste tot, prin toate muzeele, unde am prins niște expoziții și niște retrospective extraordinare!".
Întors acasă, la Botoșani, în preajma lui Alexandru Pleșca, avea parte de un alt festin artistic. Bătrânul Pleșca pleca la București să aducă lucrări pentru expoziții. "Mergeam cu el, îmi făceam un pachețel cu mâncare pentru trei zile. Am ajuns cu el în atelierul lui Piliuță și la mulți artiști plastici. Te primeau cu o sfială și o modestie pe care eu atunci nu o înțelegeam. Ce Dumnezeu, ziceam, acesta este atât de mare, se știe de el, și totuși era atât de modest! Am învățat să rumeg tot ce aflu, pentru că nu e de ajuns să citești o carte… Nu îl scăpam din ochi pe bătrânul Pleșca, nu numai la București. Participam la toate expozițiile".
Primul bust al lui Eminescu l-a lucrat la începutul anilor 80 și avea să ajungă în Darabani, dezvelit în iunie 1983. "Am intrat într-o zi la el în atelier și l-am găsit lucrând la un bust. Era o comandă. Mi-a plăcut așa mult că i-am spus: Îl vreau la Darabani! Am stabilit pe loc un termen, un preț, am vorbit la Darabani. La dezvelirea bustului a venit actorul Stelian Preda și a recitat. La sugestia mea, primarul de atunci a plantat doi tei, care astăzi sunt falnici lângă statuie. Mie mi se pare o lucrare reușită pentru că transmite acea sensibilitate a poetului și privirea sa deasupra vremelniciei…", își amintește astăzi poetul dărăbănean Victor Teișanu aventura primului Eminescu ce poartă semnătura lui Marcel Mănăstireanu.

Sculptor pe viață!

Într-o zi, în 1993, a decis că drumul lui înseamnă sculptura. "Era la Zilele Eminescu. După ce am luat cuvântul și eu la urmă, mi-am zis: Mănăstireanu, tu nu mai faci expoziții de pictură! Te retragi în atelier și lucrezi. Așa am făcut". Nu știa nimeni ce face. "Cred că s-a lăsat Mănăstireanu!", ziceau unii.
A făcut bustul lui Mihai Eminescu din Odesa, Ucraina, cu sprijinul financiar al Primăriei din Botoșani. Lucrarea a fost transportată la Odesa în 2003, dar a stat în consulat până în 2011! Într-o zi a intrat în atelierul său un om de afaceri din Basarabia, care a cerut un Ștefan cel Mare. O lucrare măreață, cu o înălțime de 2,85 m, pe un soclu de 3 m. A fost inaugurat în 2006, la Edineț. 
"În Basarabia m-am întâlnit la aceeași masă cu Grigore Vieru. Nu știam că mai târziu aveam să îi fac un bust, după moarte. Soția lui a venit la mine în atelier". Bustul lui Grigore Vieru, realizat din piatră, avea să fie dezvelit pe 14 februarie 2010, în orașul Strășeni din Republica Moldova, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la nașterea poetului. Peste numai un an, făcea și bustul lui Adrian Păunescu, dezvelit pe 18 decembrie 2010, în comuna Dumbrăveni, în centrul comunei, alături de bustul lui Mihai Eminescu. E prima lucrare din țară care îl reprezintă pe Păunescu… A lucrat și efigia lui Ciprian Porumbescu, basorelief în profil, amplasat pe fațada Societății Culturale “Mihai Eminescu” din Cernăuți. Nu uităm, mai aproape de noi, bustul Patriarhului Teoctist, dezvelit în 7 februarie 2009 în fața Bisericii "Nașterea Maicii Domnului" din satul Victoria din județul Botoșani. Nici Rotonda personalităților din Parcul Mihai Eminescu din Botoșani, cu cele 15 lucrări reprezentând scriitori, istorici, botaniști sau pictori, botoșăneni la origine, printre care Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian.

Al treilea profesor: Lucian Valea

Marcel Mănăstireanu nu a urmat o facultate, dar a avut profesori care i-au predat cele mai prețioase cursuri. De la Aurelian Donisă și Alexandru Pleșca, ajungem la Lucian Valea. Boema târgului cu poeți, pictori, artiști. "Mergeam la o bere, la o plăcintă cu mere, cu cartofi. Noi cumpăram România literară, Contemporanul, Luceafărul, Steaua ca să ne informăm, pentru ca atunci când veneam la discuții cu dânsul nu cumva să nu fim puși la punct. Era foarte riguros. Dacă nu știai, mai bine tăceai din gură decât să spui ceva! Dar am observat un lucru: cât de informați ni se părea nouă că suntem citind ziarele literare, el parcă vorbea despre altceva! Doar aceleași ziare citeam, dar el venea mai informat decât noi. Apoi ne-am dat seama că el rumega… El nu avea numai informații, el ne vorbea cu cuvintele lui, și avea mereu cuvintele la îndemână! Făcea întâlniri și pentru copii, mai mergeam pe la Darabani, pe la Victor Teișanu, un poet foarte talentat".
Lucian Valea a scris despre două dintre expozițiile lui și păstrează și azi, la loc de cinste, manuscrisele.
"Am iubit școala, am citit mult, dar uite că nu e de ajuns. Mi-ar fi plăcut să fiu și profesor, din cauză că nu am continuat studiile nu am putut", spune cu amar în glas. Dar a făcut cea mai lungă facultate și a avut cei mai buni profesori: Aurelian Donisă, Alexandru Pleșca și Lucian Valea. "L-aș adăuga și pe Mocanu Agripa, chiar dacă mai târziu a plecat din Botoșani… Am fost prezent mereu cu desene în ziar, printre poezii".
Astăzi, la aproape 70 de ani, Marcel Mănăstireanu mai frământă povești, amintiri, scoate la iveală regrete și se mai poticnește în neputințe. Dar fără înverșunare. Din când în când, ochii se leagănă în vreo lacrimă. Atunci e vorba, neapărat, de femei. Ori de mama căreia nu îi mai poate întoarce bucuriile. Ori de prima soție, pe care a iubit-o enorm și care i-a dăruit băiatul, pe Manuel, un artist de excepție. Ba de actuala soție, față de care simte o duioasă recunoștință. 
"Pentru că ducem o discuție aici m-am confesat azi, dar eu mereu am lăsat să vorbească lucrările. Mă va critica Cel de Sus, abia apoi și critica de aici. Dar totul a venit în urma unei munci uriașe". Despre Marcel Mănăstireanu, astăzi, vorbesc nu doar lucrările sale. Tremurul neastâmpărat al mâinilor, neputința trupească, alunecușul zilnic pe străzile orașului, prietenii și noianul de amintiri, toate sunt ale artistului în viață. Cu viața pre viață călcând!


Chestionarul lui Proust

După câteva ceasuri de povești, îl provoc pe Marcel Mănăstireanu la un exercițiu de sinceritate: Chestionarul lui Proust. Numit astfel pentru că, prin 1890, însuși Marcel Proust răspunsese întrebărilor, manuscrisul cu răspunsurile sale fiind găsit în 1924.

Principala trăsătură a caracterului meu: Răbdarea.
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Aceea de a ști să ofere o floare unei femei.
Calitatea pe care o prefer la o femeie: Este calitatea pe care o are actuala mea soție, că a avut răbdare și m-a lăsat în atelier să lucrez. Răbdare pe care numai o femeie e în stare să o aibă.
Ce apreciez mai mult la prietenii mei: Cuvântul dat, care trebuie să fie ca un crez în viață.
Principalul meu defect: Că nu am avut răbdare să îmi continui studiile. Și că nu am invitat-o niciodată pe mama la o expoziție a mea. Mi se părea ca nu cumva mama să facă vreo gafă. Mama s-a stins și nu auzea decât de la radio, din presă, despre băiatul ei. Se lăuda pe stradă cu mine. Și acum îmi dau lacrimile, dar e ceva ce nu mai pot repara.
Ocupația preferată: Bucuria de a scoate la lumină personalități care până atunci fuseseră doar pitite într-o bibliotecă.
Visul meu de fericire: Fericirea mea este că sunt bogat. Nu material, deși puteam să fiu. Sunt bogat prin lucrările pe care am reușit să le las în urmă.
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Nefericit sunt când feciorul uită să îmi dea telefon. Dar îl înțeleg. Este artist important în Iași, iar timpul este prețios. Tot părintele trebuie să ierte.
Țara în care aș vrea să trăiesc: Țara în care vreau să trăiesc și mi-am dorit să trăiesc se cheamă Botoșani. Țara Botoșani. Aici mi-am înfipt rădăcinile.
Pictorul meu preferat: Pentru mine rămâne Corneliu Baba. Îl consider cel mai mare pictor pe care l-a dat România. Corneliu Baba este și modern, și clasic, a gândit mult în lucrările lui. Auzeam de la profesorul meu Donisa, care l-a avut la Iași coleg, că nu îi plăcea perspectiva, un lucru foarte important în pictură. Neștiind perspectivă e ca și cum ai fi un pictor naiv. Ei, lui nu-i plăcea în desene perspectiva. Dar în lucrările lui Corneliu Baba - Țărani pe câmp sau Lucia Sturdza Bulandra, un portret remarcabil - demonstrează că el simțea perspectiva extraordinar.
Ce detest cel mai mult: Fățărnicia. Preamărirea unora. Cred că Cel de Sus mi-a dat puterea de a pătrunde după privirea unui om și să înțeleg dacă e un om fățarnic, dacă e un om bun, dacă e un om rău. Am puterea asta.
Cum aș vrea să mor: Aș vrea ca soția mea să fie cu o mână în mâna mea. Ea a fost tot ce mi-am dorit eu.

(Interviu realizat în mai 2017)

"Dușmanii poporului" din școlile botoșănene. "O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

Vara anului 1948, anii ocupației comuniste. Elevul de 18 ani a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului. Avocatul din oficiu, un tânăr comunist, şi-a cerut iertare că trebuie să vină în faţa înaltelor feţe judecătoreşti cu asemenea cazuri care atentează, striga avocatul comunist, la demnitatea poporului şi spulberă nemilos speranţa de propăşire a neamului românesc. Însă tinerii aceştia merită o şansă, strigă deodată avocatul, schimbând pledoaria. "Aceste elemente, aceşti tineri corupţi de falsele idealuri capitaliste, în loc să contribuie la reconstruirea ţării, uneltesc împotriva binefăcătorilor neamului! S-au opus noilor planuri măreţe de educare şi de purificare a societăţii! Dar, domnule judecător" - şi glasul avocatului căpăta inflexiuni neaşteptate - "tinereţea lor, elanul şi îndrăzneala cu care au acţionat nu sunt decât semne că pot deveni oameni noi ai socialismului! Vă rog deci, domnule judecător, acordaţi-le şansa de a se transforma! Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare! Bandiţii aceştia tineri vor deveni poporul pe care ţara se va baza în următorii 50 de ani!" 
Discursul înflăcărat al avocatului este întrerupt de ropote de aplauze. Procesul a durat până în toamna anului următor. O dată la câteva luni erau îngrămădiţi în dube şi purtaţi pe holurile tribunalelor, un ritual care continua cu lungile discursuri din sala de judecată. Mereu aceiaşi judecători ale căror feţe se ascundeau după teancuri de dosare. Zeci, sute de dovezi care incriminau şi pe baza cărora, apoi, erau condamnaţi pentru înaltă trădare, conspiratie împotriva statului sau favorizarea infractorului. "Banditul a desconsiderat principiile sănătoase ale omului nou pe care orânduirea socialistă se străduieşte să le impună, pentru crearea unei etici conforme cu o societate multilaterală şi dezvoltată totodată. Banditul se face vinovat de a fi sustras din biblioteca şcolii cărţi compromise, care încurajează şi perpetuează atitudini duşmănoase faţă de poporul salvator şi prieten. Cărţi ale unor autori dovediţi periculoşi prin scrierile lor politice, de seama lui Eminescu sau Blaga, şi care erau destinate arderii, au fost sustrase şi ascunse sub scările de serviciu ale liceului, pentru ca apoi să fie folosite spre a distruge idealurile noii ordini şi morale socialiste".
Pentru modul în care a acţionat - ascundea cărţile sub haine şi le transporta, una câte una, până sub scările de serviciu de la demisolul liceului, scări foarte rar folosite şi curăţate o dată la câteva luni - elevul a fost găsit vinovat de conspiraţie împotriva statului. Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu i-au asigurat o condamnare pentru înaltă trădare. Şi pentru că un martor apărut din senin a declarat la proces că banditul-elev a fost auzit în numeroase rânduri recitând poezii de Lucian Blaga, instanţa a dovedit vigilenţă maximă şi a adăugat la dosar încă o vină: favorizarea infractorului. A primit 12 ani de puşcărie. În toamna lui 49 au fost duşi toţi la Jilava şi de acolo la Piteşti. 

"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

"Comuniștii sunt de calitate umană mediocră", spune preotul Gheorghe Ursachi, fratele poetului Mihai Ursachi. Amândoi frații, foști elevi al Liceului Laurian din Botoșani.
Capacitățile excepționale ale lui Mihai Ursachi au făcut ca viitorul poet să termine liceul la 16 ani, vârstă la care a și devenit student al Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Facultatea de Filosofie. Fratele său, preotul Gheorghe Ursachi, de zeci de ani trăitor în Elveția, își amintește de anii în care comuniștii făceau legea, în care profesorii își turnau propriii elevi, ani în care elevii erau scoși din clase, bătuți, anchetați, amenințați. "Am fost și eu exmatriculat. Eram în clasă, a venit cineva și mi-a spus: Ursachi, ia-ți traista și ieși. Am mers la Miliție. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, mi-au spus. Eu nu știu nimic, am răspuns, dar au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic, cu un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios. Au scos de acolo unul, mi l-au arătat și mi-au spus: Cu unul din acesta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din familia voastră, așa mi-au spus".
Peste trei ani, când fratele cel mare – după trei ani de facultate – a fost prins în timp ce încerca să treacă Dunărea înot în căutarea libertății, securiștii au venit din nou acasă la părinți, la Botoșani.
"Au venit doi tipi într-o dimineață. Făceau ancheta după condamnare. M-au întrebat de casă, dacă este a părinților, dacă fratele Mihai a contribuit la cumpărarea ei. Vedeți, le-am spus, suntem oameni normali, fără avere. Dar obiecte, au rămas de la el? Da, le-am zis, a rămas un palton. Unde e, vrem să-l vedem, au sărit imediat! Veniți! I-am dus și le-am arătat paltonul: era în cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței judecătorești prin care fratele meu era condamnat cu confiscarea bunurilor. Numai că au renunțat, nu au mai confiscat paltonul din cușcă!", spune părintele și un râs șotios îi inundă privirea.
Anii 50 și anii 60 au fost anii cei mai negri ai comunismului. Ani în care ideologia de partid devenise Biblia omului nou. O ideologie care masacra valorile, tradițiile, dar și sufletele tinerilor.

Demascarea dușmanilor poporului!

Adolescenți de abia 16-17 ani erau târâți prin anchete, amenințați, bătuți. Părintele Gheorghe Ursachi și-i amintește pe Dorin Glăvan, pe colegul Silion, pe alții cărora nici nu a apucat să le memoreze numele. "Dorin Glăvan și Silion erau cu un an înaintea mea. Cineva, chiar din cartierul nostru, spre Sf. Nicolae, a fost luat la fel, i-au dat drumul și la vreo lună-o lună și jumătate a murit".
Ochii părintelui se afundă într-un trecut greu. Liniile feței se rigidizează brusc, într-o încordare care strânge între pleoape lacrimi ce se preling apoi parcă înapoia timpului.
"Au adunat toate clasele în aula liceului. Director era un profesor de geografie de mâna a șaptea. L-au adus pe Silion sau Glăvan, nu mai țin minte bine, unul dintre ei. Voia să ne arate cum arată un dușman al poporului! Dușman al realizării socialismului. Avea 16-17 ani. Era tumefiat, umflat la față din cauza bătăilor. Era înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, cam la două-trei săptămâni după ce îi luaseră", mărturisește părintele.
Mulți dintre profesori se vânduseră noilor stăpâni. Sau, mai degrabă, comuniștii aveau grijă să aducă la catedră oameni mediocri, fără pregătire, dar fideli și bine instruiți. "Eram în clasa a X-a, la ora de geografie. Era domnișoara Balan. Și unul dintre noi, din clasă, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Profesoara a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, pe elev l-au chemat jos, la cancelarie, și a și dispărut. Tovarășa era membră de partid și informatoare, probabil și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului".

Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte?

Dorin Glăvan avea 16 ani și opt luni când a fost arestat, ca elev al Liceului Laurian, pe 24 octombrie 1958. A fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.
Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte? Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale. Sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe cand chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, găsite într-o pianină. Un an mai târziu a fost anchetat și tatăl său, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost gasită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi. Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odata cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținutilor politici, ce avea să vină în 1964.

Sentința pionierilor: Moarte lor! Moarte lor!

În vreme ce dubele Securității se umpleau cu dușmani ai poporului, în timp ce beciurile milițiilor răsunau de urletele copiilor care nu înțelegeau de ce nu au voie să rostească nume la auzul cărora bunicii lor se închinau, în altă Românie, cea comunistă, propaganda făurea noul om al orânduirii socialiste. Pionieri, steaguri, urale, scandări și cântece. Sub pământ, în chinuri cumplite, erau anihilați dușmanii poporului.
O scenă cutremurătoare vine de peste timp, descrisă tot de către părintele Gheorghe Ursache. Fratele Mihai fusese condamnat, în 1961, la 4 ani de temniță grea (a efectuat trei ani în Jilava-Fortul 13 și la Craiova).
"Îmi spunea fratele meu că, la Jilava, deținuții din două-trei celule au făcut greva foamei. Mesajul lor era: preferăm să murim decât să continuăm astfel. Eu spun cum mi-a spus el, așa vă povestesc. Au adus două autobuze de pionieri din București, i-au debarcat la intrarea în închisoare, i-au pus să strige: Moarte lor! Moarte lor! Iar la celulele unde se aflau cei care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți. În timp ce, afară, pionierii strigau: Moarte lor! Asta era voința poporului, spuneau ei! Cumplit", și vorba părintelui Gheorghe Ursache apasă ca și cum de acolo, din trecut, mai răzbat amenințătoare capete ale hidrei comuniste.
Comunismul a distrus tot. A distrus țărănimea, a distrus orașul și satul. A distrus suflete și a transformat conștiințe.
"Și acum se văd consecințele. Eu cred că încă au să mai treacă două-trei generații până să se vorbească despre comunism cu adevărat la timpul trecut. Încă are consecințe, încă are prezențe printre noi".
În urma mea, un om își poartă mai departe istoria. A sa, a familiei sale. A timpului pe care l-a străbătut. Și pe care noi, cei de astăzi, îl uităm sau ne prefacem că nu a existat. 

Anchetă după 32 de ani: Trupul lui Mugur va fi scos din groapă!

La mai bine de două decenii de la arestarea elevilor din Liceul Laurian, un alt adolescent din Botoșani punea pe jar regimul comunist. În toamna anului 1981, o mână curajoasă picta zidurile din oraş cu inscripţii care îndemnau cetăţenii să îşi caute libertatea. Un gest de un curaj nebun, care a fost aspru pedepsit de Securitate.   
Mugur Călinescu avea 16 ani, iar comunismul construia o lume nouă cu viaţa şi sângele tinerilor care aveau curajul să strige pentru libertate. Securitatea își schimbase metodele, devenise mai perfidă și mai cruntă decât în anii 50-60. Mugur Călinescu a murit de leucemie, după zeci de anchete, hărţuieli ale securiştilor şi durerea de a se vedea, la vârsta adolescenţei, părăsit de cei pentru care luptase până la ultima fărâmă de viaţă.
Născut pe 28 mai 1965, Botoșani, s-a stins pe 13 februarie 1985. Era elev în clasa a XI-a la Liceul "A.T. Laurian" când a fost arestat pentru că, după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu, scrisese pe clădirile din Botoşani lozinci anticomuniste ("Vrem sindicate libere", "Vrem libertatea cuvântului", "Jos Ceauşescu"). A fost îndelung anchetat de Securitate şi, se pare, iradiat.
Revolta adolescentului care a sfidat cu un curaj nebun teroarea fostei Securităţi n-a rămas fără urmări. Timp de mai multe săptămâni, organele locale ale Ministerului de Interne, susţinute şi de Miliţia şi Securitatea din judeţul vecin (Suceava), au declanşat operaţiunea "Panoul", răscolind Botoşaniul în căutarea "teroristului" care "atentase" la valorile regimului comunist. După o lună de zile de la demararea acţiunii de prindere a făptaşului, Mugurel Călinescu este arestat în timp ce scria un mesaj pe un panou, de către o patrulă compusă dintr-un miliţian şi un securist.
Au urmat sute de ore de anchetă la Securitatea din localitate, deschiderea unui dosar de urmărire informativă – DUI, sub numele de cod "Elevul", şedinţe de prelucrare la şcoală, ameninţări cu exmatricularea şi şcoala de corecţie.
La doi ani de la debutul anchetei, în noiembrie 1983, adolescentul rebel al Botoşaniului este diagnosticat cu leucemie iar după alti doi, la data de 13 februarie 1985, moare într-un spital din Iaşi. Martorii vremii aveau să acuze după 1990 că Mugurel Călinescu ar fi fost iradiat în timpul anchetelor cu o substanţă pe care securiştii i-o puneau de fiecare dată în ceaşca de cafea pe care era obligat s-o bea".
La 32 de la moartea lui Mugur Călinescu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a obţinut acceptul tatălui lui Mugur Călinescu pentru deshumarea trupului luptătorului anti-comunist şi studierea osemintelor, pentru identificarea cauzelor care au dus la îmbolnăvirea acestuia de leucemie, reprezentanţii Institutului şi ai Parchetului Militar urmând să sosească în curând la Botoşani pentru deshumare.

"Ne conduce un idiot!"

Pentru elevii zilelor noastre, ceea ce se petrecea în anii comunismului este greu de crezut. Și nici nu poți explica unui adolescent de 15-16 ani cum poți face pușcărie pentru că ai îndrăznit să scoți din soba clasei o carte de Eminescu pe care profesorul îndocrinat primise ordin să o ardă. Cum să înțeleagă astăzi un elev de 17 ani că în anii 60-70 securiștii torturau copii în pușcării sau în anchete care coborau mult sub limitele umanului?
Dar nu doar elevii au fost eroi. Mai existau și profesori care, fără să atragă prea mult atenția, rosteau adevăruri chiar din fața catedrei. Poeta Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002) a lăsat mărturii cutremurătoare, scrise cu o impresionantă fidelitate și o luciditate dureroasă despre viața de liceu în anii 80, în Botoșani. La Liceul Pedagogic.
"Dirigu’ ne povestea arătând cu o falangă tremurândă pe hartă. Pactul Ribbentrop-Molotov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Canalul. Dubele negre. Îl ascultam înlemniți. Avusese domiciliu forțat la un depozit de muniții din Vrancea. Făcea pe-a contabilul. Făcuse Facultatea de Litere și Filozofie, dar știa să contabilicească, până și-a stricat ochii. Scria și-i înjura pe bolșevici".
"Gabi (colegă de clasa, nota red.) vorbea ore în șir cu dirigu’. Despre ce?, o-ntrebam. Că doar nu despre fondul patriotic, pe care nici una din noi nu-l dădea, din penibile motive pecuniare. Vorbeau despre bolșevici. Ura de bolșevici a dirigului prindea rod în noi. Gabi îl iubea pe Aron Cotruș, poetul care nu era în programa școlară. Ea chiulea de la ore ca să citească la Biblioteca Județeană Opera lui Ceaușescu. Toți ne pregăteam pentru bac și ea căuta în "monumentala operă" o idee, un semn de gândire. Gabi avea degete lungi de sculptoriță (și pictoriță), cu unghii care miroseau tot timpul a căpșuni. Se așeza lângă mine în bancă și zicea: "Degeaba, n-am găsit nimic. Ne conduce un idiot." Ora de EMSUR (Educație materialist științifică și umanist revoluționară) devenise "fereastra" elevilor, de când profesoara terminase de vorbit despre Buddha și-o dăduse pe marxism. În orele acelea Gabi îmi arăta frazele sforăitoare pe care le copiase din Operă".
"Dirigu’ nu pricepea ce-i tot dă Ceaușescu cu "omul nou" în polologhiile lui. El voia să nu ne mănânce câinii din traistă. În anii  ’80 de la el am învățat libertatea. După ce-i înjura zdravăn pe toți: B.O.B.-ul (Biroul Organizației de Bază), O.J.B.-ul (Organizația Javrelor Bătrâne!) și C.C.-ul, căutând microfoane pe sub catedră, încheia spunând că speră ca-ntr-o zi turnătorul să vină la el la închisoare “c-un codru de pâine și o cănuță de apă”. Dar dintre noi nu cred să-l fi turnat careva. Era singurul profesor care spunea "Hristos a Înviat!" după vacanța de Paști în semn de salut. Iar noi răspundeam zdravăn: "Cu adevărat a Înviat!", să se audă și la "tovarășa". Noi eram generația Epocii de Aur, o generație de optimiști neînfrânți. Râdeam de pionierie, de U.T.C., de toate. Bianca își punea fața de masă în cap și spunea că e Yasser Arrafat. Cerea să i se dea onorul la venire, ca lui Ceaușescu garda pe aeroport. Și noi strigam: "Hă hăiți hohaș hohandant huhem!". Într-o zi ne-a prins "tovarășa" și ne-a scăzut nota la purtare la toată clasa. Eram viitori pedagogi și se temea că "omul nou" nu se va mai naște cu asemenea mentori ca noi. Noi ziceam că de ce-i democrația socialistă, dacă n-o aplicăm?".

Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă? În bănci ori la catedră, prin atitudine sau răspicat, s-au predat lecții despre demnitate. Unii au plătit cu viața. Alții au supraviețuit, dar nimeni nu le mai cere mărturie în veac. Nu vrem să aflăm pentru că nu mai avem exercițiul recunoștinței, al respectului? Nu vrem să mai știm pentru că am devenit individualități și nu mai simțim durerea întregului? Sau poate pentru că am afla și despre cei care au fost parte a terorii, care nu s-au opus, ba chiar au devenit colaboratori plătiți ai regimului comunist?

Este timpul ca școala românească să recunoască sacrificiile acestor elevi. Este timpul ca reprezentanții școlii - prin Minister și organisme naționale - să își ceară iertare în numele profesorilor care și-au trădat elevii și i-au trimis în grele pușcării. În numele elevilor care și-au ”băgat” profesorii în dube. Sunt gesturi mult prea mici pe lângă atâta suferință, dar nu vor fi în zadar!

Să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri. Și să adunăm mărturii cât încă mai avem supraviețuitori!  

Autorul primelor manuale de religie din România s-a născut în Botoșani

Preotul Aristide Cucu s-a născut la 28 septembrie 1901, în Hudeşti, județul Botoşani. Petrece anii copilăriei la Concești, sat în care părinții săi erau învățători și unde micul Aristide urmează și cursurile primare. Îl regăsim apoi în Seminarul "Veniamin Costachi" din Iași, iar mai târziu la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, unde va urma apoi și Seminarul Pedagogic Universitar.

Se căsătorește cu învățătoarea Elena Costinescu, fiică a preotului din Ionășeni. Singurul fiu, Pavel, este medic pneumoftiziolog, cu doctorat în medicină.

Preotul Aristide Cucu va fi hirotonit la Darabani și va activa ca paroh al Bisericii "Sf. Nicolae" vreme de 20 de ani. După 1945 părăsește Darabanii și ajunge în județul Prahova, la Ditești, pentru următorii 22 de ani. Se pensionează și revine în Moldova, dar nu la Darabani, ci se stabilește la Iași, alături de fiul medic. La Iași, deși pensionar, va sluji la Biserica Golia până în anul 1991. Tot aici, spre finalul anului 1982, va finaliza lucrul la Dicționar.

Se stinge din viață pe 29 ianuarie 1992. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Preotul Arstide Cucu este autorul primelor manuale de religie pentru cursul primar, din România.

A alcătuit, pe când era preot la Darabani, Carte de religie pentru clasa a lll-a primară şi Carte de religie pentru clasa a lV-a primară, lucrările – imprimate la Tipografia Școalelor din Dorohoi - fiind aprobate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (1938). "Cele două manuale, prin caracterul lor accesibil şi prin tezaurul de învăţăminte morale pe care le propun, ar putea constitui şi astăzi instrumente folositoare în educaţia şcolară", spune Victor Teișanu. Tot la Darabani, Aristide Cucu a alcătuit și o carte de rugăciuni, numită "Scara la cer".

Însă lucrarea pe care a elaborat-o cu răbdare, în zeci de ani, reluând și completând, modificând și reorganizând, este "Dicționarul teologic- istoric bisericesc". Păstrată în manuscris și așteptând, parcă, momentul propice pentru a ieși în lume, lucrarea vede lumina tiparului la un sfert de secol de la plecarea la Domnul a preotului Aristide Cucu și la peste trei decenii de când a fost finalizată.

Editura Quadrat din Botoșani a publicat, spre finalul anului 2016, "Dicționarul teologic – istoric bisericesc", lucrarea fundamentală a preotului Aristide Cucu, de a cărei apariție s-au îngrijit Victor Teișanu (cel care a semnat și prefața Dicționarului) și Dumitru Ivan, directorul Editurii Quadrat.

Publicarea acestui Dicționar era mai mult decât necesară, date fiind informațiile cuprinse, dar mai presus de toate se constituie într-un act reparatoriu pentru munca de mai bine de patru decenii a unui preot de o deosebită erudiție, o personalitate distinctă în peisajul postbelic românesc.

"Pentru noi, întâlnirea cu acest manuscris reprezentând opera de căpătâi a preotului cărturar, la circa un sfert de veac după moartea sa, a constituit o veritabilă revelaţie. Dicţionarul, rodul a peste patru decenii de migăloasă documentare şi elaborare, a fost definitivat abia în septembrie 1982", scrie în Prefața "Dicționarului..." scriitorul Victor Teișanu, menționând că este vorba despre o "muncă impresionantă (...) însumând cercetarea unei vaste bibliografii, de la ziare şi reviste, la dicţionare, enciclopedii, cursuri universitare, cărţi şi tratate din sfera teologiei româneşti şi universale, etc.".

Într-un timp al tehnologizării rapide, la prima vedere, un dicționar de termeni – fie ei și teologici - nu pare să își mai găsească utilitatea. Însă ceea ce impresionează la lucrarea preotului Aristide Cucu este tocmai minuțiozitatea cu care a așternut în orizontul cultural fiecare termen, concept, expresie, anticipând astfel nevoia de cunoaștere a confraților săi preoți. Pentru că, ceea ce este semnificativ, autorul extrapolează cu generozitate, extinde termenii de dicționar, lărgind cu asupra de măsură sfera de înțelesuri apelând la surse dintre cele mai diverse, surprinzătoare chiar.

O simplă parcurgere a celor 600 de pagini ne relevă un autor erudit, un fin cunoscător al izvoarelor documentare, o minte organizată și luminată, capabilă să descifreze un text teologic, dar și să îi înțeleagă pe Kafka, Hegel sau Kant. Avem de a face, astfel, cu un dicționar atipic, în care vom afla termeni explicați în viziune pur teologică, dar vom întâlni la fel de bine ziceri din Voltaire, Blaga, Arghezi. Vom afla, de pildă, ce înseamnă Muzica grație "Jurnalului" lui Gala Galaction sau a reflecțiilor lui Platon. Despre Asceză vom afla prin intermediul "Istoriei Bisericii Universale", dar și din scrierile publicate în foaia "Telegraful român", de către Neculae Mladin, mitropolit al Ardealului. Iar despre Atos, preotul Aristide Cucu ne oferă o perspectivă largă tocmai prin alăturarea – în jurul unui singur termen – a mai multor viziuni: "Istoria Bisericii Universale", de E. Popovici, "Magazin istoric" (nr. 7 din 1975), dar și "Patericul românesc" al lui Ioanichie Bălan.

Vorbim, după cum spuneam, despre un timp în care identificarea și procurarea surselor de informare erau adevărate aventuri, cu riscurile de rigoare, un timp în care cenzura elimina din spațiul public, uneori și din bibliotecile particulare, cărți care umbreau luminosul ev comunist. Cu toate acestea, bogăția bibliografică și intuiția cu care au fost folosiți diverși autori ne fac să credem că preotul Aristide Cucu dispunea de o excepțională disponibilitate în această direcție. 

Victor Teișanu se referă, de altfel, în prefața lucrării, tocmai la "viziunea autorului", care "este una enciclopedică, prin urmare ne furnizează consideraţii pertinente şi despre stiluri arhitectonice, muzică, pictură, chiar şi despre… limba română literară!".

"De aceea, credem că actualul dicţionar, cu toate deficienţele sale inerente unei lucrări scrise fără intenţia de a fi dată publicităţii, (motiv suficient care să-i justifice imperfecţiunile), poate deveni pentru oricine trăieşte în spaţiul cultural românesc, un mijloc rapid de informare şi creştere spirituală. Un instrument necesar studenţilor teologi, profesorilor de religie, preoţilor şi celorlalţi slujitori ai bisericii, publicului larg şi mai ales tinerilor, poate cei mai expuşi fenomenului alienării şi secularizării care bântuie lumea de azi", scrie Victor Teișanu în finalul cuvântului introductiv al "Dicţionarului teologic-istoric bisericesc".

O carte care încheie un ciclu de destin, un "Dicționar..." care, alături de manualele de religie construite cu migală de către pr. Aristide Cucu în perioada interbelică, conturează fericit o personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe, dar și a culturii române.

Ce este, de fapt, clasa de mijloc?

Marile culturi ale lumii au evoluat grație menținerii unui nivel de educație și de civilizație care să permită promovarea valorilor și, în timp, formarea unor elite (nu în sens exclusivist, mai degrabă, mergând pe linia ascendenței latine a cuvântului elită, vom vedea că el provine din eligo, eligere = a alege). Motivația traiului din ce în ce mai precar, a sărăciei predominante, dimpreună cu resemnarea în fața politicilor impuse sau predispuse, nu înseamnă decât a rămâne, ca popor, în stadiul de asistat. Or, așa cum aminteam, avem posibilitatea de a ieși din resemnare și de a alege. 

Cel mai bun exemplu în acest sens este cel al Austriei cu fascinanta sa Vienă, o cetate a culturii în toate timpurile. 

Stefan Zweig, scriitorul care în 1933 avea să compună libretul pentru opera Die schweigsame Frau a lui Richard Strauss, scria: "Totdeauna arta și-a atins apogeul când s-a aflat unită cu viata unui întreg popor. La Viena, cu arta nu se glumea: era în joc însăși onoarea cetății. Era desigur foarte plăcut să fii, la Viena, favoritul mulțimilor, dar era greu sa-ți pastrezi locul, căci nu ți se ierta nici cea mai mică delăsare. Această morală se extindea asupra tuturor meseriilor și dădea naștere unui spirit de emulație binefăcător" (cf. "Pridvoarele cerului", de Margarita Wallmann, publicata in Romania la Editura Muzicala, 1981).

În urmă cu 30-40 de ani se stătea la coadă pentru o carte semnată de Noica sau de Steinhardt. Se cumpăra pe sub tejghea Blaga, se făceau tot felul de intervenții pentru a obține ediții rare ale scriitorilor pe care regimul îi pusese la index. Astăzi, în schimb, în deplină libertate, avem o cultură mediocră, cu lacune flagrante, iar șansele redresării par să fie încă departe.

Ne lipsește, auzim din ce în ce mai des, o clasă de mijloc formatoare, acel segment care să asigure supraviețuirea în spirit și dezvoltarea culturală a individului.

Clasa de mijloc este o categorie care în România ultimului deceniu a devenit subiect electoral pentru mai toate partidele politice. Înțelesul, însă, pe care politicianul român îl atribuie acestui segment de populație este unul cât se poate de original, el fiind mai degrabă adaptat unui standard din ce în ce mai coborât al societății.

Ce este, de fapt, clasa de mijloc?

The Economist scrie despre un cetățean al unei țări că "este în clasa mijlocie dacă, după ce îşi plăteşte mâncarea şi alte cele absolut necesare supravieţuirii, îi mai rămâne o treime din venituri la dispoziţie să cumpere ce-i trece prin cap".

Pentru o perspectivă mai largă, amintim aici și concluziile unui studiu Nielsen, care împărțea populaţiile din lume în trei categorii: prima care îşi asigură doar strictul necesar, a doua care, trăind decent, îşi poate permite să facă şi diverse alte cheltuieli după cum o taie capul (clasa de mijloc), şi cea de a a treia - care nu are restricţii la cheltuieli.

Care este situația reală în România? Studiile arată că 80% din populație se află în prima categorie (jos), în timp ce 20% din populație se situează în clasa de mijloc și superioară. Spre comparație: în Europa, 52% se află în partea de jos, 37% formează clasa de mijloc, iar 11% se află în zona superioară.

Andrei ROȘU: De la Ioan Gyuri Pascu am învăţat că nu e nimic în viață imperios necesar încât să "trebuiască să...". Smerenia e suficientă

Peter Brook spunea despre teatru că "este, probabil, una dintre cele mai dificile arte, pentru că trebuie să se petreacă simultan şi în perfectă armonie trei legături: între actor şi viaţa lui interioară, între actor şi partenerii lui de joc, între actor şi public". Or viața interioară a actorului înseamnă uneori mai mult decât întreg spectacolul vieții. Pentru un actor, a urca pe scenă nu înseamnă doar a memora, a reproduce și a produce un obiect cultural vandabil. Actorul nu vinde, nu negociază, nu cerșește aplauze. Personajele își găsesc mai întâi culcușul în sufletul actorului, acolo unde nu de puține ori sunt uitate de-a valma texte, replici memorabile, dezamăgiri și eșecuri, înălțimi artistice și culmi ale succesului de altădată. Actorul știe să facă loc unui nou personaj, să îl modeleze cu migală și să îl arate publicului în alte lumini, pe alte scene. 

Andrei Bogdan Roșu ar fi putut fi un strălucit biolog. Sau un excelent meșteșugar. Multe ar fi putut fi, dar într-o zi ar fi înțeles că menirea lui este Arta. Așa cum, într-un moment de renunțare, a început să vândă… cozonaci. O experiență din care a învățat ceva important: cozonacii se vând trei zile pe an. Și a revenit la Artă.
A trecut prin scena de teatru și prin cadrul aparatelor de filmat. A jucat alături de Ioan Gyuri Pascu, Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Florin Zamfirescu, Dan Condurache, Florina Cercel, Gheorghe Visu, Vladimir Gaitan, Alexandru Arsinel, Marian Râlea sau Stela Popescu.
A jucat în numeroase seriale de televiziune produse în cadrul MediaPro Pictures. Îl vedem în videoclipuri și, de curând, a început a prinde secretele producției de film.
La 30 de ani (s-a născut în Botoșani, pe 19 ianuarie 1987), Andrei Roșu este fericit. A avut parte de multe miracole, începând cu regăsirea de sine și continuând cu oamenii-daruri care i-au intrat în viață. Și sunt mulți oameni cărora omul de astăzi le spune Mulțumesc.
Și totul a început la Botoșani, în trupa de teatru a liceului. Actorul Marius Rogojinschi a fost impresionat, în 2005, de prestatia elevului aparent timid, dar atât de expresiv și de o fantastică forță sufletească. Aflând că tânărul are ganduri mărețe, de biolog, Marius Rogojinschi s-a încăpățânat să îl scape pe Andrei de viitoare dezamagiri: decât un biolog ratat, mai bine un actor bun! L-a luat sub oblăduirea sa și l-a pregătit cu răbdare, astfel că în câteva luni l-a trimis la Bucuresti, să cucerească scenele țării! Andrei Roșu a intrat "din prima" la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică.

"E imposibil să faci meseria asta fără să te cunoști sincer și adevărat pe tine!"

- Andrei Roșu, te invit să ne întoarcem în Botoșani, în urmă cu mulţi ani ani. Jucai teatru în trupa Liceului Industrial "Dimitrie Negreanu". Cum îți amintești astăzi de perioada Festivalului "Lyceum", de emoțiile de pe scena teatrului adolescent?
- Apropiindu-mă de vârsta de 30 de ani, am momente, din ce în ce mai dese, în care mă opresc și îmi fac un rezumat al vieții. Mă opresc atunci când nu mai știu cine sunt și ce am de gând să fac în continuare. Retrospectiva asta mă ajută de fiecare dată să merg mai departe... și mai departe. Pentru că eu sunt suma experiențelor mele. Fie că au fost bune sau mai puțin bune. Nu putem vorbi de experiențe rele, pentru că, în fond, se încadrează în experiență, fiind utile sub orice formă, deci bune.
Perioada Lyceum, pe lângă faptul că datorită ei sunt actor azi, mă trage mereu, când mă gândesc la ea, înspre acea puritate a omului neștiutor, a copilului care descoperă, fără să aștepte nimic în schimb. Tot ce făceam atunci era ceva nou pentru mine. Habar nu aveam cum se făcea sau ce mi se întâmpla când eram pe scenă. Toate veneau... de undeva.
În principiu, făceam teatru ca să pot chiuli motivat de la școală, însă m-a prins acest mic păcat. Și uite că, dupa 12 ani, încă persist în acest păcat.

- Adolescentul de atunci visa să devină un bun biolog. Astăzi te mai imaginezi într-un laborator sau ai convingerea că ai făcut cea mai bună alegere, aceea de a deveni actor?
- Nu știu dacă am făcut cea mai bună alegere. Orice formă de certitudine distruge misterul. Din experiență încerc să mă feresc să etichetez cu certitudine lucruri. E doar un drum care mi s-a deschis și pe care am hotărât să merg și care îmi dă satisfacții, pentru că uite, profesez. Sunt foarte multi colegi care nu fac asta. Fie că nu fac față sistemului, care poate ucide vise, fie nu sunt destul de conștienti de ei. E imposibil să faci meseria asta fără să te cunoști sincer și adevărat pe tine. În categoria asta ultimă m-am încadrat și eu. Venit din Botoșani, un oraș mic, liniștit și așezat în rânduiala lui, într-un București haotic, fără logică și mare consumator de suflete, m-am simțit mulți ani un străin.
Ce-i drept, lucrurile s-au mai schimbat, dar atunci când filmam eu în telenovele, erai privit ca un paria. O rușine pentru breasla Actorilor. Mi s-a propus, chiar din partea conducerii facultății, să renunț la școală, pentru că - spuneau ei - "și așa tu joci, ce rost are să mai faci și facultatea asta". Pentru faptul că aveam "o față comercială", nimeni nu era interesat să mă distribuie în filme sau în teatru. Sistemul era inchis, castingurile făcându-se într-un mare secret. Mi-a fost greu să fac față.
Stiu că am avut nenumărate momente în care am vrut să renunț și pentru o perioadă am și făcut-o. Am început prin a  vinde cozonaci în târguri. Mă trezeam în fiecare dimineață la 3:30, mă duceam să montez corturi și căram navetele cu cozonaci. Am descoperit ceva atunci: cozonacii se vând doar 3 zile pe an. Drept urmare, am renunțat. Am încercat să-mi fac o școală de actorie, însă mi-am dat seama repede că eu nu sunt în măsură să învăț pe altcineva actorie. Eu tocmai renunțasem în mintea mea la ea, drept urmare simțeam că mint oamenii, așa că am renunțat și la asta.

"Am înțeles că Universul functionează altfel decât suntem noi învățați de mici"

- Cu toate asta, ceva – sau cineva – te-a făcut să revii…
- Ce m-a salvat a fost apariția copilului. Un copil care a venit neprogramat și neanunțat. A fost ca un dar. Asta m-a obligat să mă adun și să învăț să renunț la a mai căuta scopuri în viață. Aveam în fața ochilor tot ce aveam nevoie. Copilul meu frumos. M-am liniștit. Mi-am dedicat tot timpul meu lui și asta mă împlinea. Culmea e că, după ce am renunțat să mai caut, au început să apară și proiecte. Abia atunci am înțeles că Universul functionează altfel decât suntem noi învățați de mici. Cu cât te încrâncenezi și îți dorești mai mult, cu atât ai mai putin. Pentru asta îți mulțumesc, draga mea copilă, că ai apărut în viața mea.

- "Dumnezeu te-a inzestrat cu talentul de a fi actor!". Sunt cuvintele actorului Marius Rogojinschi, în 2005. Vorbește-ne despre oamenii de atunci care, într-un fel sau altul, au crezut în tine și în talentul tău.
- Tot timpul mă gândesc la oamenii care m-au influențat, susținut și care "mi-au dat un șut în fund", de încurajare, să merg mai departe. Nucleul principal este în Grupul Școlar Industrial "Dimitrie Negreanu" Botoșani. Acolo am crescut și acolo m-am dezvoltat. E fabulos cum niște profesori, chipurile de provincie, într-un liceu de nivel mediu, după cum zic unii, să-și dedice timp și energie într-un elev de nota 7 și să fie părtași cu bucurie și pasiune la împlinirea visului lui. Am fost susținut necondiționat, iar acum, după atâția ani, cu toate că nu ne-am mai întâlnit, vreau să le spun că îi iubesc și le mulțumesc pentru tot și sunt sigur că Dumnezeu nu lasă "faptele bune nepedepsite".
Sprijinul cel mai puternic e, bineînțeles, familia. Deci, doamna Mama si domnule Tata, daă nu erau zacusca, murăturile, pachetele de o tonă trimise cu greu de la Botoșani, dacă nu erau micile cadouri virate din când în când pe card, dacă nu erau vorbele voastre de încurajare, ce deveneau felinare atunci când cădeam în umbrele mele, dacă nu ați fi existat, cu siguranță Bucureștiul ar fi părut un iad greu de suportat. Și da, ați avut dreptate când ați zis că mi-am ales o meserie care nu-i bănoasă. Dar sunt fericit. Vă iubesc și sper să vă țină Dumnezeu sănătoși și la fel de frumoși.
Un alt pilon, cel mai important, aș spune, este Marius Rogojinschi. Dacă nu era el care să mă oblige, practice, să dau la teatru, destinul meu era cu siguranță altul. Ne-am întâlnit recent și m-am bucurat să găsesc același om cald și bun, care și-a dedicat o parte din viața lui să mă pregătească pe mine. Chiar acum îmi revine în minte acea întâlnire și mi se ridică părul pe mâini. Ne-am strâns în brațe, ne-am sărutat așa cum un tată și un fiu se sărută după o lungă perioadă de despărțire. Afară era frig, însă noi eram înconjurați de o bulă de căldură. Eram în micul nostru univers și ne priveam în ochi. Din ochii lui blânzi au început să șiroiască lacrimi. Lacrimi de fericire, ce-și făceau loc într-un dans hipnotic prin barba lui căruntă. Eu aveam un nod în gât și îmi era foarte greu să vorbesc. A deschis buzele uscate de viață și de tutun și mi-a spus că e mândru de mine. Că e mândru de tot ce am făcut și de tot ce fac. De nicăieri, un pumn cald și ușor m-a lovit în plexul solar. Nu știam ce se întâmplă. Nu știam cum să reacționez. L-am strâns în brațe cu putere și i-am mulțumit. Am început o discuție despre România, despre Botoșani, despre situația Teatrului "Mihai Eminescu". Sincer, nu avea nicio importanță despre ce vorbeam. Era momentul nostru. Cel puțin eu așa îl vedeam. Am zâmbit și m-am gândit că, totuși, sunt pe un drum bun în viață. Maestrul meu e mândru de mine. Vă iubesc, domnule Marius Rogojinschi.

"Gyuri a fost un om mare într-un corp mic, într-o lume și mai mică"

- Ne oprim puțin și la relația și experiența ta alături de Ioan Gyuri Pascu. Ai jucat alături de el în ultimii ani. Ce povești vă leagă, ce urme a lăsat trecerea lui prin viața ta de actor (și nu doar ca actor!)?

- Pe Gyuri l-am cunoscut acum 8 ani cred, când am început să repetăm la spectacolul Take, Ianke și Cadâr. Până atunci îl știam și eu, ca toată lumea, de la televizor, de la Divertis. Comedianul. Surprins am fost însă când i-am descoperit simplitatea cu care vede el viața. De la el am învățat că "nu trebuie nimc". Nu e nimic în viață imperios necesar încât să "trebuiască să...". Smerenia e suficientă. Să primești smerit tot ce ți se întâmplă. Ori, dacă începi să practici această smerenie, în viața ta vin doar lucruri bune. Aș putea vorbi despre el ore întregi. Iar pentru cei curiosi, care chiar vor să-l cunoască, le recomand să-i studieze cărțile, să-i asculte muzica și să-l asculte în interviuri. S-ar putea să-i ajute. A fost un om mare într-un corp mic, într-o lume și mai mică. Mi-e dor de el, din când în când.

- Ce face astăzi Andrei Roșu? La ce visează pentru anii ce vin?
- Andrei Roșu trăiește. Se bucură de viață. Se bucură de zilele însorite la fel cum se bucură de cele ploioase. Își dă voie să greșească și să învețe din greșeli. Încearcă să nu se mai limiteze singur de păreri despre diverse lucruri. Se roagă, meditează și-și caută liniștea. Încearcă să nu mai critice, să nu mai judece sau să acuze alți oameni. E fericit.
În prezent învăț să fac producție de film.

(decembrie 2016)

NOMINALIZĂRI Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Omnia, pe 2016

Site-ul USR anunță rezultatele în urma sondajului efectuat de Fundaţia Culturală "Hyperion-cb" Botoşani la 20 de Filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, 16 reviste de cultură şi alte entităţi sociale şi culturale:

1. Mircea Cărtărescu
2. Ovidiu Genaru
3. Ioan Moldovan
4. Aurel Pantea
5. Marta Petreu
6. Cassian Maria Spiridon
7. Liviu Ioan Stoiciu
8. Lucian Vasiliu

Așteptam să văd pe listă un nume - Vasile Vlad. Vorba unui distins scriitor: avem 7 optzeciști și un octoGenar! Deocamdată avem o listă în jurul unui înaintecunoscutcâștigător. Dacă nu vom auzi din nou de o recuzare a juriului, de o retragere sau, mai știi, vreun refuz al măreței distincții.

Despre Vasile Vlad am scris aici: VASILE VLAD. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi! 

LUCIA şi OLEG SACALIUC - Două viori, dublă cetăţenie, o singură muzică!

Solemnitate hieratică, o alungire imnică a miracolului creator. Lucia şi Oleg Sacaliuc îngrămădesc în vioară toată suferinţa, dar şi speranţa întru mântuire a neamului românesc, chiar dacă sunt "dublu-cetăţeni" ai aceluiaşi pământ tăiat de Prutul ghimpat. Prin vioară se smeresc, prin cântec îşi cuminţesc zbuciumul, dar prin corzile viorii îşi consumă timpul sonor, cel din afara legilor şi a firii lumeşti.

Distinşi, purtându-şi privirile aproape, într-o cumpătare artistică făuritoare de cald sufletesc, Lucia şi Oleg Sacaliuc sunt uneori doi oameni cu o singură vioară, alteori două viori strânse într-un singur mânunchi, într-o aceeaşi ramură. Doar astfel unduirea capătă sens, muzica se răsfrânge în oricare ascultător, fie el bun cunoscător sau doar iubitor în ale cântecului.

S-au născut români basarabeni, Oleg la Răşcani, Lucia în centrul Basarabiei, la Nisporeni. Amândoi au studiat muzica de mici, Oleg la Şcoala de specialitate din oraşul Răşcani, apoi la Colegiul de muzică din Bălţi. Din Nisporeni pleca, tot la şcoala de muzică, dar la Chişinău, copila Lucia. Prima vioară, pe care a atins-o cu timiditate la început, a primit-o din depozitul şcolii, ca şi pe celelalte, de fiecare dată când trupul viorii rămânea prea mic în mâinile fetiţei. Lucia şi Oleg s-au întâlnit la Conservatorul "Gavril Muzicescu" din Chisinau, unde amândoi studiau vioara, la acelaşi profesor.
După ce Lucia a terminat Conservatorul, iar Oleg urma anul patru, s-au căsătorit. De atunci sunt împreună. "După ce m-am măritat, soţul meu mi-a cumpărat o vioară", îşi aminteşte Lucia Sacaliuc, astfel că pasiunea comună devine pecete de viaţă pentru doi artişti. În timpul Conservatorului au evoluat în orchestrele de muzică populară "Martisor", "Moldoveneasca", "Barbu Lăutaru". După finalizarea studiilor, în 1995, trec Prutul, se stabilesc în Botoşani şi încep colaborarea cu Ioan Cobâlă, la Orchestra Rapsozii Botoşanilor.
"Am venit cu două viori şi cu două sacoşe de haine. Nici geamantan nu aveam. Mulţumim lui Dumnezeu, ce am realizat până acum pentru noi este suficient", mărturisea Lucia Sacaliuc într-un interviu acordat unei televiziuni din Suceava. Peste doi ani, cu îndelungi aşteptări, drumuri repetate la Bucureşti, Oleg şi Lucia Sacaliuc obţin cetăţenie română, păstrând-o şi pe cealaltă, "moldovenească". Dublă cetăţenie, de român şi de… român!

Îşi amintesc cu tristeţe cum, în primii ani, treceau des graniţa cu buletinul, sperând ca sârma ghimpată să se rupă. Însă Prutul se face stavilă, sârma se îndeseşte, a apărut paşaportul de român-român. "Tata a murit, nu a apucat să vină la noi, la Botoşani. Mamei am reuşit să îi facem buletin provizoriu…", povesteşte Oleg Sacaliuc.  
Din 2006 devin liber profesionişti, dedicându-se carierei solistice, nedespărţiţi în muzică. Tot în 2006 editează şi primul album. Colaborează cu orchestra din ţară, participă la concerte, festivaluri, emisiuni de televiziune. Efectuează turnee internationale (China, SUA, Vietnam, Rusia, Emiratele Arabe, Norvegia, Germania, Maroc,Ucraina, Italia, Austria). În semn de recunoştinţă, au creat trei cărţi muzicale: "Rugă pentru neamul meu", "Pe-ntrecute" şi "Zi-i, scripcare", ce  reunesc videoclipuri excepţionale. O muzică elegantă dar pătrunzătoare, abordând teme şi genuri diverse, cu o ţinută uneori barocă, alteori tradiţională, arta realizată de Lucia şi Oleg Sacaliuc se defineşte prin simplitate şi calitate.
"Nu contează cât dăruiești, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce dăruiești. Vioara - acesta este Darul nostru! Un cântec durează puţin, dar poate rămâne în amintire pentru totdeauna! Acesta este crezul nostru artistic! Să rămânem în inimile dumneavoastră", spun artiştii Oleg şi Lucia Sacaliuc.

CONSTANTIN PRUT sau ochiul interior!

O operă de artă este, înainte de toate, o aventură a minţii, spunea Eugen Ionescu. Iar criticul devine parte a aventurii, de multe ori revenindu-i rolul de a salva arta din submediocritatea vremurilor, de a legitima şi echilibra piaţa artistică şi de a elimina, pe cât posibil, dimensiunile derizorii ale manifestărilor plastice, şi nu doar din galerii de artă sau muzee.

Critica profesionistă a fost întotdeauna o alternativă la populismul ieftin, denigrator, oferind publicului interesat un nou tip de discurs în artă, cel al susţinerii ideilor, un discurs al percepţiei corecte, chiar dacă voit "elitiste" asupra operei prezentate. Poate mai mult decât astăzi, critica de artă din perioada comunistă şi-a împlinit menirea, aceea de a asigura spaţiul de dezbatere şi de manifestare, de a identifica metode - uneori la limita subversivităţii - pentru ca opera şi artistul să supravieţuiască viforului ideologic.  

Chiar dacă pare pretenţios spus, criticul este responsabil de educaţia artistică a publicului. El trebuie să creeze şi să formuleze, pe înţelesul privitorilor, noi demersuri vizuale pentru ca publicul neavizat să fie capabil să depăşească graniţa recognoscibilului şi să simtă nevăzutul, să pătrundă în dimensiunea simbolică, estetică a imaginii. De-a lungul timpului, dezbaterile şi scrierile criticilor au avut rolul de a asigura garanţia valorii artistice, într-o vreme în care România nu era doar izolată, ci şi dramatic terorizată şi bulversată în toate aspectele ei culturale.

Constantin Prut, bastionul artistic din spaţiul românesc!

Unul dintre criticii cei mai avizaţi înainte de 1989 şi până în zilele noastre este istoricul de artă Constantin Prut. Numele cel mai cunoscut printre aspiranţii şi cursanţii academiilor de artă, fără de care nicio admitere în învăţământul superior nu părea posibilă. Este omul care, vreme de 30 de ani, a scris, rescris, cu adăugiri, completări, cel mai cunoscut dictionar de artă modernă şi contemporană, care a beneficiat de trei ediţii (1982, 2002 şi 2016) foarte bine primite în lumea artistică românească şi nu numai.

Constantin Ionescu Prut s-a născut în Ştefăneştii Botoşanilor, la 8 mai 1940. În 1970 a absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei. În 1988 obţinea titlul de Doctor în Istoria Artei, la aceeaşi universitate, cu tema "Calea rătăcită. O privire asupra artei populare românești". A activat ca redactor la revista Contemporanul, apoi la Revue Roumaine. A predat Istoria artei la Bacău, apoi la Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi şi la Universitatea de Vest din Timişoara. Este căsătorit cu Alexandra Ionescu (publică sub numele Alexandra Titu), la rândul său un foarte apreciat critic de artă, cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, în prezent profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara şi la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.  

Constantin Prut este autorul "Dicționarului de artă modernă" (Editura Albatros, București, 1982), unul dintre cele mai importante studii de istoria artei din România. Volumul a fost reeditat după 20 de ani, sub titlul "Dicționar de artă modernă și contemporană" (Editura Univers Enciclopedic, București, 2002) şi reluat în 2016 la Editura Polirom. A mai publicat volumele: "Fantasticul în artă populară românească" (1972); "Augusto Murer" (1974); "Calea rătăcită. O privire asupra artei populare românești" (ediția I, 1991; ediția a II-a, 2007); "Constantin Piliuță", 1983, "Ion Murariu. Lirism, narație, expresie" (1999); "Regele Bronz. Monografie Pețer Jecza" (2007). Face parte din colectivul de critici care a participat la redactarea primei ediții a dicționarului "Un secol de sculptură românească XX (A - D)", apărut în Colecția "Sinteze" a Editurii META, București 2001.

Dicționarul de artă, "izvor de satisfacţii şi o firească datorie profesională"!

Ediţia a treia a "Dicționarului de artă modernă și contemporană", revăzută și adăugită, apare în 2016 la Editura Polirom în "Colecția de Artă". Prin această ultimă ediţie a Dicţionarului, Constantin Prut mărturiseşte că "face noi paşi pe drumul cunoaşterii artei universale, care, de la începutul modernismului până la propunerile prezentului, se află într-o continuă restructurare şi redimensionare a limbajului şi a finalităţii sale". Autorul insistă, pe parcursul lucrării, "asupra celor mai importante tendinţe, asociaţii, publicaţii, grupări şi personalităţi care au asigurat caracaterul neîntrerupt explorator al artei moderne".

Lucrarea prezintă arta modernă din vestul european, ţările nordice, zona balcanică şi estul continentului, până la lumea nord-americană şi cultura extraeuropeană, fiind tratate prioritar manifestările cu un pronunţat program avangardist, alături de forme de artă ce evocă fondul tradiţional. Dicţionarul cuprinde cele mai importante nume din arta universală de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent, pictori, sculptori. Dar şi concepte artistice recunoscute, curente, şcoli, grupări, reviste şi alte publicaţii care s-au impus şi au scris istoria artei moderne. Aproximativ 200 de artişti români sunt, de asemenea, prezentaţi în dicţionarul lui Constantin Prut, o lucrare considerată, pe bună dreptate, un instrument util pentru artişti, critici, studenţi şi pentru toate instituţiile de cultură care promovează şi gestionează obiecte de artă plastică. Pentru a avea o imagine de perspectivă asupra volumului, e de ajuns să enumerăm câteva dintre subiectele abordare: Arta abstractă, Paul Cezanne, Dada, Futurism, Nicolae Grigorescu, Happening, Impresionism, Junk-art, Wassily Kandinsky, Yoko Ono, Pablo Picasso, Simbolism,  Francisc Sirato, Nicolae Tonitza, Ion Ţuculescu, Vincent Van Gogh, Jiro Yoshihara.

"Arta modernă este un fenomen viu, extrem de dinamic, şi urmărirea evoluţiei sale este un izvor de satisfacţii şi în acelaşi timp o firească datorie profesională", spune criticul de artă Constantin Prut, cel care crede cu tărie în menirea sa şi care, călătorind discret prin propria-i viaţă, cu o excepţională generozitate, ne îmbogăţeşte privirile şi simţurile transmiţându-ne percepţii noi şi surprinzătoare dimensiuni ale creaţiei artistice.

Criticul de artă devine, prin Constantin Prut, ochiul nostru interior, cel care ne oferă bucuria de a privi, capacitatea de a înţelege şi, de ce nu, de a respinge inesteticul care, prin metode şi manifestări străine artei, subjugă şi subminează valoarea autentică.

"Afacerea Est" sau cum să faci din film un pod de flori peste Prut!

Noul film al regizorului Igor Cobileanski aduce în cinematografe o undă de umor pur românesc, "Afacerea Est" fiind o fericită întâlnire între actorii de o parte şi de alta a Prutului, cei mai mulţi dintre ei debutanţi ai marelui ecran. "Un pod de flori" peste Prut, după cum s-ar fi exprimat actorul Ion Sapdaru.

Condiţia primă în alegerea distribuţiei a fost "dulcele grai" basarabean, dar şi capacitatea fiecărui actor de a se adapta unui stil cât mai natural, dar care să accentueze şi să scoată la suprafaţă absurdul situaţiilor, comicul dialogurilor, pe alocuri chiar puritatea sau duplicitatea unor personaje.
Şi s-ar părea că, pentru Igor Cobileanski, lozul câştigător în acest proiect a fost Constantin Puşcaşu (interpretul rolului Marian, un profesor din provincie hotărât să facă orice pentru a-şi împlini visul de a se căsători cu Veronica). Actor al Teatrului Naţional din Iaşi, Constantin Puşcaşu conduce în "Afacerea Est" un fir uman, previzibil, parcurgând cu un firesc aproape înduioşător drumul de la inocenţă la asumarea hoţiei, de la dragoste la orgoliu, de la moralitate la corupţie. Însă marele rol al lui Constantin Puşcaşu a fost, pe de altă parte, acela de a-l face să strălucească pe Ion Sapdaru. Personaje aparent antagonice, Marian şi Petro (interpretat de Ion Sapdaru) se completează fericit, regizorul reuşind în acest fel un cuplu fără de care filmul nu ar fi fost la fel de închegat, la fel de bine aşezat în pagina de umor.

Ion Sapdaru şi Constantin Puşcaşu creează la un moment dat un singur personaj, cel al eroului lui Creangă pornit în lume decis să nu se întoarcă până nu va găsi proşti mai mari decât ce vedea în fiecare zi. Dacă în povestea lui Creangă eroul se minunează de ţăranul care voia să urce nucile cu furca în pod, de cel care căra lumina în casă cu oborocul, actorii lui Cobileanski sunt în căutarea acestor personaje ca să îşi poată duce la îndeplinire un vis. Călătoria din "Afacerea Est" nu este nici pe departe una iniţiatică, eroii nu sunt supuşi la încercări, nu parcurg etapele descoperirii de sine, nici nu se aburcă pe marea scară a înţelepciunii. Însă absurdul situaţiilor, credibilitatea şi comicul acestui absurd se situează evident în nota atât de specifică poveştilor lui Creangă. Un intelectual timid, dar care va călca apăsat pe drumul corupţiilor şi al "găinăriilor" mult-şi-degrabă-aducătoare-de-bani (Marian), şi un "descurcăreţ" fără scrupule (Petro) sunt cele două personaje cu care Igor Cobileanski construieşte o poveste în care recunoaştem din plin întâmplări ale societăţii actuale, de o parte şi de alta a Prutului.    
În "Afacerea Est", Ion Sapdaru dispune nu doar de un tonus actoricesc de excepţie, el adaugă talentului discursiv şi acea prezenţă de spirit care face dintr-un actor un personaj. Pentru că, pe întreaga desfăşurare a acţiunii, Ion Sapdaru reuşeşte şi o interpretare corporală, un limbaj gestual bine integrat în secvenţele cinematografice pe care scenariul le impune. Cuplului Puşcaşu-Sapdaru i se adaugă pe traseu un alt actor, Daniel Busuioc, interpretul lui Vasile, şoferul de camion care devine complice la marea "găinărie". Daniel Busuioc, actor, director artistic al Teatrului Naţional ieşean, devine în film personajul care adaugă nu doar umor, dar aduce propria contribuţie la "prostia omenească". Scena dormitului în maşină, lângă izvor, în care le cere drumeţilor să împingă maşina până la benzinărie (pentru că astfel poliţia nu ar avea motiv să îi verifice alcoolemia) este fără îndoială printre cele mai reuşite din întregul film.

O altă notă aparte a filmului o conferă numeroasele ziceri "din popor", care trimit din nou către lumea lui Creangă. Spontaneitatea replicilor, modul în care regizorul alege să transmită spectatorului absurdul situaţiilor, păstrând însă nealterat umorul şi chiar accentuând comicul poveştii, fac din pelicula lui Cobileanski una cu atât mai preţioasă.  Însăşi povestea cu vagonul plin de potcoave pare să îşi aibă rădăcinile în substratul poveştilor româneşti, în care întâlnim "goana după potcoave de cai morţi", dar şi "puricele cu 99 de potcoave" ce saltă până în înaltul cerului.
"Afacerea Est" ne aşază în faţă, cu umor şi cu generoasa contribuţie a actorilor, o întâmplare cu personaje a căror "asemănare cu realitatea" nu este deloc întâmplătoare. Oportunistul care prin înşelare, trădare şi lipsă de scrupule ajunge politician, femeia care îşi joacă propria carte şi, din Barcelona-cea-iubitoare-de-fotbalişti, devine Veronica-inocenta care îl seduce pe intelectualul timid, profesorul îndrăgostit şi cu principii morale dar care, pentru a-şi urma visul, calcă asumat pe drumul corupţiei, directorul de fermă care face matrapazlâcuri sub protecţia poliţiei, şoferul care, sătul să tot urmeze iţele încurcate ale statului, admite să fie parte din marea "găinărie" ce se va numi gripa aviară...

Filmul lui Igor Cobileanski a mizat pe actorii din teatre de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, îi regăsim în film pe Marius Rusu, Bogdan Muncaciu, Mihai Donțu, Gheorghe Frunză și Ioan Crețescu din Botoșani, pe Cătălin Cucu, Doru Aftanasiu, Ada Lupu, Radu Ghilaș și Adrian Marele, din Iași, Ion Mocanu și Igor Mitreanu, din Chișinău, Nicolae Poghirc, din Craiova, Ruslan Bîrlea, din Cluj, Florin Mircea, din Piatra Neamț, George Sobolevschi, Lucian Arhire și Alexandru Savu, din Bârlad și alții. De la București au urcat spre Moldova Valeriu Andriuță, Sergiu Costache şi Marius Damian.

Bunica ţărancă şi miracolul culorii pure

Născută pe 30 octombrie 1936, la Hăneşti, judeţul Botoşani, Elena Zbanţ – sau bunica ţărancă – aşa cum îi place să i se spună, este astăzi un tezaur viu al acestui neam tot mai bulversat şi tot mai contorsionat în propriile-i angoase culturale. Tocmai de aceea, arta Elenei Zbanţ este o insulă de puritate.

Trăieşte de ani buni în Iaşi, însă destinul îi este legat de Hăneşti, satul pe care îl regăsim astăzi în toate tablourile ce îi poartă semnătura. Pentru micuţa Elena (Lenuţa, cum o strigau părinţii acasă), copilăria la Hăneşti a coincis cu una dintre cele mai grele perioade din întreg secolul XX: frământările politice dinainte de război, declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, foametea de după, cu chinurile şi cu ostracizările impuse de comuniştii care prindeau tot mai mare şi mai apăsătoare putere.

La 11 ani, Elena rămâne orfană de tată, şi cumplit trebuie să fi fost pentru o familie cu şase copii care, în acele timpuri, depindea de rodul pământului şi de destoinicia unui bărbat în ogradă. Colectivizarea înfigea şi ea colţii în bruma de avere a ţăranilor. Elena nu merge la studii, în afara celor patru clase din sat, însă la vârsta de 35 de ani are puterea să părăsească pământul natal şi munceşte la o fabrică de cărămidă, apoi într-o fabrică de confecţii, de unde se va pensiona, în Iaşul mult mai ofertant din punct de vedere cultural.

Odată cu pensionarea, în suflet îşi face loc visul de demult al copilăriei: pictura. Are prima expoziţie personală la vârsta de 70 de ani, "Obiceiuri de iarnă în sat".

Naivitatea şi inocenţa, forme de manifestare artistică!

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

Chiar cu cele patru clase urmate în satul natal, Elena Zbanţ a înţeles că, mai mult decât în oricare alt registru artistic, în arta naivă este nevoie de sinceritatea trăirii. Aici nu poţi mima, nu poţi imita autenticul. Un pictor naiv va trăi întocmai realitatea, pentru că un artist naiv aşază pe pânză doar ceea ce cunoaşte. De aceea se spune că arta naivă nu poate fi copiată, ea este "rezultatul unei atitudini morale şi al unei viziuni particulare asupra lumii" (acelaşi Victor Ernest Masek).

Viziunea particulară asupra lumii ţine de spiritul artistului, de propriile percepţii asupra realităţii, de capacitatea de a acumula, de a ilustra pe pânză întreg depozitarul memoriei afective. Asta a reuşit Elena Zbanţ să facă la o vârsta la care mulţi dintre noi aproape că, în viaţă fiind, renunţâm să mai trăim.

Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie!

Arta naivă nu poate fi concepută în afara spiritului. Ea nu este o artă "populară", aşa cum nu o aşezăm nici în linia artei instinctuale, întrucât nu avem de-a face cu o manifestare infantilă sau fantastică. Arta naivă comunică o realitate care trece, este adevărat, prin sensibilitatea artistului, dar păstrează autenticul, prospeţimea, adevărul prim. Păstrează spiritul. Or, fără îndoială, asta o scoate din zona artei de divertisment. Şi nu e deloc întâmplător pentru că, citindu-l la Kant, aflăm că arta cu spirit ne cultivă convingerea într-un sens mai înalt al vieţii, are o finalitate transcendentă. Arta cu spirit, mai spune Kant, este finalitate fără scop, este în ultimă instanţă Frumosul.

Frumosul care locuieşte în tablourile pictoriţei din Hăneşti! Elena Zbanţ nu ne face demonstraţii de talent, nici de erudiţie. Dar ne înalţă, ne înfioară, ne răscoleşte. Este plăsmuitoarea artei cu spirit tocmai pentru că ea poartă un mesaj care transcende, răscoleşte lăuntric şi reconstruieşte spiritual. Picturile naive ale Elenei Zbanţ sunt candide, sunt multicolore, mergând până la a demasca o realitate pe care nu o mai cunoaştem decât prin sticla televizorului. Este lumea satului, cu obiceiurile şi cu tradiţiile nealterate.

Desigur, Elena Zbanţ nu deţine titluri academice, singura ei "avere", după cum aminteam, fiind cele patru clase primare urmate în satul natal, în crunta perioadă de după război. Însă bunica ţărancă dispune de o excepţională capacitate de a aşeza în armonie intenţia artistică cu mijloacele tehnice pe care le are la dispoziţie, ceea ce face ca ea să depăşească diletantismul. O condiţie importantă care poate reduce distanţa, spune Masek, dintre un pictor naiv şi un profesionist cu ample studii de specialitate.

Or, în arta naivă, autenticitatea devine una atât de atrăgătoare artistic, atât de spiritual-modelatoare, încât de-a lungul vremii numeroşi artişti profesionişti i-au preluat elementele, producând însă lucrări în care primează esteticul, construcţia vizibilă a elementelor, ajungându-se astfel la ceea ce cunoscutul istoric al artei naive, Oto Bihalji-Merin, numea "naivitate conştientă". Fără îndoială, oricât de spectaculoase ar părea rezultatele, aceste manifestări "profesioniste" nu sunt decât imitaţii "spontane" ale autenticităţii naive. Fapt, de altfel, punctat şi de alţi observatori ai fenomenului: "oriunde începe să se practice naivitatea ca o formulă conştientă, voit, ea se autosubminează. Copil nu redevii doar imitând copiii" (Ion Frunzetti).

Revenind la Elena Zbanţ, găsim în ea elementul primordial al spiritului, manifestarea naivităţii ca formă de exteriorizare a lăuntricului. Nu este întâmplător că în familia sa vlăstare mai tinere au ales pictura, au urmat cursuri superioare şi au profesat în domenii conexe (arhitect, pictor decorator, profesor pictură, pictor restaurator). Cultivând talentul, în absenţa erudiţiei, Elena Zbanţ a dovedit că, chiar şi la 70 sau la 80 de ani, arta este la fel de vie, precum un vulcan care, după un semn de sute de ani, poate năvăli în afară la fel de strălucitor şi de spectaculos ca oricare altul.

Valentin Ciucă: "A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti"

Dureros, desigur, este că prima expoziţie personală a artistei din Hăneşti s-a petrecut la Iaşi, şi nu la Botoşani, în decembrie 2006. "Obiceiuri de iarnă în sat", sub patronajul Societăţii Culturale Junimea din Iaşi, din cadrul Muzeului Literaturii Române, lucrările au fost prezentate la acea vreme de către criticul de artă Valentin Ciucă, cel care a consemnat entuzist despre acest eveniment: "Elena  Zbanţ ştie, instinctiv, să facă din fiecare compoziţie picturală un comentariu aplicat pe suprafaţa unei realităţi apuse şi o reînvie cu acurateţea unui lucid interesat de atmosfera locului, de viaţa care a palpitat şi continuă să palpite într-o comunitate care se luptă spre a-şi păstra rostul. Credincioasă ca orice bun creştin (...), se smereşte în faţa icoanelor şi zămisleşte, la rându-i, alte icoane. O face cu sentimentul că nimic din ceea ce a fost cândva nu trebuie uitat, ci transmis nealterat urmaşilor direcţi sau urmaşilor urmaşilor aceastora, ca o misiune nobilă şi nestinsă. (...) Văd în acest debut imprevizibil un semn de vitalitate al artei noastre populare. A fi pictor naiv înseamnă a mai crede încă în poveşti".

Nici a doua expoziţie personală nu are loc la Botoşani. În aprilie 2008, o nouă expoziţie personală a Elenei Zbanţ este organizată tot la Iaşi, sub egida Muzeului Literaturii Române.

La Botoşani, Elena Zbanţ a avut lucrări în Salonul Naţional de Artă Naivă "Gheorghe Sturza", în noiembrie 2015, pe simezele Galeriilor de Artă Ştefan Luchian.

Despre artista din Hăneşti, Lucian Manole (el însuşi hăneştean născut în martie 1981) a alcătuit volumul "Elena Zbanţ. Un pictor al inimii sacre", cu o prefaţă semnată de Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Episcopiei Iaşilor.

Fiica lui I.C.Brătianu în Miorcanii Botoşanilor

"Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană. (...) Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.

Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită era fiziceşte, îşi piepăna acel păr lung, des, negru, cu pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap la cap – lucrase.
Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexistent atunci la Rădăuţi, era spital doar la Cernăuţi şi cine putea merge până acolo? Veneau, în schimb, la noi în curte, din zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecării de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi, mai ales, avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea un aer pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor! Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era ca într-un tablou de Bruegel cu "La cour des miracles", toţi schilozi, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc., etc. Şi Maica niciodată nu a spus "vino altădată" şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la niciun contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii sau conjunctivitele purulente sau abcesele care trebubia înjunghiate şi drenate ca să nu dea în septicemii. Niciodată nu am prins nicio boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut - n-avea alt ajutor decât această fetiţă care eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, îi datorez totul Maichii".


Din scrisoarea Piei Pillat (sora lui Dinu Pillat) către Cornelia Pillat (soţia lui Dinu), despre Maria Pillat (mama poetului Ion Pillat, bunica lui Dinu). Maria (Măriuţa, Maica) Pillat era fiica lui I.C.Brătianu.  

(Cf. Cornelia Pillat, „Ofrande. Memorii”, ed. Humanitas)

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!

De ce Sieranevada?, a fost prima întrebare cu care publicul l-a provocat pe Cristi Puiu, imediat după proiecţia filmului. "Pentru că absolut orice se poate numi absolut oricum. De ce nu?! Adică... ce contează?", a răspuns regizorul, în stilu-i caracteristic.
Sala plină, public de toate vârstele, cu aer de tinerime-studenţime, avantajul proiecţiilor la vreme de vacanţă. Premiera filmului "Sieranevada" a adunat lume multă la Cinema Unirea, provocarea unei pelicule de trei ore nefiind un simplu moft, ci o asumare a unui act cultural care a reuşit pe plan naţional şi internaţional să învârtă şi niscaiva cheiţe de marketing (participare la Cannes, o posibilă nominalizare la Oscar).  
Apoi, Cristi Puiu aduce o poveste, cu o copilărie care atinge punctul sensibil al botoşănenilor. Bucureştean prin naştere (3 aprilie 1967), Puiu se consideră a fi, totuşi, un botoşănean. Cu tatăl născut la Roma şi mama originară din Nicşeni, cei trei copii ai familiei Puiu au copilărit în Botoşani, pe strada Luceafărul 78, actuală Iuliu Maniu. Origini de care, de altfel, regizorul nu s-a dezis niciodată, după cum reiese dintr-un dialog cu Eugenia Vodă, în emisiunea "Profesioniştii":
"-La Botoşani era Bunelul, bunicul după mamă. Bunicii după tată, tot din Botoşani, au venit în 1946 în Bucureşti, cu foametea din Moldova...  
-Deci sunteţi botoşănean get-beget... 
-Moldovean get-beget! M-a mai întrebat pe mine cineva: "Domnule Puiu, de unde sunteţi?" Din Bucureşti. "Dar părinţii?" Din Moldova. "De unde din Moldova?" Din Botoşani. "Aaa, păi sunteţi bucovinean". Nu, sunt moldovean, nu bucovinean. Vedeţi, ca să-şi explice cumva că... sigur influenţa austriacă sau nu ştiu ce prostii... Ştiţi cum e, toată lumea se reclamă cumva, caută prin trecut, prin memorie, prin arborele genealogic, rude de prin Ardeal şi de prin Bucovina.  
-Deci dumneavoastră vă reclamaţi, vă trageţi... 
-De la Botoşani..., erau ţărani cu animale, cu pământ... Erau ţărani! Marea foamete din Moldova, pe Bunelul şi Bunica nu i-a adus la Bucureşti. Pe părinţii tatei, da. Tataia a fost pompier la Rapsodia Română, Mamaia a fost garderobieră la Academia Română. Noi, eu şi fratele meu, am crescut în Bucureşti şi la Botoşani".   
A debutat în lungmetraj cu "Marfa şi banii", în 2011, după care a urmat "Moartea domnului Lăzărescu", un film din 2004 distins cu trofeul sectiunii Un Certain Regard, la Festivalul de Film de la Cannes - 2005 şi, în 2010, "Aurora". Asta după ce, în scurtmetraj, câştiga în 2004 Ursul de Aur la Berlinală, cu "Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea".

Cu "Sieranevada", deşi a participat în 2016 la Festivalul de la Cannes, nu a obţinut niciun premiu, beneficiind însă de cronici elogioase, dar şi de critici pe măsură. S-a scris în presa internatională de specialitate despre "imaginile în planuri-secvenţă foarte lungi", despre "conversaţiile homerice virând spre absurd", despre filmul care vorbeşte despre "tot ceea ce traversează familiile în lumea noastră după 11 septembrie: complotism, rebeliune, traditionalism, bigotism, renunţare, xenofobie, prejudecăţi, patriotism" (Le Monde). A fost văzut ca un "film satiric, absurd şi singular" (Allocine.fr) sau drept o "drama familială amplă şi ambiţioasă" (Mathilde Degorce).
 Însă, parcă nicio observaţie nu pare mai aproape de "Sieranevada" decât cea consemnată de Le Monde, care vede în filmul lui Puiu "o virtuoasă simfonie a mişcării". Cu atât mai mult cu cât acţiunea se petrece aproape exclusiv într-un apartament de bloc tipic cartierelor comuniste, în care sunt înghesuite toate personajele, o încrengătură de familie care se lasă desluşită pe parcursul celor trei ore, odată cu desfăşurarea evenimentelor.
Contextul este oferit de organizarea parastasului de 40 de zile pentru defunctul Emil Mirică. Ceea ce reuşeşte Cristi Puiu poate fi cu adevărat o excelenţă cinematografică, şi anume ca, prin aparatul de filmat, să introducă în acţiune acest personaj nevăzut, dar de a cărui prezenţă spectatorul devine conştient într-un final, când caută parcă să îi ghicească umbrele prin întunecimile încăperilor. Actorii cărora Cristi Puiu şi-a încredinţat personajele reprezintă, poate, jumătate din succesul filmului, cealaltă jumătate fiind împărţită între scenariul viu, antrenant, şi regia care reuşeşte să creeze acea "simfonie a mişcării".

Pentru că, dincolo de acţiunea filmului, de motivaţiile personajelor sau de construcţia psihologică a conflictelor, spectatorul are deseori senzaţia ameţitoare de carusel, de derulare rapidă a imaginilor cinematografice. Regizorul nu ţine ca spectatorul să fie martor la tot ce se petrece, la tot ce se discută, ci mai mult să provoace. De aceea, o uşă care se deschide "aruncă" în exterior o frântură din discuţie, pentru ca imediat spectatorul să fie nevoit să continue singur povestea, să improvizeze, pentru că în secunda următoare personajul nevăzut rămâne din nou în faţa unei uşi închise. Dar caruselul nu lasă loc frustrărilor, nu oferă timpul, răgazul prielnic confuziilor mentale. În cadru apare o nouă uşă care se deschide pentru a se închide la fel de brusc, personaje circulă dintr-o parte în alta, un du-te-vino care accentuează nu doar sentimentul de avalanşă a sentimentelor, cât mai ales încrengătura rudeniilor dincolo de care se ascund ranchiuna, formalismul, trădările, urile.
Filmul beneficiază de o distribuţie deosebită, de la Dana Dogaru şi Mimi Brănescu la Tatiana Iekel, Ana Ciontea, Andi Vasluianu sau Bogdan Dumitrache. O apariţie care parcă rupe peisajul cinematografic şi care declanşează o cu totul altă desfăşurare a dialogului este cea a lui Sorin Medeleni. Actorul, care îl interpretează pe aventurosul "muieratic" Toni, nu a mai apucat să vadă filmul nici la Cannes, nici pe ecranele din România. Sorin Medeleni, cel care în anii 76-77 îşi începea cariera actoricească pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, se stingea din viaţă în luna decembrie a anului 2015.  

Fără îndoială, asistăm – după părerea criticilor – la cel mai bun rol al lui Mimi Brănescu, actorul nefiind la prima întâlnire cu regizorul Cristi Puiu. Personajul Lary pare să fie însoţitorul sufletului care rătăceşte încă la 40 de zile de la moarte, dar poate să fie la fel de bine acel "raisonneur" al filmului, cel care priveşte cu detaşase (uneori confundându-se chiar cu "ochiul" răposatului), cel care îşi desfăşoară replicile chiar şi prin tăceri lungi, deseori fiind chemat să dea verdicte în mijlocul discuţiilor despre politică, despre atentate şi conspiraţii de tot felul. Lary, fiul răposatului, este cel căruia regizorul îi încredinţează momentul de sinceră "pomenire" a tatălui Emil. Şi acest moment se consumă în afara casei, în parcare, după o scenă de o violenţă verbală ieşită din comun. De fapt, Cristi Puiu a reuşit astfel să deblocheze sentimentele, să le scoată la suprafaţă mai întâi printr-o umilinţă (agresivitatea şi limbajul vecinilor de bloc), pentru ca apoi plânsul să elibereze în Lary noianul de amintiri, de stări, de spuse-nespuse-vreodată gânduri despre tatăl mort în urmă cu 40 de zile.  
"Sieranevada" pare să fie un film despre haosul uman, haosul generalizat, dar el vorbeşte şi despre dragoste, despre compasiune, despre oameni. Discuţiile despre comunism, care scot la iveală o fostă activistă (Evelina şi excelenta interpretare a Tatianei Iekel), despre conflictele internationale şi atacuri teroriste (echilibrate şi susţinute până la un punct de Relu, interpretat de Bogdan Dumitrache), disputele pe marginea tradiţiei, a ritualurilor, sunt presărate de momente comice şi de situaţii tragice cărora personajele le devin victime, însă nu pentru a schimba traiectoria acţiunii, ci pentru a o întregi, pentru a-i amplifica perspectivele. Pentru că, chiar dacă discusul alunecă spre judecăţi mai mult sau mai puţin aspre pe marginea religiei, de exemplu, regizorul nu se foloseşte de personaje pentru a ridiculiza, nici pentru a duce în derizoriu ritualul religios. După venirea târzie a preotului, desfăşurarea slujbei de sfinţire a mesei se desfăşoară într-un firesc familial, fără artificii inutile sau interpretări gratuite.

"Sieranevada" reprezintă "un portret aspru al României contemporane", scrie publicatia Les Inrocks. Extravagant sau patetic, filmul lui Cristi Puiu este actual, este despre noi. Ne recunoaştem în fiecare personaj, în fiecare situaţie, din bucătăriile pline de fumul de ţigară până în parcările devenite ad-hoc scene de luptă.

De ce "Sieranevada"? De ce nu?!