P R O F E S O R U L

Disciplina artistică este mult mai fină și mai complexă decât se bănuiește, spunea Nicolae Tonitza. Pentru că "ea lucrează, pe toate fațetele sufletului și ale inteligenței, deodată și îndeosebi". Iar rolul meșterului, al Maestrului, ne spunea același Nicolae Tonitza, "este să facă a înțelege pe ucenicul său că cel mai mare secret al artei este să iubești natura și să te închini ei. Doar că din natură nu iubești tot ceea ce este frumos, ci numai un anume frumos, acela care e în stare să pună în mișcare coardele cele mai intime ale sufletului tău".

Victor Hreniuc este un tezaur viu al Botoșanilor, un depozitar al emoțiilor artistice. Privește cu detașare întinsul arid al vieții, dar rostuiește apăsat cuvintele atunci când derapajele ajung să atenteze - și să șubrezească chiar - valori esențiale ale artei. Zâmbește rar, iar atunci când o face plimbă pe chip urme luminoase ale unei copilării de demult. Nu coboară glasul și nici nu construiește înălțimi patetice ale vreunui edificiu în care să fi încrustat numele său. Rar, în zilele noastre, vezi un profesor vorbind despre foștii săi elevi cu atâta satisfăcătoare și împlinită generozitate cum o face Victor Hreniuc. În cele mai bine de două ore petrecute față în față, a făcut o singură amară și tristă remarcă despre arta sa: "…în ultimii ani am fost frânat de la creația mea, de la pictură, de lipsa unui atelier...".

Copilărie pe marginea tranșeelor!

S-a născut pe 10 aprilie 1942, în Milișăuții Sucevei. În plin război. Era al treilea copil, dintre cei opt ai familiei Hreniuc. Mama de origine oarecum poloneză, prin bunici, iar tata localnic din Milișăuți. Avea doi ani când familia a fost evacuată la vreo 25 de km de casă, la Călinești, unde avea să rămână câteva luni. Acasă, la Milișăuți, era linia frontului. Tranșeele care treceau pe lângă casă, cazematele sub pământ, toate umele frontului aveau să fie, pentru copiii din Milișăuți, locurile de joacă de mai târziu. Cu tot cu cartușele rămase peste tot, depozitele de armament descoperite pe te miri unde.

La 6-7 ani, când satul se refăcea după război, a mers la școală în straiele populare cusute și înflorate de mama, în casă. Doar că la școala din sat se preda în limba ucraineană. ”Mai târziu s-a românizat. Dar eu, în clasa I, am prins școala ucraineană. Eu nu știam nici o boabă, pentru că în familie se vorbea numai românește. Erau vecini care vorbeau ucraineană, dar la noi nu. În clasa I era foarte dificil pentru mine. Un aspect care m-a urmărit toată viața a fost că atunci, era prin 48-49, părinții țineau foarte mult ca cei care intrau în clasa I să fie îmbrăcați cu haine noi, care pe atunci însemnau straiele populare, cu bundiță, cămășile cu guler tunică, fel de fel de cusături pe care le făcea mama în casă", își amintește astăzi Victor Hreniuc.
La fel cum își amintește și de năzbâtiile pe care le făcea sau de timpul petrecut pe pășune, unde păștea oile sau vacile.

Când destinul unui pictor începe cu fratele Ilie!

Atunci a prins a desena. O preocupare surprinzătoare pentru un copil al acelor vremuri. La câțiva ani după război, într-o familie cu 10 suflete, într-o școală unde elevii scriau pe tăblițe. Însă acolo, în acel sătuc, s-a petrecut minunea. Iar minunea se numea Ilie. Fratele cel mare. "Ilie, care ulterior a ajuns la Institutul de Cercetări Aerospațiale la București, era mai mare cu patru ani decât mine. După el a fost Vasile, apoi eu. Ce am învățat mai mult a fost de la Ilie. Se pricepea foarte bine la desen. El a făcut Liceul Militar, apoi a intrat la Academia Militară, cu specialitatea Avioane, pe componenta motoare. A avut relații în toată Europa. Din punct de vedere plastic, el m-a ajutat foarte mult să încep să iubesc desenul. Condițiile erau atunci precare, abia găseai un petic de hârtie, rar se găseau creioanele, la școală se scria pe tăblițe".

Liceul la Siret a fost, pentru Victor Hreniuc, o altă piatră de încercare: "La Siret era tot liceu ucrainean. Înainte de a termina, eram în ultimul an, s-a desființat secția ucraineană. Multă materie se făcea dublu. Câteva obiecte erau în limba română, restul în ucraineană. Bacalaureatul se numea examen de maturitate, iar noi am susținut acest examen la 13 obiecte. Venea fiecare elev în fața unei comisii de 12 profesori, la proba orală. Elevul trecea pe la fiecare profesor. Era o încărcătură, o trecere rapidă de la o materie la alta..."

Admiterea la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", din București, în 1961, a venit pe fondul unei situații agitate privind "prietenia" cu marele popor sovietic. "De acolo ne-a luat la armată. Am pierdut admiterea. Am făcut armată în Craiova, aproape trei ani. Era o situație internațională tensionată. La unitatea militară din Craiova l-am văzut chiar pe Hrusciov. Am avut un pic de noroc că am fost centralist. Erau foarte puțini în armată cu liceul, și cei câțiva care erau au fost folosiți cât mai eficient". 

Doi ani de zile nu s-au acordat deloc concedii din armată. După doi ani a revenit acasă, dar permisiile se dăduseră doar pentru ca soldații să își lămurească părinții să se înscrie în cooperativă. "Acasă totul era schimbat, surorile crescuseră, era un sentiment deosebit. Am fost eliberat din armată în decembrie și am intrat în învățământ la Arbore, ca profesor necalificat, unde predam limba română. După 3 ani, în 1966, am dat admitere la Institutul Pedagogic din Iași, secția Artă Plastică. Am avut mulți profesori, dar profesor de pictură a fost pe toată perioada Dan Hatmanu".

Dan Hatmanu a fost profesorul care știa să îi facă pe studenți să își găsească drumul, să își dezvolte percepțiile artistice. "Se vedea cultura omului, erau și alți profesori, dar nu se comparau cu Dan Hatmanu. În atelier proceda în așa fel încât  studentul să îl asculte și să aplice ceea ce i se spune. Ceilalți profesori nu erau interesați, spuneau doar: mai lucrează! Dan Hatmanu punea mâna pe ceva, nu pe lucrarea ta, pe o altă hârtie, și cu o trăsătură imediat îți deturna direcționarea greșită și îți arăta cum ar trebui să lucrezi. Uimitor! Cu vorbe foarte puține, dar la obiect, focaliza atenția studentului exact unde trebuia. Un profesor mare cultivă - și așa am procedat și eu ulterior – cultiva direcționarea studentului, nu indică modalitatea de lucru. Tu în direcția ta erai dirijat, și eu mi-am dat seama ulterior de tendința fiecărui elev și l-am îndrumat perfecționându-l în maniera lui de lucru, în viziunea lui, numai că insistam asupra unei cizelări, a unei perfecționări".

1972. Atunci a început povestea

A terminat facultatea cu media cea mai mare - 9,97. Repartizările se făceau la București, fiecare își alegea postul în raport de notă. "Am avut ghinionul ca, la repartizare, după mine, la două sutimi, să fie o doamnă căsătorită, și ea a avut prioritate. Eu am vrut la Suceava, dar am luat un sat în județul Suceava, Botoșana, unde s-a născut pictorul Ilie Boca, lângă Arbore. Am stat câteva zile, până la 15 septembrie am cerut la inspectorat  Liceul din Dumbrăveni. Aici am funcționat trei ani de zile, după care am venit, în 1972, la Botoșani, la Școala Populară. Din 72 până acum sunt la Școala Populară de Artă".

Au trecut de atunci 45 de ani. O adevărată istorie a Școlii Populare de Artă. Cel mai vechi profesor al instituției de care se simte legat nu doar profesional."Eu sunt legat de Școală foarte mult pentru că în momentul sosirii mele în oraș nu erau locuințe, trebuia să caut gazdă și am stat câteva luni chiar în școală. Erau câteva secții în primul an. Școala se înființase în 1968, spre sfârșitul anului, când s-au desființat regiunile și s-au înființat județele. Aceasta a fost șansa Școlii, odată cu înființarea județului, pentru că până atunci funcționa, dar ca secție externă a Sucevei".

În anii 70 nu exista în oraș liceu de artă. Intrau în atelier mai ales oameni maturi, mai puțin copii. De ce veneau așa mulți adulți? Sub euforia brigăzilor artistice, a trupelor de teatru, de dansuri? ”Celelalte secții, da, veneau la brigăzi, teatre, canto popular, erau într-un fel organizate prin trimiterea tinerilor de către întreprinderi. Doreau să aibă orchestre, echipe de teatru, dansuri. La pictură veneau benevol, nu erau trimiși de nicăieri. În perioada aceea secția a beneficiat de niște cursanți foarte buni".

Se strigă catalogul, după 45 de ani!

Unii dintre cursanți au continuat să picteze până astăzi. Mulți au ajuns membri ai Uniunii Artiștilor Plastici. Profesorul Victor Hreniuc oprește parcă timpul în loc și, vreme de zeci de minute, rostește nume și nume de artiști. Foști elevi despre care vorbește cu liniștită bucurie și admirație. "Corneliu Dumitriu, de exemplu, cred că a făcut 10-12 ani la Școala Populară de Artă, era pasionat. Deși era 3 ani durata de școlarizare, a terminat și apoi s-a înscris la secția grafică, și a tot continuat să vină să lucreze".

Își amintește că aveau culori, dar nu prea existau șasiuri, pânze, dar elevii veneau la atelier și, împreună cu profesorul, preparau după formule renascetiste materialele suport. "Preparam aici pânze, o făceam după carte și s-a dovedit a fi foarte bună formula grundului de preparat, intra și oxid de titan, de zinc, miere de albine pentru elasticitate, clei de oase. Formula renascentistă, de fapt, care s-a dovedit a fi foarte bună. Foloseam pânza de cânepă, dar multe lucrări sunt făcute pe pânza de sac, care avea nevoie de finisare".

În primii 15-20  ani au fost cei mai renumiți elevi absolvenți, ne spune Profesorul. Și, din nou, primul nume este cel al pictorului Dumitriu. "Corneliu Dumitriu, Mihai Bejenaru, care a murit - devenise membru al UAP -, foarte bun la acuarelă, apoi Virgil Pleșca (a terminat în 76-77). A fost un talent, eu l-am cunoscut pe Alexandru Pleșca, tatăl lui. Fiul desena cu o ușurință fantastică. Tatăl lui ținea foarte mult ca fiul să se autoinstruiască după principiile clasicismului în arta plastică, nu îi permitea să devieze de la aceste principii. Poate de asta nu a continuat. Dar făcea niște studii, de exemplu desena foarte ușor linia personajului, ceea ce e foarte greu, presupune ani de zile de lucru. Aici se vedea preocuparea tatălui, la rândul său artist plastic și membru UAP, muzeograf la Muzeul Județean".

Arta naivă, oameni și viziuni!

Frații Bejenaru. "Mihai Bejenaru a făcut tot la Iași, după 90 a devenit membru al Uniunii. Mihai avea un frate, Vasile (Lică), a devenit medic militar apoi, despre care eu confirm că era mai talentat decât Mihai. Avem și acum lucrări ale lui, sunt mari – era prin 73-74. Au rezistat acele lucrări, văd linia compozițională, personaje perfect echilibrate, perfect proporționate. Atunci el era mic, prin clasa a VIII-a, Mihai era la liceu".

Ajungem la linogravura lui Ion Zaiț. Tot din prima etapă a Școlii. Era ceferist, terminase la Iași, ulterior a devenit și șef de gară. "Dar toată viața lui a fost un om îndrăgostit de artă. El a dovedit că receptează foarte ușor și am avut ocazia să facem numai linogravură cu el, color și alb-negru. Tehnica de linogravură color era foarte greoaie. Avem multe lucrări, a luat foarte multe premii în țară și în străinătate".

Anii 80 au fost, însă, anii artei naive. Cu nume care au confirmat în timp și care s-au bucurat de recunoaștere nu doar pe plan național. Până în anii 80-85, Ion Alupoaie. "S-a specializat în domeniul artei naive. Este cunoscut și în Europa, a avut lucrări de valoare deosebită și faptul acesta atestă inclusiv criticile. La acest capitol de artă naivă e mult de discutat pentru că în timp a fost o echipă care s-a perindat prin școală. Înaintea lui Ion Alupoaie a fost Gheorghe Sturza, care a lucrat în atelierul nostru destul de mult. Era muncitor, dar avea o voință fermecătoare. Nu avea pregătire în domeniu deloc și astfel arta naivă a lui era absolut autentică. Îl ajutam, îi mai dădeam culori. El colora până a veni la noi cu vopsele din cutii, cele folosite în gospodărie, apoi a văzut tuburile de culoare, a văzut că amestecul e mult mai ușor. O parte din lucrările lui sunt la muzeu, altele sunt dispersate în țări europene, prin Olanda. A participat și în Iugoslavia, unde era un centru mare de artă naivă. Chiar și în comparație cu pictorii din Iugoslavia, Serbia, Muntenegru, Sturza era original. Ceilalți încercau volumul, evidențierea, perspective, la Sturza totul era nativ, din instinct și înșirat plat, o perspectivă verticală".

Alupoaie, spune Profesorul, a mers pe urma lui Sturza, numai că s-a evidențiat prin altă viziune. Se făceau expoziții numeroase, în București exista Centrul național de îndrumare a Creației, se mergea mult în străinătate, ieșirile erau oficiale și în felul acesta erau selectați doar oameni de calitate. Mai erau elevi, de exemplu Maria Caciora Tașnicu, o femeie de peste 70 de ani, care ieșise la pensie. O bijuterie în direcția artei naive. "Poate vom face o expoziție de artă naivă în comparație cu arta copiilor, arta infantilă. S-ar vedea toate diferențierile și câteva asemănări".

O amintim și Arhip Elisabeta, o femeie în vârstă, aflată înainte de pensionare, care venea zilnic la școală. "Altă viziune, tot în spațiul picturii naive. Era un nepot al ei, Alexandru Arhip, foarte talentat, cu altă viziune, deși tot în cadrul picturii naive. Mihai Păduraru era de asemenea foarte bun, aborda o artă naivă bufă, persifla fel de fel de obiceiuri ale omului. Ne-au rămas și de la el lucrări, cu adevărat rafinate, era un fin observator chiar asupra lui, un fel de auto-observator care se exterioriza prin lucrări. Cristinel Hârtie lucra o artă naivă curată".

Arta naivă este important cum o faci, nu toată naivitatea duce către artă naivă., atenționează Profesorul. Și nu tot ce este reprodus de pe internet poate sta alături de o lucrare a Elisabetei Arhip sau a lui Gheorghe Sturza. "Școala artei naive, în Botoșani, a apus. În locul artei naive este arta descărcată de pe internet, care îi strică totalmente pe cei care o practică. Dacă ai ști să transformi imaginile de pe internet ca să devină lucrare trecută prin viziunea ta… Internetul poate înlocui într-o măsură natura, dar pentru un pictor sau un pictor în devenire, internetul nu ar trebui să fie bază de inspirație, ci un element complementar".

Profesorul nu dă semne că a terminat călătoria în timp. Dimpotrivă. Ajunge la seria de după 85, cu Rohozeanu Dan care lucra sculptură, teracotă. Tot în acea zonă era Zaharia Constantin, un inginer geolog care a avut foarte multe expoziții personale, tot în teracotă. ”A frecventat școala mai mult decât cei trei ani. Aborda și compoziția cu personaje, unde era foarte dificil".

 Emil Caranica, din Săveni. Anuța Vlad, Șpaiuc George. Sau tinerii care au urmat ulterior arhitectura. De exemplu Fecioru, un băiat care a devenit arhitect și era un colorist deosebit. Cârligeanu Andi, a devenit arhitect, dar avea studii uimitoare de naturi statice, perspective. Apoi generațiile Aidei Șușter, Mihoreanu Lăcrămioara și fata ei, Diana Mihoreanu. Diana a obținut și un premiu în Franța, premiul doi și o medalie. Urmează generația cu Marcel Alexa, Florin Grosu, Burlacu Lavinia. "Și băiatul nostru, Alexandru, a terminat aici școala, simultan cu Liceul de Artă. Ioan Iațcu, muzeograf la Muzeul Moldovei din Iași. Are o carieră bogată în direcția lui, dar era un talent în domeniul artei, acum a reluat și tehnica uleiului. S-a întors la prima dragoste".

Silviu Babii, un colaborator vechi al școlii. Ionuț Gafițeanu. Câteva persoane care făceau și Liceul de Artă și Școala Populară, toți au devenit artiști profesioniști, urmând ulterior și universitățile de artă. Gordin, două surori foarte talentate. Rusu Iulia Lăcrămioara, "care a obținut de asemenea premii în Polonia, foarte talentată, a terminat arhitectura". Și Horațiu Ioan Lașcu, "care era o figură" (vezi video)!

După anul 2000, școala a fost invadată mai mult de copii. Dacă înainte erau cam 99% copii, astăzi proporția maturilor este de 35-40%. "Majoritatea sunt copii. Asta este tendința astăzi, dintr-un copil mic să scoată un artist. Pentru un copil mic, de clasa a III-a, a IV-a, din punct de vedere plastic, el este încă nepregătit pentru a îmbrățișa desenul, pictura. Copiii fac un fel de imagini mentale pe care le transformă direct în forme, și nu conștient. Nu poți compara lucrarea unui copil de 5 ani cu a unui copil de 8-9 ani, de exemplu. Abia la 11-12 ani un copil are posibilitatea de a transforma imagini tridimensionale, din spațiul obiectiv, în imagini cu două dimensiuni".

În urmă cu 45 de ani, ca tânăr profesor, a lucrat cu adulți, oameni care aveau deja formată o linie artistică. Astăzi lucrează mai mult cu copii. Cum resimte acest fapt? "La un matur, indiferent de pregătirea lui profesională, fie că e muncitor, fie că e inginer, receptează altfel orice informație legată de plastică, de lumea înconjurătoare care trebuie introdusă în lucrare. E mult mai ușor să lucrezi cu oameni maturi decât cu copii, și vorbesc aici din prisma școlii populare de arte. Faptul că acum, în anii noștri, sunt foarte mulți copii se datorează unor factori. Faptului că părinții - și asta e valabil în toate specialitățile – vor să își scoată copiii genii, talente. S-au cam scăpat din mână hățurile. În plastică este un fenomen indubitabil și total imposibil de combătut, și anume faptul că până pe la 12-13 ani, copiii lucrează foarte mult, cei foarte talentați. Dar când vine pragul trecerii la o artă reală, ceea ce presupune muncă, desen, aici în primă fază se sperie că nu văd raporturile dintre obiecte… Apoi selectarea naturală presupune un efort foarte mare, e nevoie de studiu asiduu, să nu treacă o zi fără desen".

"Rezultatul să fie o lucrare inspirată din fotografie și nu fotografiată în pictură"

O cu totul altă abordare este în lucrul cu cei maturi, spune Profesorul. Cu ei trebuie lucrat altfel, "lacunele vor fi umplute cu corespondența talentului lor. Ceea ce nu prea știu ei este selectarea din natură. Ei sunt obișnuiți cu aparatul de fotografiat. Documentarea, dacă o faci cu aparatul de fotografiat, nu este rea, nu este negativă, dar trebuie să știi și ce să selectezi. Diferența dintre o fotografie și o pictură este foarte mare. În tabere se lucrează în mediul natural. Acesta este și rolul taberei, să ne inspirăm direct din natură. Acolo trebuie să faci selecție. Ochii văd, ai ales un colț din natură, dar de acolo trebuie să elimini, să adaugi, în așa fel încât compoziția ta să iasă rotundă. Sunt multe elemente care într-o lucrare nu au ce căuta. De exemplu secționările. Eu văd un copac, dar nu îl văd în întregime. Îl poți permuta în altă zonă a lucrării".

Asta se învață în școală. Sub îndrumarea unui profesor. Acolo, în atelier, un artist învață cum să evite capcanele, cum să iasă din mirajul unei fotografii. Și, mai ales, cum să aibă răbdare. "Întâmpinăm dificultăți cu maturii care vin și lucrează după fotografie. Lucrează exact fotografia. Nu se gândesc că poți face o altă prefigurare, în așa fel ca rezultatul să fie o lucrare inspirată din fotografie și nu fotografiată în pictură. Acesta este un capitol pe care mulți maturi nu îl stăpânesc deloc. Se formează în timp. Azamfirei, Șpaiuc, de exemplu, la ei deja funcționează automat acest lucru, în timp ce alții, care sunt foarte talentați, dar acum vin în domeniu, nu pot stăpâni asta. Le spun să se inspire din fotografiile făcute de ei chiar. E altceva, fotografia făcută de tine te ajută să îți reîmprospătezi memoria și să vezi peisajul respectiv, să îl revezi exact în secunda în care ai fotografiat. Înseamnă foarte mult pentru culoare, pentru compunerea elementelor plastice".

 

Cine are curajul să înlocuiască prizele defecte?

În urmă cu câțiva ani, în fața unui public numeros din Botoșani, buna maică Siluana Vlad prindea cu smerenie mâna unui ierarh al locului. În aceeași smerenie luminoasă, se apleacă și apropie buzele de mâna care, într-o pornire bruscă, se retrage în ultima clipă din palma maicii, lăsând buzele în nedumerită părăsire. Publicul privește tăcut și cumva complice cu gestul ierarhului: se cade, oare, ca bătrâna maică să sărute cu evlavie mâna unui bărbat preot, fie el și ierarh? În următoarele minute, buna maică Siluana oferă, în stilul ghiduș care o caracterizează, o lecție de credință și de ortodoxie ce avea să impresioneze și să așeze în făgaș duhovnicesc o întâmplare care altfel ar fi zăcut într-o facilă și înșelătoare înțelegere lumească: "Vedeți, părintele crede că îi sărut mâna lui, a omului, a bărbatului… Da de unde! Știți cum sunt prizele din pereți, folosite ca să treacă prin ele curentul electric. Cum putem folosi curentul altfel decât apelând la priza care ne face direct legătura? Așa e și cu preotul. Preotul este mijlocitor, mâna preotului este acea priză prin care primim curentul Duhului Sfânt".

Desigur, ca și în viață, prizele solicitate fără măsură încep să nu mai funcționeze corect. Uneori este vorba despre calitatea slabă din fabricație (fabricantul nu a urmărit calitatea, ci profitul), alteori găsim defecțiuni pe circuit. Mai amintim și scurtcircuitele inevitabile, uzura în timp. Însă daunele sunt, de cele mai multe ori, mult mai mari decât costul înlocuirii unei prize, odată ce am constatat că nu mai dă randament: ne alegem deseori cu electrocasnice arse, cu televizoare sau pc-uri, laptopuri afectate sau, mai rău, defecțiuni care au consecințe grave, de la incendii la pierderi de vieți omenești.

În cazul unei prize defecte/supralicitate/uzate, cum am putea da vina pe curentul electric? În cazul unui preot aflat în aceeași situație (defect/supralicitat/uzat), cum am putea da vina pe calitatea "îndoielnică" a "curentului Duhului Sfânt"? Un politician, un învățător, un artist, un comerciant, un ziarist… sau oricare dintre cei care formează societatea, nu suntem oare mijlocitorii prin care trece Viața, în toate formele ei?  

Privind la tulburarea care se propagă în ritm aiuritor în aceste zile în media românească, având în centrul atenției un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, este greu să judecăm altfel decât omenește, este și mai greu să dăm verdicte. O vor face cei meniți să își asume această răspundere: vor schimba priza/episcopul sau își vor asuma un ierarh care va continua să scurtcircuiteze totul în jurul său?

Acum mulți ani, în Mănăstirea Cozancea, un călugăr coborât parcă din pagini dostoievskiene umplea tot aerul cu istorii de demult. Pentru el, trecutul plin de prigoanele comuniste părea a fi măsura credinţei şi a mărturisirii întru Hristos a acestui neam. Povestea lui, rostită atunci în micul pangar al mănăstirii din pădure, vine astăzi ca un ecou al statorniciei întru credință. "În timpul războiului, a intrat în Mănăstirea Cozancea un jandarm. Era în timpul slujbei, părintele şi credincioşii erau în biserică. Şi omul acela s-a aşezat în mijloc, a ridicat arma: cine este creştin să spună acum!, a ţipat el. Părintele nu l-a luat în seamă. Dar o parte din cei aflaţi în biserică s-au ridicat şi au fugit pe unde au apucat. Preotul a terminat slujba cu o mână de oameni. Dar jandarmul nu a plecat. A stat până la sfârşit. Şi atunci a cerut voie să vorbească. Părinte, a spus bărbatul cu pușca zăcând lângă picior, aceştia care au rămas îţi sunt adevăraţii creştini, care nu s-au speriat de puşca mea şi care erau gata să moară pentru Hristos!".

Nu întâmplător redăm aici povestea de la Cozancea. O poveste pe care, de altfel, am auzit-o în felurite variante: altă mănăstire, alt povestitor, alți creștini. Pentru că cei mai asupriți oameni, în vremea comunismului, au fost preoții. Prigoană cumplită, despre care prea puțin se vorbește astăzi. Numele lor, al martirilor, s-au pierdut, aruncate odată cu trupurile zvârcolite, în gropi comune. O jertfă unică în toată istoria ortodoxiei. A rămas până astăzi mărturia unui supraviețuitor de la Oranki, în deșertul Siberiei, mărturie păstrată datorită unui mare preot român, părintele Dimitrie Bejan: "Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Mergeti cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis: "Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!" Atunci am strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!". Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat".

Ce s-ar fi întâmplat dacă episcopul de la Oranki i-ar fi îndemnat pe călugări să renunțe la credința lor? Sau dacă, prin fapte sau atitudine, i-ar fi ispitit pe călugări să aleagă calea cea mai ușoară și să renunțe la "curentul Duhului Sfânt"?

Greu de înțeles astăzi! La fel cum trebuie să acceptăm că, în vreme ce istoria număra martirii din pușcării, au existat - există mărturii în arhivele bisericilor și în cele oficiale - și preoți care au pactizat cu ateii, care au trădat, care și-au apărat statutul mai presus de ortodoxie. Comunismul a fost și continuă să fie – sub forme poate mult mai perverse și mai alunecoase – o ideologie menită să distrugă orice credință. Arsenie Boca, atunci când a fost întrebat de ce nu mai avem preoţi buni, cu har, cu frică, a răspuns: "Vă trebuie preoți mai buni? Nașteți-i! Poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu! Poporul își are în toate privințele povățuitorii pe care îi merită".

Preoții, politicienii, medicii, profesorii, biserica, școala, justiția, presa. Suntem noi toți, împreună. Care funcționăm ca niște prize prin care trece Duhul Sfânt sau pur și simplu Viața. Noi formăm preoții, profesorii, medicii, politicienii. Noi, ca popor, suntem răspunzători de prizele greșit fabricate, de cele care se defectează pe parcurs. Tot noi trebuie să dăm socoteală de ce nu înlocuim sistemele defecte, chiar și atunci - sau mai ales atunci! - când daunele, prejudiciile și consecințele sunt din ce în ce mai grave.  

TEODOR VALENCIUC: ”Nu am făcut artă numai ca să am o profesie. Am vrut să fac ceva cu adevărat"

La aproape 90 de ani, Teodor Valenciuc trăiește viața ca pe o sărbătoare. Pășește domol pe aleile orașului și, dacă ar fi să aleagă între freamătul de vorbe și tăcerea dinlăuntru, spune că alege liniștea. Scrie și citește. Cântă și astăzi la vioară și în muzică se abandonează cu aceeași voluptate ca în tinerețe. Culoarea i-a rămas alături, la fel cum alături îi sunt amintirile dragi despre oameni pe care i-a cunoscut. Despre întâmplări care l-au marcat. Începem împreună o călătorie prin viață. "Eu, ca artist, am fost un visător, dar visurile mele s-au îndeplinit în mici procente", spune artistul. O poveste care începe, hăt!, în Botoșaniul interbelic.

Patru copii nu-s mulți, nu-s puțini!

1 martie 1930. Iarna se mai pitea încă pe sub garduri, iar pe la colțurile însorite ale caselor iarba își ițea cu inocență verdele crud. În Știubienii Botoșanilor, familia Valenciuc se mărea cu încă un prunc. Toderiță, așa cum îl strigau pe ultimul născut, avea să fie pentru totdeauna cel mai mic. Mezinul casei. Patru copii nu-s mulți, nu-s puțini, spunea mama. Și mai avea mama o vorbă: E bine ca cei mici să învețe de la cei mari. Și Toderiță a prins a se ține bine de urma fratelui Nicolae, față de care a avut mereu o admirație aparte. Dintre cei patru frați, Nicolae este singurul care i-a părăsit, la 81 de ani. Fratele cel mare trăiește și azi în casa părintească. Are 93 de ani, iar sora va împlini 90 de ani.

Nicolae a fost profesor universitar la Iași. A făcut Școala Normală la Șendriceni, a fost învățător, apoi a intrat în învățământul superior. Ar fi putut deveni un strălucit filolog, dar până la urmă a făcut cercetare științifică, cu doctorat în speologie. "Nu există biolog pe aici care să nu și-l amintească pe Nicolae Valenciuc. Era cunoscut pentru obiectivitate, pentru faptul că totdeauna când se discuta o lucrare de doctorat era chemat pentru arbitraj, era echilibrat și cunoscător în domeniul biologiei. Noi am crescut în spiritul învățătorului interbelic. A murit la 81 de ani, după o boală mai grea, dar a lucrat la universitate până în ultima lună. Avea 51 de ani de activitate didactică în cadrul universității", spune cu domoală nostalgie Teodor Valenciuc. "Viața mea s-a cuplat cu a lui, începând de mic, eram cei mai apropiați din familie. El era cel care mă îndrăgea mai mult".

Datorită fratelui Nicolae a prins drag de carte. L-a urmat la Șendriceni, la Școala Normală, un loc unde, spune pictorul, erau avantaje, dar și dezavantaje. "Faptul că eram izolați, eram rupți de lumea reală, în câmp, aveam un program foarte sever, aproape milităresc, lăsa loc pentru anumite preocupări pe care în altă parte le-ai fi irosit ca timp, ca idee. Aici s-au format foarte mulți oameni. Unii au rămas în învățământ, alții în diverse domenii: inginerie, medicină, cercetare".

Și tare se lumina inima mamei când vedea că și mezinul umblă la școală. Doi învățători într-o familie de țărani era o mare cinste. În familia Valenciuc, mama nu știa carte. Tatăl, care își pierduse de timpuriu mama și crescuse greu alături de cei șase frați, învățase a scrie și a citi târziu, în timpul războiului. "Tata fusese chemat la armată și trimis pentru grăniceri, începând de la Hotin până la Nistru, dar și la Balcic. Avea un prieten din București care știa carte. Cu el a învățat să citească și să scrie", spune fiul și vocea se face ascunziș de alte și alte amintiri.

Slujba de sub masă și primele desene!

Fără a avea o pregătire specială, părinții lui Teodor Valenciuc erau buni creștini și omenia stătea la loc de mare cinste. "Eu credeam că toată lumea era într-un fel de armonie, așa cum era la noi. La noi era o înțelegere și vorbă frumoasă între părinți, ceea ce ne-a determinat și pe noi să fim atenți. Un bun simț total. Și încrederea lor că, atunci când am plecat la școală, vom învăța carte. Noi, rând pe rând, ne-am dovedit a fi școlari conștiincioși".

Mezinul familiei Valenciuc prindea greu rând la opinci, astfel că iarna de cele mai multe ori era nevoit să rămână singur acasă. Cobora clopotul din pod și, pitit sub masă, ținea câte o slujbă strașnică. "Tata mergea des la biserică, mama era mai casnică, avea grijă permanent de noi. Erau oameni care respectau regulile creștine. Auzisem și eu de pe la biserică, mai învățam și o urătură…"

Tot atunci începe a desena. În Europa se pornise războiul și veștile erau dintre cele mai îngrijorătoare. Un unchi care avea grijă de caii directorului de școală rătăcea mereu prin buzunare ziare care se desfășurau sub ochii lor, pe prispa casei. "Poveștile erau interesante, pe mine însă imaginile din război mă impresionau. Mă preocupa mai mult desenul. Neavând ce face altceva, desenam cai mai ales. Adevărat, când am ajuns la școală eram mai deosebit de alții, ziceam eu că îmi făcusem clasa de pregătire acasă".

Refugiul. Mareșalul Antonescu aterizează la mănăstire!

Copilăria anilor 40-50 a fost una a încercărilor crunte, a fugii din calea războiului. La 14 ani a părăsit casa natală și a plecat în refugiu tocmai la Craiova, unde a stat un an întreg. "Am întrebat un coleg de atunci, care azi are 90 de ani și a fost de asemenea cadru didactic, să îmi spună o întâmplare care l-a marcat: întoarcerea din refugiu pe jos, mi-a spus, pe la Iași, prin Dângeni. Eram vreo 15, eu eram cel mai mic, veneam din Craiova, unde stătusem un an în refugiu. Era iarnă, nu aveam unde dormi, ne-am culcat undeva pe un vagon platformă".

Vocea artistului urcă și coboară, după cum îl poartă imaginile de demult. Primăvara i-a prins la Târgu Neamț. Era aprilie și creștinătatea se pregătea să strige "Hristos a Înviat!" Refugiații au rămas la Mănăstirea Neamț o lună. Amintirile de atunci au străbătut deceniile și se derulează și astăzi cu o claritate impresionantă: chipul starețului, chilia cu soba albă și icoana din perete. Bombardamentele și răpăielile de mitralieră. Biplanul din care a coborât maiestuos Mareșalul Antonescu. Și un prieten care avea să revină peste timp…

"Am avut o perioadă foarte intens religioasă. Pentru mine toate lucrurile erau noi, receptam orice. La Neamț m-a impresionat extraordinar fastul cu care se făceau slujbele, eram în preajma Paștilor, în aprilie. Acolo, la Mănăstire, aveam un consătean proaspăt călugărit. El, știind că desenez, mi-a dat într-o zi hârtie și creion. Și am desenat figura starețului. A luat desenul, s-a dus la stareț și starețul a spus: aveți grijă de acest băiat, că e talentat. Și mi-au dat o chilie numai mie, un pat, o icoană și o sobă albă. Am fost în miezul unor situații. Am cunoscut viața monahală. Am avut și multe lucruri de reținut".

Seara, grupul de băieți ieșea să cutreiere împrejurimile. Frontul ajunsese la Tg. Neamț, tot pământul gemea de cazemate. Spre Tg. Neamț, pe lângă Ozana, se zăreau luminile orizontului, zdruncinate de zgomotul de mitraliere, de explozii sau de focul care se năpustise peste sate. A aflat mai târziu că în același timp, la acea mănăstire, se afla și Petre Achițenie, care făcea ucenicie acolo ca pictor iconar.

În preajma Paștilor, un biplan survolează zona și coboară într-un unghi la Mănăstire, pe un islaz unde pășteau oile călugărilor. Băieții, vreo 5-6, au alergat să vadă de aproape "zburătoarea". "Când am ajuns, din biplan cobora Mareșalul Antonescu, pe care îl știam din cărți. A urcat într-o mașină neagră, căreia noi îi spuneam broscuța, și a plecat. Noi am rămas cu aviatorul, care se distra pe seama noastră".

Peste ani, la o expoziție la Galeriile de Artă din Botoșani, Petre Achițenie se frământa dintr-o parte în alta. Cineva i-a spus că a venit Valenciuc. Un nume de care auzise la București, îi admirase picturile. Teodor Valenciuc îl știa și el din publicații, din cronici, îi studiase biografia și aștepta, cu aceeași bucurie, întâlnirea. "Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am cunoaște de când lumea. De unde ne cunoaștem?, a zis el. Eu, știindu-i bine biografia, am râs și am spus: Păi de la Havârna până la Știubieni e distanță mică, nu e exclus să fi trecut la târg la Săveni. A râs și el și a spus: Da, domnule, odată am mers cu jițâca la târg la Săveni, să o vindem. Când m-a trimis la mănăstire nu aveam bani și ne-am dus la târg, mama ducea jițâca și eu o mânam din urmă".

Au râs ca doi buni prieteni. Și totuși, lui Teodor Valenciuc ziua în care văzuse biplanul nu îi ieșea din minte. Fără să se fi știut măcar atunci, simțea că întâlnirea lor se petrecuse cu mult înainte. "L-am întrebat: îți amintești când am alergat la biplanul din care a coborât Antonescu? El a rămas stupefiat și a zis: Da, domnule, ai fost și mata acolo?! Iarăși ne-am îmbrățișat. El avea slăbiciune pentru Antonescu".

Anchetat de comuniști. Caricaturile cu bucluc!

Școala Normală de la Șendriceni a fost o perioadă a acumulărilor, dar și a conflictelor. Mâna lui Valenciuc începuse să fie cunoscută datorită caricaturilor. Nu își semna niciodată desenele, dar nici nu era nevoie. "Făceam un desen mai expresionist, punctând anumite trăsături atât fizice, cât și de comportament".

Într-o zi, directorul școlii l-a chemat și i-a spus să facă o caricatură unui maistru care nu se prea ținea de treabă. "O vom afișa doar în cancelarie", l-a asigurat directorul școlii. Maistrul, un tip cam blazat, avea însă un secret pe care nimeni, nici măcar directorul școlii, nu îl aflase încă: era secretarul nou înființatei organizații de partid. "Am făcut un desen sumar, lucram repede direct în peniță. Maistrul nostru, pe care îl aveam în memorie, stătea blazat pe un scaun căruia îi cădeau picioarele, bucăți de scaun pe alături, bucăți de ferăstrău pe perete. Noi îi spuneam Vuzică".

Luni dimineață au venit profesorii, au recunoscut personajul, s-au distrat. Toată lumea s-a întors către profesorul de desen din școală, un pictor renumit: Constantin Radinschi. Dar profesorul Radinschi s-a uitat la lucrare și a spus: E mâna elevului Valenciuc! "La o zi, două, dimineață, a venit o echipă de trei persoane, să mă ancheteze în legătură cu caricatura. Am mers la cancelarie. Caricatura era pe masă. Cum ai ajuns să faci caricatura? Am fost chemat, am răspuns, mi s-a spus să o fac. Știai că Stanciu este secretarul organizației de partid? Habar nu aveam. Directorul voia să atragă atenția că în atelier era debandadă. Atunci am aflat și eu că acela era secretar de partid. Nu am pățit nimic. Mă întrebau niște chestii: de ce am pus scaunul cu picioare frânte și de ce fierăstrăul era cu dinții în dreptul gâtului".

Din toată treaba cu caricatura, l-au dat afară pe director. După aceea a început ca directorul școlii să fie membru de partid. Așa a venit un director care preda și româna. Bineînțeles, a urmat o nouă caricatură. "Noi îi spuneam Scripcă, un tip mai puțin cadru didactic, care încerca să își bată joc de noi. Când venea un profesor nou, eu obișnuiam să îi rețin figura. Când trebuia să vină, am mers la tablă și am făcut o vioară, cu cizme Burger, cum purta el. Capul de vioară l-am înlocuit cu capul lui care era foarte expresiv, am pus catalogul sub braț. Am șters repede tabla și am mers în bancă". A început ora. De fapt dictarea, pentru că, mai nou, la română se dicta. "Scoseseră autorii de până atunci și ni se preda despre autori fără importanță. În caietul de română făcusem același desen ca pe tablă. M-a prins. Vede desenul, începe a râde, băieții și-au dat seama. Apoi, când intra în clasă, din ușă striga: să iasă la tablă caricaturistul. Eu îi răspundeam, mă mai înfuriam. Era un război permanent între mine și el. Am terminat școala cu notă mică la română, deși eram printre elevii buni".

Recomandarea ministrului, rătăcită în dulapurile școlii!

Peste scurtă vreme, se făceau repartițiile pentru cei care terminau studiile Școlii Normale din Ședriceni. "Am aflat că e inspecție în școală. Un bărbat înalt, elegant, cu un păr grizonat, vine cu Radinschi. Aceeași întrebare: în afară de caricatură mai ai ceva? Eu aveam un dulăpior în care erau mai multe încercări. Le-au văzut. Radinschi a plecat, eu am intrat cu inspectorul în cancelarie. El m-a pus să scriu o cerere, mi-a dictat: către Ministrul Învățământului, să cer să urmez să urmez învățământul artistic la București. Am scris, am plecat. Mai târziu am aflat că acel inspector era chiar ministrul Constantinescu-Iași. Nu am mai dat importanță acestui fapt".

A mers la Drăgușeni, unde a fost repartizat. În primăvară este sunat de către inspectorul de la Săveni, fiind singurul care nu își ridicase diploma, pentru atestatul de învățător. "Am intrat la cancelarie, era Dăscălescu. Când mă vede, bucuros, îmi arată diploma, iar lângă diplomă era aprobarea din partea ministrului să mă prezint la facultate la București. Nu m-am dus, era târziu, prin aprilie. M-am întors acasă și am lucrat mai departe. Am fost mereu un autodidact".

La Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București a ajuns peste vreo doi ani. "M-am dus și am venit înapoi. Am mers la perioada de pregătire. I-am cunoscut atunci pe Amza Pellea, pe Draga Olteanu, eram la un loc cu toții, ei la teatru, eu la arte plastice. De fapt i-am recunoscut mai târziu". Bucureștiul l-a chinuit până la suferință. Căldura de august, plus "o apă ticăloasă pe care nu o puteam bea". Dar șocul cel mare avea să vină chiar în preziua examenului! "Nu m-am adaptat deloc, așteptam ziua de concurs. A doua zi fiind examen, s-au afișat probele. Prima probă: o lucrare scrisă la limba rusă. Eu, care nu știam să scriu cu caractere chirilice! Nimeni nu se aștepta, explicația a venit ami târziu: ei trimiteau la studii în Uniunea Sovietică, pe cei care știau un pic rusește. Eu m-am înfuriat, am ridicat dosarul și am plecat. Nici nu m-am dus acasă, am plecat prin Transilvania. Nu m-am mai întors la București".

S-a întors în sat și a început să muncească îndârjit. "Am făcut de toate. Muzică corală, teatru, coregrafie. Toată vara mergeam pe la tot felul de tabere, cursuri, stațiuni. Veneam toamna eliberat. A fost o perioadă în care mă impusesem pe linie culturală. La căminul cultural mi-am făcut sală nouă, mă apucasem serios cu gând să fac asta toată viața".

"Atunci am hotărât să plec la facultate!"

Ceea ce credea că este pecetluit, însă, s-a năruit repede. Necazuri neprevăzute i-au readus în casa părintească frații mai mari. O nouă încercare de a merge la facultate își făcuse loc în sufletul învățătorului artist. "Eu trebuia să stau la o gazdă. Mi s-a oferit la Săveni, dar mie târgul acela nu mi-a plăcut. Am stat un an, apoi am găsit un fost coleg care să mă înlocuiască. Era tocmai viitorul socru al lui Egner. Atunci am hotărât să plec la facultate". Nu la București, însă. La Facultatea de Arte Plastice din Iaşi.

Cel mai mult s-a mirat fratele Nicolae, de la Iași. "Se gândea că m-am liniștit, îmi văd de treabă. La un moment dat am fost pe la niște tabere de creație, am observat că mă simțeam bine printre artiști. Am plecat la Iași hotărât să nu mă mai întorc acasă".

Trecuse de 30 de ani, știa multe despre viață și mai multe despre ce înseamnă pictura și arta plastică. Într-o zi, în atelier a intrat val-vârtej un pictor. Nu era grupa lui, dar murise de curând un profesor și el trebuia să acopere ora. A aruncat în fața studenților niște obiecte și a plecat. "Eu aveam un comportament de cadru didactic, aveam disciplina muncii, eram convins că altfel nu se poate. La admitere, când dădeam prima probă, decanul s-a oprit în spatele meu și a spus: acesta e un băiat foarte talentat, trebuie urmărit cu atenție. Și a venit acest profesor, a aruncat materialele pe catedră, să facem natură statică. M-am dus eu și am făcut natura statică, am aranjat compoziția din elementele avute la îndemână. La final apare profesorul: Cine a așezat obiectele? Valenciuc, spun colegii. Mă, dacă tu știi lucrurile astea la ce ai mai venit aici? Să ne înveți pe noi cum se face?"

Profesorul era Petre Hârtopeanu (născut la Dângeni, lucrase cu Tonitza la pictura de la Durău). Au devenit buni prieteni și și-au purtat apoi, în timp, reciprocă admirație.

Înapoi la Botoșani! "Tot așa democrat ai rămas?"

După facultate, a ajuns director de casă de cultură la Botoșani. Era aproape imposibil să obții repartiție dacă nu prezinți un buletin de oraș, însă l-a recomandat faptul că fusese director de casă de cultură la Săveni. "Apoi mi-am făcut loc profesional. Nu am făcut artă numai ca să am o profesie. Am vrut să fac ceva cu adevărat".

Nu s-a ploconit, nu și-a plecat privirea. Era cunoscut ca un om care spune ce gândește, chiar dacă asta i-a creat numeroase neplăceri. La Suceava, odată, a ajuns la unul în fața căruia trebuia să te ploconești. "Eu m-am dus ca la o veche cunoștință cu care am stat în bancă odată, i-am dat bună ziua. El se făcea că scrie și spune: Tot așa democrat ai rămas?" Noroc de șeful de la regiune, responsabil la Cultură. "Știa că știu muzică, am făcut cursuri de coregrafie, că fac pictură. Venind la Botoșani, m-am cocoțat undeva sus, să văd toată lumea cum arată, în special în lumea noastră, a plasticienilor. Să văd cu cine pot lucra".

Ce se vedea de acolo, de sus? "Eu vedem lucrurile, la Botoșani, ca lipsă de organizare în domeniu. Teatrul avea teatru de profesioniști, se sărbătorea, erau Zilele Eminescu, era o filarmonică. Artele plastice nu au nimic. Erau anii 65. Încep cu Ștefăneștii, locul de naștere al lui Luchian. Cu cine pot să mă iau de mână? Am găsit băieți de vârsta mea, am încercat să ieșim din anonimat. Mergeam în tabere. După ce s-au înființat județele am colaborat mai departe. Am avut prilejul să ne cunoaștem, să creștem. Exista o jurizare atunci, foarte importantă, făcută de oameni în domeniu. Te bucurai că vine Ion Frunzetti, critic de artă, și spune: acesta e bun! Sau când te vedeai intrat într-o expoziție la Dalles, la o expoziție națională, știai că acolo se intră după o jurizare. Am încercat să încurajez și pe alții, tinerii mai ales".

La acea vreme, Școala Populară de Artă era în regiunea Suceava. Regiunea avea o casă de creație la Suceava. "Am făcut aici, la Botoșani, un cerc de artă plastică. Când l-am făcut dispuneam de bugetul casei de cultură, aveam culori, materiale". Cercul acela a stârnit curiozitatea multora. Printre ei, George Holcă, primul director al Liceului de Artă. "Eu așa ceva nu am la școală. Nu vrei să vii la noi la școală?", i-a spus George Holcă. Teodor Valenciuc a mers la Liceul de Artă. "Am introdus mobilier de atelier, am avut scandal cu contabilitatea, că bugetul nu permite, că am transformat laboratoarele în ateliere… Erau reclamații la primărie! Suntem o școală cu profil artistic, le-am spus. Mi-am asumat niște lucruri. Unii mă luau drept încăpățânat, îngâmfat, alții mă admirau. Dar eu făceam pictura ca un profesionist. Voiam să mă profesionalizez, să mă ridic. Aveam câteva succese pe linie expozițională. La școală îmi făceam orele cinstit. Pe linie didactică, la București, după ce mi-am dat gradul, mi s-a solicitat să am o colaborare cu ei pentru programa de învățământ artistic. Am făcut și asta. Eram și dascăl, și organizator. Mi-am făcut datoria. Eram încântat de ce fac".

Tot în acea vreme s-a înființat și Școala Populară de Artă. "Am sunat la Suceava, la directorul Casei de Creație, care fusese un fost coleg de-al meu care terminase la Cluj, la Andreescu: Dă-mi o clasă de acolo!, i-am zis. De azi te trec cu clasă detașată, a spus colegul. Grupa mea de elevi a fost transformată în Școală Populară de Artă. Ei lucrau în condiții foarte bune". Teodor Valenciuc a intrat apoi în învățământ. La Școala Populară de Artă au venit alți profesori. Până în 1972, când a ajuns la Botoșani Victor Hreniuc. "Îl găsisem la Dumbrăveni, unde îi făcusem inspecție de grad. Apoi ne-am împrietenit, deși e o diferență de 12 ani între noi. Dar am găsit în el un colaborator. În plus, el avea de învățat din experiența mea, deși era un mult mai bun gospodar decât mine. Taberele erau organizate de mine, luam legătura cu oamenii, programam, solicitam fonduri, dar aici, când se cumpărau materiale, restul, el se ocupa. Noi la artiștii plastici nu aveam fonduri, se desființase Uniunea, pensionarii nu mai erau plătiți. Mergeam pe cunoștințe. Am cunoscut toți miniștrii, de la Gâdea încoace".

În anul 1969 artistul deschide prima expoziţie personală, de pictură, la sediul Muzeul Judeţean Botoşani, urmată -  în aproape jumătate de secol  de activitate artistică -  de numeroase expoziţii personale şi de grup. De asemenea, Teodor Valenciuc participă şi la expoziţii de grup naţionale, în: 1979, 1981, 1983 -  la Saloanele naţionale de pictură şi grafică, de la Sala Dalles, Bucureşti şi în 1984, 1986 – la Bienale de pictură şi grafică, Sala Dalles, Bucureşti şi la tabere de creaţie organizate de Uniunea Artiştilor Plastici din România la: Portiţa – Jurilovca, Măgura Bacăului – Tescani, Agafton, Ipoteşti.

Lucrări ale artistului botoşănean, pentru care a fost remarcat şi premiat, se află în colecţii particulare din România, Grecia, Franţa, Irlanda sau Canada. Pasionat de frumos, de muzică şi de literatură, Teodor Valenciuc va aborda şi critica de artă, făcând aprecieri şi prezentând  articole în  publicaţii de specialitate. În anul 2014, artistul Teodor Valenciuc a revenit pe simezele  botoşănene, după o altă "retrospectivă" vernisată în 14 iunie 2010, în spaţiul Galeriilor  de Artă "Ştefan Luchian", cu o expoziţie interesantă, cu peste 40 de lucrări de grafică şi pictură.

"Eu, ca artist, am fost un visător, dar visurile mele s-au îndeplinit în mici procente", spune artistul la 87 de ani. De aceea, pentru Teodor Valenciuc, călătoria continuă!

Prietenul meu autist

Prietenul meu are 9 ani. Nu a primit, la sfârșit de an școlar, nicio medalie. A privit uimit înspre fericirea colegilor lui, le-a adulmecat flămând zâmbetul din privire. Flori, diplome, coronițe, fotografii, aplauze, note mari, mari, mari. Prietenul meu autist și-a purtat victoriile pe tărâmul grunzos al pronunției lui ci, ce. Mama lui a dansat de fericire atunci când pruncul ei a rostit un r clar. Matematica le-a dat mereu dureri de cap, dar cuvintele și poveștile sunt precum florile de câmp în verile timpurii: de toate culorile, împrăștiate prin fânețe și pe drumurile ascunse de lume, spre fericirea călătorilor. Dar, chiar dacă a atins și depășit performanțe nebănuite, prietenul meu autist nu a primit nicio diplomă, nicio medalie. Oricât de mică sau de neînsemnată.

Sufletul copilului nu este monedă de schimb, nu poate fi cântărit în zecimi, ierarhii, competiții. Sufletul nu se vinde pe tarabă, nici nu se cumpără, ca şi cum te-ar ispiti o prăjitură.

Copiii, la 9 ani, caută jocul. Când jocul este prieten, mintea se transformă într-un câmp roditor, de unde putem culege tot ce avem nevoie. Scrisul frumos al copiilor, spun specialiștii, nu vine doar din repetitivul liniuţă-liniuţă-bastonaş etc. pe hârtie. Se spune că, pentru a deprinde scrisul frumos, copilul are nevoie mai întâi de o coordonare sănătoasă a trupului, să înveţe echilibrul interior, să experimenteze şi să dezvolte curajul. Din trupul sănătos vin apoi mişcările fine ale mâinii, claritatea minţii, subtilitatea şi detaliul scrisului frumos. Prietenul meu de 9 ani are trupul spasmatic, mișcările mâinii sunt precum ploile repezi de vară: se pornesc pe neașteptate și se potolesc la fel de brusc, într-un soare buclucaș. O linie este o victorie, un cuvânt are dimensiunea unui urcuș pe munte. Cine premiază o astfel de performanță?

De aceea, cea mai frumoasă diplomă e cea care construieşte o treaptă, nu cea care ne dezvoltă în orgoliu.

Este adevărat, astăzi, copiii noştri au zeci de diplome într-un an. De la şcoală, de la mall, de la asociaţie, de la magazinul din colţ, de la aviaţia de cartier... şi încă o duzină! Plus nşpe concursuri la care înscrierea şi participarea se face pe bază şi pe motiv de taxă, uneori nu de neglijat! Nu contestăm, nu judecăm... Bucurie să fie!

Dar cum ar fi, oare, să oferim diplome copiilor noştri doar atunci când reuşesc să îşi depăşească un prag emoţional, să repare un neajuns sufletesc? Cum ar fi să oferim diplome elevilor care, străduindu-se peste măsura lor, reușesc să urce de la 5 la 7? Sau de la 7 la 8-9? Performanța 10-știlor să fie altfel răsplătită. Cu facilități în domeniul performanței educaționale, de pildă înscrierea în cadrul programelor de excelență, participarea la cursuri universitare pentru elevi etc. 

Iar diplomele, medaliile… Timp de o săptămână, să spunem, ne concentrăm pe o problemă pe care o depistăm, o conştientizăm, lucrăm şi evoluăm. Să învăţăm, poate, să o iubim pe colega pe care altfel nu o putem suferi, căreia îi tot aruncăm săgeţi şi sprâncenate pietre. În fiecare zi să îi descoperim ceva frumos, la început ochii, apoi zâmbetul, uneori tristeţea, azi un cuvânt, mâine un deget uitat pe o rană. Să acceptăm și să învățăm ceva nou de la un elev căruia i-am lipit prea ușor eticheta mediocru. Nimeni nu poate fi doar mediocru, așa cum nimeni nu poate fi doar deștept, fără urme de orgoliu, de mândrie, de superioritate copilăresc-agresivă. Valabil şi pentru noi, ăştia măricei, care avem colegi de serviciu şi duşmani de multe ori închipuiţi.

Așa, prietenul meu autist ar primi o diplomă pentru creativitate. Una pentru generozitate și încă una pentru excelenta lui performanță în a împleti povești.

Vi-l amintiți pe Nick Vujicic? Nu are mâini, nu are picioare. Probabil la școală nu a avut nici diplome. Dar este unul dintre cei mai cunoscuți oameni ai planetei. El, Nick, omul fără mâini șli fără picioare, are mereu în dulap o… pereche de pantofi. Mesajul lui? "Îndrăznește și avântă-te cât de sus te poate duce imaginația ta!"

Și poate vă amintiți de Steve Jobs, cel care a revoluționat lumea cu ideile sale, dar mai ales cu îndrăzneala de a fi ceea ce până la el nimeni nu a avut curaj să fie. "Nu vreau să fiți cei mai buni, ci să fiți diferiți", le spunea ucenicilor săi. Ideile nu se nasc din imitație, ci din inovație. A fi diferit înseamnă a gândi, a produce, a recalcula ceea ce alții au socotit de mii de ori înaintea ta. A fi diferit înseamnă a opta conștient, a asuma o alegere și a argumenta soluția aleasă.

Cum vom evalua un astfel de copil? Cum vom măsura procentele, sutimile, zecimile? Când vom oferi diplome pentru idei, pentru îndrăzneală, pentru pasul acela mic ce valorează cât zeci de 10?

Prietenul meu autist nu știe ce înseamnă a fi primul, al doilea, nici ultimul. Prietenul meu de 9 ani știe că a muncit peste puterile lui, că a luptat cu cifrele și că a renunțat la sute de ore de poveste pentru a învăța să socotească.

Prietenul meu autist a avut, pe lângă ore de școală și de teme, și orele de kinetoterapie, de logopedie, de evaluare, de tratament în perioadele grele ale trupului.

În ultima zi de școală, a văzut copii fericiți, cu coronițe, diplome și medalii. El nu a primit nimic și a plâns. Nu înțelege de ce el nu a făcut nimic bun. Nimeni nu știe să îi explice asta. 

Marcel MĂNĂSTIREANU: "Fericirea mea este că sunt bogat prin lucrările pe care am reușit să le las în urmă"

1 martie 1950, ora 8 dimineața. La jumătatea secolului trecut, în Botoșani se împrimăvăra cu un copil Viorica, femeie frumoasă și bună ca pâinea lui Dumnezeu. Pruncul a țâșnit în lume fără să mai lase părinților răgaz de înțelegeri, patalamale și alte ștampile care le spun oamenilor cum și de ce, până când sau ce-ar fi dacă...
"Am fost copil din flori", spune fără patimă și cu oarece nostalgie artistul Marcel Mănăstireanu. Fiul unei mame care a știut să iubească, să îndure, să aștepte.
Viorica nu i-a fost numai lui Marcel mamă. Își amintește artistul cu duioșie cum, peste ani, prin Centrul Vechi li se întâmpla să se oprească vreun om și să spună cu dragoste: "Sărut mâna, mamă!" Uneori primea și o ciocolată. Erau dintre năpăstuiții care demult, la casa de copii fiind, primeau de la Mama Viorica, pe ascuns, câte un leu cu care își cumpărau gogoși, o savarină sau mergeau la film. Deși săracă, Mama Viorica știa să le pitească mereu un bănuț. Cu tăcută dragoste.
Primii doi ani ai vieții i-a petrecut la Bicaz. "Am fost un copil iubit, chiar dacă mă mai necăjeau copiii uneori. Tata nu a mai avut timp să se căsătorească cu mama. Vreo doi ani după ce m-am născut am stat la Bicaz, unde se construia hidrocentrala. De acolo tata a plecat la Onești, începea industrializarea țării! La Bicaz o dusesem bine, el era un fel de inspector, aveam ordonanță care ne făcea piața. Când am revenit aici, la Botoșani, într-o sărăcie…".
La Botoșani a copilărit pe maidanul orașului, unde astăzi se află Parcul Tineretului. Nu uită viața de târg, cu sărbători și oameni vrednici. "Acolo se făcea troc, aduceau cei din zona muntoasă șindrilă, lemn, și luau de la noi cereale, grâu. Șirul de case care înconjura maidanul se numea Piața Obor", își amintește Marcel Mănăstireanu.
Orașul era împărțit pe mahalale care purtau denumiri după biserici: mahalaua Duminica Mare, mahalaua Sf. Nicolae. Iarna venea cu sărbătorile ei, dar și cu bătăile dintre flăcăi, totdeauna iscate de la fete. "Din cauza bătăilor, o perioadă, unii dintr-o mahala nu mai aveau ce căuta prin Centrul Vechi, unde era locul de promenadă". Cu toate acestea, Botoșaniul era la vremea aceea un oraș aproape modern. Cu Centrul Vechi de o strălucire aparte, locul de promenadă al tuturor, cu mahalalele ca niște sateliți în jurul centrului.
Viața pe maidan poate fi ușor derulată ca un scenariu de film. Îi revin în memorie căruțașii veniți de aproape sau de departe să vândă cai, "așa cai cum nu am mai văzut de atunci!". Tot pe maidanul acela uriaș făceau ore de conducere cei de la mecanica agricolă. "Veneau cu câte un steag, conduceau și cântau cântece patriotice".
Ochii de azi ierarhizează modelele de sărăcie ale trecutului. Dar ochii copilului știau doar să se bucure și aproape nimic nu reușea să tulbure frumusețea vieții. Nu aveau bani, dar la fiecare casă grădinile se făleau cu roadele sănătoase. Pâinea, care mai târziu începuse a se da pe cartelă, se ungea cu ulei nerafinat și se amesteca în burțile pruncilor cu castraveții fragezi și zemoși. Ce le trebuia mai mult?!

Arta de pe drumul mahalalei. Max Weber, Vasilache și Mărioara

Pe maidan era locul de joacă al copiilor de evrei, greci, lipoveni, chiar și o familie de unguri. "Jucam fotbal cu mingi din cârpă". Tot pe atunci a frământat copilul Marcel primul boț de argilă. Pentru că puține străzi erau pietruite, când ploua, pământul negru se mătura și ieșea la suprafață argila. "Erau foarte mulți artiști în perioada copilăriei mele. Noi, copiii, luam argila aceea, o frământam și făceam fel de fel de figurine. Nu eram eu cel mai talentat, erau fete, băieți de vârsta mea care modelau. Nu era unul care să nu modeleze! Mie îmi plăcea în perioada aceea să fac mașini, care erau și foarte rare. Apăreau camioane pe maidan și noi ne adunam, miroseam la toba de eșapament – nu ne dădeam seama că e toxic, trăgeam cu nasul acolo! – iar eu când descopeream o piesă nouă gata, o adăugam la modelul meu. Aveam 5-6 ani. Așa am început. Apoi, mai târziu, a apărut și plastilina. Dar cum noi eram toți săraci...".
În anii 50-60, Botoșanii fremătau de cultură. Pe 1 mai 1953 se înființa Teatrul de Păpuși, cu denumirea Cravata Roșie, iar pe 1 septembrie lua ființă și Filarmonica, ambele sub oblăduirea lui Max Weber. Acolo, pe maidan, i-a văzut prima dată pe Vasilache și Mărioara, păpușile care iscau hohote de râs, atât de îndrăgite de târgoveți încât, peste vreo 20 de ani, Teatrul de Păpuși avea să primească numele Vasilache. Marcel Mănăstireanu își amintește mai ales de acel domn înalt, distins, "cum numai în Armată Română vedeai!", Max Weber. Îl zărea mai ales când, la moartea vreunui bogătaș din târg, el dirija orchestra care mergea în fața convoiului.
 Venind spre Centru, continuă Marcel Mănăstireanu povestea copilăriei, dădeai de niște ulițe, pe lângă Uspenia, unde stăteau meseriașii. Potcovari, cei care făceau cazane și bălii, fel de fel de sticlari, lumânărari, cojocari. Meseriași adevărați! Spre Uspenia, un chioșc nu prea caracteristic Botoșanilor, cu presă. Unde găseai ziare, reviste, colecții la un leu, cu SF-uri.

Prima Volgă la casa Vioricăi. Primul profesor!

Argila din mahala nu i-a dat pace! Când s-a făcut mai măricel, a găsit undeva, la Casa Pionierilor, un profesor care știa să îi provoace, să îi scotocească mintea și talentul. Aurelian Donisă. Într-o zi, aplecat asupra unei lucrări, avea să se petreacă prima întâmplare demnă de un viitor artist. "Eu voiam neapărat să fac un Eminescu și munceam acolo, în atelier. Într-o zi vine o femeie cu guler de blană, din București. Afară parcase o Volgă, mașină rusească mare. A intrat femeia în atelier. Făcea un reportaj și întreba de vreun copil talentat. Profesorul i-a arătat spre mine. Nu știam cum să mă ascund de rușine. S-a apropiat de mine. Vorbea frumos, mi-a făcut poze. Am prins un moment, mi-am cerut voie până afară…".
A ieșit din atelierul Casei Pionierilor și a luat-o la sănătoasa. I-au sfârâit picioarele până acasă, în maidan, a trântit poarta și nu s-a oprit decât în grădină, pitit să nu cumva să dea peste el doamna cu guler de blană și cu mașina ei rusească mare.
Nu a trecut mult și s-a auzit în mahala huruitul unei mașini. "A venit după mine. A intrat Volga aceea pe strada mea. Toți vecinii ieșeau la poartă: Uite, a tras la Viorica! S-a dat jos profesorul". 
Aurelian Donisă, un excelent artist, fusese coleg cu Corneliu Baba, se pricepea de minune să dibuiască talentul, mai ales în copiii săraci ai mahalalelor. Pe cei mai talentați îi chema acasă la el, unde nu se vorbea decât despre artă. Despre Michelangelo, Picasso, Leonardo da Vinci… "Vine profesorul, m-a căutat prin grădină. Eu nu și nu, nu mă întorc! Hai, măi, că am cumpărat savarine! Așa ne ademenea ca să mergem și la atelier. Hai, că am cumpărat savarine. Când am auzit de savarine am ciulit urechile! Tare bune erau! Așa am apărut în Scânteia Tineretului, cu poza mea, cu Eminescul meu care, culmea pentru vârsta mea de atunci, chiar semăna! Scria dedesubt: Un viitor sculptor de talent – poate! – deocamdată elev care își face ucenicia la Casa Pionierului, la atelierul profesorului Aurelian Donisă".
Profesorul Donisă începuse să se ocupe strașnic de el. Acasă la el chema numai pe cine voia. "Ne punea la treabă, chestii de meserie. Nu toți sunt buni de profesori. El nu s-a realizat ca pictor, dar a fost un profesor excepțional. Nu a existat să nu îl chem, mai târziu, la vernisaj. De la profesorul Donisă am învățat să fac clătite, am învățat să îl ascult cu atenție pe Beethoven. Îi plăcea muzica simfonică, ne învăța să închidem ochii când ascultăm ceva, să ne imaginăm, ne spunea că muzica este o transpunere a vieții noastre de zi cu zi…".
Nu împlinise 20 de ani când începuse să publice în Clopotul. Redacția ziarului Clopotul era în Centrul Vechi. "Am făcut 10 desene de grafică, moderne la vremea aceea. Era o pagină culturală la ziar. Mă duc, Mocanu Agrippa se ocupa de arte plastice. Le-a publicat. Dacă nu am cumpărat vreo 20 de ziare când a apărut! În fiecare zi ieșeam cu câte un ziar în mână, alături de blocul de desen".
Toată ziua era la Galeriile de artă ale Muzeului Județean, o săliță micuță, într-o clădire veche. "Era acolo un om admirabil, Alexandru Pleșca. Într-o zi mi-a spus: Măi băiete, nimeni nu se mai uită la tablourile din galerie ca tine! Ia să aduci niște lucrări. I-am dus un autoportret al meu, cu Colea Bădărău, l-am adus și pe Pastramagiu. Bătrânul Pleșca vede autoportretul meu, aveam barbă pe atunci, conturul capului, restul ca și cum ar fi fost agățat de niște fire care ies din tablou. Vă deschid o expoziție, ne-a spus. Înainte să plec în armată, în octombrie 70 am plecat, am deschis o expoziție. Păstrez și acum afișul!"

A doua Volgă!

A plecat în armată. La București, la pompieri. Avea 20 de ani. "Era de instrucție acolo, dar eu desenam mereu, până m-a văzut un maior. Îți dăm o cămăruță, mi-a spus. Făceam bani și acolo, pentru că vindeam lucrări". S-a dus vestea și, într-o zi, la poarta unității militare a parcat o mașină Volga. Soldatul Mănăstireanu era chemat la Grupul de Pompieri. "Era un departament ce se ocupa cu afișe care se duceau în toată țara, despre pericolele de incendiu. Trebuia să le facă cineva, apoi erau duse la Casa Scânteii. Au apărut aceste afișe după desenele mele, primeam bani, 700 de lei, aveam atelierul meu".
A primit delegație să umble prin oraș. "Dar pe umăr nu ai nimic? De mâine ești fruntaș. Apoi după o vreme iar s-au uitat. Cum, numai una pe umăr? Hai, ești caporal. Ne dădea câte un plic cu 750 lei. Salariile erau foarte mici atunci, suma primită era enormă pentru noi. Vedeam Bucureștiul tot, expozițiile. Umblam prin atelierele unor mari artiști plastici. Așa am intrat în atelierul Gabrielei Manole Adoc… Atelierul lui Alexandru Ghiorghiță, care era căsătorit cu Georgeta Caragiu, sora lui Toma Caragiu. Mă împrietenisem cu mulți, căscam gura peste tot, prin toate muzeele, unde am prins niște expoziții și niște retrospective extraordinare!".
Întors acasă, la Botoșani, în preajma lui Alexandru Pleșca, avea parte de un alt festin artistic. Bătrânul Pleșca pleca la București să aducă lucrări pentru expoziții. "Mergeam cu el, îmi făceam un pachețel cu mâncare pentru trei zile. Am ajuns cu el în atelierul lui Piliuță și la mulți artiști plastici. Te primeau cu o sfială și o modestie pe care eu atunci nu o înțelegeam. Ce Dumnezeu, ziceam, acesta este atât de mare, se știe de el, și totuși era atât de modest! Am învățat să rumeg tot ce aflu, pentru că nu e de ajuns să citești o carte… Nu îl scăpam din ochi pe bătrânul Pleșca, nu numai la București. Participam la toate expozițiile".
Primul bust al lui Eminescu l-a lucrat la începutul anilor 80 și avea să ajungă în Darabani, dezvelit în iunie 1983. "Am intrat într-o zi la el în atelier și l-am găsit lucrând la un bust. Era o comandă. Mi-a plăcut așa mult că i-am spus: Îl vreau la Darabani! Am stabilit pe loc un termen, un preț, am vorbit la Darabani. La dezvelirea bustului a venit actorul Stelian Preda și a recitat. La sugestia mea, primarul de atunci a plantat doi tei, care astăzi sunt falnici lângă statuie. Mie mi se pare o lucrare reușită pentru că transmite acea sensibilitate a poetului și privirea sa deasupra vremelniciei…", își amintește astăzi poetul dărăbănean Victor Teișanu aventura primului Eminescu ce poartă semnătura lui Marcel Mănăstireanu.

Sculptor pe viață!

Într-o zi, în 1993, a decis că drumul lui înseamnă sculptura. "Era la Zilele Eminescu. După ce am luat cuvântul și eu la urmă, mi-am zis: Mănăstireanu, tu nu mai faci expoziții de pictură! Te retragi în atelier și lucrezi. Așa am făcut". Nu știa nimeni ce face. "Cred că s-a lăsat Mănăstireanu!", ziceau unii.
A făcut bustul lui Mihai Eminescu din Odesa, Ucraina, cu sprijinul financiar al Primăriei din Botoșani. Lucrarea a fost transportată la Odesa în 2003, dar a stat în consulat până în 2011! Într-o zi a intrat în atelierul său un om de afaceri din Basarabia, care a cerut un Ștefan cel Mare. O lucrare măreață, cu o înălțime de 2,85 m, pe un soclu de 3 m. A fost inaugurat în 2006, la Edineț. 
"În Basarabia m-am întâlnit la aceeași masă cu Grigore Vieru. Nu știam că mai târziu aveam să îi fac un bust, după moarte. Soția lui a venit la mine în atelier". Bustul lui Grigore Vieru, realizat din piatră, avea să fie dezvelit pe 14 februarie 2010, în orașul Strășeni din Republica Moldova, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la nașterea poetului. Peste numai un an, făcea și bustul lui Adrian Păunescu, dezvelit pe 18 decembrie 2010, în comuna Dumbrăveni, în centrul comunei, alături de bustul lui Mihai Eminescu. E prima lucrare din țară care îl reprezintă pe Păunescu… A lucrat și efigia lui Ciprian Porumbescu, basorelief în profil, amplasat pe fațada Societății Culturale “Mihai Eminescu” din Cernăuți. Nu uităm, mai aproape de noi, bustul Patriarhului Teoctist, dezvelit în 7 februarie 2009 în fața Bisericii "Nașterea Maicii Domnului" din satul Victoria din județul Botoșani. Nici Rotonda personalităților din Parcul Mihai Eminescu din Botoșani, cu cele 15 lucrări reprezentând scriitori, istorici, botaniști sau pictori, botoșăneni la origine, printre care Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian.

Al treilea profesor: Lucian Valea

Marcel Mănăstireanu nu a urmat o facultate, dar a avut profesori care i-au predat cele mai prețioase cursuri. De la Aurelian Donisă și Alexandru Pleșca, ajungem la Lucian Valea. Boema târgului cu poeți, pictori, artiști. "Mergeam la o bere, la o plăcintă cu mere, cu cartofi. Noi cumpăram România literară, Contemporanul, Luceafărul, Steaua ca să ne informăm, pentru ca atunci când veneam la discuții cu dânsul nu cumva să nu fim puși la punct. Era foarte riguros. Dacă nu știai, mai bine tăceai din gură decât să spui ceva! Dar am observat un lucru: cât de informați ni se părea nouă că suntem citind ziarele literare, el parcă vorbea despre altceva! Doar aceleași ziare citeam, dar el venea mai informat decât noi. Apoi ne-am dat seama că el rumega… El nu avea numai informații, el ne vorbea cu cuvintele lui, și avea mereu cuvintele la îndemână! Făcea întâlniri și pentru copii, mai mergeam pe la Darabani, pe la Victor Teișanu, un poet foarte talentat".
Lucian Valea a scris despre două dintre expozițiile lui și păstrează și azi, la loc de cinste, manuscrisele.
"Am iubit școala, am citit mult, dar uite că nu e de ajuns. Mi-ar fi plăcut să fiu și profesor, din cauză că nu am continuat studiile nu am putut", spune cu amar în glas. Dar a făcut cea mai lungă facultate și a avut cei mai buni profesori: Aurelian Donisă, Alexandru Pleșca și Lucian Valea. "L-aș adăuga și pe Mocanu Agripa, chiar dacă mai târziu a plecat din Botoșani… Am fost prezent mereu cu desene în ziar, printre poezii".
Astăzi, la aproape 70 de ani, Marcel Mănăstireanu mai frământă povești, amintiri, scoate la iveală regrete și se mai poticnește în neputințe. Dar fără înverșunare. Din când în când, ochii se leagănă în vreo lacrimă. Atunci e vorba, neapărat, de femei. Ori de mama căreia nu îi mai poate întoarce bucuriile. Ori de prima soție, pe care a iubit-o enorm și care i-a dăruit băiatul, pe Manuel, un artist de excepție. Ba de actuala soție, față de care simte o duioasă recunoștință. 
"Pentru că ducem o discuție aici m-am confesat azi, dar eu mereu am lăsat să vorbească lucrările. Mă va critica Cel de Sus, abia apoi și critica de aici. Dar totul a venit în urma unei munci uriașe". Despre Marcel Mănăstireanu, astăzi, vorbesc nu doar lucrările sale. Tremurul neastâmpărat al mâinilor, neputința trupească, alunecușul zilnic pe străzile orașului, prietenii și noianul de amintiri, toate sunt ale artistului în viață. Cu viața pre viață călcând!


Chestionarul lui Proust

După câteva ceasuri de povești, îl provoc pe Marcel Mănăstireanu la un exercițiu de sinceritate: Chestionarul lui Proust. Numit astfel pentru că, prin 1890, însuși Marcel Proust răspunsese întrebărilor, manuscrisul cu răspunsurile sale fiind găsit în 1924.

Principala trăsătură a caracterului meu: Răbdarea.
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Aceea de a ști să ofere o floare unei femei.
Calitatea pe care o prefer la o femeie: Este calitatea pe care o are actuala mea soție, că a avut răbdare și m-a lăsat în atelier să lucrez. Răbdare pe care numai o femeie e în stare să o aibă.
Ce apreciez mai mult la prietenii mei: Cuvântul dat, care trebuie să fie ca un crez în viață.
Principalul meu defect: Că nu am avut răbdare să îmi continui studiile. Și că nu am invitat-o niciodată pe mama la o expoziție a mea. Mi se părea ca nu cumva mama să facă vreo gafă. Mama s-a stins și nu auzea decât de la radio, din presă, despre băiatul ei. Se lăuda pe stradă cu mine. Și acum îmi dau lacrimile, dar e ceva ce nu mai pot repara.
Ocupația preferată: Bucuria de a scoate la lumină personalități care până atunci fuseseră doar pitite într-o bibliotecă.
Visul meu de fericire: Fericirea mea este că sunt bogat. Nu material, deși puteam să fiu. Sunt bogat prin lucrările pe care am reușit să le las în urmă.
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Nefericit sunt când feciorul uită să îmi dea telefon. Dar îl înțeleg. Este artist important în Iași, iar timpul este prețios. Tot părintele trebuie să ierte.
Țara în care aș vrea să trăiesc: Țara în care vreau să trăiesc și mi-am dorit să trăiesc se cheamă Botoșani. Țara Botoșani. Aici mi-am înfipt rădăcinile.
Pictorul meu preferat: Pentru mine rămâne Corneliu Baba. Îl consider cel mai mare pictor pe care l-a dat România. Corneliu Baba este și modern, și clasic, a gândit mult în lucrările lui. Auzeam de la profesorul meu Donisa, care l-a avut la Iași coleg, că nu îi plăcea perspectiva, un lucru foarte important în pictură. Neștiind perspectivă e ca și cum ai fi un pictor naiv. Ei, lui nu-i plăcea în desene perspectiva. Dar în lucrările lui Corneliu Baba - Țărani pe câmp sau Lucia Sturdza Bulandra, un portret remarcabil - demonstrează că el simțea perspectiva extraordinar.
Ce detest cel mai mult: Fățărnicia. Preamărirea unora. Cred că Cel de Sus mi-a dat puterea de a pătrunde după privirea unui om și să înțeleg dacă e un om fățarnic, dacă e un om bun, dacă e un om rău. Am puterea asta.
Cum aș vrea să mor: Aș vrea ca soția mea să fie cu o mână în mâna mea. Ea a fost tot ce mi-am dorit eu.

(Interviu realizat în mai 2017)

"Dușmanii poporului" din școlile botoșănene. "O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

Vara anului 1948, anii ocupației comuniste. Elevul de 18 ani a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului. Avocatul din oficiu, un tânăr comunist, şi-a cerut iertare că trebuie să vină în faţa înaltelor feţe judecătoreşti cu asemenea cazuri care atentează, striga avocatul comunist, la demnitatea poporului şi spulberă nemilos speranţa de propăşire a neamului românesc. Însă tinerii aceştia merită o şansă, strigă deodată avocatul, schimbând pledoaria. "Aceste elemente, aceşti tineri corupţi de falsele idealuri capitaliste, în loc să contribuie la reconstruirea ţării, uneltesc împotriva binefăcătorilor neamului! S-au opus noilor planuri măreţe de educare şi de purificare a societăţii! Dar, domnule judecător" - şi glasul avocatului căpăta inflexiuni neaşteptate - "tinereţea lor, elanul şi îndrăzneala cu care au acţionat nu sunt decât semne că pot deveni oameni noi ai socialismului! Vă rog deci, domnule judecător, acordaţi-le şansa de a se transforma! Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare! Bandiţii aceştia tineri vor deveni poporul pe care ţara se va baza în următorii 50 de ani!" 
Discursul înflăcărat al avocatului este întrerupt de ropote de aplauze. Procesul a durat până în toamna anului următor. O dată la câteva luni erau îngrămădiţi în dube şi purtaţi pe holurile tribunalelor, un ritual care continua cu lungile discursuri din sala de judecată. Mereu aceiaşi judecători ale căror feţe se ascundeau după teancuri de dosare. Zeci, sute de dovezi care incriminau şi pe baza cărora, apoi, erau condamnaţi pentru înaltă trădare, conspiratie împotriva statului sau favorizarea infractorului. "Banditul a desconsiderat principiile sănătoase ale omului nou pe care orânduirea socialistă se străduieşte să le impună, pentru crearea unei etici conforme cu o societate multilaterală şi dezvoltată totodată. Banditul se face vinovat de a fi sustras din biblioteca şcolii cărţi compromise, care încurajează şi perpetuează atitudini duşmănoase faţă de poporul salvator şi prieten. Cărţi ale unor autori dovediţi periculoşi prin scrierile lor politice, de seama lui Eminescu sau Blaga, şi care erau destinate arderii, au fost sustrase şi ascunse sub scările de serviciu ale liceului, pentru ca apoi să fie folosite spre a distruge idealurile noii ordini şi morale socialiste".
Pentru modul în care a acţionat - ascundea cărţile sub haine şi le transporta, una câte una, până sub scările de serviciu de la demisolul liceului, scări foarte rar folosite şi curăţate o dată la câteva luni - elevul a fost găsit vinovat de conspiraţie împotriva statului. Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu i-au asigurat o condamnare pentru înaltă trădare. Şi pentru că un martor apărut din senin a declarat la proces că banditul-elev a fost auzit în numeroase rânduri recitând poezii de Lucian Blaga, instanţa a dovedit vigilenţă maximă şi a adăugat la dosar încă o vină: favorizarea infractorului. A primit 12 ani de puşcărie. În toamna lui 49 au fost duşi toţi la Jilava şi de acolo la Piteşti. 

"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

"Comuniștii sunt de calitate umană mediocră", spune preotul Gheorghe Ursachi, fratele poetului Mihai Ursachi. Amândoi frații, foști elevi al Liceului Laurian din Botoșani.
Capacitățile excepționale ale lui Mihai Ursachi au făcut ca viitorul poet să termine liceul la 16 ani, vârstă la care a și devenit student al Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Facultatea de Filosofie. Fratele său, preotul Gheorghe Ursachi, de zeci de ani trăitor în Elveția, își amintește de anii în care comuniștii făceau legea, în care profesorii își turnau propriii elevi, ani în care elevii erau scoși din clase, bătuți, anchetați, amenințați. "Am fost și eu exmatriculat. Eram în clasă, a venit cineva și mi-a spus: Ursachi, ia-ți traista și ieși. Am mers la Miliție. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, mi-au spus. Eu nu știu nimic, am răspuns, dar au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic, cu un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios. Au scos de acolo unul, mi l-au arătat și mi-au spus: Cu unul din acesta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din familia voastră, așa mi-au spus".
Peste trei ani, când fratele cel mare – după trei ani de facultate – a fost prins în timp ce încerca să treacă Dunărea înot în căutarea libertății, securiștii au venit din nou acasă la părinți, la Botoșani.
"Au venit doi tipi într-o dimineață. Făceau ancheta după condamnare. M-au întrebat de casă, dacă este a părinților, dacă fratele Mihai a contribuit la cumpărarea ei. Vedeți, le-am spus, suntem oameni normali, fără avere. Dar obiecte, au rămas de la el? Da, le-am zis, a rămas un palton. Unde e, vrem să-l vedem, au sărit imediat! Veniți! I-am dus și le-am arătat paltonul: era în cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței judecătorești prin care fratele meu era condamnat cu confiscarea bunurilor. Numai că au renunțat, nu au mai confiscat paltonul din cușcă!", spune părintele și un râs șotios îi inundă privirea.
Anii 50 și anii 60 au fost anii cei mai negri ai comunismului. Ani în care ideologia de partid devenise Biblia omului nou. O ideologie care masacra valorile, tradițiile, dar și sufletele tinerilor.

Demascarea dușmanilor poporului!

Adolescenți de abia 16-17 ani erau târâți prin anchete, amenințați, bătuți. Părintele Gheorghe Ursachi și-i amintește pe Dorin Glăvan, pe colegul Silion, pe alții cărora nici nu a apucat să le memoreze numele. "Dorin Glăvan și Silion erau cu un an înaintea mea. Cineva, chiar din cartierul nostru, spre Sf. Nicolae, a fost luat la fel, i-au dat drumul și la vreo lună-o lună și jumătate a murit".
Ochii părintelui se afundă într-un trecut greu. Liniile feței se rigidizează brusc, într-o încordare care strânge între pleoape lacrimi ce se preling apoi parcă înapoia timpului.
"Au adunat toate clasele în aula liceului. Director era un profesor de geografie de mâna a șaptea. L-au adus pe Silion sau Glăvan, nu mai țin minte bine, unul dintre ei. Voia să ne arate cum arată un dușman al poporului! Dușman al realizării socialismului. Avea 16-17 ani. Era tumefiat, umflat la față din cauza bătăilor. Era înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, cam la două-trei săptămâni după ce îi luaseră", mărturisește părintele.
Mulți dintre profesori se vânduseră noilor stăpâni. Sau, mai degrabă, comuniștii aveau grijă să aducă la catedră oameni mediocri, fără pregătire, dar fideli și bine instruiți. "Eram în clasa a X-a, la ora de geografie. Era domnișoara Balan. Și unul dintre noi, din clasă, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Profesoara a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, pe elev l-au chemat jos, la cancelarie, și a și dispărut. Tovarășa era membră de partid și informatoare, probabil și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului".

Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte?

Dorin Glăvan avea 16 ani și opt luni când a fost arestat, ca elev al Liceului Laurian, pe 24 octombrie 1958. A fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.
Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte? Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale. Sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe cand chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, găsite într-o pianină. Un an mai târziu a fost anchetat și tatăl său, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost gasită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi. Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odata cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținutilor politici, ce avea să vină în 1964.

Sentința pionierilor: Moarte lor! Moarte lor!

În vreme ce dubele Securității se umpleau cu dușmani ai poporului, în timp ce beciurile milițiilor răsunau de urletele copiilor care nu înțelegeau de ce nu au voie să rostească nume la auzul cărora bunicii lor se închinau, în altă Românie, cea comunistă, propaganda făurea noul om al orânduirii socialiste. Pionieri, steaguri, urale, scandări și cântece. Sub pământ, în chinuri cumplite, erau anihilați dușmanii poporului.
O scenă cutremurătoare vine de peste timp, descrisă tot de către părintele Gheorghe Ursache. Fratele Mihai fusese condamnat, în 1961, la 4 ani de temniță grea (a efectuat trei ani în Jilava-Fortul 13 și la Craiova).
"Îmi spunea fratele meu că, la Jilava, deținuții din două-trei celule au făcut greva foamei. Mesajul lor era: preferăm să murim decât să continuăm astfel. Eu spun cum mi-a spus el, așa vă povestesc. Au adus două autobuze de pionieri din București, i-au debarcat la intrarea în închisoare, i-au pus să strige: Moarte lor! Moarte lor! Iar la celulele unde se aflau cei care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți. În timp ce, afară, pionierii strigau: Moarte lor! Asta era voința poporului, spuneau ei! Cumplit", și vorba părintelui Gheorghe Ursache apasă ca și cum de acolo, din trecut, mai răzbat amenințătoare capete ale hidrei comuniste.
Comunismul a distrus tot. A distrus țărănimea, a distrus orașul și satul. A distrus suflete și a transformat conștiințe.
"Și acum se văd consecințele. Eu cred că încă au să mai treacă două-trei generații până să se vorbească despre comunism cu adevărat la timpul trecut. Încă are consecințe, încă are prezențe printre noi".
În urma mea, un om își poartă mai departe istoria. A sa, a familiei sale. A timpului pe care l-a străbătut. Și pe care noi, cei de astăzi, îl uităm sau ne prefacem că nu a existat. 

Anchetă după 32 de ani: Trupul lui Mugur va fi scos din groapă!

La mai bine de două decenii de la arestarea elevilor din Liceul Laurian, un alt adolescent din Botoșani punea pe jar regimul comunist. În toamna anului 1981, o mână curajoasă picta zidurile din oraş cu inscripţii care îndemnau cetăţenii să îşi caute libertatea. Un gest de un curaj nebun, care a fost aspru pedepsit de Securitate.   
Mugur Călinescu avea 16 ani, iar comunismul construia o lume nouă cu viaţa şi sângele tinerilor care aveau curajul să strige pentru libertate. Securitatea își schimbase metodele, devenise mai perfidă și mai cruntă decât în anii 50-60. Mugur Călinescu a murit de leucemie, după zeci de anchete, hărţuieli ale securiştilor şi durerea de a se vedea, la vârsta adolescenţei, părăsit de cei pentru care luptase până la ultima fărâmă de viaţă.
Născut pe 28 mai 1965, Botoșani, s-a stins pe 13 februarie 1985. Era elev în clasa a XI-a la Liceul "A.T. Laurian" când a fost arestat pentru că, după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu, scrisese pe clădirile din Botoşani lozinci anticomuniste ("Vrem sindicate libere", "Vrem libertatea cuvântului", "Jos Ceauşescu"). A fost îndelung anchetat de Securitate şi, se pare, iradiat.
Revolta adolescentului care a sfidat cu un curaj nebun teroarea fostei Securităţi n-a rămas fără urmări. Timp de mai multe săptămâni, organele locale ale Ministerului de Interne, susţinute şi de Miliţia şi Securitatea din judeţul vecin (Suceava), au declanşat operaţiunea "Panoul", răscolind Botoşaniul în căutarea "teroristului" care "atentase" la valorile regimului comunist. După o lună de zile de la demararea acţiunii de prindere a făptaşului, Mugurel Călinescu este arestat în timp ce scria un mesaj pe un panou, de către o patrulă compusă dintr-un miliţian şi un securist.
Au urmat sute de ore de anchetă la Securitatea din localitate, deschiderea unui dosar de urmărire informativă – DUI, sub numele de cod "Elevul", şedinţe de prelucrare la şcoală, ameninţări cu exmatricularea şi şcoala de corecţie.
La doi ani de la debutul anchetei, în noiembrie 1983, adolescentul rebel al Botoşaniului este diagnosticat cu leucemie iar după alti doi, la data de 13 februarie 1985, moare într-un spital din Iaşi. Martorii vremii aveau să acuze după 1990 că Mugurel Călinescu ar fi fost iradiat în timpul anchetelor cu o substanţă pe care securiştii i-o puneau de fiecare dată în ceaşca de cafea pe care era obligat s-o bea".
La 32 de la moartea lui Mugur Călinescu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a obţinut acceptul tatălui lui Mugur Călinescu pentru deshumarea trupului luptătorului anti-comunist şi studierea osemintelor, pentru identificarea cauzelor care au dus la îmbolnăvirea acestuia de leucemie, reprezentanţii Institutului şi ai Parchetului Militar urmând să sosească în curând la Botoşani pentru deshumare.

"Ne conduce un idiot!"

Pentru elevii zilelor noastre, ceea ce se petrecea în anii comunismului este greu de crezut. Și nici nu poți explica unui adolescent de 15-16 ani cum poți face pușcărie pentru că ai îndrăznit să scoți din soba clasei o carte de Eminescu pe care profesorul îndocrinat primise ordin să o ardă. Cum să înțeleagă astăzi un elev de 17 ani că în anii 60-70 securiștii torturau copii în pușcării sau în anchete care coborau mult sub limitele umanului?
Dar nu doar elevii au fost eroi. Mai existau și profesori care, fără să atragă prea mult atenția, rosteau adevăruri chiar din fața catedrei. Poeta Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002) a lăsat mărturii cutremurătoare, scrise cu o impresionantă fidelitate și o luciditate dureroasă despre viața de liceu în anii 80, în Botoșani. La Liceul Pedagogic.
"Dirigu’ ne povestea arătând cu o falangă tremurândă pe hartă. Pactul Ribbentrop-Molotov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Canalul. Dubele negre. Îl ascultam înlemniți. Avusese domiciliu forțat la un depozit de muniții din Vrancea. Făcea pe-a contabilul. Făcuse Facultatea de Litere și Filozofie, dar știa să contabilicească, până și-a stricat ochii. Scria și-i înjura pe bolșevici".
"Gabi (colegă de clasa, nota red.) vorbea ore în șir cu dirigu’. Despre ce?, o-ntrebam. Că doar nu despre fondul patriotic, pe care nici una din noi nu-l dădea, din penibile motive pecuniare. Vorbeau despre bolșevici. Ura de bolșevici a dirigului prindea rod în noi. Gabi îl iubea pe Aron Cotruș, poetul care nu era în programa școlară. Ea chiulea de la ore ca să citească la Biblioteca Județeană Opera lui Ceaușescu. Toți ne pregăteam pentru bac și ea căuta în "monumentala operă" o idee, un semn de gândire. Gabi avea degete lungi de sculptoriță (și pictoriță), cu unghii care miroseau tot timpul a căpșuni. Se așeza lângă mine în bancă și zicea: "Degeaba, n-am găsit nimic. Ne conduce un idiot." Ora de EMSUR (Educație materialist științifică și umanist revoluționară) devenise "fereastra" elevilor, de când profesoara terminase de vorbit despre Buddha și-o dăduse pe marxism. În orele acelea Gabi îmi arăta frazele sforăitoare pe care le copiase din Operă".
"Dirigu’ nu pricepea ce-i tot dă Ceaușescu cu "omul nou" în polologhiile lui. El voia să nu ne mănânce câinii din traistă. În anii  ’80 de la el am învățat libertatea. După ce-i înjura zdravăn pe toți: B.O.B.-ul (Biroul Organizației de Bază), O.J.B.-ul (Organizația Javrelor Bătrâne!) și C.C.-ul, căutând microfoane pe sub catedră, încheia spunând că speră ca-ntr-o zi turnătorul să vină la el la închisoare “c-un codru de pâine și o cănuță de apă”. Dar dintre noi nu cred să-l fi turnat careva. Era singurul profesor care spunea "Hristos a Înviat!" după vacanța de Paști în semn de salut. Iar noi răspundeam zdravăn: "Cu adevărat a Înviat!", să se audă și la "tovarășa". Noi eram generația Epocii de Aur, o generație de optimiști neînfrânți. Râdeam de pionierie, de U.T.C., de toate. Bianca își punea fața de masă în cap și spunea că e Yasser Arrafat. Cerea să i se dea onorul la venire, ca lui Ceaușescu garda pe aeroport. Și noi strigam: "Hă hăiți hohaș hohandant huhem!". Într-o zi ne-a prins "tovarășa" și ne-a scăzut nota la purtare la toată clasa. Eram viitori pedagogi și se temea că "omul nou" nu se va mai naște cu asemenea mentori ca noi. Noi ziceam că de ce-i democrația socialistă, dacă n-o aplicăm?".

Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă? În bănci ori la catedră, prin atitudine sau răspicat, s-au predat lecții despre demnitate. Unii au plătit cu viața. Alții au supraviețuit, dar nimeni nu le mai cere mărturie în veac. Nu vrem să aflăm pentru că nu mai avem exercițiul recunoștinței, al respectului? Nu vrem să mai știm pentru că am devenit individualități și nu mai simțim durerea întregului? Sau poate pentru că am afla și despre cei care au fost parte a terorii, care nu s-au opus, ba chiar au devenit colaboratori plătiți ai regimului comunist?

Este timpul ca școala românească să recunoască sacrificiile acestor elevi. Este timpul ca reprezentanții școlii - prin Minister și organisme naționale - să își ceară iertare în numele profesorilor care și-au trădat elevii și i-au trimis în grele pușcării. În numele elevilor care și-au ”băgat” profesorii în dube. Sunt gesturi mult prea mici pe lângă atâta suferință, dar nu vor fi în zadar!

Să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri. Și să adunăm mărturii cât încă mai avem supraviețuitori!