"Soluția Schopenhauer", o lecție despre cum să mori înfruntând Viața

Dincolo de aparenta prețiozitate a titlului, cartea lui Irvin D. Yalom este mai presus de toate un tratat despre iertare, iubire, asumare. Sau despre cum înveți să mori, în vâltoarea vieții fiind.

Venind acestea de la Yalom, unul dintre cei mai mari psihiatri ai lumii contemporane, "Soluția Schopenhauer" (Editura Vellant, traducere Ciprian Șiulea) poate fi privită și ca o terapie de câteva sute de pagini. Titlul original al cărții – "The Schopenhauer Cure" - nu face decât să confirme o dată în plus misiunea cu care autorul și-a trimis în lume personajele.

Dacă ar fi să lecturăm strict în spirit literar, avem în față un roman. Irvin D. Yalom stăpânește intriga, creează caractere, construiește conflicte pe care le gestionează cu un talent pe care doar marii scriitori ni-l arată, reușește dialoguri savuroase sau, dimpotrivă, agățate într-un suspans firesc, fără urma de artificiu care să dea în vileag profesionistul-pedagog. Curgerea și desfășurarea acțiunii pun în valoare substratul terapeutic, miza unei profesii care a inspirat de-a lungul timpului scriitori sau cineaști din toată lumea.

Însă parcă mai mult decât toate impresionează la această carte felul în care Yalom l-a strecurat înăuntru pe Arthur Schopenhauer, în fapt o adevărată monografie a filosofului german fără de care înțelesul volumului nu ar fi fost deplin, iar personajele nu și-ar fi împlinit rostul. Esența gândirii lui Schopenhauer este "emoționantă, cuceritoare, jucându-se cu contraste violente, între instinct și rațiune, pasiune și salvare", spune Thomas Mann și, privind din această perspectivă, poveștile-confesiuni din cabinetul de terapie capătă consistență și se desfășoară ca într-un manual de sine stătător.

"Soluția Schopenhauer" dezvăluie de la început faptul că Julius este bolnav de cancer, formă agresivă. Va mai beneficia de "un an bun" de viață, după care boala nu îi va mai oferi răgazul unei vieți sociale sau profesionale. Julius este psihoterapeut. Toată viața, în îndelungi și deseori costisitoare ședinte, îi învățase pe pacienți să își accepte moartea. Devenind propriul pacient, Julius este nevoit să facă o schimbare, dar alege să își continue viața alături de grupul de terapie pe care îl coordona, nu înainte însă de a face un tur în trecutul său profesional. Așa se întoarce la Philip, un pacient în cazul căruia terapia eşuase în urmă cu 15 ani.

Chiar dacă Julius este arhitectul și constructorul metodei terapeutice, personajul în jurul căruia se petrec toate întâmplările și care bulversează, spre a reașeza în altă albie, grupul de terapie, este Philip. Prin Philip grupul se transformă, capătă consistență, analiză, profunzime, chiar dacă toate acestea conduc spre un final neașteptat.

"Lecția numărul 1 de psihoterapie: niciodată ideile – întotdeauna relația", spune Julius. Or relație înseamnă contact, comunicare, "eu-tu", reacție, sentiment, emoție. Un drum greu, cu urcușuri mici și coborâșuri neașteptate. "De fiecare dată când mă deschid față de cineva, ființa mea rămâne diminuată", iar Philip așază în fața-i un zid de autoapărare, găsind argumente care să îi satisfacă refuzul: "să nu ai nevoie de nimeni înseamnă să nu fii niciodată singur".  

Philip devine în ochii celorlalți o "clonă pompoasă a lui Schopenhauer", "acel idiot care stătea acolo rostind absurdități și pretinzând că e om". În fapt, Pam are dreptate. Philip era o postișă, un fals intelectual cu pretenții de geniu. Numai că a imita și a ascunde adevărata personalitate nu înseamnă a deveni acea personalitate. Sau, cum însuși Philip recunoaște, "este regretul de a stăpâni doar marile idei, dar de a nu fi contribuit la ele". 

Irvin D. Yalom accentuează trăirile personajelor sau, dimpotrivă, le exilează în insule filozofice, dar de fiecare dată o face cu rafinament și cu delicatețea unui profesionist care cunoaște nu doar potențialul emoțional al pacientului, ci și limita de suportabilitate la suferință. Julius consimte și încurajează confesiunea, dar lucrează de asemenea la dozarea emoției și a exteriorizării. "Julius le explica întotdeauna studenţilor diferenţa dintre confesiunea verticală şi cea orizontală. Grupul încerca să obţină, cum era e aşteptat, o confesiunea verticală – detalii despre trecut, inclusiv prin întrebări precum aplitudinea şi durata viciului său – în timp ce confesiunea orizontală, adică o confesiune despre confesiune, era întotdeauna mai productivă". 

Impresionant la ilustrul autor-terapeut, profesor emerit de psihiatrie și somitate internațională, este că devine observator al spectacolului vieții, manifestând deseori mefiență față de propriile metode de terapie, dar demonstrând în final eficacitatea și reușita grupului. Însă nu o face la nivel teoretic, ci învățând alături de pacienții săi. Știe să aștepte, să provoace, să oprească la timp un tăvălug ce riscă să distrugă mai mult decât să edifice. "În liniştea totală care urmă acestei izbucniri, Julius se întrebă dacă este bine să continue. Adesea era mai bine să aştepţi – una dintre axiomele lui preferate pentru terapie era bate fierul cît e rece! Julius considera că terapia este o secvenţă de activări emoţionale urmate de integrare, astfel că acum reflecta asupra abundenţei emoţionale care fusese exprimată".

Cartea lui Irvin Yalom este un spectacol al Vieții care înfruntă Moartea. O viață care poate fi descoperită chiar și numai acceptând acest dar al simplei existențe. "Ar trebui să tratăm cu indulgență orice nebunie, eșec sau viciu uman, amintindu-ne că ceea ce avem în față sunt, pur și simplu, propriile nostre eșecuri, nebunii și vicii. Nu sunt altceva decât eșecurile umanității căreia îi aparținem și noi și, în consecință, toți avem ascunse în interiorul nostru aceleași eșecuri. Nu ar trebui să-i înfierăm pe ceilalți din cauza acestor vicii doar pentru că ele nu se manifestă la noi în această clipă", spune Arthur Schopenhauer.

Romanul lui Irvin D. Yalom este scormonitor până la supliciu. Prin suferință și asumare, personajele învață lecție după lecție, dezvelesc straturi și substraturi sub care stau pitite vinovății, spaime, furii, angoase, iubiri sau trădări. O lecție de umanitate pe care fiecare avem a o învăța. Iar soluția, dacă aveți răbdare să citiți cele peste 430 de pagini, nu, nu este Schopenhauer. Secretul terapiei lui Yalom este ascuns în fiecare dintre noi, dar noi în raport cu ceilalți. Singurătatea creează genii, e adevărat, dar spulberă emoția și empatia. Or asta ne definește, asta ne împlinește ca oameni.

Așa-i că ți se face dor?

De dragul nostalgiei, să ne amintim cu ce ne umpleam noi copilăriile, pe când nu exista telefon, tabletă, computer, mall: "Flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi", "De-a v-aţi ascunselea", "Ţară, ţară vrem ostaşi!", "Ţările", "Raţele şi vânătorii", "Împărate, împărate cât e ceasul", "Omul negru", "Şotronul", "Zăresc un prinţ călare", "Telefonul fără fir", "Călcatelea", "Sticluţa cu cerneală", "Batista parfumată", "Ursuleţul doarme", "Fazan", "Bâza", "Cireşica", "Fripta", "O, poni, poni", "Nu te supăra", "Ţomanap".  Așa-i că ni se face dor?

Priviţi copilul ca pe o minune la apariţia căreia aţi avut o contribuţie importantă: aţi fost creatori împreună cu Dumnezeu pentru ca el, copilul, să se ivească. Dar el este o făptură nouă, aparte, cu trupul şi cu sufletul său. Cu conştiinţa cu care a fost înzestrat, cu inteligenţă, cu instincte specifice sieşi. Copilul nu s-a născut pentru noi, nici pentru a ne sluji pe noi. Rostul nostru este de a-i asigura o creştere armonioasă! Pentru asta avem nevoie de apă, hrană, soare, bucurie, adevăr şi deschidere la provocări.

Vedem din ce în ce mai des copii în rol de oameni mari, copii-adulţi, copii-bătrâni. Ne tremură sufletul - la propriu! - când ascultăm o melodie cu "înalte" impecabile, cu voce susţinută aproape supraomeneşte posibil. Doar că melodia - tot la propriu! - doare. Este despre trădare, despre părăsire. Şi trăim, ascultând, drama iubirii distruse sau a pierderii dureroase. Imaginaţi-vă că aceeaşi trăire o simte şi copilul din faţa noastră. Şi facem spectacol din aceşti copii-adulţi, şi ridicăm pe un piedestal aceşti copii-bătrâni. Pentru că nu ne asumăm propriile trădări, propriile neiubiri?

Cum gestionează un copil aceste imense depozite de sentimente? Repetând experienţa de fiecare dată în faţa unui alt public, preluând încărcături imense de stări ce decurg din melodiile tragice... cum va şti copilul să se apere de propriile trăiri?

Ştim, copilul imită, copiază, se transformă zi de zi. Vrea să fie mare, încalţă pantofii cu toc ai mamei, ia pălăria tatei, vorbeşte în limbajul adolescenţilor sau al tinerilor. Dar de la joc la imitaţie nu este, totuşi, aceeaşi distanţă ca de la imitaţie la trăire adevărată şi repetată.

Pe de altă parte, suntem mult prea preocupați de confortul copilului, de frica de plictiseală, de nevoia de a-i ocupa timpul, chiar și forțat/artificial. Ce faceți când copilul umblă târşâind papucii prin casă şi mormăie, la început şoptit, apoi tot mai plângăcios: Mă plictiseeesc! Săriți fuguţa şi vă implicați, scotociți, căutați, creați, vă agitați în jurul lui căutând jocuri, preocupări, idei, propuneri. V-ați gândit vreodată că greşiți? Că îi oferiți copilului soluţia de-a gata şi că, în timp, îi distrugeți spiritul creator, inventiv, care zace latent în fiecare dintre noi?

Plictiseala îi oferă copilului întoarcerea la sinele său, conştientizarea propriei persoane, cunoaşterea intimă a propriilor percepţii. Este o interiorizare profundă, o căutare, o oprire din agitaţia zilei. Desigur, asta nu se întâmplă deodată şi, probabil, nu din prima... plictiseală! Dar se întâmplă!

Un copil plictisit, căruia i se oferă pe tavă modalităţile de a ieşi din stare, va fi un adult disciplinat, care va şti DOAR să asculte ordine, să execute, fără a-şi manifesta în vreun fel personalitatea sau creativitatea, atunci când situaţia o impune.

Studiile au arătat că cei mai mulţi dintre oamenii importanţi ai vremurilor lor, inovatori şi deschizători de drumuri, în copilărie au fost nevoiţi să îşi creeze singuri modalităţi de petrecere a timpului liber, inclusiv jucării originale, pentru a combate... plictiseala, în lipsa unor părinţi-executanţi!

Aşadar, lăsaţi copiii să se plictisească! Iar acolo unde trebuie să înveţe teatru, şah, dans, muzică... alegeţi profesorii care le oferă libertate de interpretare, de creativitate, de inovaţie. Altfel... Copilul va reproduce ceea ce el şi alţi 1000 de copii ştiu să facă, dar nu va fi niciodată un creator!

Avem copii extrem de inteligenţi. Cu o gândire puternică, dar de multe ori direcţionată haotic, pentru că societatea nu le dă răgaz să se ordoneze interior, dar nici să înţeleagă ceea ce gândurile - generate la rândul lor de mediul înconjurător - le transmit în fiecare secundă a vieţii. Fiecare stimul exterior naşte în copil milioane de stări controversate. Singurul element stabil în tot acest haos suntem noi, părinţii, şi profesorii dăruiţi lor.

Lăsaţi copiii să se joace! Îndrumaţi-i spre dans, muzică, pictură, teatru. Dar aveţi grijă ca acestea să aparţină lumii lor!

Când trecutul nu mai poate fi un pretext!

Atunci când structurile superioare au fost un real pericol, societatea şi-a creat propriii eroi. Însă pușcăriile comuniste, cu Experimentul Piteşti (noiembrie 1949 - decembrie 1951), au reușit distrugerea fizică şi morală, anihilarea viitoarei elite intelectuale a României.

Am trăit timp de jumătate de secol ca nişte orfani. Cu o elită decapitată sau înfometată şi torturată în puşcării, cu un sistem opresiv şi o educaţie atent monitorizată, în spiritul omului nou al socialismului, am fost şi noi componente ale aceluiaşi Experiment Piteşti, doar că nu am văzut gratiile temniţelor.

După 1989 am devenit un popor de revoltaţi, dar fără a construi nimic în schimb. Societatea de azi este asemenea unei librării publice din centrul orașului. Important este să învățăm să luăm de pe raft doar ceea ce ne îmbunătăţeşte. Şi cu cât noi vom fi mai numeroşi, cu atât cărţile mediocre se vor împuţina! Până la urmă, nu ne-a promis nimeni o lume perfectă, curată, lipsită de ispite şi de provocări. În fapt, într-o astfel de lume, care ar mai fi fericirea noastră dacă nu chiar bucuria de a căuta - şi găsi - frumuseţea? Excepțional ne învăța, în vremea viețuirii sale pământești, academicianul Solomon Marcus. Știu, spunea Domnia-Sa, că vrei să afli multe de la mine. Vino și caută! Căutarea și efortul sunt trepte ale devenirii. Unul dintre cele mai iubite jocuri ale copiilor, spunea ilustrul matematician, este de-a v-ați ascunselea. Căutarea și efortul. Câți dintre noi mai suntem dispuși, însă, la efort și la căutare?

Societatea de astăzi este imaginea noastră în oglindă, fie că ne place sau nu. Haosul se naşte și din neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv. Atitudinea societăţii de astăzi este și răspunsul celorlalţi la faptele şi gândurile mele. Proiecţiile se extind de la mine la ceilalţi şi de la ceilalţi la mine. E uşor să iubești în casa ta, în familia ta, dar în acelaşi timp să îţi blestemi ţara, să te frigid în propriul pământ...

Ce trăim astăzi ca popor, dar și la nivel de comunitate, familie, individ, este și consecinţa răului trăit în anii de comunism, ani în care, conștient sau nu, în absența elitelor care populau pușcăriile comuniste, fiecare dintre noi a contribuit la dezordinea şi la haosul universal. Individual, şi apoi colectiv, am cultivat şi dezvoltat necugetat o formă de iresponsabilitate pe care acum o negăm, transferând-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, şef.

Dar, la trei decenii de la momentul 1989, trecutul nu mai poate fi un pretext!

 E de ajuns să îi privim pe cei care ne conduc astăzi şi ne recunoaştem în fiecare gest, acţiune, plâns, zâmbet. Am ignorat spiritul şi am devenit o societate bazată pe inteligenţă, pe pragmatic, pe informaţie. Dacă am fi destul de lucizi am întelege că, de fapt, cineva ne forţează să privim în sus – spre cei care ne conduc - și să luăm atitudine. 

Eminescu spunea că cei de sus trebuie ca, în primul rând, să merite poziția în care se află. Și că elita poate fi judecată în raport cu neamul său. Adică, spunea Eminescu, atunci când devine vizibilă o detașare între elite și popor apar conflicte în interiorul societății, iar aceste conflicte ne îndepărtează de modernizare, de progres. Dar unde este granița dintre ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Un om vrea ceea ce i se cuvine, deşi societatea deseori îi oferă ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât". Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi. Eşti prea mare, prea important, prea deştept, prea "tu"-ul lumii de azi.

Rolul elitelor este să tragă societatea după ele, spune în cadrul emisiunii "Credință și Cultură azi", de la Trinitas TV, Ovidiana Bulumac, sociolog, "dar ele, elitele, au fost prea complexate pentru că au pornit de la premisa că spațiul românesc trebuie modernizat pentru că tot ce este aici este rău, inferior Occidentului". Așa am ajuns să avem în societatea românească un corp al elitelor negative. Ce înseamnă asta? Chiar dacă vor un bine pentru societate, ele nu reușesc nimic pentru că imaginea lor despre spațiul românesc este alta.

"Elita trebuie să cumuleze două calități: să aibă o răspundere socială supremă față de o comunitate pe care o reprezintă. Apoi ei înșiși să fie competenți, adică să ocupe locul respectiv în virtutea competenței, nu prin consumarea altor canale sau persoane", ne mai spune Ovidiana Bulumac.

Tot Eminescu atrăgea atenția: Nu avem nevoie de inteligențe, pentru că asta avem din plin. Ne interesează caracterul! Este adevărat că, pentru obținerea competențelor, învățământul, educația sunt esențiale. Dar omul competent are nevoie de vocație. Or prin acea vocație elitele vor influența societatea. "La noi, după 89, elitele nu fac decât să ne fure demnitatea națională, respectul de sine. Și atunci când ai de a face cu o populație căreia constant i se spune că suntem la coada clasamentelor, că Europa de abia ne-a înghițit, dar nu meritam să fim acolo, că istoria noastră națională e plină de mituri care nu prea reflectă realitatea... Acest dilematism ne-a destructurat. Și când ai de a face cu o societate care nu se mai respectă pe sine…", spune sociologul. De aceea, într-o societate fracturată, măcinată de corupție și subjugată ideologic, avem nevoie de elite care să îndrume, care să rostească adevăruri nerostite. "Am trecut de perioada comunistă, dar nu ne-am refăcut la nivelul elitelor", concluzionează Ovidiana Bulumac.

Media de astăzi promovează acele elite marcate de complexul eșecului, ceea ce în sociologie se numește fracasomanie - neîncrederea societății în a depăși sau a îmbunătăți situația în care se află la un moment dat, după cum ne explică Hirschman. Este vorba, de fapt, despre un complex de inferioritate al elitei față de Occident, dar în același timp și de superioritate față de cei pe care îi conduce. Această atitudine, revine Ovidiana Bulumac, este foarte nocivă, este o ideologizare.

Și - într-o realitate precum cea pe care o străbatem - se va întâmpla ceea ce s-a mai întâmplat. În absența elitelor, alte ideologii se vor impune în spațiul românesc. De exemplu, un soi de ideologie care făcea istorie (la propriu!) la jumătatea secolului trecut. Prezentat astăzi ca un vizionar, Antonio Gramsci este cel care a pus bazele corectitudinii politice. Pe scurt, Gramsci şi marxismul cultural pe care l-a creat înseamnă, în fapt, "eliberarea" de tot ce e vechi, de tradiţie şi de identitate. Pentru asta, în primul rând, omul trebuie să se elibereze de creştinism. Ce scria el? "Socialismul este religia care trebuie sa distrugă creștinismul, religie în sensul că tot o credință cu martiri și credincioși este; și e religie pentru că a înlocuit pe Dumnezeul transcedental al catolicilor cu credința în om și energiile lui ca singură realitate spirituală". De aceea, pentru italianul Gramsci, "partidul comunist e singura instituție care poate fi comparată în mod serios cu comunitățile religioase ale creștinismului primitiv". Era convins, după revoluţia bolşevică din 1917, că "o revoltă în manieră bolşevică nu va putea fi înfăptuită de către muncitorii occidentali din pricina religiei lor creştine" (cf. Raymond V. Raehn)

E de ajuns să studiem Fenomenul Piteşti, unde lupta cu Dumnezeu s-a purtat pe faţă, ca să înţelegem ce poate face marxismul cultural. "Planul cultural va fi mai ales negativ, de critică a trecutului, încercînd să îi facă pe oameni să-l uite și urmărind să-l distrugă", zice Gramsci, iar cei cărora le revine acest rol sunt intelectualii, care vor crea şi aşa-zisa "hegemonie culturală" (termen lansat de acelaşi Antonio Gramsci). O temă pe care cineva trebuie să o abordeze, pentru că acum are material de studiu cu duiumul, mai ales în privinţa hegemoniei culturale (temă abordată, de altfel, în cartea "Corectitudinea politică", apărută anul trecut la Editura Rost).

Dar avem nevoie de elitele care să susțină și să îndrume societatea, altfel vom redeveni sclavii ideologiilor care macină și distrug spiritul și creativitatea. 

Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți?

Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie, ne îndemna bunul părinte Teofil Pârâian. Un principiu pe care, dacă l-am aplica astăzi în societate, în educație, în relațiile interpersonale, am cultiva nu doar binele, dar și toleranța, îngăduința și smerenia. Este însăși esența învățării, a perseverenței și a dezvoltării sinelui.

O distinsă poetă povestea cu mirare și sinceră admirație despre o persoană care a plecat din România în urmă cu mulți ani. Tânără- dar nu foarte, educată- dar numai în punctele esențiale (cuvântul folosit a fost, de fapt, mediocră!), neinteresată de valorile vieții și de înălțimile ființei. Ajunsă la Paris, persoana respectivă a început, mai întâi dintr-un pur snobism românesc și o declarată cochetărie feminină, să viziteze muzeele. Apoi a mai făcut un pas: a început să caute cu interes orice informație din domeniul artei, să intre în catedrală sau în sala de expoziții mult mai informată decât o făcea înainte, între timp pierzând (sau abandonând conștient!) și snobismul și cochetăria. A mers la cursurile de artă organizate pe lângă muzee. Poeta noastră mărturisea cu uimire cum, dintr-o persoană mediocră în România, a regăsit peste ani o femeie educată, stilată, cu un limbaj ales în tot ceea ce ținea de pictură și istoria artei. Marele merit i se cuvine, fără îndoială, țării care știe să își atragă cetățenii către zona spirituală, culturală, constructivă sufletește.

Un om cultivat va fi un om de o calitate superioară, indiferent de studii.

Nu întâmplător am început acest material cu un îndemn din zona ortodoxiei, alături de care am putea așeza cuvintele unui alt mare duhovnic al României, părintele Justin Pârvu: Dumneavoastră intelectualilor, mult vi s-a dat, mult vi se va cere! Cunoștem, în istorie, rolul covârșitor al intelectualității care a ridicat din genunchi mase întregi, istoria e plină de pagini memorabile pe ai căror autori astăzi i-am încadra, într-un limbaj uzual, la categoria formatori de opinie.

Analfabeții hrăniți cu mărunțișuri electorale

Trăim astăzi într-un timp al intelectualului-dirijor, al intelectualului public, al cuvântului tăietor în carne vie. Atât de multe cuvinte se rostesc în fiecare zi pe ecranele televizoarelor, atât de multe păreri, opinii, în presa tot mai radicalizată… Asta în timp ce poporul privitor ca la teatru a pierdut parcă orice simț al realității, hrănind în schimb o speranță recurentă, un soi de așteptare păguboasă, de ultra-toleranță față de aceiași politicieni pe care îi vedem de aproape trei decenii, bine proțăpiți și susținuți cu asupra de măsură de unii sau alții dintre intelectalii vremii.

Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți? Cât s-a străduit societatea să îi educe? Ce a făcut statul pentru ei, în afară de a le arunca mărunțișul minim garantat, în fapt un laț anume inventat pentru a stăpâni și manipula o categorie socială năpăstuită?

Este interesant de amintit aici de principiile lui Malthus. Robert Thomas Malthus (1776 - 1834) atrăgea atenția asupra legilor adoptate în Anglia anilor 1800 pentru ocrotirea săracilor, legi care au avut un efect major nu doar asupra populației, ci și a economiei țării. Mai exact, legile impuneau colectarea de sume de bani pentru săraci. Efectele acestor legi nu pot avea, pe termen lung, decât două direcții: înmulțirea populației sărace și, deci, un cuantum crescut al ajutoarelor sociale, precum și diminuarea tot mai accentuată a rațiilor de alimente acordate săracilor din azile, plus dependența de ajutorul de la stat.

Alternativa pe care o vedea Malthus era una cu totul diferită, și anume un sistem de educație mult mai bine structurat, la care să aibă acces tot mai mulți săraci. Malthus aducea drept argument situația Scoției, unde un sistem de educație concentrat pe categoria socială cea mai predispusă la sărăcie a dat rezultate (a scăzut numărul de crime, a încurajat moralitatea și a îmbunătățit calitatea vieții în rândul claselor de jos). Aceste rezultate sunt extrem de importante pentru că, în absența revoltelor în rândul clasei de jos și a infracțiunilor mari consumatoare de fonduri publice (vezi cheltuielile din închisori, servicii medicale, servicii juridice etc.), guvernarea se poate canaliza mai ușor spre treburile curente ale statului.

Ce este învățarea?

Desigur, e ușor să acuzăm și să apelăm la invective de tot soiul atunci când caracterizăm o categorie socială așa-zis analfabetă și incapabilă să își depășească propria condiție.

Însă nu degeaba Malthus insista pe salvarea prin educație. Nu degeaba țări dezvoltate economic au consolidat mai întâi educația, au păstrat rigorile și au impus respect maxim față de profesor și școală.

Ce înseamnă învățarea? Spun specialiștii că totul ar porni de la acele prelunguri ale neuronilor care se ating, formând suprafețe de contact numite sinapse. Neuronii comunică între ei prin semnale electrice. Sinapsele sunt fie puternice, fie slabe. Atunci când sunt foarte slabe, nu emit nici acele semnale. Prin învățare, însă, sinapsele slabe se pot transforma în sinapse puternice. Numărul de conexiuni crește și, se știe, neuronul este capabil să dezvolte peste 10.000 de conexiuni.

Un neuron pus la lucru va dezvolta noi și noi conexiuni. Cu condiția, însă, să existe și oportunitățile de a învăța. Și cu cât sunt mai multe provocări cu atât dezvoltarea este mai rapidă și mai solidă, aflăm de la Roxana Marcu, un specialist în domeniu. Și tot Roxana Marcu ne oferă un foarte interesant parcurs al învățării pe niveluri.

Primul nivel este motivația de a învăța ceva nou. Sau ceva ce trebuie învățat ori care vine dintr-un domeniu care mă fascinează. Al doilea nivel este cel al practicii. Încerc, greșesc, o iau de la capăt. Următorul nivel este al practicii avansate, dublate de refleție. Al patrulea nivel este cel al  cunoștințelor noi, al deprinderilor noi, care îmi oferă satisfacție, care mă poartă spre succes. Al cincilea nivel este cel al cunoașterii rafinate, dublate de creativitate. Ultimul și cel mai înalt nivel este cel al măiestriei, plăcerea de a face ceva în domeniul acela, precum și știința de a-i învăța pe alții.

O călătorie în ființa umană. O scară a educației și un excelent criteriu de ierarhizare care iată, ce frumos!, se termină cu maestrul. Învățătorul!

Fără îndoială, cheia dezvoltării și a evoluției unei națiuni este educația. Un popor educat nu va avea conducători analfabeți, un om cultivat nu va putea fi manipulat, nici umilit! Pentru asta avem nevoie de intelectuali care să ne învețe să învățăm. Chiar și pornind de la atât de simplul îndemn al unui bun părinte: Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!

Așa l-am cunoscut pe Părintele Justin Pârvu. "Acesta e sfânt pe pământ, nu om…"

(Floriile din 2006) Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi caldă, frământată, încă, de nori şi stropi rătăciţi. De altfel, ne trezim chiar, în câteva minute, cu o ploaie cu gheaţă, un fel de grindină care ascunde drumul şi loveşte furioasă trecătorii. După care iese soarele. Calea este liberă. Fiecare pelerin îşi poartă mai departe visul, speranţa şi nădejdea.
Aleg Mănăstirea Petru Vodă, unde merg pentru prima dată. E un drum lung, aproape o oră, prin munţii uşori încă şi pătaţi din loc în loc de albul zăpezilor iernii. La un moment dat mi se spune să cobor. Am ajuns în satul Petru Vodă, dar de aici până la Mănăstire voi merge pe un drum forestier, prin pădure, cale de vreo cinci kilometri. Alături de mine mai coboară un tânăr. Îmi fac speranţe că va avea acelaşi drum, pentru a fi sigură că voi nimeri unde trebuie. Aşa este. Merge sus, pe munte. Îmi spune că este din părţile Dorohoiului şi că a mai fost de câteva ori pe aici. Drumul e umed şi suntem conştienţi că va fi greu de străbătut, dar dorinţa de a ajunge la Părintele Justin Pârvu este mai puternică decât orice greutate. Curaj care, de altfel, ne este grabnic răsplătit: după numai o sută de metri, un claxon scurt şi o maşină se opreşte lângă noi.

„Or fi venit vremurile ălea?”

„Mergeţi la Părintele?” Da, mergem, aşa că urcăm bucuroşi. În maşină, o familie de ţigani. Tineri, frumoşi, cu fetiţa lor de opt ani. „Suntem din Paşcani. Am fost la Secu, la duhovnicul nostru, şi acum mergem şi la Părintele, să-l vedem”. Femeia tace, dar bărbatul este foarte vesel şi vorbăreţ. „Ce mai ştiţi de părintele? Am auzit că vor să-l schimbă. Aşa e? Păi cum să-l schimbă? Că el o făcut Mănăstirea asta, noi pentru el venim aici”. Da, am auzit şi noi de asta, ştim că lume din toată ţara curge puhoi de câteva săptămâni la vestea că se vrea schimbarea Părintelui. „E greu, domnule, e tot mai greu. Dacă mai citiţi cărţi, mai spuneţi-ne şi nouă. Ce mai urmează, ce se mai zice? O venit vremurile ălea?” Zâmbim şi colegul meu de drum spune că nu, n-au venit, să fie liniştit.

Părintele Justin, o pagină scrisă de Dumnezeu

Părintele Justin Pârvu (foto: Cristina Nichituș Roncea) a copilărit în satul Petru Vodă, loc ce i-a mijlocit, de altfel, şi legătura cu viaţa mănăstirilor din împrejurimi, încă de timpuriu. La numai 17 ani, firesc, intră ca frate monah la Mănăstirea Durău, iar doi ani mai târziu începe cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica. În anii războiului, 1942-1944, este preot misionar pe front, ajungând până la Odessa, cu trupele române. După rusificarea forţată a României, în 1948, este condamnat la 12 ani de închisoare, după care mai primeşte încă patru ani, pentru afirmaţia plină de curaj întru Hristos precum că, după eliberare, „va lua lucrarea duhovnicească de unde a lăsat-o”. Eliberat după 16 ani, se angajează ca muncitor forestier, iar în 1966, la 47 de ani, se retrage definitiv la mănăstire. Vieţuieşte ca monah la Mănăstirea Secu şi Bistriţa.

După eliberarea de comunişti, în anul 1991, pune piatra de temelie Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru Vodă, în preajma satului copilăriei sale, mănăstire închinată eroilor neamului, victimelor comunismului. De atunci slujeşte ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii, între timp, prin stăruinţa sa, înflorind aici o obşte, un schit de maici, un adăpost de bătrâni şi o casă de educaţie pentru copiii sărmani.

Micul Voroneţ

Mănăstirea uimeşte prin frumuseţe, culoare şi curăţenie spirituală. I se spune, pe bună dreptate, Micul Voroneţ, datorită asemănării arhitecturale, dar şi asemănării picturii dintre cele două lăcaşuri de cult.

În curte mişună mulţime de oameni şi îmi atrage atenţia seninătatea de pe chipurile tuturor, dar mai ales diversitatea de vârstă, condiţie socială, dar şi multitudinea de judeţe pe care le văd pe maşinile parcate peste tot, locuri din toate părţile ţării. Copii de doi ani jucându-se liberi peste tot, de opt-zece ani sau adolescenţi pe care recunosc cu oarece ruşine că, judecându-i după atitudinea aparent rebelă, haine sau maşinile scumpe, nu aş fi crezut să îi găsesc aici. Amestecaţi printre ei, oameni simpli, săraci, ţigani avuţi sau modeşti, toţi dau probe de răbdare creştină în aşteptarea aceasta de a intra la Părintele. Ajungem şi noi şi ni se spune că trebuie să ne trecem pe listă. E ora 6 spre seară, suntem la numărul 92, 93 şi aflăm că tocmai a intrat numărul 12. Nu mai sunt nici locuri de cazare, aşa că voi dormi în chilia maicii Mihaela, chilie în care ea locuieşte împreună cu fiul ei Teodor, de 13 ani, bolnav de epilepsie. Mulţi oameni se recunosc între ei, se îmbrăţişează, se bucură, peste tot e pace, oarece veselie creştină şi priviri clare, limpezi. Între timp, la bucătărie se spală în vase uriaşe peşte, pentru că urmează o sărbătoare mare a creştinătăţii, în care se vor servi la masă sărmăluţe de post şi peşte. Nu mă întreabă nimeni nimic, semn că aici intră cine doreşte să bea apă, să mănânce sau să se odihnească. Femeile aleg munţii de orez, pentru că nu e simplu să faci mâncare pentru câteva sute de pelerini. Alegem orez vreo oră, apoi se aude clopotul de masă şi, în cinci minute, sala se umple cu mai mult de o sută de oameni. Restul, afară, aşteaptă. Se serveşte ciorbă de fasole şi piure cu pepene murat. Toate binecuvântate de un călugăr bătrân şi de pâinea făcută în mănăstire, de care nu te mai saturi.

Orezul este ales. Ies afară şi întreb la ce număr s-a ajuns, pentru că au trecut aproape două ore. Mi se răspunde senin: la 13!

O slujbă de noapte la Mănăstire

Nu am reuşit să-l zăresc pe Părinte, nu ştiu cum arată. Începe vecernia de seară şi mulţi dintre cei care aşteaptă se îndreaptă spre biserică, la cinci metri de chilia Părintelui. E ora 7, ora mănăstirii. O slujbă oficiată de 11 preoţi ai Mănăstirii, o slujbă de o frumuseţe divină, din care primeşti pace, iubire şi linişte. Ies afară, beau apă, trec pe lângă chilie. Părintele spovedeşte în continuare.

Intru la slujbă. E ora 8, ora Mănăstirii. Deodată, se aude lin un glas şi toată lumea ridică privirea. Nu-l mai văzusem niciodată, dar mi-am zis: El este. Părintele Justin Pârvu. Bătrân, alb de înger pe chip, o blândeţe supraomenească, ochi arzători şi nespus de vii. O permanentă comunicare între slujitori şi creştini, o subtilă influenţare a fiecăruia dintre cei prezenţi, o delicată trimitere înlăuntrului sufletesc prin lumina din biserică, prin stingerea ei în momentele de rugă profundă, prin luminarea totală a Sfântului Altar atunci când ruga se îndreaptă spre Dumnezeu. Trec orele şi Părintele slujeşte, viu şi puternic, nu de puţine ori răzbate deasupra tuturor vocea celor aproape 90 de ani purtaţi întru Hristos.
E miezul nopţii. Creştinii se perindă în linişte spre a fi miruiţi, mă îndrept spre chilie şi, incredibil: Părintele spovedeşte. Îl regăsesc pe tânărul din Cristineşti. Îmi spune că va rămâne, probabil, şi mâine, pentru că sigur nu va intra în noaptea asta la Părinte. Nimeni nu simte oboseala. După vreo oră mă strigă maica Mihaela. A vorbit cu alte maici şi voi intra la Părinte pe undeva, prin spate. Mi-e greu, pentru că oamenii aşteaptă de mult timp, dar maica insistă. Spun că voi intra doar pentru un minut. Aşa facem.

„Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”

Uşa din spate se deschide. Părintele stă pe un scaun, cu mirul într-o mână. Îmi dăruieşte o iconiţă. E blând şi, mai ales, cu o vioiciune a bătrâneţii extrem de frumoasă. Spun că voi scrie despre Mănăstire şi că îl rog să îmi dea binecuvântare. Zâmbeşte şi spune: „Da, fii binecuvântată!”. Maica mă aşteaptă şi plecăm în chilie. Băiatul ei doarme, aşa că poposim la vorbă până târziu, deşi mai are de mers la bucătărie, pentru că în noaptea asta vor prăji peştele.

S-a reîntors de aproape un an aici, la Petru Vodă. Când copilul ei avea 6 ani, a făcut primele crize de epilepsie şi Părintele a trimis-o la o mănăstire de lângă Cernăuţi, pentru că acolo era un cămin de copii şi o şcoală. „Erau condiţii foarte bune acolo, maici şi părinţi extraordinari, dar mi-era tare dor de Petru Vodă”. De aceea, în urmă cu un an, când au început problemele cu autorităţile ucrainene, s-a întors la Petru Vodă, mai ales că Părintele Justin, între timp, întemeiase un cămin pentru copii. „Nu se compară condiţiile. La Cernăuţi parcă stăteam la un hotel de lux, aşa era. Aici, chilia asta de doi metri pătraţi şi soba asta crăpată, mucegaiul de la colţuri, dar mă simt aşa de bine! M-am întors acasă…”, spune maica şi îşi îmbrăţişează din priviri copilul. Îmi arată poze cu casa ei, cu copiii cei mari, de aproape 30 de ani, cu fratele Teodor, despre care aflu că a fost soţul ei până când a hotărât să intre la Mănăstire, pentru a-şi sluji copilul, boala lui şi pe Dumnezeu. „În Postul acesta a făcut crize foarte mari. Se întâmplă ceva. Am auzit de un doctor mare la Focşani, are un tratament nemţesc, dar e foarte scump. Am vorbit cu Părintele şi a zis să mă duc. Da, Părinte, am zis, dar costă zece milioane. Daţi-mi o hârtie să scrieţi că stau în mănăstire, poate va fi mai ieftin. Nu, a zis Părintele, te duci, îţi dau banii şi tratăm copilul”. Maica are ochii binecuvântaţi de lacrimă.

„Întruna slujeşte, spovedeşte, şi zi şi noapte, nu mai oboseşte niciodată. Vin oameni de peste tot, şi din alte ţări. Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”

Iubire şi sfinţenie

„Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viaţă este Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă. Este şi cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar dacă nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat şi care nu se va putea lua de la el. Aş vrea ca Sfinţii Arhangheli şi Maica Domnului să-i păzească pe ucenicii săi de ispita mândriei de a-i fi ucenici”, spunea Părintele Gheorghe Calciu.

Da, se vorbea mult să fie schimbat din stăreţie, nu ştie nimeni adevărul, de unde a plecat sau dacă la mijloc erau interese aşa de mari după cum se spune. Părintele a ridicat Mănăstirea pe pământurile primite moştenire de la părinţi. Asta a făcut pe mulţi să  considere lăcaşul unul privat, deşi aparţine Arhiepiscopiei Iaşilor şi a fost binecuvântat de ÎPS Daniel al Moldovei şi Sucevei. Se vorbea că în locul Părintelui va fi investit unui preot de nici 30 de ani, venit de abia 3 ani în obşte, chiar dacă şi mai puţini ştiau că aceasta era, totuşi, dorinţa Părintelui Justin, obosit de treburile administraţiei. „A venit puhoi de lume când s-a aflat. Au plecat mulţi părinţi şi mulţi aveau bagajele făcute, care au spus ca numai sub Părintele Justin vor rămâne aici. Se spunea că Mănăstirea se va pierde în scurt timp dacă va fi schimbat,” povesteşte maica Mihaela. Acum, însă, e bine. Părinţii au început a veni înapoi. Vestea că totul a intrat în normal a străbătut România.

Plec la primele ore ale dimineţii. Maica îmi dă un pachet în care a pus cu grijă peşte şi o pâine de mănăstire. Cobor în sat, de acolo mai departe, spre Botoşani. E ziua de Florii.

"Când nu mai poți, mai poți un pas"

Pe Ana Preda o știm. Născută la Botoșani, în familia Paramanov, crescută în lipovenime. O lume pe care, însă, avea să o descopere cu adevărat mult mai târziu, prin ochiul cinematografic al aparatului de filmat. 

A absolvit cursurile Liceului "Mihai Eminescu" din Botoşani (matematică-fizică) şi, la Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Automatizări şi calculatoare. Nu a practicat ingineria. Drumul a cotit brusc încă din anii de studenţie, când s-a angajat în televiziune. A urmat un curs BBC de jurnalistică TV în cadrul Academiei de Teatru şi Film. A fost producător TV, a realizat jurnale de ştiri și emisiuni de televiziune la Pro TV, Antena 1, Naţional TV, a făcut productie cinematografică în cadrul studiourilor Media Pro Pictures. A activat ca freelancer - scenarist, producator TV şi consultant de PR - pentru trusturi de presa, companii financiare, pentru instituţii culturale şi organizaţii non-guvernamentale.

De ceva ani lucrează în Televiziunea Română ca producător și - la ultima ispravă despre care vorbim astăzi - regizor. 

În toamna anului 2015 a finalizat filmul "Filipovenii și cazacii lui Nekrasov", un documentar biografic și antropo-etnic, o scurtă istorie a rușilor-lipoveni din România, o mărturie despre identitatea şi trecutul comunităţii de staroveri din România, având în centrul poveştii personaje reale din Botoşani sau din Deltă. Documentarul (coproducător Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23) a fost lansat şi la Botoşani, la începutul lui ianuarie 2016. 

A urmat apoi o altă frumoasă întâmplare. TVR a lansat un nou film ce poartă marca Anei Preda. 

"Pe cale - despre voinţă şi schimbare". 

Cu Tibi Ușeriu, celebrul ultramaratonist, triplu câştigător al celei mai dure competiţii din lume, ultramaratonul 6633 ARCTIC, (2016/2017/2018), cu un trecut care întrece și cele mai îndrăznețe scenarii cinematografice. "Posed o istorie personală construită din traume", recunoaște Tibi în film.

Documentarul "Pe cale - despre voinţă şi schimbare" vorbeşte despre resetarea lui Tibi Uşeriu, un om cu un trecut greu de depăşit. 

„Povestea copilăriei sale este încă, din păcate, realitatea multor copii din România: violenţă în familie şi-n afara ei, lipsă de educaţie şi de îndrumare reală din partea părinţilor şi a profesorilor”, punctează Ana Preda în prezentarea oficială a Televiziunii Române. 

„Filmul Pe cale - despre voinţă şi schimbare caută să afle ce resorturi interioare şi ce stimuli l-au ajutat pe Tibi Uşeriu să-şi remodeleze viaţa. Când, cum şi de ce s-a produs revelaţia schimbării? Ca noi toţi, Tibi este produsul mediului în care a trăit, o familie în care educaţia era bazată pe pedepse corporale, şcoala şi comunitatea abuzau la rândul lor de el. A fost slugă a profesorilor, ciobanilor, părinţilor, bunicilor, a trăit o adolescenţă într-o Românie dezorientată, în tranziţie, fără perspective, din care tinerii plecau în străinătate pentru un trai mai bun, total nepregătiţi pentru ce-i aştepta, dar gata să facă orice pentru a dovedi că au reuşit”, ne dezvăluie Ana Preda, regizorul filmului.

"Când nu mai poți, mai poți un pas"

Recunosc, așteptam un film despre Tibi Ușeriu. Un documentar și o poveste de viață despre care s-a scris/vorbit/filmat în numeroase ipostaze, în aproape toate accentele posibile. Și totuși, "Pe cale" nu e un film despre Tibi, ci despre cum putem vedea oamenii atunci când retina se curăță de spaime, prejudecăți, lamentații, heirupisme seci sau entuziasme publicitare. Ana Preda ne-a adus în fața televizorului și ne-a arătat ce putem fi dacă am fi cu adevărat.

"Pe cale..." nu a fost un film despre Tibi, a fost despre lumea lui în care încape infinitul. Un infinit de dragoste, de răbdare, de împăcare cu lumea, de acceptare.

Totul a curs ca un pârâu de munte: din ce în ce mai spectaculos. Am văzut un film despre o Românie pe care nici măcar nu o bănuiam.

Despre un om care a ieșit la mal și care a construit un viitor din propriul trecut. “Din greșelile mele am învățat, nu din coronițe și lauri”, spune Tibi în film, caracterizându-se fără patimă, dar mai ales cu o mare înțelegere față de sine: “mare campion, fost pușcăriaș, cu o copilărie teribilă, ca a voastră, a tuturor, acum am luat-o la fugă și vreau să fug prin viața mea să o simt, să o trăiesc”.

Dar cel care impresionează cu adevărat este fratele lui Tibi. Pe care îl asculți cu lacrima în gât, cu răsuflarea tăiată. “Regula noastră, să ne susținem și atunci când greșim. Când treci prin încercări, trebuie să iei de la capătul bun pe fratele tău”. 

Ați auzit ceva mai frumos? “Să iei de la capătul bun pe fratele tău!” Pe acel Tibi care zăcea într-o pușcărie din Germania. Avea 25 de ani și ducea în spate grozăvenii cu care agita Interpolul. La 35 de ani a ieșit Tibi din închisoare, dar “era ca de 15”, povestește fratele său. “Introvertit, mofturos. Suferea foarte tare. La un moment dat a făcut un clic și s-a ridicat”.

Când s-a ridicat Tibi? În ziua în care a spus: “Când nu mai poți, mai poți un pas”.

Și așa s-a construit un nou destin. "O dramă de familie se transformă într-o poveste de viață foarte frumoasă", după cum spune fratele lui Tibi.

Rezist ispitei de a povesti mai mult, surprizele sunt acolo, în cele aproape 55 de minute... Nu le ratați, pentru că vorbesc despre România aceea frumoasă, despre cum putem fi toți dacă am fi și dacă am vrea cu adevărat să fim.

"Dușmanii poporului" din școlile botoșănene: Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă?

Vara anului 1948, anii ocupației comuniste. Elevul de 18 ani a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului. Avocatul din oficiu, un tânăr comunist, şi-a cerut iertare că trebuie să vină în faţa înaltelor feţe judecătoreşti cu asemenea cazuri care atentează, striga avocatul comunist, la demnitatea poporului şi spulberă nemilos speranţa de propăşire a neamului românesc. Însă tinerii aceştia merită o şansă, strigă deodată avocatul, schimbând pledoaria. "Aceste elemente, aceşti tineri corupţi de falsele idealuri capitaliste, în loc să contribuie la reconstruirea ţării, uneltesc împotriva binefăcătorilor neamului! S-au opus noilor planuri măreţe de educare şi de purificare a societăţii! Dar, domnule judecător" - şi glasul avocatului căpăta inflexiuni neaşteptate - "tinereţea lor, elanul şi îndrăzneala cu care au acţionat nu sunt decât semne că pot deveni oameni noi ai socialismului! Vă rog deci, domnule judecător, acordaţi-le şansa de a se transforma! Băgaţi-i la închisoare pentru a beneficia de reeducare! Bandiţii aceştia tineri vor deveni poporul pe care ţara se va baza în următorii 50 de ani!"

Discursul înflăcărat al avocatului este întrerupt de ropote de aplauze. Procesul a durat până în toamna anului următor. O dată la câteva luni erau îngrămădiţi în dube şi purtaţi pe holurile tribunalelor, un ritual care continua cu lungile discursuri din sala de judecată. Mereu aceiaşi judecători ale căror feţe se ascundeau după teancuri de dosare. Zeci, sute de dovezi care incriminau şi pe baza cărora, apoi, erau condamnaţi pentru înaltă trădare, conspiratie împotriva statului sau favorizarea infractorului. "Banditul a desconsiderat principiile sănătoase ale omului nou pe care orânduirea socialistă se străduieşte să le impună, pentru crearea unei etici conforme cu o societate multilaterală şi dezvoltată totodată. Banditul se face vinovat de a fi sustras din biblioteca şcolii cărţi compromise, care încurajează şi perpetuează atitudini duşmănoase faţă de poporul salvator şi prieten. Cărţi ale unor autori dovediţi periculoşi prin scrierile lor politice, de seama lui Eminescu sau Blaga, şi care erau destinate arderii, au fost sustrase şi ascunse sub scările de serviciu ale liceului, pentru ca apoi să fie folosite spre a distruge idealurile noii ordini şi morale socialiste".

Pentru modul în care a acţionat - ascundea cărţile sub haine şi le transporta, una câte una, până sub scările de serviciu de la demisolul liceului, scări foarte rar folosite şi curăţate o dată la câteva luni - elevul a fost găsit vinovat de conspiraţie împotriva statului. Scrierile politice ale lui Mihai Eminescu i-au asigurat o condamnare pentru înaltă trădare. Şi pentru că un martor apărut din senin a declarat la proces că banditul-elev a fost auzit în numeroase rânduri recitând poezii de Lucian Blaga, instanţa a dovedit vigilenţă maximă şi a adăugat la dosar încă o vină: favorizarea infractorului. A primit 12 ani de puşcărie. În toamna lui 49 au fost duşi toţi la Jilava şi de acolo la Piteşti.

"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

"Comuniștii sunt de calitate umană mediocră", spune preotul Gheorghe Ursachi, fratele poetului Mihai Ursachi. Amândoi frații, foști elevi al Liceului Laurian din Botoșani.

Capacitățile excepționale ale lui Mihai Ursachi au făcut ca viitorul poet să termine liceul la 16 ani, vârstă la care a și devenit student al Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Facultatea de Filosofie. Fratele său, preotul Gheorghe Ursachi, de zeci de ani trăitor în Elveția, își amintește de anii în care comuniștii făceau legea, în care profesorii își turnau propriii elevi, ani în care elevii erau scoși din clase, bătuți, anchetați, amenințați. "Am fost și eu exmatriculat. Eram în clasă, a venit cineva și mi-a spus: Ursachi, ia-ți traista și ieși. Am mers la Miliție. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, mi-au spus. Eu nu știu nimic, am răspuns, dar au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic, cu un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios. Au scos de acolo unul, mi l-au arătat și mi-au spus: Cu unul din acesta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din familia voastră, așa mi-au spus".

Peste trei ani, când fratele cel mare – după trei ani de facultate – a fost prins în timp ce încerca să treacă Dunărea înot în căutarea libertății, securiștii au venit din nou acasă la părinți, la Botoșani.

"Au venit doi tipi într-o dimineață. Făceau ancheta după condamnare. M-au întrebat de casă, dacă este a părinților, dacă fratele Mihai a contribuit la cumpărarea ei. Vedeți, le-am spus, suntem oameni normali, fără avere. Dar obiecte, au rămas de la el? Da, le-am zis, a rămas un palton. Unde e, vrem să-l vedem, au sărit imediat! Veniți! I-am dus și le-am arătat paltonul: era în cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței judecătorești prin care fratele meu era condamnat cu confiscarea bunurilor. Numai că au renunțat, nu au mai confiscat paltonul din cușcă!", spune părintele și un râs șotios îi inundă privirea.

Anii 50 și anii 60 au fost anii cei mai negri ai comunismului. Ani în care ideologia de partid devenise Biblia omului nou. O ideologie care masacra valorile, tradițiile, dar și sufletele tinerilor.

Demascarea dușmanilor poporului!

Adolescenți de abia 16-17 ani erau târâți prin anchete, amenințați, bătuți. Părintele Gheorghe Ursachi și-i amintește pe Dorin Glăvan, pe colegul Silion, pe alții cărora nici nu a apucat să le memoreze numele. "Dorin Glăvan și Silion erau cu un an înaintea mea. Cineva, chiar din cartierul nostru, spre Sf. Nicolae, a fost luat la fel, i-au dat drumul și la vreo lună-o lună și jumătate a murit".

Ochii părintelui se afundă într-un trecut greu. Liniile feței se rigidizează brusc, într-o încordare care strânge între pleoape lacrimi ce se preling apoi parcă înapoia timpului.

"Au adunat toate clasele în aula liceului. Director era un profesor de geografie de mâna a șaptea. L-au adus pe Silion sau Glăvan, nu mai țin minte bine, unul dintre ei. Voia să ne arate cum arată un dușman al poporului! Dușman al realizării socialismului. Avea 16-17 ani. Era tumefiat, umflat la față din cauza bătăilor. Era înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, cam la două-trei săptămâni după ce îi luaseră", mărturisește părintele.

Mulți dintre profesori se vânduseră noilor stăpâni. Sau, mai degrabă, comuniștii aveau grijă să aducă la catedră oameni mediocri, fără pregătire, dar fideli și bine instruiți. "Eram în clasa a X-a, la ora de geografie. Era domnișoara Balan. Și unul dintre noi, din clasă, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Profesoara a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, pe elev l-au chemat jos, la cancelarie, și a și dispărut. Tovarășa era membră de partid și informatoare, probabil și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului".

Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte?

Dorin Glăvan avea 16 ani și opt luni când a fost arestat, ca elev al Liceului Laurian, pe 24 octombrie 1958. A fost considerat duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la 18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.

Ce putea face un copil de 16 ani pentru a fi condamnat la moarte? Dorin Glăvan inițiase și organizase Asociația Eliberării Naționale. Sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit foarte repede. Într-o zi, pe cand chiulea de la o oră de sport, a scris cu creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la înfierarea gestului unui coleg, care îndrăznise să își exprime nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate. I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, găsite într-o pianină. Un an mai târziu a fost anchetat și tatăl său, pentru că în urma unei percheziții la domiciliu a fost gasită o decorație ce-i fusese conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost încarcerați amândoi. Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani, Dorin Glăvan fiind eliberat odata cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de preludiu la decretul de amnistie a deținutilor politici, ce avea să vină în 1964.

Sentința pionierilor: Moarte lor! Moarte lor!

În vreme ce dubele Securității se umpleau cu dușmani ai poporului, în timp ce beciurile milițiilor răsunau de urletele copiilor care nu înțelegeau de ce nu au voie să rostească nume la auzul cărora bunicii lor se închinau, în altă Românie, cea comunistă, propaganda făurea noul om al orânduirii socialiste. Pionieri, steaguri, urale, scandări și cântece. Sub pământ, în chinuri cumplite, erau anihilați dușmanii poporului.

O scenă cutremurătoare vine de peste timp, descrisă tot de către părintele Gheorghe Ursache. Fratele Mihai fusese condamnat, în 1961, la 4 ani de temniță grea (a efectuat trei ani în Jilava-Fortul 13 și la Craiova).

"Îmi spunea fratele meu că, la Jilava, deținuții din două-trei celule au făcut greva foamei. Mesajul lor era: preferăm să murim decât să continuăm astfel. Eu spun cum mi-a spus el, așa vă povestesc. Au adus două autobuze de pionieri din București, i-au debarcat la intrarea în închisoare, i-au pus să strige: Moarte lor! Moarte lor! Iar la celulele unde se aflau cei care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți. În timp ce, afară, pionierii strigau: Moarte lor! Asta era voința poporului, spuneau ei! Cumplit", și vorba părintelui Gheorghe Ursache apasă ca și cum de acolo, din trecut, mai răzbat amenințătoare capete ale hidrei comuniste.

Comunismul a distrus tot. A distrus țărănimea, a distrus orașul și satul. A distrus suflete și a transformat conștiințe.

"Și acum se văd consecințele. Eu cred că încă au să mai treacă două-trei generații până să se vorbească despre comunism cu adevărat la timpul trecut. Încă are consecințe, încă are prezențe printre noi".

În urma mea, un om își poartă mai departe istoria. A sa, a familiei sale. A timpului pe care l-a străbătut. Și pe care noi, cei de astăzi, îl uităm sau ne prefacem că nu a existat.

Anchetă după 32 de ani: Trupul lui Mugur va fi scos din groapă!

La mai bine de două decenii de la arestarea elevilor din Liceul Laurian, un alt adolescent din Botoșani punea pe jar regimul comunist. În toamna anului 1981, o mână curajoasă picta zidurile din oraş cu inscripţii care îndemnau cetăţenii să îşi caute libertatea. Un gest de un curaj nebun, care a fost aspru pedepsit de Securitate.  

Mugur Călinescu avea 16 ani, iar comunismul construia o lume nouă cu viaţa şi sângele tinerilor care aveau curajul să strige pentru libertate. Securitatea își schimbase metodele, devenise mai perfidă și mai cruntă decât în anii 50-60. Mugur Călinescu a murit de leucemie, după zeci de anchete, hărţuieli ale securiştilor şi durerea de a se vedea, la vârsta adolescenţei, părăsit de cei pentru care luptase până la ultima fărâmă de viaţă.

Născut pe 28 mai 1965, Botoșani, s-a stins pe 13 februarie 1985. Era elev în clasa a XI-a la Liceul "A.T. Laurian" când a fost arestat pentru că, după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu, scrisese pe clădirile din Botoşani lozinci anticomuniste ("Vrem sindicate libere", "Vrem libertatea cuvântului", "Jos Ceauşescu"). A fost îndelung anchetat de Securitate şi, se pare, iradiat.

Revolta adolescentului care a sfidat cu un curaj nebun teroarea fostei Securităţi n-a rămas fără urmări. Timp de mai multe săptămâni, organele locale ale Ministerului de Interne, susţinute şi de Miliţia şi Securitatea din judeţul vecin (Suceava), au declanşat operaţiunea "Panoul", răscolind Botoşaniul în căutarea "teroristului" care "atentase" la valorile regimului comunist. După o lună de zile de la demararea acţiunii de prindere a făptaşului, Mugurel Călinescu este arestat în timp ce scria un mesaj pe un panou, de către o patrulă compusă dintr-un miliţian şi un securist.

Au urmat sute de ore de anchetă la Securitatea din localitate, deschiderea unui dosar de urmărire informativă – DUI, sub numele de cod "Elevul", şedinţe de prelucrare la şcoală, ameninţări cu exmatricularea şi şcoala de corecţie.

La doi ani de la debutul anchetei, în noiembrie 1983, adolescentul rebel al Botoşaniului este diagnosticat cu leucemie iar după alti doi, la data de 13 februarie 1985, moare într-un spital din Iaşi. Martorii vremii aveau să acuze după 1990 că Mugurel Călinescu ar fi fost iradiat în timpul anchetelor cu o substanţă pe care securiştii i-o puneau de fiecare dată în ceaşca de cafea pe care era obligat s-o bea".

La 32 de la moartea lui Mugur Călinescu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a obţinut acceptul tatălui lui Mugur Călinescu pentru deshumarea trupului luptătorului anti-comunist şi studierea osemintelor, pentru identificarea cauzelor care au dus la îmbolnăvirea acestuia de leucemie, reprezentanţii Institutului şi ai Parchetului Militar urmând să sosească în curând la Botoşani pentru deshumare.

"Ne conduce un idiot!"

Pentru elevii zilelor noastre, ceea ce se petrecea în anii comunismului este greu de crezut. Și nici nu poți explica unui adolescent de 15-16 ani cum poți face pușcărie pentru că ai îndrăznit să scoți din soba clasei o carte de Eminescu pe care profesorul îndocrinat primise ordin să o ardă. Cum să înțeleagă astăzi un elev de 17 ani că în anii 60-70 securiștii torturau copii în pușcării sau în anchete care coborau mult sub limitele umanului?

Dar nu doar elevii au fost eroi. Mai existau și profesori care, fără să atragă prea mult atenția, rosteau adevăruri chiar din fața catedrei. 

Poeta Camelia Răileanu (24 iunie 1969 - 2 martie 2002) a lăsat mărturii cutremurătoare, scrise cu o impresionantă fidelitate și o luciditate dureroasă despre viața de liceu în anii 80, în Botoșani. La Liceul Pedagogic.

"Dirigu’ ne povestea arătând cu o falangă tremurândă pe hartă. Pactul Ribbentrop-Molotov. Gheorghe Gheorghiu Dej. Canalul. Dubele negre. Îl ascultam înlemniți. Avusese domiciliu forțat la un depozit de muniții din Vrancea. Făcea pe-a contabilul. Făcuse Facultatea de Litere și Filozofie, dar știa să contabilicească, până și-a stricat ochii. Scria și-i înjura pe bolșevici".

"Gabi (colegă de clasa, nota red.) vorbea ore în șir cu dirigu’. Despre ce?, o-ntrebam. Că doar nu despre fondul patriotic, pe care nici una din noi nu-l dădea, din penibile motive pecuniare. Vorbeau despre bolșevici. Ura de bolșevici a dirigului prindea rod în noi. Gabi îl iubea pe Aron Cotruș, poetul care nu era în programa școlară. Ea chiulea de la ore ca să citească la Biblioteca Județeană Opera lui Ceaușescu. Toți ne pregăteam pentru bac și ea căuta în "monumentala operă" o idee, un semn de gândire. Gabi avea degete lungi de sculptoriță (și pictoriță), cu unghii care miroseau tot timpul a căpșuni. Se așeza lângă mine în bancă și zicea: "Degeaba, n-am găsit nimic. Ne conduce un idiot." Ora de EMSUR (Educație materialist științifică și umanist revoluționară) devenise "fereastra" elevilor, de când profesoara terminase de vorbit despre Buddha și-o dăduse pe marxism. În orele acelea Gabi îmi arăta frazele sforăitoare pe care le copiase din Operă".

"Dirigu’ nu pricepea ce-i tot dă Ceaușescu cu "omul nou" în polologhiile lui. El voia să nu ne mănânce câinii din traistă. În anii  ’80 de la el am învățat libertatea. După ce-i înjura zdravăn pe toți: B.O.B.-ul (Biroul Organizației de Bază), O.J.B.-ul (Organizația Javrelor Bătrâne!) și C.C.-ul, căutând microfoane pe sub catedră, încheia spunând că speră ca-ntr-o zi turnătorul să vină la el la închisoare “c-un codru de pâine și o cănuță de apă”. Dar dintre noi nu cred să-l fi turnat careva. Era singurul profesor care spunea "Hristos a Înviat!" după vacanța de Paști în semn de salut. Iar noi răspundeam zdravăn: "Cu adevărat a Înviat!", să se audă și la "tovarășa". Noi eram generația Epocii de Aur, o generație de optimiști neînfrânți. Râdeam de pionierie, de U.T.C., de toate. Bianca își punea fața de masă în cap și spunea că e Yasser Arrafat. Cerea să i se dea onorul la venire, ca lui Ceaușescu garda pe aeroport. Și noi strigam: "Hă hăiți hohaș hohandant huhem!". Într-o zi ne-a prins "tovarășa" și ne-a scăzut nota la purtare la toată clasa. Eram viitori pedagogi și se temea că "omul nou" nu se va mai naște cu asemenea mentori ca noi. Noi ziceam că de ce-i democrația socialistă, dacă n-o aplicăm?".

Cine își amintește de ei, de temerarii din sălile de clasă? În bănci ori la catedră, prin atitudine sau răspicat, s-au predat lecții despre demnitate. Unii au plătit cu viața. Alții au supraviețuit, dar nimeni nu le mai cere mărturie în veac. Nu vrem să aflăm pentru că nu mai avem exercițiul recunoștinței, al respectului? Nu vrem să mai știm pentru că am devenit individualități și nu mai simțim durerea întregului? Sau poate pentru că am afla și despre cei care au fost parte a terorii, care nu s-au opus, ba chiar au devenit colaboratori plătiți ai regimului comunist?

Este timpul ca școala românească să recunoască sacrificiile acestor elevi. Este timpul ca reprezentanții școlii - prin Minister și organisme naționale - să își ceară iertare în numele profesorilor care și-au trădat elevii și i-au trimis în grele pușcării. În numele elevilor care și-au ”băgat” profesorii în dube. Sunt gesturi mult prea mici pe lângă atâta suferință, dar nu vor fi în zadar!

Să ne întrebăm și să căutăm răspunsuri. Și să adunăm mărturii cât încă mai avem supraviețuitori! 

 

Viorica Vatamanu: ”Omul este unic și acea individualitate nu poate ajunge la performanță maximă decât prin înțelegere individuală și unică”

E sigură că Dumnezeu era acolo, în satul ei, atunci când mama a dăruit-o lumii pământești.

Născută pe 27 martie 1964, de Ziua Internațională a Teatrului, la Sulița, în județul Botoșani, pare să fi adunat în priviri toată energia locurilor natale.

De unde aceasta imensă bucurie a vieții? Cine a zămislit în sufletul unei botoșănence, al unei actrițe, o atât de clară bucurie a trăirii creștine?

"Eu m-am născut în Sulița. Aici s-a născut și Părintele Ilie Cleopa. Familia părintelui era bună prietenă cu bunicul meu, care era un om foarte credincios. Bunicul meu mergea des la Sulița, noi locuiam în Lunca. Cred că de acolo a început totul, din pământul acela. Dumnezeu era acolo, când am venit pe lume Dumnezeu era acolo", mărturisea cu emoție actrița, într-o emisiune a televiziunii naționale, "Chip și asemănare".

Viorica Vatamanu-Matei este profesoara de Vorbire! De Vorbire scenică. Ea dă sens fiecărui Cuvânt, pentru ca apoi oamenii, actorii plecați pe scenele lumii să dea ei înșiși alte sensuri și trăiri cuvintelor lor.

Este actriță, cadru universitar la Universitatea de Teatru și Cinematografie București, unde predă Vorbire scenică. A absolvit în 1991 Academia de Teatru și Film, secția Actorie, la clasa prof. Sanda Manu, obținând apoi Doctoratul în Artele Spectacolului/Teatru. A realizat și interpretat numeroase spectacole de tip one man show, a jucat în filme și spectacole de teatru memorabile.

Însă viața pe scenă a Vioricăi Vatamanu începuse cu mult mai devreme. Cu 10 ani înainte de a termina facultatea, aduna lauri la Festivalul de poezie "Mihnea Dragomir", de la Brăila. În același an este angajată în Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoșani, iar un an mai târziu o regăsim printre laureații Concursului de interpretare "Eminesciana", din Botoșani. Joacă, pe scena Teatrului botoșănean, în "Nota zero la purtare", "O soaré la mahala", de Costache Caragiale, în regia lui Boris Perevoznic. În 1984 este distribuită în "Frumosul cotidian", de Ion Bucherul, regia Adrian Lupu, iar în următorii ani publicul moldav o va aplauda în "Floarea de piatră" și "Harap Alb", în regia aceluiași Boris Perevoznic, dar și în "Romeo și Julieta la Mizil", de George Ranetti, regia Mihai Mălaimare.

Înainte de a fi admisă la Institutul de Teatru și Cinematografie din București, va juca în spectacolul regizat de Laurian Oniga, "Slugă la doi stăpâni", de Carlo Goldoni.

Imediat după absolvirea facultății – în 1991 – este angajată la Academia de Teatru și Film București, unde predă până astăzi, fără întrerupere. În aceeași perioadă primește rolul principal în filmul "Scoală-te Ioane", regia Wail Istambullu, dar joacă și în "Stare de fapt", filmul lui Sterea Gulea. Joacă la Teatrul Mic din București, la Teatrul Dramatic Brașov, la Teatrul Român-American, la Teatrul de Comedie București, colaborează cu Teatrul Nottara.

În anul 2001 începe studiile doctorale la Academia Română, secția Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie. În 2006 este acceptată ca doctorand  la UATC, în domeniul teatrului și legătura sa cu psihologia. Peste doi ani susține teza de Doctorat cu tema "Psihologie și expresivitate scenică".

 Botoșănenii au admirat-o în urmă cu mulți ani la Ipotești, unde Viorica Vatamanu a susținut momente de o incredibilă emotivitate și autenticitate artistică, sub un bine conturat și asumat fior creștin.

"Când am terminat facultatea simțeam că sunt atrasă și mai mult către partea spirituală a vieții, legătură noastră și mai puternică cu Dumnezeu. Ce mă fac?, îmi tot spuneam. Pentru ce am făcut școala asta? Am mers la un călugăr și i-am spus: am terminat Actoria. Pe timpul ăla, eram foarte puțini oameni din județul Botoșani care reușiseră la Actorie. Era Cotescu, erau frații Tapalagă și Mălaimare. Ce facem e cu voia lui Dumnezeu, mi-a spus călugărul. Totul e că ceea ce faceți să fie în Adevăr făcut. Să nu smintești pe alții cu ceea ce faci. Nu știam multe, dar m-am rugat. Doamne, nu mă lasă să urc pe scenă și să fac prostii", povestește actriță în interviul televizat.

 Și așa a fost. Chiar dacă nu a devenit o vedetă la modă adulată, cunoscută, solicitată. Dar Viorica Vatamanu trăiește. Prin Cuvântul pe care îl predă studenților săi, prin bucuria împrăștiată în inimile oamenilor simpli.

 "Am avut un concert la Mila 23. Eram în vacanță cu soțul meu, Alexandru Matei, repetam pentru un concert și am zis: Hai să facem un concert. Au venit asistenta medicală, învățătorul, tanti Geta, un cățel, femeia care aduce laptele… A fost un concert extraordinar! Am fost atât de fericiți, mai mare bucurie nu se putea pentru acei oameni! Asta mi-a dat Dumnezeu. Nu mi-aș dori mai mult de atât. Mă bazez pe ideea că omul este unic și acea individualitate nu poate ajunge la performanță maximă decât prin înțelegere individuală și unică", spune actrița. 

Dincolo de profesie, Viorica Vatamanu este fiică, mamă, soție care se raportează în primul rând la Dumnezeu. Actrița născută în sătucul Botoșanilor recunoaște minunile atunci când i se întâmplă, trecând dincolo de obișnuitul și inutilul vieții de zi cu zi.

"Prima minune pe care am conștientizat-o a fost atunci când mama a venit foarte bolnavă la București. La un control ORL, dar i s-au depistat boli grave. O duceți acasă, că în 10 zile e gata, a spus doctorul. Să mai încercam, am zis eu. M-am rugat zi și noapte să fie internată și să îmi dea și mie ce nu poate duce. Au insistat medicii, să nu moară în București, că e lung drumul și scump. Dar mama nu a murit, a mai trăit încă 7 ani de atunci".

 A doua minune este nașterea fiului său, Antonie Alexandru, la o vârstă la care o femeie nu mai crede nici măcar în minuni, mai ales că Viorica Vatamanu trecuse printr-o boală grea, care îi secerase orice gând de a mai fi mamă. "Nașterea fiului meu a fost a doua minune. La 41 de ani am născut primul meu copil, fără niciun fel de veste. M-am dus și m-am rugat la icoana Maicii Sfinte de la Nicula. Am pus mâna pe icoană și apoi pe mine, fără să știu prea bine ce fac. Doamne, fă să fiu sănătoasă. Maica a considerat că sănătatea mea e copilul acesta. Nimeni nu îmi dădea șansa, parcursesem o boală care nu îmi permitea nașterea unui copil. Și a venit copilul Maicii Domnului la mine", spune femeia devenită din fiică-mamă, din actor-om.

De altfel, toate minunile și bucuriile Vioricăi Vatamanu își trag seva din pământul Botoșanilor, din oamenii cei mai frumoși ai vieții ei: propriii părinți, față de care manifestă o înduioșătoare recunoștință și dragoste.

"Mama mea a fost un om extraordinar de bun. Când s-a prăpădit au venit sate întregi. Ea niciodată nu vorbea pe nimeni de rău. Erau țărani cooperatori. Tatăl meu, orice întrebare i-aș fi pus, el îmi dădea un răspuns. De unde știi, măi tăticule, măi? Dintr-o broșură, răspundea. El știa totul dintr-o broșură... Eu am mai multe facultăți. Cum, măi tăticule, că ai numai 8 clase. După ce am citit a doua oară Biblia mi-am dat o licență, a spus. După ce a făcut o casă, într-o comunitate de țigani, a venit acasă și a zis: am mai făcut o facultate. Acum face școala vieții, așa spune, nu mi-am dat încă licență, dar am numai de 10". 

La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Cată iubire într-un Cuvânt întrupat în Om, dar mai ales cată jertfelnică umilință îi trebuie Omului pentru a se supune – și nu suprapune! – Cuvântului! 

 

 (Seară de muzică și poezie cu actriță Viorică Vatamanu și percutionistul Alexandru Matei la Centrul Cultural "Aurel Stroe" din Bușteni la 24 martie 2012)

  

(Spectacolul "Creanga de Aur" - Viorica Vatamanu. Texte din autorii: Tudor Mușatescu, Cântece vechi românești, Teodor Mazilu, Nina Casian, Nichita Stănescu, Rabindranath Tagore, Magda Isanos, Ana Blandiana, D.R. Popescu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Lucian Blaga, F.G.Lorca, Iezechel, Ieremia, Ecclesiastul, Sfântul Pavel și Mihail Sadoveanu)