A VENIT TOAMNA!

ANGAJARE DE CLOVN

ANGAJARE DE CLOVN, prezentat pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botosani, a deschis fara doar si poate o Cutie a Pandorei din care au rasarit, rand pe rand, framantarile, temerile, durerile, toate chinurile unui artist menit sa traiasca in slujba spectatorilor clipa de clipa, condamnat sa isi ascunda lacrima, deziluzia, durerea, pana si moartea.

Dupa un text de Matei Visniec, ultimul scris de autor inainte de a parasi Romania, inainte de 1989, avand la baza o intamplare traita de scriitorul radautean in orasul copilariei sale, cand a trait cu ochii inocentei venirea circului, cu veselia, muzica, extraordinarul sau, actorii botosaneni si-au trait propriul destin, propriile deziluzii, sterpele, trecatoarele si fascinantele prietenii, dar si inevitabila re-unire in fata mortii.

Ideea regizorului Volin Costin, de a-si modela personajele principale pe actrite si nu pe actori, dar pastrand in acelasi timp numele dat de autor clovnilor sai - Filippo, Nicollo si Peppino - nu face decat sa usureze drumul spectatorului catre buna-cunoastere a sufletului artistului.

Joc plastic, expresivitate dusa la extrem tocmai din nevoia de a exagera si transmite, astfel, sentimentul inutilitatii - gesturi repetate in gol, comportari maniacale, disperarea de a fi cel mai bun, cruzimea cu care isi ataca adversarul-prieten in punctele sale slabe, fie ca acestea sunt de natura psihica, artistica sau fizica - nu fac decat sa oblige publicul sa asiste la aspecte chinuitoare din viata de dincolo de scena.

Cele trei actrite, de care de altfel depinde intreg spectacolul, sunt Cristina Ciofu, Gina Patrascu si Andreea Motcu. Regizorul a mizat pe capacitatea fiecareia dintre ele de a-si contrui un personaj credibil tocmai bazandu-se pe constitutia, capacitatile si pe acumularile anterioare.

Apelul la instrumentele muzicale, violoncel si vioara, Cristina Ciofu si Gina Patrascu dovedind reale momente de virtuozitate artistica, a oferit o alta imagine a artistului, o completare fericita a talentului actoricesc de care niciuna dintre fete nu duce lipsa.

Rautatile, concurenta dura, nemiloasele replici aruncate cu rolul de a-si intimida adversarul transmit un sentiment de onestitate, de lupta pe fata, de defulare, in fapt, a fiecaruia in fata celuilalt. Pentru ca totul dispare in momentul magic al spectacolului: Circul.

Circul care vine de niciunde, unde nu te astepti, Circul care nauceste, ameteste, fascineaza si dispare. O scena memorabila reusita de Volin Costin impreuna cu coregrafa Victoria Bucun. Muzica, veselie, farmec, personaje pitoresti - intrupate de Sorin Ciofu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunza, Ovidiu Ivan. Toate sustinute de mingile uriase, de culori diferite, aruncate in sala. Circul devine, astfel, al tuturor, depasind spatiul de spectacol si rigorile scenei. Publicul devine personaj, traind aceleasi bucurii ca ale actorilor-clovni.

Un moment care se incheie antologic, Volin Costin apeland la scena finala din Circul, cu Charlie Chaplin. O idee care vorbeste despre singuratate, despre conditia artistului, despre latura sa umana.

Circul este, de fapt, liantul care ii impaca pe cei trei clovni, care le aminteste despre frumusetea artei, despre ei, despre eeiiii, cum eram noi odata!. Ii curata de incrancenarea competitiei, de aici si pana la final publicul asistand, de fapt, la adevarata auditie pe care fetele o dau nu in fata cui se pregatisera, ci in fata Mariei Sale spectatorul.

Finalul spectacolului este impresionant. Peppino, interpretat de Andreea Motcu, clovnul care se tine de farse dar caruia farsa ii este fatala, are parte de o iesire din scena memorabila: aplauzele la scena deschisa, intr-un dans de dincolo de moarte, dar care se inscrie perfect in eleganta, rafinamentul si duiosia artistica a intregii povesti.

Angajare de clovn este un spectacol dupa care viata devine serioasa tocmai pentru ca... si bufonii plang.


ANGAJARE DE CLOVN, de Matei Visniec

Regia artistică: Volin Costin.
Mişcarea scenică: Victoria Bucun.
Ilustraţia muzicală: Iurie Andronic.
Scenografia: Mihai Pastramagiu.
În distribuţie: Cristina Ciofu, Gina Patraşcu , Andreea Moţcu, Sorin Ciofu, Cezar Amitroaei, Gheorghe Frunză, Ovidiu Ivan .

povestea se spune rapid, mai devreme de rabufnitul papadiilor

pentru o viata
e de ajuns sa infloresti o data
a doua oara repeti cuvintele

Cu tine prin tine nascuta...

Te-ai nascut. Inca o data si probabil nu pentru ultima oara.
Te-ai nascut cu umarul pe genunchi. Cine te recunoaste, ruga pustie?

Asculti la nesfarsit chinuitoare melodii, nepamantene iluzii.

Te-ai nascut si singuratatea te umple...

octombrie uitat

îmbălsămată iubire păstrată de îngeri
îmi voi desena ochiul în linie aspră din moarte să ies pe uscat
să te ştiu corabie fără pânze albă ţi-aş creşte aripi de biserică
să-mi fie curgere fără de ape mers fără de talpă să-mi fii

niciodată nu ai purtat aripi duminică dimineaţa

un copil isi aseaza geana pe copac

vis de lemn in somn de piatra
aceleasi infinite pareri incolacite in ganduri
gauresc dimineata cearsaful mutilat de iubire
cu femeia isi ingana ziua cu noaptea
cu femeia isi ingemana copiii

fereastra crapa la fiecare atingere de paianjen
cu mana pe coltul casei un copil isi aseaza geana pe copac
stolul dupa care te uiti nu te mai recunoaste asta e regula

ochi de foc in somn de piatra

ti-ai pierdut irisii in camasa de noapte alba
fluturata o data pe an, de sanziene
ochii orbi s-au insanzienit de iubire
degeaba acum ai pierdut cantecul in mare

degeaba florile degeaba zorii
inmiresmat, dorul sta singur in ochiul de geam

demult ne-am vizitat sfintii...

JOC DE VIATA

30 de ani

2 octombrie. Se implinesc 30 de ani de cand Tatal meu Gheorghe s-a facut una cu ingerul sau. Din cand in cand, ca azi, m-a vizitat ingerul. Cu dragoste! Multumesc pentru tristete, lacrima, amintiri, dor, curaj si - in final - pacea. Mai vino-mi...

AIUD. VIATA DE DINCOLO DE MOARTE

AIUD. Acum scriind acest cuvant, pentru prima data il vad altfel. (A)iud. iud(A). La Aiud totul este in afara lumii sau in mijlocul sau absolut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepuse cu un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.

Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe care Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.

Ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea

Voi inceta sa ii mai acuz, sa ii mai dispretuiesc, sa imi mai acord mie insami importanta pe care, de fapt, nu am avut-o niciodata. Ce se intampla acum cu noi, ca popor, comunitate, familie, individ, nu este decat consecinta sutelor de ani de involutie umana.
Ne displace tot ce vedem in jur pentru ca, subconstient, ne displacem profund pe noi insine.
Fiecare dintre noi am contribuit la dezordinea si la haosul universal. Individual, si apoi colectiv, am cultivat si dezvoltat necugetat o forma de iresponsabilitate pe care acum o negam, transferand-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, sef.
Salvarea sta de fapt in fiecare particica, adica trebuie sa facem drumul inapoi. In plan subtil, drumul a inceput. Simtim acest lucru tocmai prin lupta indarjita pe care o ducem cu timpul.
Ne impotrivim si cred ca de aici apar problemele. Societatea de astazi este imaginea noastra in oglinda, fie ca ne place sau nu. Dar cred ca de aici trebuie sa plecam. Ne-am nascut singuri, am crescut singuri.
Am venit pe lume inzestrati cu o informatie bruta pe care trebuie doar sa o descifram, sa ne educam spiritual in asa fel incat sa depistam eu-l nostru, acel ceva care ne domina. Dinauntru in afara, si nu invers. Iar haosul din asta se naste: neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv.
Atitudinea societatii nu este decat raspunsul celorlalti la faptele si gandurile mele. Proiectiile se extind de la mine la ceilalti si de la ceilalti la mine. E usor sa iubesti dar in acelasi timp sa iti urasti vecinul, sa iti blestemi tara, sa te frigi in propriul tau pamant.
Sa iubesti un om inseamna sa te transformi, sa iradiezi si sa transmiti iubire. O floare frumos mirositoare si adanc luminoasa nu deranjeaza, nu supara privirea, nu usuca pamantul, nu otraveste aerul. Asta inseamna iubire.
Ce se intampla acum in jurul nostru este aproape normal. Acesta este mersul firesc. E de ajuns sa ii privim pe cei ce ne conduc si ne recunoastem in fiecare gest, actiune, plans, zambet. Am ignorat, de fapt, spiritul si am devenit o societate bazata pe inteligenta, pe pragmatic, pe informatie.
Daca am fi destul de lucizi, am intelege ca, de fapt, cineva ne forteaza sa luam atitudine. Asta nu inseamna ca trebuie sa pornim vreo lupta. Dimpotriva. Avem nevoie de curajul de a ramane singuri. Fara maestru, profesor, duhovnic, prieten, sot, mama, frate, iubit. O singuratate extrema, dura, curata, primordiala.
Abia apoi incepe drumul inapoi. Cu liniste, pace, iubire, daruire.
Astfel, fiecare si toti impreuna vom gasi raspunsul si vom redeveni acea societate pe care o dorim dar ne multumim, acum, sa o cerem imperios ca pe ceva ce ni se cuvine.
De asta m-am hotarat sa nu ii mai judec.
De azi, ceea ce nu imi place la voi provine din mine, din neparticiparea si indiferenta mea.

De ce politist, de ce adjectiv?

"Politist, adjectiv" este, dincolo de un film care ne reprezinta - fie ca ne place sau nu-, un film care trebuie privit fara orgolii personale, romanesti sau de oricare alta factura umana si sociala.
Regizorul Corneliu Porumboiu, sprijinit de actorii Dragos Bucur si Vlad Ivanov, aduce pe marele ecran un film al carui succes se bazeaza pe inteligenta spectatorului, pe capacitatea acestuia de a intelege un parcurs artistic plin de imagini, sensuri si simboluri, dar un parcurs care devine, pe masura desfasurarii evenimentelor, un exercitiu personal al fiecarui privitor.
"Politist, adjectiv" este unul dintre filmele in care, aparent, nu se intampla nimic. De fapt, la propriu, in acest film, pana aproape de final, nu se intampla nimic. Daca initial spectatorul are sentimentul ca rabdarea sa a ajuns la limita, foarte repede realizeaza ca misia lui, de privitor, nu este nici pe departe la fel de usoara cu a personajului principal, politistul Cristi, cel care, in fapt, este supus de catre regizor la o proba de rabdare dificila.
O actiune extrem de inteligent condusa, un personaj construit cu migala, tocmai pentru a justifica, la final, momentul de rabufnire neasteptata. Politistul, din "substantiv" cu pareri proprii, chiar daca simple si bazate pe propria constiinta si propriile-i convingeri, se transforma in "adjectiv" capabil sa preia imediat forma altui substantiv, tocmai pentru ca doar constiinta si bunul-simt sunt repede anulate de capacitatea unui sef de a rostui lucrurile si de a hotari destine folosindu-se doar de… Dictionarul explicativ al limbii romane!
In scene statice, cu personaje lipite de scaun sau cu cadre nesfarsite, riscante din acest punct de vedere, regizorul involbureaza de-a binelea constiinta unui om hotarat sa nu faca in viata decat ceea ce crede el ca nu ar regreta mai tarziu.Pe motive simple si aparent banale - o melodie a Mirabelei Dauer, modificarile impuse de Academia Romana cu privire la scrierea lui "niciun", "nicio", sensurile unor cuvinte care pareau ca nu au nevoie de DEX, ci doar de trairile proprii, regizorul Corneliu Porumboiu se joaca cu mintea politistului, dar si a spectatorului, care in final, pentru ca filmul se sfarseste brusc, nu mai are curajul sa se identifice cu niciunul dintre personaje, alegand sa se aseze in afara actiunii.
Botosaneanul Vlad Ivanov este actorul fara de care acest film ar fi fost, probabil, o productie romaneasca si atat. Cu Vlad Ivanov, filmului lui Corneliu Porumboiu devine un succes international. Vlad Ivanov joaca rolul unui comandant al politiei care rezolva o problema grava de constiinta a subalternului sau doar prin aplicarea maieuticii - aflarea adevarului prin discutii si dialog, presupunandu-se ca interlocutorul cunoaste acest adevar, dar nu isi da seama.
Astfel, doar cu DEX-ul in fata, un politist simplu gaseste un alt adevar decat cel in care credea initial, chiar daca rationamentul este corect din punct de vedere formal, dar gresit tocmai prin evitarea si excluderea esentei.
"Politist, adjectiv" este un film pe care trebuie sa il vedeti, chiar si pentru a va testa capacitatea de a va mentine sau macar descoperi propria constiinta.

Dor de mine insami...

Strugurii si florile din curtea copilariei mele...

Un om de langa mine...

E dificil sa treci peste ne-fiinta unui om. Pe Aurel Dorcu il stiu de putin timp, daca putini pot fi cei vreo 8 ani din viata mea.
Acum imi dau seama ca l-am cunoscut imediat dupa moartea sotiei sale Laura, si ca atunci inca mai vorbea despre ea. Ma impresiona delicatetea si frumusetea ochilor sai cand gandul ii era vizitat de amintirea femeii de care ii era atat de dor.
Intr-o zi mi-a vorbit despre Tonitza si m-a rugat sa ii povestesc despre locurile de unde vin, pentru ca m-am nascut pe meleagurile pictorului copiilor. Am vorbit, apoi intr-o zi i-am aratat o fotografie a tatalui meu, Gheorghe, care semana izbitor cu pictorul. Nu mai stiu din ce an data fotografia lui Nicolae Tonitza, insa stiu ca pictorul a murit in 1940. Tatal meu imi zambea cald. Era o fotografie in care era imbracat in negru, o fotografie dintre putinele care au mai ramas de la el. A murit la 39 de ani.
Domnul Dorcu privea si se minuna: acelasi inceput de chelie, aceeasi privire calda, aceeasi barbie copilaroasa, iar ochii puteau trece de la unul la altul fara sa provoace nicio suparare…
Peste cateva zile, m-a invitat acasa la el. Am mers cu foarte mari emotii. A fost una dintre zilele frumoase. Mai ales atunci cand am inteles motivul invitatiei: pe peretele din partea opusa ferestrei, langa un Luchian, Domnul Dorcu mi-a aratat un Tonitza pe care nu il mai vazusem nicaieri. Niste flori in tonuri vesele, din perioada de mijloc a vietii pictorului.
De asta si simt nevoia sa scriu aceste cuvinte. Pentru bucuria de atunci. Tarziu, peste multi ani, am vazut si alte tablouri de Tonitza. Nici unul nu m-a impresionat ca cel de atunci. Poate pentru ca pe toate celelalte le stiam, le privisem indelung in reproduceri…
In ultimii ani, am avut ocazia sa lucrez mai indeaproape cu Domnul Dorcu, sa ii dactilografiez textele pentru a i le publica. Mi le aducea mereu xerocopiate sau tehnoredactate. Este deja proverbiala exigenta sa in legatura cu orice cuvant. Venea si, impreuna, reluam textul si motiva orice virgula adaugata sau eliminata in ultimul moment.
Intr-o zi, am indraznit sa ii ofer cartea mea, La drum cu ingerii. Stiam ca este de religie catolica si ca reportajele mele, de traire ortodoxa, ar putea sa nu fie bine intelese. Spre surprinderea mea, peste cateva zile a revenit in redactie si mi-a cerut voie sa scrie o cronica la carte. Teama ca ar fi vorba despre un gest de complezenta m-a intristat si m-am decis sa il rog sa nu scrie. Cateva zile, apoi, m-am rusinat. Domnul Dorcu nu a facut niciodata nimic din complezenta, niciodata nu a gratulat inutil. Am decis sa las totul sa se intample de la sine. Peste alte cateva zile a venit cu cronica scrisa si m-a asigurat ca nu are nicio legatura cu prietenia dintre noi.
Era un om care vorbea putin, dar si in vorbire era extrem de ordonat si de atent.
Inainte de a-l dobori boala, am reluat colaborarea. M-a sunat intr-o zi, dupa ce publicasem un text despre el. Mi-a multumit si mi-a spus incet: E cam mult… Facea si asta parte din modestia care il caracteriza…
In ultimele luni, de cand a cazut la pat, a cerut insistent sa ii public mai multe texte. Nu reuseam mereu sa le dactilografiez la timp, era vorba despre texte foarte mari. Atunci insista prin G., intreba de ce si cum. Simteam ca se grabeste si imi stapaneam cat puteam tensiunile. Recunosc, nu mereu reuseam. Apoi ii spuneam lui G., la telefon, ca trebuie sa avem rabdare. Boala, imobilitatea in care se vedea inchis, desi cu mintea lucida, probabil ca facea din distinsul profesor un om care lupta cu propria neputinta.
Pentru mine, Domnul Aurel Dorcu ramane ziua aceea cu un tablou de Tonitza in lumina serii, intr-un mic apartament din Botosani. Nu stiu unde se odihneste acum acea panza. Sa dea Dumnezeu sa fi cazut pe maini drepte si cinstite…
A murit vineri, 4 septembrie.
A fost inmormantat alaturi de sotia Laura, ortodoxa si iubita de omul care i-a supravietuit, cu greu, 8 ani.
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!

Surasul din vesnicie

O minune aproape unica in intreaga istorie a crestinismului. O persoana decedata (Gheron Iosif din Vatopedi) a zambit.

E impresionant ca zambetul a avut loc la 45 de minute dupa moartea sa. Acest lucru este documentat prin fotografii.

Au fost raportate multe minuni cu oameni decedati (profeti, sfinti, etc).

Dar nu a existat pina acum o minune ca cea intamplata pe data de 1 iulie 2009 in sfanta si marea Manastire Vatopedi (Muntele Athos, Grecia).

VEZI AICI FOTOGRAFII FACUTE IMEDIAT DUPA MOARTE, PRECUM SI CELE FACUTE DUPA CE PARINTELE A ZAMBIT

ULTIMUL, SINGURUL ZBOR...

Se intampla sa mergi pe piatra cu capul in maini, sa te sfarami cu degetele pana in osul capului, ca si cum singurul loc sigur, palpabil, este acolo, dureros si indurerat. Se intampla sa nu mai recunosti strazile, sa alergi printre oameni cu disperare, ca si cum vartejul din tine se amplifica, se urieseste si cuprinde tot. Piatra si os, tu sau ceilalti, totuna. Ca intr-un Adagio de Albinoni: disperari si sfasieri continui.
Deodata si parca dintotdeauna totul este strain. Nu ai cum sa te mai pacalesti, sa te mai ascunzi in piatra. Doar durerea, cumplita durere pana in osul capului...
Mai chinuitoare este ratacirea. Pasi imprastiati in orasul care totdeauna ti-a fost strain, dar niciodata ca acum.
Inconjori lumea in lacrimi, dar la final stii ca te-ai ocolit doar pe tine insuti. Ca o gogoasa stralucitoare, in care se ascunde larva lipicioasa si respingatoare. Nimeni nu te priveste cum devii fluture, pentru ca nu vor decat zborul tau.
Nu te-ai nascut decat pentru singurul si ultimul zbor din viata ta. Pe care acum il daruiesti, fara ca cineva sa il stie.
Il vor visa poate, intr-o dimineata cu fata spre rasarit...
Cu bine, oameni!

VASILE VOICULESCU - Pe cruce

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava
Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.


Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii…
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.



Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.


Departe ucenicii priveau fara putere…
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.


Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.


Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

RABINDRANATH TAGORE - Daca doresti aceasta, fie!

daca doresti aceasta, fie
mi-oi intrerupe cantecul.
daca iti face inima sa bata
mi-oi ascunde ochii de fata ta.
daca deodata-n umblet te impiedic
pasi-voi mai alaturi, pe-alta cale.
daca te stanjenesc la impletirea florilor
voi da ocol gradinii tale.
daca-ti fac apa jucausa si salbatica
n-o sa-mi mai apropii barca de malul tau.

PROMISIUNE

deşert de păsări purtai dis-de-dimineaţă
în ochi nisipul de aripi te străjuia alungit
ai visat vreodată - cu gândul, patima, pustiul
naşterea unei sălbăticiuni?
ai dăruit vreodată ochilor spaima începutului într-atât
cât să renască din nou?
te ascunzi
după pereţii de sticlă
dar cineva – cunoscându-te – va sparge lumina şi va trăi nesfârşit

PACE

Dincolo de realul bine fixat in cotidian, placat cu aurul sau cu argintul lumesc al fiecarei zile, traim o nefireasca si amalgamatica prabusire, o lipire de asfaltul trecerii fara rost. Zi de zi. Noapte de noapte. Ceas de ceas. Nu avem puterea sa ne impotrivim, dar nu din ratiuni de demnitate sau re-ligiozitate, cat din sfanta lasitate, cea mai presus de inima, pace, iubire.

Am capatat libertatea de a ne dezice de suflet, de a ne comporta iresponsabil, de a iubi la fel, de a uri cu pasiune sau de a minti cu farmec. Adevarul devine un scop personal, aspru pentru ceilalti, facil pentru sine, insa niciodata destul de clar cat sa devina acelasi, unul si al tuturor.

Intre frica de singuratate si vietuirea in doi, tu si adevarul, devii una cu celalalt, dar acel celalalt care depune marturie pentru tine ca ai incercat, ai patimit, ai rastignit visuri, ai prosternat iubiri, dar destinul te-a intors, lasandu-ti adevarul pe cruce, siroind in partea dinspre talhar... Marturia care te salveaza de fiecare data...

Devenim uniti doar atunci cand avem nevoie de justificare, atunci cand greutatea nu ne mai apara, cand ascunzisul de noi insine se transforma in panza rara, racoroasa, aspra sufletului.

De asta aleg pacea.

Maria (fragment de roman)

Dimineata la manastire nu semana cu nicio alta, din toata viata ei. Se trezi in sunet de clopot si in cantec de maici. Dincolo de cerdacul casutei se ridica manastirea, alba si maiestuoasa ca insusi Dumnezeu. Maria ar fi vrut sa se ridice din pat, dar nici nu voia sa paraseasca starea aceea parca de trezvie crestina.

De cu seara, maicile coborasera florile jos, pe scandura cerdacului vopsita in rosu caramiziu. „Sa nu le ploua, maica!”, au spus ele.
Au ramas sub stele doar busuiocul in floare si policandrul care inflorea numai seara, la ora 9, pentru a-si gudura galbenul falos pana a doua zi dimineata, cand isi scutura floarea. Maria asistase la minune. „Hai repede, e 9, sa vedem cum infloreste!”.

Au stat lipite pe cerdac pana cand a izbucnit, intr-o mutenie dumnezeiasca, floarea de policandru. Doar pisicile mai stranutau printre buruieni, in slava si sub privirile umede ale maicilor. Alintate, lenese, jucause, mofturoase, gingase, lipicioase. Multe pisici, la fiecare chilie de maici. Seara, sub racoare, incep spectacolele, jocurile, spre bucuria maicilor.

Ce are Varaticul altfel decat alte manastiri? Poate pe Eminescu, pe Veronica, pe Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Busulenga. Curatenie si duh. Bucurie crestina si spectaculoasa gradina cu flori. Gradina Raiului, un neasemuit loc situat in afara acestei lumi. Este locul unde, se pare, s-au perindat cei mai multi academicieni, scriitori, studenti, tineri, monahi, monahii in cautarea blandetii si a adevarului crestin.
Cu o seara inainte, Maria isi lua curaj si porni la deal, spre cimitir. Trecu pe langa Manastirea Schimbarea la fata, cea de a treia biserica a manastirii, si de acolo o maica o indruma sa rupa cimitirul si sa urce sus, pana sub padure. Albul crucilor o insoti pana dincolo de gard unde incepea iarba deasa, imprastiata pana in crestetul copacilor.

Dealul o obosise putin, insa drumul parea sterp, fara bucurie. In spatele cimitirului nu se zarea nimic.

Abia aproape sa plece, privirile scotocira mai des printre crengile merilor auncati ici si colo, ca peste tot in sat. In spate se ascundea o casuta. Darapanata, indurerata. Singura si anevoie ramasa in picioare.

Era casa in care odinioara tragea Eminescu. Singur sau cu Creanga. Trist sau indragostit, venit dupa Veronica. Buna cuviinta il oprea sa traga la casa care o gazduia pe dulcea iubita. Maicile ii zareau doar pe ulitele satucului, fericiti si uluiti de frumusetea presarata de Dumnezeu pe pamant.