”Diavolul este politic corect”

Am terminat de citit cartea Părintelui Savatie Baștovoi - "Diavolul este politic corect". Nici nu știu dacă să o recomand sau nu. Poate năuci și smeri deopotrivă.

În format comod mâinilor oricărui cititor, cu scris larg, generos privirii, cartea părintelui se dedublează parcă, după câteva zeci de pagini care amintesc de "1984", a lui George Orwell, transformându-se într-un supratext care conține - cumulat cu informația pe care cititorul deja o deține în măsură mai mare sau mică - un mesaj clar, dur, dar mântuitor prin soluția care se desprinde. Iar solutia este una singură: IUBIREA.

Am înțeles, însă, că viața nu se bazează pe reguli sau strategii, că legile nu sunt decât o altă formă a autorității de a controla, manipula și constrânge, că suntem foarte disciplinați în tot ce înseamnă acceptarea sistemului, chiar dacă asta ne situează pe o poziție potrivnică nouă și aproapelui nostru.

Nevoia vitală de bani, dependența de sistem, de ordonarea socială și comodă, transformă omul în "ființă umană, adică asemănătoare omului", spune autorul, ființă umană care, privită ca o mașinărie perfectă, trebuie anihilată brusc atunci când dă semne de uzură.

Cam atât. O carte de citit și de continuat apoi fiecare în parte: iubirea începe de azi, de aici, de acum. Poate și de la această carte. Totul este să ne lăsăm pierdute orgoliile și patimile și să ne privim unii pe alții în ochi. Nimic nu este ușor. Dar ce greu mai frumos al sufletului decât Iubirea!

CAMPANIE: Salvati casa lui Eminescu de la Varatec!

"De când m-am întors de la Văratec, imaginea casei în care Eminescu şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor 15 ani de viaţă imi revine obsesiv în minte: o casă bătrânească din lemn, vitregită de uşi şi ferestre, cu pridvorul sprijinit pe piloni improvizaţi, gata să se prăbuşească din clipă în clipă", scria o inimoasa iubitoare a lui Eminescu in toamna trecuta, autoarea fotografiilor de aici. Intre timp, casa a iesit din iarna grea si mai afectata. Dar starea deplorabila a casutei lui Eminescu de la Varatec este lasata sa se inrautateasca, an de an, de mai bine de un deceniu. Paradoxal, in urma cu 8 (opt) ani (!), un demers similar pentru salvarea acestei case era intreprins impreuna cu o Fundatie de Zoe Dumitrescu Busulenga, Maica Benedicta de la Varatec, care acum se odihneste intru Hristos la Manastirea Putna. "Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu" era lansat atunci chiar cu binecuvantarea lui Daniel al Moldovei, acum Patriarh.

"Timp de 15 ani, pana la savasirea sa din lumea noastra, Mihai Eminescu s-a refugiat adesea in linistea Sfintelor Manastiri Varatec, atmosfera din si din jurul acestui lacas fiindu-i benefica poetului pentru creatie si, multa vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc", se arata in Apelul din 2002. Pentru a sta cat mai mult la Varatec, poetul a inchiriat, incepand din 1874, asa cum arata documentele, o casa anume, de la proprietara sa, Maica Asinefta Ermoghin. Aceasta casa, in care au inflorit atatea ganduri si versuri nemuritoare ale poetului nostru national, se afla azi intr-o deplorabila stare de ruina. Sesizand pericolul disparitiei unei pretioase marturii – Mitropolia Moldovei si Bucovinei si Fundatia Culturala Lucretius, prin binecuvantarea I. P. S. Dr. Daniel Ciobotea, lanseaza "Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu" din incinta Sfintei Manastiri Varatec.

La initiativa de restaurare lansata atunci pentru restaurarea casei lui Eminescu s-au alaturat marii duhovnici ai Ortodoxiei romane Arhim. Teofil Paraian, Arhim. Mina Dobzeu, Arhim. Ioan Iovan, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Justin Parvu, Pr. Constantin Galeriu si altii, scriitori si jurnalisti. Din pacate, trecerea la cele sfinte a Maicii Benedictina a lasat proiectul, dar si casa, intr-o paragina care se accentueaza fatal cu trecerea timpului. Alte suflete iubitoare de Eminescu au reluat acest proiect, pe care il sustin si importanti eminescologi al caror cuvant il voi prezenta zilele acestea. Pana atunci pot sa va informez ca deja exista toate mijloacele si materialele necesare restaurarii acestei frumuseti eminesciene din coltul de rai de la Varatec. Tot ce mai trebuie este o simpla aprobare, in principal din partea Maicii Starete si a ierarhului locului, in acest caz IPS Teofan al Moldovei dar, pentru ca deja exista binecuvantarea fostului Mitropolit Daniel, actualul Patriarh al BOR, in mod normal ar trebui doar sa li se reaminteasca acestora, pentru a se incepe lucrarile si a se introduce pe harta traseelor manastiresti si aceasta mica minune.

Obiect de patrimoniu naţional, casa lui Eminescu de la Văratec, aflată în proprietatea mânăstirii, este "singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială", se transcrie in Apel.

Situată la marginea de sus a satului, pe o coastă de deal, în spatele cimitirului monahiilor, casa nu iese în evidenţă decât prin starea avansată de degradare în care se găseşte. Despre faptul că în perioada 1874-1889 a fost locuită de Eminescu, nici un indiciu. Despre statutul de casă memorială, pe care demult ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală, scrie pe blogul sau Mili Casapu, autoarea semnalului si a fotografiilor, care continua:

In ciuda interiorului vandalizat, la exterior sunt vizibile încercări timide de cosmetizare a semnelor fireşti pe care trecerea timpului le-a lăsat asupra construcţiei.

Chiar şi în aceste condiţii, procesul de restaurare a clădirii nu mai poate fi multă vreme amânat. Asta daca nu cumva se doreste chiar naruirea si, apoi, demolarea casei…

Apelul privind salvarea casei lui Eminescu de la Văratec, formulat cu opt ani în urmă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, căreia i s-au alăturat cunoscute instituţii mass-media, s-ar părea că nu a reuşit să convingă îndeajuns opinia publica sau staretia de la Varatec de importanţa proiectului de reabilitare. Relansarea acestuia, la 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, ar putea avea însă sorţi de izbândă.

Cei care vor să sprijine refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând prietenilor, rudelor, cunoscuţilor, persoanelor publice, posturilor de televiziune, publicaţiilor, instituţiilor etc link-ul articolului de faţă, însoţit de mesajul "Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec".

Exista si banii, exista si dorinta. Mai lipseste vointa celor care trebuie sa aprobe restaurarea casei. Tocmai de aceea reinnom Apelul Salvati casa lui Eminescu de la Varatec! si va rugam sa il retransmiteti urmatorilor:

Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, PF Daniel – cancelaria@patriarhia.ro
Mitropolitului Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan – http://www.mmb.ro/ro/contact.html
Ministrului Culturii si Patrimoniului National, Kelemen Hunor – cabinet.ministru@cultura.ro
Institutul National al Monumentelor Istorice – contact@monumente-istorice.ro
Academia Romana – Presedinte Ionel Haiduc – ihaiduc@acad.ro
Sectia de Filologie si Literatura – Acad Eugen Simion, Secretar stiintific: nic@acad.ro
Sectia de Filosofie, Teologie, Psihologie si Pedagogie – Acad Alexandru Surdu, Secretar stiintific – aiftinca@acad.ro
Fundatia "Credinta si Creatie. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga – Maica Benedicta" – manastirea@putna.ro

Sursa: roncea.ro

VEZI SI MAICA BENEDICTA (ZOE DUMITRESCU BUSULENGA)

Vremea postului de suflet

Nu exista timp mai fericit si mai nefericit in acelasi timp decat postul sufletesc pe care il strabatem. Vremuri tamaduioare, zic. Asa cred si simt. E greu pentru ca avem copii, parinti, stramosi, poate si urmasi nenascuti. In urma cu numai 20 de ani traiam o austeritate si mai grava, si pe alocuri si mai periculoasa decat cea de azi. Am scapat de comunism si ne-am pierdut libertatea. Nu e nimeni vinovat. Ne-am purtat copilareste, dar e timpul sa re/devenim adulti.
Ne-am crescut copiii incercand sa le oferim tot ce noua ne-a lipsit. Problema este ca noua ne-a lipsit prea mult…
Copiii nostri nu dispun de capacitatea de adaptabilitate, de spirit de autoconservare, de instinctul de supravietuire.
Straduindu-ne sa ii aparam pe ei, am uitat de noi si am crezut ca lumea pe care am faurit-o in cei 20 de ani este si reala. Nu am avut exercitiul educatiei, al responsabilitatii umane si valorice. Am iesit din comunism pe cand aveam 18-20 de ani. Am fluturat steaguri la Revolutie, ne-am indragostit, am iubit si am devenit parinti. Intr-un alt sistem de educatie, o alta scara de valori, o alta organizare sociala decat cea in care am fost crescuti.
Degradarea unei societati duce iremediabil la prabusirea ei. Daca societatea ca sistem, statut, potential financiar prezinta carente tot mai vizibile si nocive, inseamna ca timpul are inca puterea de a respinge in mod natural o boala care ii face rau. Si poate ca da, am devenit nocivi si periculosi timpului nostru. Constientizarea acestui fapt poate fi, in sine, o salvare de noi insine. Nu vad de ce s-ar schimba lumea, atata timp cat eu, mic-mic-mic, nu ofer nici o zi de pustnicie sufletului meu…

LEGEA SI DRAGOSTEA

Unde-i teama, nu-i iubire.
Unde-s legi, nu-i fericire.
Legea da ce se cuvine,
dragostea se da pe sine.
Legea da o zi din sapte,
dragostea le da pe toate…
Aleluia !

Unde-i teama, nu-i cununa.
Unde-s robi nu-i voie buna.
Legea da vitei pe-altare,
dragostea da tot ce are.
Legea da a zecea parte,
dragostea le da pe toate…
Aleluia !

Unde-i teama nu-i iertare.
Unde-s legi, nu-i indurare.
Legea iarta, dar vrea sange,
dragostea pe ea se frange.
Legea iarta prin dreptate,
dragostea le iarta toate…
Aleluia !

Legea are zile sfinte,
dragostea-i mereu fierbinte.
Legea tine slujbi divine,
dragostea tot anul tine.
Legea-i truda cu simbrie,
dragostea-i imparatie…
Aleluia !

(Costache Ioanid)

MACII DE LANGA BLOC

Cum pleci...

(Fata care plânge) Nu ştii nicioadată cum doarme, cum se spală dimineaţa pe faţă sau dacă tresare în somn. Nu ştii la a câta lacrimă se trezeşte, nici până unde ştie rugăciunea fără să se uite în Carte.
Fata care plânge calcă în picioare fericirea lumii întregi.

(Despre iertarea provocată) Nu ştii să ierţi. Nu poţi să uiţi. Înseamnă că drumul e greşit. Acolo unde nimic nu merge totul se opreşte. Important este să nu te încăpăţânezi să mergi mai departe.

(Lepădarea) Ai curaj să priveşti în tine ca şi cum ai fi Dumnezeu? Ai putere să te vezi gol, neîntinat de vorbe, ambiţii, orgolii, greşeli, urâţenii? Să te aşezi aşa, pe marginea cărării, şi să te uiţi în tine cu ochii lui Dumnezeu. Fără ură şi fără părtinire. E posibil să nu îţi placă nimic şi să nu poţi renunţa la nimic. Sau să te minunezi dar să nu păstrezi minunea.
S-ar putea să te sperii de haosul generaţiilor îngrămădite în tine de-a valma. Câtă rugăciune să ai pentru atâta nemărginire sufletească?
Cel mai greu e să mergi mai departe. Să închizi ochii şi să calci încet, fără zgomot, pe toată viaţa ta de până acolo şi să dispari împrejurul tău. Tot mai împrejur, tot mai repede, detotdetot. Nu e important unde pleci, ci doar să pleci. Lepădarea de lume e treabă serioasă.

Ursul, ursarii si calul lui Luther!

Reactii interesante: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/06/01/ursarii-ursul-si-calul-lui-luther-alianta-intre-moscova-si-vatican-cine-pierde-cine-castiga-scandalul-vizitei-papei-in-cipru-se-amplifica-dalai-lama-marxistul-care-vede-semnele-imparatiei-l/

LA MULTI ANI!

Poate ca nu ne-am declarat oficial invinsi doar pentru ca am tinut mortis sa va aratam lumea, chiar si asa ciuntita, slabanoaga sau schiopatanda, cum arata ea in mileniul 3! Noi am simtit aerul comunismului si, dupa 1989, ne-am pierdut in entuziasmul libertatii, nerabdatori sa va nastem, pentru ca nu aveam cu cine impartasi bucuria. Parintii nostri au fost sceptici de la inceput, ei viseaza si acum la anii 70, 80 si s-ar intoarce si maine in tineretea lor, fara niciun regret dupa pensia redusa cu 15%.

Dar noi am avut sansa de a trai inca o copilarie alaturi de voi. Am mancat impreuna portocale pe saturate, am schimbat blugii la cateva luni, am fost cool si am experimentat toate gusturile posibile si imposibile, toate senzatiile tari ale libertatii.

Putin cate putin insa, am inceput sa ne ratam sansele de a creste din voi o noua generatie de parinti. Am fost mandri ca sunteti mai inteligenti decat noi si am renuntat sa va mai cumparam carti. Pentru ca nu reuseam sa prindem toate emisiunile, dezbaterile (oh, daca ati sti cat de importante, vitale, fascinante sunt dezbaterile!!! TV), filmele si - (Doamne!!) - reality show-urile atat de necesare pentru a sti cum sa va educam, v-am daruit CD-uri cu povesti, convinsi fiind ca orice minut in plus in fata televizorului va adauga un mare plus calitatii noastre de parinti.

Banii castigati au mers insa, stiti bine, in educatia voastra: cursuri de inot, muzica, dans, actorie, karate, fotbal, apoi meditatiile la romana, mate, istorie, engleza, dar si festivalurile scolare, locale, nationale, internationale, contabilizarea zecilor de diplome si publicitatea in ziare, TV… Dar nu ne-am plans! Bucuria de a va sti ocupati de dimineata pana seara ne-a determinat sa muncim pe branci. Ati inteles repede ca plimbarile prin parc, bataia cu perne, clatitele cu gem de altadata, copacii din curtea bunicii pe care ii scotoceam de poame, bicicleta sau leaganul nu reprezinta decat pericole, oricand te poti accidenta si… v-am repetat ani la rand, numai in spitalele romanesti sa nu ajungi.

V-am invatat, insa, sa negociati cu profesorii in locul nostru, sa va descurcati in situatii dificile – nu conteaza cum obtii mediile, ci sa castigi un loc bun la o facultate de stat, v-am inoculat notiunile despre asumare si curaj – pacat ca legile va permit abia la 18 ani sofatul, uneori nu rezistam tentatiei si va strecuram cheile masinii mai devreme!

Din fericire, prea putin ati invatat din tot ce – cu sacrificii – v-am indemnat sa faceti!
Ati crescut si acum, iata, ati devenit o generatie. Voi, copiii nostri maturizati inainte de vreme, ati dovedit decenta si iubire: nu ne-ati aratat cu degetul asa cum noi ne-am tintuit parintii, considerandu-i demodati, invechiti, comunisti… Voi, copiii nostri cu inima mare, ati invatat singuri sa va iubiti unii pe altii, sa construiti prietenii si sa fiti generosi cu batranii nostri. Ati ales din noianul de cursuri la care v-am inscris doar pe acelea care va infrumuseteaza sufleteste. Sunteti selectivi si greu de pacalit. Sunteti curati si calzi si va manifestati ca atare. Sunteti toleranti si cautatori de frumos.

Noi am esuat, dar poate ca nu e totul pierdut! Modelele noastre sunteti voi, cei nemanjiti de culorile tipatoare politic, neatinsi de zimtii banilor, dar marturisiti in libertatea de a decide pentru fiecare zi. Nu trebuie decat sa aveti incredere in voi, in capacitatea voastra de a creste o lume noua!

De 1 iunie va spunem LA MULTI ANI voua, copiilor nostri care ne-ati pregatit sa devenim parinti!
Ne cerem iertare pentru greseli, erori, ratari, iluzii, indoieli. Multumim ca ne-ati primit in copilarie, alaturi de voi, si ca ne amintiti fericirea de a fi parinti.

LA MULTI ANI, COPILE!

Ce cauta strainul la noi?

Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfel protejată mi-a fost cel mai bine să mă aşez pe scaunul din marea sală, neaşteptat de aglomerată.
M-am liniştit însă repejor: cei mai mulţi erau oameni simpli, mobilizaţi prin biserică, e adevărat, însă oameni greu de smintit de Klaus.
Manipularea unei mase poate fi făcută la nivel subliminal, prin punctarea unor aspecte cheie, mesaje dinainte stabilite, în momente de concentrare maximă, sau prin apelarea la simboluri sensibile – cele mai sigure fiind motivele religioase, sufleteşti.
Mai este, însă, o forţă a manipulării: INTELIGENŢA. Ea reuşeşte în cazul ascultătorului axat aproape exclusiv pe raţional, care deţine un bagaj impresionant de cunoştinţe. De cele mai multe ori, acest ascultător inteligent este extrem de conştient de capacitatea intelectuală de care dispune şi aici acţionează manipulatorul: lipsa smereniei este principala vulnerabilitate a unui creştin. Iar conştientizarea propriei inteligenţe devine, în timp, o carapace greu de spart în faţa unei icoane simple. (Asta a fost o paranteză).
La Klaus, lume multă. Cei mai multi, oameni obişnuiţi ai bisericii, oameni simpli, creştini. O altă parte, mai puţin numeroasă, genul de orăşeni veniţi din curiozitate sau din dorinţa de cunoaştere ori nevoia curată de comunicare.
Klaus e vesel tot timpul, dar o veselie uşoară, aproape disimulată şi sigur nemolipsitoare. L-am privit şi ascultat îndelung, pentru a-mi da seama ce aştept şi totuşi nu primesc: omul nu avea har, nu avea lumină în suflet şi, mai ales, aveam în faţa mea un om cu o maaaaare povară. Un trecut greoi, o lume nerezolvată şi necurăţată. Imediat am avut un sentiment ciudat: omul acesta nu îşi mai poate duce singur povara, iar miile de oameni care vin să îl vadă nu fac decât să preia, câte puţin, din chinul său. Pelerinul Klaus va exista, probabil, până când sufletul său se va fi curăţat îndeajuns încât să poată trăi singur cu sinele său.
Povestea vieţii lui Klaus este la limita fabulosului romanţios. Nimeni nu confirmă întâmplările desfăşurate pe tot globul, cu o repeziciune ameţitoare. Vorbeşte despre părinţii care s-au despărţit, despre un tată egoist şi o mamă posesivă, de la care a primit numai bătăi. Mai jos, în acelaşi interviu, vorbeşte însă despre copilăria chinuitoare, despre tatăl care a fost împuşcat în război. Apoi, cum la 3-4 ani a plecat de acasă. Urmează halucinante rânduri deaspre hoţii, droguri, rock, yoga, protestantism, bătăi, găşti, călătorii nesfârşite, fără sens şi fără lumină.
Totul pare să se termine la Dumnezeu. Oare se termină cu adevărat aici?
Am citit demult, într-o carte, despre faptul că nu este recomandat să mergi cu spovedania scrisă la preot, chiar dacă nu crezi că vei avea destul curaj să mărturiseşti prin viu grai duhovnicului toate păcatele. Motivaţia era simplă şi foarte credibilă: duhovnicul trebuie protejat astfel. Un păcat fixat pe hârtie va sminti cititorul, oricât de puternic ar fi acesta.
Iată însă cum Klaus ţine să îi cunoaştem păcatele, pe care le aflăm cu uşurinţă în orice referire la el. Şi aici ajung la ciudata parabolă folosită chiar de el în conferinţa de duminică, numai că sensul l-am simţit cu totul altul decât cel specificat – iar impresia a fost ca proaspătul ortodox ştie bine ce face atunci când o spune unei mase. Zice că Luther a pariat cu un amic cu privire la faptul ca acesta nu va reuşi să spună rugaciunea Tatăl nostru, pentru că nu va reuşi să îşi stăpâneacă gândurile. Luther a pus la bătaie un cal, dacă prietenul său reuşeşte "experimentul". Omul nostru a început rugăciunea, după care a făcut o pauză, apoi a continuat până la final. "De ce ai facut acea pauză?", l-a întrebat Luther. "Pentru că m-am gândit la cal", a fost răspunsul.
Am avut impresia, şi continui să am aceeaşi senzaţie, că aseară am avut în faţă un cal şi că scopul a fost atins.
Klaus îţi stârneşte gândurile, îţi agită simţurile, dar şi atinge senzorii de avertizare până la limita străluminării personale. Când am simţit acest lucru am plecat.
Calul a plecat şi el mai departe, în lume, să îşi deşire povara pe umerii creştinilor.
Klaus nu a găsit liniştea, dar acum se hrăneşte din frumuseţea celor care, din neştiinţă, bunătate, generozitate sau scăpare, fac din când în când o pauză şi se gândesc la cal...

De tinut minte sau despre lume in general...

DUMINICA: "O noapte nebuna, nebuna", Teatrul Mihai Eminescu. Regia Alexandru Vasilache, dupa un text de Ray Cooney.
Un spectacol care nu deranjeaza, dar nici nu umple spatiile infometate de trairi artistice. Pe scurt, ai ce vedea, dar nu ai ce lua. O comedie bulevardiera, de moravuri, cu tenta politica, intr-o ironie dezbracata de inhibitii, uneori prea dezbracata chiar. Nimic spectaculos, cu atat mai putin spectacular. Actorii joaca corect, uneori inchistati in propriile roluri, astfel incat gesturile devin mecanice, kitschuriste, intr-un limbaj de comedie formala. Volin Costin detine rolul principal, fara insa a se mentine pe aceasta pozitie pana la sfarsit. Daca autorul textului transfera progresiv atentia asupra personajului interpretat de Ioan Cretescu, impresia este ca acest fapt il avantajeaza pe Volin Costin, care oricum pierde din intensitate si spontaneitate pe parcursul spectacolului, autoexilandu-se in planul secundar. Ioan Cretescu pare, la un moment dat, sa fie singurul care mentine linia si efervescenta actiunii, sustinut apoi de Cezar Amitroaei, care reuseste, la randul sau, sa situeze spectacolul in planul comediei teatrale. Remarcabil, in rolul unui garson tipic englezesc, actorul Mihai Dontu, insa se distinge, desi nu cu aceeasi coloratura, si Bogdan Muncaciu, un director de hotel bagacios, curios si gata sa intervina la orice ora si in orice loc, indiferent de conjunctura. Comedia nu are in sine nimic extraordinar, lucrurile nu merg nicioadata pana la capat: relatia amoroasa nu se consuma, tradarea este pe cale sa se infaptuiasca dar nu se implineste, sotia pe cale sa fie inselata nu descopera nimic, detectivul care a fost omorat nu moare, iar calugarita nu e ceea ce pare.
Textul bine scris, asezat cu masura. Actiunea, mai mult de atat, nu merita povestita. Nu ai ce si cum, pentru ca nu a fost niciun ce, niciun cum...

LUNI: Manastirea "Sf. Mina" de la Rosiori, judetul Suceava
Ploaie, ploaie, ploaie. Un drum lung si, pentru prima data, nu vad nimic in afara. Imi dau seama ca nu realizez daca am oprit dincoace sau dincolo de Falticeni. De rusine, nu intreb. Manastirea este impresionanta, aruncata pe un varf de deal. Jos, valea e taiata de apele Siretului, deasupra gonesc ametitor norii incarcati. Nu mai ploua. La slujba, trei oameni. Adica noi. Ni se mai adauga doi tineri, dar nu pentru multa vreme.
Biserica e frumoasa, linistitoare, calda. Moastele Sf. Mina, ale Sf. Haralambie, Braul Maicii Domnului, sfintenie si miros de crini. Nu stiu de ce, ma simt ca in casa parinteasca.
Sfarsit de slujba, calugarii incep a stinge luminile. Nu plecam. Le aprind din nou si ne lasa singuri, veghindu-ne din pridvor. La iesire, un calugar ne preia cu dragoste si ne insoteste prin toata manastirea. Mergem in biserica mare, unde aflam povestea impresionanta a pietrei Sfintei Mese. Dupa colectivizare, un satean a venit cu tractorul sa ridice piatra, dar din putere dumnezeiasca rotile tractorului au explodat, asa ca piatra Sfintei Mese n-a putut fi ridicata pentru a fi indepartata de locul Sfant. Ea odihneste si astazi, rezemata sfielnic de peretele bisericii.
E tarziu, se insereaza. Calugarul ne imbie sa mai vedem si paraclisul. Mergem sus, pe scari, la etajul unei cladiri mari, din piatra. Toata zidirea a fost ridicata cu caramida fabricata in manastire. Sapte calugari au muncit ani la rand. Sapte au fost de la inceput. Acum sunt tot atatia. Nu se dau oamenii la manastire, e prea multa treaba, spune amaracios calugarul. Dar nu cu ciuda. E luminos la fata. Curat si sigur pe el, cu claritatea credintei pe chip. Ne povesteste cum au ajuns Sfintele Moaste ale Sf. Mina la manastire. Dupa ani de rugaciune, o familie a plecat in Egipt, cerand binecuvantare sa aduca in tara Moastele Sf. Mina. In Egipt, familia strabate cu greu si nu gaseste calea spre manastirea cautata. Din drum in drum, din om in om, intr-o intersectie totul pare sa se infunde. Un sofer se incumeta totusi sa ii ajute. Mergeti cu mine, le spune. Si omul intoarce tirul cu marfa din directia in care se deplasa si… merge 300 de kilometri cu romanii. Iaca, aici e manastirea, le spune! Odata ajunsi, afla ca nu vor primi ceea ce cauta. Moastele Sf. Mina, in Romania? Nu! Romanii sunt comunisti, ei nu cred in Sf. Mina! Romanii raman in manastire si se roaga trei zile neintrerupt. Impresionati, calugarii ii cheama si le ofera o particica din Sfintele Moaste. Insotiti de documente doveditoare si de un reprezentant al Manastirii, cu binecuvantarea inaltilor preoti ai Egiptului, romanii se intorc la Rosiori. Asta e povestea. Restul e credinta, bucurie, pace, liniste. Si minunea care se intampla in fiecare clipa!

MARTI: "Te iubesc! Te iubesc?", spectacol al companiei D’Aya, din Bucuresti, cu Manuela Harabor, Corina Moise si George Corodeanu.
Un spectacol pe care il asteptam. Frumos, curat, naucitor pe alocuri, avand la baza textul lui Dumitru Solomon, Zapezile de altadata. Manuela Harabor nu a fost decat un personaj secund, insa nu mai conteaza, atata timp cat si-a implinit misia de a aduce publicul in sala. Fara numele ei pe afis, sala ar fi fost poate abia un sfert din cat era.
Pe scurt, povestea este despre iubire. Ce si cum, cand si de ce, dar mai ales pana cand! Iubirea este unica, dar o traim toti la fel. Dansam, plutim, sarutam, ne casatorim in ideal, iubim in panda si construim gelozii din care ne traim (mancam!) mai departe sufletul. De aici si pana la dezastru nu mai este decat un pas. Publicul se amuza dar recunoaste ca este povestea fiecaruia dintre noi, cei din sala. Extraordinarul iubirii noastre nu supravietuieste decat daca avem sansa de a constientiza acest extraordinar.
Corina Moise devine astfel oglinda vie a femeilor aflate de partea cealalta a scenei. Impresionanta si induiosator de expresiva, ii gasesti cu greu vreun efort vizibil care sa iti confirme faptul ca joaca teatru. Asa cum oamenii repeta la nesfarsit iubirile, fara sa inteleaga ca eroii sunt mereu altii, dar greselile aceleasi. E aproape o lege a firii, a iubirii, a implinirii trupesti.

JOI: Concert cameral Remember Enescu, Filarmonica Botosani
O seara interesanta, ciudata aproape. O seara care s-ar putea numi Concert pentru pian, soprana si 20 de melomani. E pentru prima data cand am realizat ca, pentru un artist, mai greu decat povara unui public numeros este chinul de a „umple” o sala goala. Ma bucur ca nu am pierdut acest concert, pentru ca am avut ocazia sa ascult Rapsodia Romana, a lui George Enescu, si sa nu ma rusinez ca plang. Nu cred ca am mai simtit vreodata ca muzica depaseste aproape nepermis de mult spatiul pamantesc. Nu cred ca am realizat vreodata mai mult decat acum, privind interpretarea la patru maini a Rapsodiei, supranaturalul lui Enescu! Momente de felul acesta te impaca cu tine insuti!

VINERI: Concertul saptamanal al Filarmonicii, dirijat de Daniel Manasi. Invitati, cornistii Vlad Buzdugan si Ioan Luca, cu J. Haydn: Concertul pentru doi corni şi orchestră în mi bemol major. Impresionante evolutii, dar trebuie sa recunosc faptul ca farmecul, inefabilul, plutirea, au venit de la Doru Popovici: Suita "Codex Cajoni", in partea de inceput, si P. I. Ceaikovski: Simfonia a IV-a - care a fost de-a dreptul naucitoare! Nu am simtit, insa, ca s-ar situa deasupra Rapsodiei Romane. Asta e bine!

Manastirea Sf. Mina de la Rosiori - Suceava

Locului i se spune "Dealul Bisericii" pentru ca pe acest deal au existat schituri cu obste de calugari fiind distruse din cauza vitregiilor vremurilor. Unul dintre schituri cu hramul "Sf. Arhangheli Mihail si Gavril" a existat in perioada sec. al XIX-lea. Sapaturile facute in zona au descoperit oseminte ale calugarilor ingropati aici, iar pe o caramida datata din 1864 era inscris numele unui ieromonah Porfirie ingropat langa peretele Bisericii. Protosinghelul Gamaliil de la Manastirea Neamt a sosit aici pentru a ridica un nou asezamant monarhal pe locul ruinelor fostului schit.

Cand a vrut sa puna temelia pentru Sfanta Masa a noului asezamant, prin lucrarea Sfantului Duh s-a aflat o candela aprinsa din timpul vechiului asezamant. Acest al doilea schit a datat din 1934 - 1937.In anul 1937 calugarii au fost risipiti in cele patru zari de catre puterea vremii, imprastiindu-se la alte manastiri. In acest al doilea schit, care avea o bisericuta de lemn acoperita cu sjndrila, a slujit Protosinghelul Gamaliil impreuna cu schimonahul Varlaam, monahii: Chiriac, Gherontie, Nifon, Iftimie si altii. Pe locul sfantului altar s-au plantat salcami care au dainuit pana la a treia rezidire. Dupa colectivizare un oarecare satean a venit sa ridice piatra Sflntei Mese, dar din putere dumnezeiasca rotile tractorului au explodat, asa ca piatra Sfmtei Mese n-a putut fi ridicata pentru a fi indepartata de locul Sfant.

Maria (fragment de roman)

Maria căzu, pentru prima dată de când îl ştia pe Traian, într-o groapă existenţială. Ştia că drumul lor se apropie de sfârşit, pentru că Mariei nu îi era sănătoasă absenţa omului drag. Nu îl mai voia departe, pentru că îl simţea mult prea aproape de suflet. Se hotărî să îi spună într-un fel că trebuie să se alunge reciproc unul din calea celuilalt. Fără vinovăţii, motivaţii, clarificări sau invenţii ocazionale, de foşti iubiţi care nu-şi mai încap în lume.
Ieşi în ploaie cu un sentiment de luciditate perversă, ca şi cum decizia îi aparţinea intrutotul. Ştia, de fapt, că Traian are mai mare nevoie de despărţire decât ar avea ea dor de dimineţi siropoase, cu miros de ceai şi lenjerie alungată la marginea patului.
Ploaia era cea de demult, îşi amintea cum în studenţie băltea toate ploile oraşului, cum refuza să poarte umbrelă, cum atrăgea privirile şi comentariile bărbaţilor imberbi şi neînfloriţi. Bărbaţii nu ar hălădui prin ploaie, dar nu pentru că ar avea oarece simţ al ridicolului, ci pentru că nu şi-ar dezvalui slăbiciunile.
Odată se plimbase cu Traian prin ploaie, dar el nu acceptase să iasă decât cu umbrelă. Erau amandoi camuflaţi sub impermeabilul uriaş. În afară de faptul că umbrela îi obliga să stea strâns lipiţi unul de altul, plimbarea avea mai degrabă ceva subversiv, aproape periculos. Apoi, în alte ploi nu a mai intrat. Părea inutil efortul, de vreme ce bucuria dispăruse.
Acum, din nou, avea nevoie de ploaie. Să se spele, să se arate sieşi indecentă şi fără acoperământ lumesc.
Mai grea încercare decât renunţarea la ploaie, în vremea din urmă, a fost însă renunţarea la pictură. Deteriorarea iubirii are efecte nebănuite asupra creativităţii. Se spune că din suferinţă s-au născut capodopere, dar Maria simţea pe propria piele că neîmplinirea sentimentală îi rupea toate ideile, sentimentele care altădată îi dădeau putere acum se zdrenţuiau chinuite de încercările creative. O neputinţă cum nu mai trăise niciodată. Intra zilnic în atelier, dar părăsirea care domnea în încăpere, tablourile care îi aminteau de ea, cea îndrăgostită, culorile şi pensulele prăfuite, totul devenea inutil şi dezolant. Ieşea după câteva momente şi îşi revenea tot mai greu.

FEREASTRA ADEVARATA

Copiii sunt de scoala primara. Ne jucam de-a roboteii. Adica: sculare, spalare, imbracare, serviciU, acasa, spalare, culcare… Cam ce face omul zilnic automaticeste in majoritatea cazurilor. Copiilor le place foarte tare jocul. Automatul face lucrurile din ce in ce mai repede si incepe sa sara unele activitati pana se rezuma la sculare-culcare. La un moment dat se intampla ceva. O bataie puternica din palme si subiectul "se trezeste". Muzica se schimba. Omul se descopera, ca si cum se vede pentru prima data. Deschide fereastra si primeste aerul de afara cu nesat (de cand nu am mai folosit cuvantul!) Totul se mimeaza.
Insa, surpriza mare! Copiii nu vor sa deschida fereastra imaginara, ci pe cea adevarata. Se bulucesc cu totii sa inspire aerul de afara. Le strig: Ne imaginam fereastra! In timp ce ma incearca lacrima de dragul lor. Cum nu ma asculta ei, cata urgenta in primirea aerului de parca il cunosc pentru prima oara! Rand pe rand, au refuzat sa se prefaca a deschide fereastra.
Si ma gandeam: cand voi fi si eu asa de indaratnica, sa deschid fereastra adevarata?

(LIGIA LUMINITA TONITA, actrita, Compania de Teatru pentru copii MOMO)

Tacere

Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

(Lucian Blaga - Catrenele fetei frumoase)

PRIMAVARA

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni care s-au ivit pe lume sub asta menire. Cu negura, greutate, pustiu. Oameni alesi de Dumnezeu sa implineasca, de fapt, destinul mistic, christic al Poetului. Acesti oameni, doctori, scriitori, mineri, functionari, comunisti, ziaristi si-au pecetluit pe veci si pentru multe vieti propriul destin. Mare si grea povara pe umerii lor! Mare si cumplita durere pe neamul lor.
Azi, 24 aprilie, ramane pentru mine Joia Patimilor din anul 2008, ziua in care Cezar Ivanescu  a (re)nascut intr-un inger!


CEZAR IVANESCU - Poem ascensional
Exorcism
(fragment)
Text inedit, preluare de pe http://cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/2009/09/poem-ascensional-exorcism-fragment.html

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît aur, smirnă şi tămîie,
rogu-mă miluieşte-ne,
unduitoare-a tale grîie
cu sfînt prinos, – sufletele,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
Sufletul meu copil, mîntuie
în Suflet toate groazele,
şi mîna de copil, căţuie
arzînd şi gura, – urlete,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
decît acel ce mai întîi e
Copil Divin ca Soarele,
Copil Divin rîzînd la Soare,
cu rîsul, ardere de tot,
pe Sufletul meu fă prinsoare,
Doamne, că dintre morţi îl scot!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît cel cu galbene călcîie
călcîndu-ţi, sfinte, urmele,
mă miluieşte şi-ngăduie
şi-mboboceşte-i ranele
Copilului ce-am fost şi nu e
Cum nici Fiinţa ta nu e

dar ne întinde mînuri arse
şi urlă-n toate lumile,
privirile îi sînt întoarse
în el ca-n stele razele,
ca să se mîntuie de groază
spre dînsul Doamne, -nclină-te
şi adu-l iar la tine-acasă,
o, Doamne-Dumnezeule!

! şi carnea lui cea flagelată
de bărbat tînăr şi frumos
cu bisturiu a fost tăiată
şi curăţată pân' la os,
os alb precum albeaţa rochii
Miresei de Ierusalim,
tăiaţi şi creierii şi ochii
cu care, Doamne, te privim

carnea mea, Doamne, ca Niobe
vecinic imploratoare-n cer,
alai de surle şi de tobe,
bătut-o-au pe-arşiţi şi ger,
bătut-au carnea să nu ţîie
Sufletul cu icoana Ta,
ca-n veci de veci să nu rămîie
decît osînda cărnii, grea

de-aceea mă rog Ţie, Doamne,
carnea cu care-am sîngerat
ca strugurii striviţi ai toamnei
ca să se facă vin curat
cu mîna Ta azi mi-o mîngîie,
sărută-mi-o cu buzele
ca-n veci de veci să nu rămîie
o, Doamne-Dumnezeule,

cît mîngîierea Ta cea sfîntă
şi gura ta şoptind divin,
cu mine, Doamne, bea şi cîntă,
nu trece-acest pahar cu vin,
căci sfînt şi sfînt şi sfînt e Domnul,
e Domnul Nostru Savaot
care bea vinul cum bea Somnul
Fiinţei suspendat de tot
şi sfînt şi sfînt e robul
care-i închină Domnului
Sufletul lui curat ca bobul
de rouă Okeanului!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
din creştet pînă la călcîie
trupu-mi străpuns de suliţe,
nici încreţit de vîntul morţii,
nici asudat de-atît ponos,
nici îndoit de lutul torţii
nici otrăvit cel vas frumos,

plînge-l şi-l spală şi-l botează
cînd toate omenelile
s-au împlinit şi încetează
sfioasele, greşelile,
şi mă călăuzeşte-n Hăul
care atît ne-a despărţit,
şi mă desparte de tot Răul
ce-asupra mea s-a săvîrşit,

să las surîsul să alunge
aceste feţe de coşmar,
Copil Divin cu plete lunge
eu să mă-ntorc la tine iar,
nici amintirea lor, nici umbra
să nu rămîie, ci-n trecut
etern li se prefacă sumbra
lor viaţă, nemaiîncăput
în Timpul Vieţii, cel de faţă
în care Tu mă priveşti mut
Doamne şi Faţă către Faţă
vezi Răul ce mi s-a făcut,
dar lîngă Tine-i numai bine,
de-aceea-Ţi zic neprefăcut,
fie să treacă de la mine
tot răul ce mi s-a făcut!

BOTOSANII DE SF. GHEORGHE

MIRAUTI, miresme domnesti

Biserica "Sf. Gheorghe" din Suceava, cunoscută şi sub denumirea de Biserica Mirăuţi, este o biserică ortodoxă construită în secolul al XIV-lea şi apoi reconstruită în secolul al XVII-lea în municipiul Suceava.

Între anii 1402-1522, Biserica Mirăuţi a îndeplinit rolul de catedrală mitropolitană a Moldovei.

Începând din anul 1402, acest lăcaş de cult a îndeplinit rolul de sediu al Mitropoliei Moldovei, fiind cunoscut astăzi şi sub denumirea de Mitropolia Veche.

Acustica deosebită a bisericii Mirăuţi nu se datorează unui calcul al rezonanţelor unghiulare, ci unei tehnici cu totul aparte. În timpul restaurărilor efectuate între 1897-1898, când s-au demolat boltiturile ruinei, s-au descoperit în ele nişte oale de lut, care, fiind zidite în perete, produceau rezonanţe, ca şi porumbeii de la Curtea de Argeş.

În perioada 1990-2001 s-a efectuat o nouă serie de lucrări de restaurare. Cercetările arheologice au dus la găsirea a 32 morminte.

La restaurarea din 1996-1997, aici s-a descoperit o criptă funerară aflată într-o stare aproape intactă. Sicriele aflate aici au dus la identificarea mormintelor lui Petru I Muşat şi al Doamnei Evdochia de Kiev (Evdokia Olelkovici) (prima soţie a lui Ştefan cel Mare). Până atunci, locul înmormântării domnitorului era necunoscut, iar cel al Doamnei Evdochia era presupus de Nicolae Iorga a fi la Mănăstirea Probota.

ELEGIE

Doamne,
de m-as putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz si albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
si covoare moi,
cu doamne cochete si nevrozate
de conflicte placute, mici, conjugale.
De-as avea si eu o trauma ca pojarul,
o rapaiala de ploaie de vara,
o nevroza ca o matase,
dupa care esti si mai iubita:
o nevroza ca un abur de musetel,
dupa care esti si mai buimaca,
celesta,
dupa care fluxul feminitatii tale asalteaza lumea,
o vindeca, îi da frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-as putea odihni în oricare scenariu al vietii,
în cotloane diverse si simple, cinstite,
unde sa nu existe decît un pat în care sa dorm
si un lighean în care sa vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,

sa tot vomit.

(Mariana Marin)

Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?
***
Esti trist? Adu-ti aminte ca-n jur atâtia sufar.
Si ca dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ti o femeie cu sânii albi, de nufar.
Sa n-o iubesti. Nici dânsa n-o sa poata iubi.


(Omar Khayyam)