O fotografie impresionanta

Sursa foto: apologeticum.wordpress.com

A murit Mircea Ivanescu, la 80 de ani

Dumnezeu sa ii lumineze calea!

Mircea Ivanescu - Iubire nedeslusita

sa te îndragostesti atunci, în cele din urma, de zapada,

adica sa stii bine ca e o iubire, în care se va sfarsi

peste câteva saptamâni prezenta ei, si aproape un an

dupa aceea are sa trebuiasca s-astepti, de-a lungul zilelor calde,
sau prin noptile reci, sau prin ceata, dar fara ca ea

niciodata sa-ti apara înainte, sub pasi, pe mâini, sau

pe fata, în toate zilele acestea.(ca în adolescenta,

când citisesi o data ca cea mai buna cale de a suporta

indiferenta ei e sa ti-o închipui plecata.doar ca acuma

nu ti-o închipui absenta - stii ca nimic - ca într-o moarte -

nu ti-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).

si fara sa te gândesti la asta, stiind

ca s-ar putea ca pâna la iarna viitoare tu sa n-o mai iubesti,

zapada - si atunci? trebuie s-o iubesti în zilele astea marunte,
umede, si murdare, în care ceata - se spune asta - manânca zapada,

si zapada e ca o femeie bolnava - si tu o iubesti -

si sa stii - fara sa te mai gândesti - c-are sa se termine -

Mainile Parintelui Arsenie Papacioc

Sursa Foto: apologeticum.wordpress.com

Parintele Arsenie Papacioc a plecat la Domnul!

Parintele Arsenie Papacioc a murit marti, 19 iulie 2011, in jurul orei 13.00. Pe 15 august ar fi implinit 97 de ani.

Mi-era teama de ziua asta. Mi-era teama de ceea ce simt acum: un soi de singuratate, de parasire. Ramanem singuri, fara sprijin si invatatura. Mai trebuia, Doamne, un pic sa ne rabzi... un pic sa ma ingadui...

DUMNEZEU SA IL IERTE, DUMNEZEU SA NE AJUTE!

Civilizatia, un termen politic corect

Nu îmi doresc să devenim un popor civilizat, nu vreau să trăiesc într-o ordine socială strictă şi convenţională. În societate, convenţionalismul se manifestă condescendent. De aici se naşte complezenţa şi până la servilism mai e un pas. O societate formalistă şi formală conduce inevitabil către dictatura formelor de orice fel: politice, culturale, sociale. Închistarea în ideologii, doctrine, dogme provoacă însă fisuri comportamentale care mai devreme sau mai târziu produc reacţii dintre cele mai neaşteptate. Dintr-o claustrare în forme societatea întră astfel în anarhia formelor, prin neacceptarea niciunei reguli fie ea de natură politică, socială, culturală.

Un popor constrâns să se manifeste strict în interiorul unor reguli nu va atinge nivelul de civilitate (pe care însăşi civilizaţia i l-ar impune) care să îi confere statutul uman (şi definitoriu!) al speciei sale. Civilizaţia fără componenta ei umană, afectivă, fără un substrat educaţional bazat pe principii sănătoase de viaţă, nu este decât un exerciţiu de individualitate, o plasare corectă pe scara socială care în final duce la neutralism şi ambiguitate.

Am vorbit, cred, despre civilizaţie în termeni corecţi. Politic corect.
De asta pledez pentru dezvoltarea pe verticală, la început individual. De la talpă, genunchi, umeri, până la creştet. E uimitor câtă civilizaţie poate să cuprindă talpa, câtă ordine şi concreteţe socială stă în genunchi sau câtă demnitate umană degajă umerii fiecăruia dintre noi. De la suflet la creştet nu e nevoie decât de pace.
De aici, abia de aici întindem mâna şi începe dezvoltarea pe orizontală, dinspre civilitate către civilizaţie (nu invers!), mână de la mână…

Poezii si poeti (III) - Mihaela Arhip, (I)REVERSIBIL

Pe Mihaela Arhip o tin minte din anii studentiei, facea parte din grupul de filologi care scria la revista universitatii. Prin anii 92-93 de dupa Revolutie, a scrie poezie era aproape o pietate, un har...
Ne-am intalnit direct peste vreo 10 ani, cand Mihaela Arhip a lansat prima carte, "Sfarsitul inocentei", aparuta in urma unui premiu, la Editura Axa din Botosani, in 2002. Lansarea a fost mai degraba una de suflet, cu elevi, profesori, prieteni.
A doua lansare, "Libertatea unui condamnat la viata", tot la Editura Axa, in 2009, am ratat-o.
Acum am in mana a treia carte a Mihaelei Arhip, (I)REVERSIBIL, abia iesita de sub tipar la Editura Eikon. O carte pe care, iata, nu o ratez, o carte inca nelansata oficial, dar care a poposit la mine si despre care simt nevoia sa scriu acum.


Rareori, in anii din urma, mi se intampla sa pot citi cu voce tare poezie. Am scotocit zilele acestea cartea Mihaelei Arhip si m-am pierdut in starea de poezie.
Mihaela Arhip nu a cazut in capcana textualismului elitist si artificial ermetizat poetic, reusind sa pastreze sensul estetic al poeziei, acea interiorizare si intimitate a versului care devine refugiu al cuvantului trait. Si care face bine cititorului...


10 mai

Mai plouă, mai fulguie-n lumină funigei, mai alb,
tot mai alb e cireşul din faţa ferestrei
şi în tăcere,
ca o respiraţie, ca un fluture imaterial,
se strecoară prin perdea parfumul de floare albă şi de verde crud.


Mai asfinţeşte, mai rătăcesc deasupra păsări, mai departe,
tot mai departe sunt astăzi de tine
şi în fiecare clipă,
ca o floare albă cu miez de verde crud,
se scutură privirea ta de sub pleoapele mele închise a uitare.

LUMÂNĂRICĂ - SFÂNTUL IOAN DE LA TUTOVA

S-a făcut de bună voie cerşetor vieţuind în smerenie şi sărăcie. A miluit pe săraci şi bolnavi, a apărat pe orfan, văduvă şi nedreptăţit, a împodobit şi ctitorit biserici.
S-a născut în jurul anului 1782 într-o familie de ţărani din ţinutul Tutova. Orfan din pruncie este crescut de o ţărancă evlavioasă care-i transmite dragostea de Hristos şi de aproapele, îndemnându-l să împartă pe la biserici lumânări, lumina lui Hristos cel înviat. Pentru aceasta Ioan va fi cunoscut de concetăţenii săi sub numele de “Lumânărică”.
La vârsta de 20 de ani părăseşte locurile de baştină colindând satele şi oraşele Moldovei cerşind mila în folosul celor săraci şi împovăraţi de necazuri şi birurile vremii. Fără casă şi masă, acoperiş fiindu-i cerul, cu capul descoperit, desculţ, cu o camaşă de cânepă, încins cu o funie vara iar iarna cu suman, purta cu el o traistă în care aduna obolul creştinilor. Ajuta pe orfani, pe văduve, pe bolnavii creştini sau iudei, boteza sau înzestra fetele sărace de măritat. Oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns milă, mângâiere şi ajutor.
Se spune că odată, la un schit sărac lipsea clopotul. Lumânărică îl luă din târg, se puse cu clopotul în mijlocul unei pieţe, îl trase, şi clopotul nu tăcu până ce nu-şi câştigă plata. Curând sunetele sfinte aveau să răsune în aer, chemând pe credincioşi la rugăciune.

A trăit sărac, a murit sărac, iubit şi regretat de tot poporul. Osemintele sale se află în gropniţa bisericii Talpalari din Iaşi, loc de pelerinaj şi de rugăciune tainice şi astăzi, pentru mulţi necăjiţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos poporul dreptmăritor creştin care-l admiră pe Lumânărică aşteaptă ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să-l treacă în rândul sfinţilor săi. (George Samoilă)


Costache Negruzzi, Martie 1843:

Vă aduceţi aminte de un sărac pre care îl întâlneaţi-sunt acum doi ani- pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stângă?
Lumânărică nu mai este! - Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a făcut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumânărele şi să le imparţi pe la bisericele. Atâta ştiu, atâta fac.“
Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică până-n ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul - lui nu-i trebuia nimica - ci pentru alţii.
La un schit sărac lipseşti clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pună ce nu-şi câştigă plata. Curând aroma sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.
O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.
Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă, încungiurată de şepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, introduce iarăş bucuria în bietul bordei.
Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit până şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor noştri?
Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând luminări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.
Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. în mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.
In momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: „Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfâşit“.
Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis: …Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică.“ Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?
Într-o dimineaţă, o damă văduvă - a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă - găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi văduva îngropă pre sărac!

C. Negruzzi, publicat în „CALENDAR pentru poporul românesc pe anul 1844 - “Almanah de învăţătură şi petrecere” - Iaşi, 1844 : (Tip. Institutul Albinei)


Alexandru Papadopul-Calimah:

Vladica Filaret Beldiman, era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. bătrânii spun că auzind clopotul, el simţi o adâncă mişcare, şi chemând pe Arhidiaconul, îl intrebă: Ce trage clopotul ? Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumânărică a trecut cătră Domnul, şi clopotul trage la Talpalari, unde urmează a să înmormâta. Vlădica Filaret să sculă în picioare , făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului : „să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei ! Un om sfint au părăsit această lume !..” Când să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iaşi îi respunseră îndată, umplând văzduhul cu glasul lor plângător. Aşa era obiceiu la biserica noastră: când trăgea clopotul Mitropoliei, îi răspundea pe acelaş ton, toate bisericile din oraş şi toate mânăstirile.
Trei zile ţinu glasul clopotelor!
Trei zile , Iaşii erau în jale !
Lumea cu mic cu mare, de prin oraş şi de prin mahalale, se indrepta şi să îndesa spre biserica Talpalari, după un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era încă răspândit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, sa fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort îl duceau în năsele pe umere, patru rude, patru prieteni,- patru oameni-, ce se schimbau rânduri. Oamenii datoreau această de pe urmă slujbă, această cinstire: omului ce se ducea pentru veşnicie dintre ei!… şi mortul era cu faţa descoperită, în faţa oamenilor, în faţa ceriului,- ca lumea să privească veşnica sa plecare, şi să privească veşnicul său rămas bun,- ca lumea să privească în faţă mărirea morţi, şi să cugete… În urma secriului venea o damă din cele mai înalte trepte ale aristocraţiei din Iaşi, şi mulţi boieri şi mult norod. Secriul era de scânduri albe, fară căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi,- căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului;- iar în secriu se vedea, descoperit, dupa vechiul obiceiu al creştinilor, o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcată cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic !….

Într-o dimineaţă, în zori de zi, o damă din înalta societate a Iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinând suferinţele săracilor, găsi la poartă curtei sale trupul acestui calic, şi ea făcu îngroparea cu cheltuiala sa.
Această damă, această femeie pioasă, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit-Primat al României, Calinic Miclescu. Dar cine era acest calic pe care Iaşii îl petreceau cu cinstire la locuinţa cea de apoi? Acest calic după care sa auzeau suspinuri şi plânsete necurmate?… Acest mort pe care nu-l plângea nici o rudă,-caci el n-avea nici una!…acest mort pe urma căruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecătoriei, nu s-a mai osteneau să facă vreo catagrafie, să pue peceţi,- căci el n-avea altă avere decât sufletul său! Şi decât faptele sale cele bune, căci el n-avea altă casă decât acoperământul cerului şi gazdele celor milostivi!…
Acest calic era Lumânărică !…
Dar cine era el?
Era un ţăran din ţinutul Tutovei… atât se ştie. Numele lui era Niţă, adecă Ioan, Ioniţă,- însă lumea nu-i mai zicea de mult, decât Lumânărică. El n-a cunoscut pe părinţii săi, nimeni nu-i vorbise despre ei. O ţărancă, fără copii îl stânsese, şi-l crescuse,- şi Niţă să hrănea în sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai înainte de data morţii sale, fiind în vrâstă ca de 20 de ani, Niţă ieşi într-o zi, din sat, fără să zică nimănui nimic. Îmbrăcat cu un suman, cu o cămeşă de cânepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarnă şi vară, cu picioarele desculţe, şi iarna numai cu imenii, fără altă încălţăminte, ţinând în mâinile sale un snop de lumânărele de ceară, ca să le tot deie pe la biserici din care cauză lumea îi zicea Lumânărică, cu o taşcă de pânză groasă, atârnată de gât, în care strângea elemosina (pomana) oamenilor,-aşa a cutreierat Lumânărică, oraşele şi satele Moldovei, în curs de 40 de ani cerând pomană şi punând tot ce strângea în traista ce-i atârna de git!…

Mulţi moldoveni îşi aduc aminte de el.
Lumânăraică era mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mica, cu părul des. Trecând pe uliţe şi pe drumuri, el cânta cu duioşie, uitindu-să la lumânarelele sale: Lumânărelele, dragele mele!

Alexandru Papadopul-Calimah, 1868, Mirceşti”


“MOARTEA LUI LUMÂNĂRICĂ”, pictură de Abgar Baltazar

“Moartea lui Lumânărică” ulei pe pânză de Abgar Baltazar, colecţia Muzeului Naţional de Artă.

Pânza “Moartea lui Lumânărică”, de dimensiuni mari, realizată de Apcar Baltazar în ultimii ani ai vieţii a fost inspirată de povestea lui Lumânărică (Scrisoarea XIII), scrisă de Costache Negruzzi şi publicată în 1844. Mort în Iaşi în 1842, Niţă, cunoscut ca Lumânărică a rămas în conştiinţa colectivă drept un cerşetor orfan, apropiat al Bisericii şi al oamenilor sărmani pe care îi ajuta. Lucrarea lui Baltazar este organizată pe orizontală, senzaţia de dramatism fiind obţinută prin folosirea diagonalelor ca axe compoziţionale. În prim plan se află Lumânărică mort, pe o stradă dispusă pe diagonală, lângă o poartă deschisă prin care se distinge o siluetă feminină. Personajul construit în racursi este viguros conturat şi parcă dominat de o profundă linişte interioară. În planul îndepărtat sunt reprezentate două case cu pridvor deschis între care se înalţă biserica. Paleta monocromă, în tonuri deschise de brun şi ocru, contribuie semnificativ la crearea atmosferei dramatice.

Ramas bun

Aflu ca a murit diriginta mea din liceu. Dumnezeu sa o odihneasca in pace. A chinuit crunt, cred ca vreo 10 ani, cu un cancer terminat in metastaza si incheiat in moarte. Acum o saptamana, in trecere prin Birlad, la doar 100 de metri de casa ei, m-am gandit ca iata, nu stiu daca mai traieste, daca boala i-a mai ingaduit zile si soare. Murea, aflu azi, cinci zile mai tarziu.

A fost un om vulcanic, dificil uneori. O fire complicata nu de cutume, prejudecati sau neimpliniri sociale, ci un soi de zbatere spirituala impletita cu nevoia de a evolua intr-o lume care ramanea inchistata in prezentul satisfacator.
Ne facea sa plangem sau sa radem cu aceeasi forta sincera, reala, nedisimulata. Si-a asumat viata, chiar daca a ravasit-o iremediabil, pana inainte de moarte.
Exista oameni care isi duc viata firesc, fara zbateri sau caderi, dar lipsita si de inaltimi. La Doamna Diriginta Aurica Donose (asa o chema atunci, a murit, insa, cu numele Vrabie Aurica), fiecare zi avea sensul unei cuceriri, a unei victorii in fata lumii.
Ramane in suflet dimineata aceea a anului 1990. Dupa banchetul de a XII-a, odata cu zorii, am plecat toata clasa sa o conducem acasa. Doamna Diriginta nu ne putea primi in casa, am inteles imediat acest lucru. A ramas langa noi si ne-a prins soarele pe scarile din fata blocului, cantand la chitara si amintindu-ne de clipele frumoase.
Am mai revazut-o, de atunci, o singura data, acum mulți ani. Imi trimisese vorba sa merg sa o vad. Am mers. I-am promis ca ma intorc. Nu am mai facut-o.

RAMAS BUN, DOAMNA DIRIGINTA... sa ne vorbiti de bine pe langa ingeri...

Poezii si poeti (II) - reintalnirea cu poemul pierdut

Carmen Veronica Steiciuc a identificat poemul despre care scriam ieri. L-am recunoscut. Il redau aici, este frumos si diafan, dar nu acel diafan poeticesc chinuit de stereotipul romantismului tarziu, la fel cum nu se cufunda nici in postmodernismul rigid al cuvintelor multe si fara inteles. Este, cum imi place sa spun, un poem "cu stare".


Ierburi cu nume ciudate

(din volumul culoarea neprevazută a orei)


1. iar dacă liniştea nu are culoare e un

trucaj din acelaşi motiv pentru care
visele se reîntorc în delirul
semnelor de întrebare

stăm

şi copacul se simte fericit şi iarba

ne privim în tăcere ideea răsuceşte
forme de aer pe moleculele arse
un hohot în care lebăda nu ştie
răspunsul ad litteram


2. contur diamantin pe balustrada orei un
toast pentru iubire secundele ridică

lebăda ne priveşte mirată dar unde
vă sunt aripile domnilor dar
unde prietenii...

tu dai ploaia la o parte şi cuvintele
în sfeşnice de aer se aprind

e timpul să ne spunem tot, dar
absolut tot, eucaliptul a înflorit în
chiar acest moment e punctul sublim
imaginea se desprinde aleargă prin
fereastra deschisă se-aruncă


3. un timp nu vom auzi unul de celălalt

pe urmele lăsate ierburi cu nume
ciudate vor creşte

în miezul secundei un zbor definit de iluzii
(frunzele vor ierta depărtarea din noi)

amurguri hoinare prin visele noastre
vor trece

precum zarurile la-ntâmplare
aruncate

vom rătăci fiecare prin numele celuilalt
vom pluti prin odihna văzduhului o vreme

precum tăişul toamnei un acrobat străbate


4. prin memoria mea veţi călători o bună
bucată de vreme eucaliptul spune
prin tâmplele voastre insomnia va trece
delirul cu albe acorduri...

(un hohot fortissimo în toată încăperea)
opriţi înregistrarea

tu îţi aprinzi ţigara (adagietto)
şi mai trece un timp

nemărginire oarbă ce sunet ciudat e
freamătul surd al uitării

o prăbuşire perfectă un straniu zâmbet
de alge risipit în oglinzi de-nserare


5. uneori fericirea e atât de aproape

firul de iarbă face o reverenţă
dispare

invizibilul crede în destinul punctului
dealtfel şi lebăda remarcase o oarecare
convergenţă în gândurile pare

cântecul acesta nu începe niciunde

cygnus
nimic mai desăvârşit decât
liniştea în care fiinţa iubită
prinde contur

(Carmen Veronica Steiciuc)

Maica Ecaterina Fermo conferentiaza, sambata, la Botosani

Sambata, 18 iunie, la ora 15.00, Maica Ecaterina Fermo va sustine la Cinematograful Unirea din Botosani conferinta cu tema "Romanii, intre compromis si Hristos - dezbatere asupra problemelor actuale ale Romaniei".

Monica Fermo a murit la vârsta de 32 de ani, pe 29 iunie 1986, exact când s-a născut Elena. A fost o actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB) şi om de televiziune. S-a născut dintr-un tată evreu, dar încreştinat de mama sa, pentru a scăpa de furia nemţilor, când avea 20 de ani, şi dintr-o mamă rusoaică, creştină pravoslavnică. Părinţii, nefiind foarte credincioşi, nu au mai botezat-o pe Monica, ea rămânând în legea iudaică. Abia peste 32 de ani de la naştere Monica primeşte botezul şi o dată cu el şi numele de Elena.

Hotărârea de a se călugări a fost luată tot la îndemnul părintelui Argatu. "În prima zi după botez, eram, la părintele, mai multe persoane în aceaşi situaţie ca mine. Dar numai mie mi-a recomandat să mă călugăresc", îşi aminteşte Maica Ecaterina.

Un critic demisioneaza si il acuza pe Nicolae Manolescu, presedintele pe viata scriitorilor!

http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/06/demisia-criticului-daniel-cristea-enache-din-uniunea-scriitorilor-trebuie-respinsa-lupta-cu-un-presedinte-trecator/ Am citit aici mai mult despre scandalul real creat in Capitala dupa ce un critic tanar si-a dat demisia din USR din pricina unor scrisorele pe care un oarecare profesor le tot trimite in prima linie a Romaniei Literare. Romanie Literara condusa, se intelege, de primul scriitor al tarii, pe numele sau NM. Pana aici nimic spectaculos, cu atat mai putin scandalos. Numai ca tanarul critic reclama ca in spatele celui oarecare profesor s-ar afla chiar primul scriitor al tarii (a nu se intelege ca sintagma de prim scriitor ar avea conotatii valorice, ci doar ca detine o functie de presedinte al USR, pentru ca in fapt nici nu e scriitor, ci critic literar).

Problema in sine nu e strigatoare la cer. Scandaluri literare au fost de cand lumea, iar lumea, iaca, inca exista si se bucura de gloria elitelor in viata. Interesant de urmarit este un alt aspect. NM a bantuit multa vreme prin vietile multora dintre scriitorii pe care ii pastoreste. Ajutat frateste de mai tanarul si-n veci ferice Mircea Dinescu, a lovit - pe la spate sau drept in moalele capului - multi scriitori incomozi, amintesc aici doar atacul mortal asupra lui Cezar Ivanescu. Sa nu uitam cum, in 2008, aflam cu mare pompa prin agentia de presa NewsIn ca Cezar Ivanescu a facut politie politica. Informatie obtinuta pe surse din CNSAS. Sursa, Mircea Dinescu, intamplator angajat al trustului Realitatea, care detine si agentia NewsIn, singura care obtinuse bomba de presa. Cezar Ivanescu a luptat pana la disperare, pana la a-si accepta moartea pe care o simtea deja dand tarcoale. Nimeni nu a dezmintit informatia care, iata, nici la 3 ani de la moartea poetului nu a fost confirmata. Solidar cu MD, seful scriitorilor romani a mai facut un gest de neiertat: nu si-a dat acordul pentru ca trupul neinsufletit al poetului sa fie depus in sediul Uniunii Scriitorilor, pe motiv ca: US nu e capela! Numai ca, dupa Cezar Ivanescu, UE a fost fara probleme capela pentru Adrian Paunescu sau Fanus Neagu, odihneasca-i Domnul in pace!

Au urmai apoi alte secvente, de data aceasta avandu-l in centru pe Nicolae Breban, de o alta factura si cu un alt final (din fericire).

Acum, citind textul lui LIS, am gandit ca poate scriitorii au invatat cate ceva, ca nu mai trebuie sacrificati oameni, ca trebuie sa fie uniti si sa spele rusinile care s-au tot adunat pe obrazul USR.

Congresul National de Poezie, editia a IV-a 16-18 iunie 2011

Evenimentul se desfasoara la Botosani-Ipotesti - Suceava - Putna si este organizat de Fundatia Culturala "Hyperion" - Caiete botosanene, Centrul Cultural Bucovina Suceava, cu sprijinul Consiliului Judetean Botosani, Consiliul Judetean Suceava, Uniunea Scriitorilor din România, Primaria Municipiului Botosani, Consiliul Local Botosani, Centrul Judetean pentru Conservarea si promovarea Culturii Traditionale Botosani, Memorialul Ipotesti - Centrul National de Studii "Mihai Eminescu"


Joi, 16 iunie 2011:

- Ora 9,30 – 13,00 – Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii "Mihai Eminescu" – Aula "Laurentiu Ulici" – Deschiderea lucrarilor Congresului National de Poezie, editia a IV-a. Alegerea unei noi conduceri. Tema: "Poezia româna contemporana în context european. Traduceri, editari, prezente în edituri, librarii si reviste"

Ora 13.0 - 13.15 - Bicblioteca Nationala de Poezie Mihai Eminescu - Amfiteatrul Laurentiu Ulici - Conferinta "Eminescu si Eminovicestii. Radiografii familiale -destine individuale". Prezentare Valentin Cosereanu

- Ora 16.00 – Parcul Mihai Eminescu – La Standurile Cartii de Poezie. Lansari de carte, autografe. Prezentari de reviste.

- Ora 18.30 – Terasa Cofetariei "Parc" - Recitalul poetilor invitati. Spectacol de muzica si poezie.

    
Vineri, 17 iunie 2011:

- Ora 11.00 – Plecare la Suceava.

- Ora 15.30 – Aula Universitatii "Stefan cel Mare" din Suceava: Continuarea lucrarilor Congresului National de Poezie, editia a IV-a.

- Ora 18.00 – Recital la Cetate – recitalul poetilor invitati. Decernarea Premiilor Congresului National de Poezie, editia a IV-a, pentru un poet consacrat si pentru un poet tânar.


Sâmbata, 18 iunie 2011:

- Ora 9.30 – Deplasare la Putna.

- Ora 10.30 – Sala de consiliu a Manastirii Putna: – Concluziile Congresului National de Poezie, editia IV-a. Lansarea unui apel sau a unei scrisori catre Institutul Cultural Român.

Dintre scriitorii invitaţi: Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Nicolae Tzone, Chiril Covaldji, Elena Loghinovski, Christian W. Schenk, Dinu Flămând, Doina Uricaru, Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Vasile Tărâţanu, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Andra Rotaru, Iulia Militaru, Dan Mircea Cipariu, Ioan Es. Pop, Dan Coman, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Marin Malaicu-Hondrari, Cosimin Perţa, Diana Geacăr, Rita Chirian, Cornelia Maria Savu, Iolanda Malamen, Călin Vlasie, Nicolae Coande, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Paul Aretzu, Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Silviu Guga, Vasile Dan, George Vulturescu, Dumitru Păcuraru, Echim Vancea, Vasile Muste, Ion Mureşan, Luigi Bambulea, Marta Petreu, Adrian Popescu, Ioan Pintea, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Daniel Corbu, Liviu Apetroaie, Nicolae Panaite, Aurel Ştefanachi, Val. Talpalaru, Adi Cristi, Şerban Axinte, Antonio Patraş, Dragoş Cojocaru, Paul Gorban, Liviu Pendefunda, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Emil Nicolae, Adrian G. Romila, Sterian Vicol, Florina Zaharia, Angela Baciu, Corneliu Antoniu, Andrei Velea, Mircea A. Diaconu, Constantin Arcu, Carmen Veronica Steiciuc, Ovidiu Alexandru Vintilă, Izabel Vintilă, Ion Beldeanu, Mircea Tinescu, Doina Cernica, Viorica Petrovici, Liviu Popescu, Nicolae Cârlan, Roman Istrate, Ion Filipciuc, Vasile Ursache, Horaţiu Stamatin, Dumitru Brădăţanu, Vasile Zetu, Anica Facina, Constantin Severin, Elena Brânduşa Steiciuc, Sabina Fânaru, Constantin Hrehor, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dumitru Ţiganiuc, Emanoil Marcu, Dumitru Ignat, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Petruţ Pârvescu, Vasile Iftimie, Dumitru Necşanu, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache, Gabriel Alexe, Stelorian Moroşanu, Victor Teişanu, Cristina Şoptelea, Cezar Florescu, Valentin Coşereanu.

"Amiralul", un film despre cum iubeste Rusia...

De ce ma uit, cu inconstienta si nemila fata de mine insami, la un film ca "Amiralul", pe care l-am vazut de nenumarate si chinuite ori? Un film cu care rusii reusesc sa o puna in umbra chiar si pe Anna Karenina, de fapt o lectie pentru Anna Karenina, care nu a avut putere sa isi poarte pana la capat iubirea.
Ana din "Amiralul" a iubit inalt, poate prea inalt pentru cat a putut Rusia sa duca. E atata tristete sa iti doresti sa nu mori fara sa dansezi macar o data cu omul inimii, e atata chin in prezentul scurt, nesigur pe clipa ce vine, care aduce moarte sau izbavire.

Un film care ma bulverseaza de fiecare data si ma nauceste inainte de a-l revedea. Dupa ce se sfarseste, ramane din nou tacerea...

"Portretul luptatorului la tinerete", un film incomplet, dar necesar

Am vazut "Portretul luptatorului la tinerete", un film de Constantin Popescu, lansat oficial la inceputul anului 2010, la Berlin, unde a si fost "condamnat" de Institutul Wiesel si Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor, care au cerut eliminarea din festival. Contestatie care nu a fost luata in seama de organizatorii Festivalului de Film de la Berlin. Filmul a primit si premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Bratislava.

Un film care, pe fondul unor cunostinte anterioare, nemultumeste prin saracia de "trairi" pe care regizorul reuseste sa le transmita, filmul fiind mai degraba despre fuga, frica, violenta unui regim care era hotarat sa se impuna prin toate mijloacele. Bazat pe povestea lui Gavrila Ogoranu, partizan haituit de comunisti timp de 29 de ani, condamnat la moarte de mai multe ori dar fara sa ajunga in inchisorile cumplite ale regimului, filmul nu surprinde la adevarata dimensiune motivatia care ii sustinea pe tinerii din lotul de "banditi", dar reda - si aici e un castig imens - cateva dintre metodele folosite de Securitate in a-si racola si educa informatorii, cruzimea cu care tortura "elementele dusmanoase", dar si ura fata de Dumnezeu, preoti, in special ortodocsi. "Sa scoateti oamenii de sub influenta preotilor", spun comunistii in sedintele de instruire, pentru ca mai tarziu un preot batut si schingiuit sa fie intrebat: "Ce nevoie ai tu de Dumnezeu? Nu iti da partidul tot ce ai nevoie?!".
Magistral rolul pe care il face Mihai Constantin, fiul lui George Constantin, intruchipand un personaj malefic si diabolic: Pantelei Bodnarenko (nascut la Tiraspol, cunoscut ca Gheorghe Pintilie sau Pantiusa).
Am recitit cateva dintre cuvintele ramase de la Gavrila Ogoranu, care a sfarsit in 2006, la 3 saptamani dupa ce aflase ca se va face un film despre viata lui:
"Dacă în România teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie".
"Niciunul dintre partizani nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care i-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii".

Vezi VIDEO AICI, un fel de rezumat: http://www.youtube.com/watch?v=We7ZWBzV9Ag&feature=related

Iata si fragmente dintr-un Testament scris de luptatorii anticomunisti in cei aproape 10 ani cat au ratacit prin munti:


"Testament

Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.
Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.
În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954"

Sticla pictata manual, sau in ce imi mai investesc sufletul...

Ingerul si preoteasa, la cinstirea IPS Teofan cu ocazia implinirii a 3 ani de la intronizarea ca Mitropolit al Moldovei si Bucovinei

Blogul Razboi intru cuvant marcheaza cei 3 ani care se implinesc pe 9 iunie 2011 de cand IPS Teofan slujeste ca Mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Surpriza (chiar surpriza!!) a fost sa descopar ca postarea de care amintesc aduce in prim plan textul Ingerul si preoteasa, precum si postarea in legatura cu discutia pe care am avut-o cu IPS Teofan despre casa de la Varatec:

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/06/09/ips-teofan-3-ani-de-slujire-ca-mitropolit-al-moldovei-si-bucovinei-intru-multi-ani/

Scriu aceste randuri pentru ca tin sa redau un mesaj postat pe Razboi intru cuvant de cineva semnat: Roman Ortodox in Franta:
“O femeie mai saraca cu duhul ii prinde barba si i-o saruta, in mirarea si chiar stupefactia celor mai seriosi de fata. IPS Teofan zambeste. Nicio clipa nu se arata deranjat, nu se grabeste, nu isi iuteste uitatura.”
Intr-adevar gestul femeii starneste zambete, dar nu pentru ca ar fi “saraca cu duhul” (in intelesul frazei din text: lipsita de intelegerea ca nu trebuie sa faca asa ceva) si prin aceasta fiind mai putin “serioasa” precum ceilalti, care au fost de fata. Starneste zambete, ca atunci cand vedem niste copii facand gesturi, in simplitatea inimii lor.
Iar acesta intamplare ma face sa ma gandesc cum, de asemeni, o femei din multime, venind pe la spate, indraznind, s-a atins de poala Mantuitorului, si El, i-a spus: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.”
Acum, ce-i drept, femeia s-a atins, nu de poalele hainelor arhieresti ale IPS Teofan, ci de barba lui. Asa ca, mergand mai departe mi-am amintit Psalmul 132:Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui.. Si cautand la talcuirea Sfintilor Parinti vedem ca Sfantul Maxim zice: “Mirul este Duhul Sfant, iar capul e mintea, iar barba lui Aaron, ratiunea care taie patimile si ierurghiseste lui Dumnezeu faptele cele bune; iar harul Duhului se pogoara peste marginea imbracamintei, adica filosofia practica se da prin cea morala, caci marginea imbracamintei este si sfarsitul [desavarsirea] acesteia”
Cu siguranta ca acea femeie n-a avut in vedere toata aceasta teologie, ci s-a marginit doar sa faca un gest care a fost izvorat din credinta ei, ca apropiindu-se de cele sfinte sa dobandeasca si ea o oarecare tamaduire sufleteasca, aceasta fiind, daca am lasa la o parte superstitia a la Gigi Becali…
Cu toate acestea este de remarcat gestul de cinstire a barbii, si cu atat mai mult uimeste astazi acest lucru, cand dorinta de a ajunge la asemanarea cu Chipul Mantuitorului nu se mai exprima nici prin acest lucru exterior chiar in randul unor clerici.
Si iata ca alaturi de femeia care saruta barba IPS-lui Teofan, mai vedem in acest articol descris in linii simple si copilul cu sindromul Down. Doua chipuri de oameni care cuceresc prin simplitatea inimii lor, intr-o lume in care vedem din ce in ce mai mult cum corectitudinea, normele, stass-ul, fac parte din ce in ce mai mult din cotidianul nostru. Desi nu ajuta sa-i punem in balanta pe unii si pe altii, precum s-a intamplat, conturand in antiteza atitudinea preotesei si pe cea a copilului bucuros de a darui pana si o pernauta, este totusi bine sa ne amintim, si sa incercam sa fim mai putin complicati, si prin urmare sa ne debarasam de grijile si stressul care umplu din ce in ce mai mult viata noastra, uitand pana si ca o traim.



Multumesc, om bun, pentru cuvinte de departe!

Ultima mea lucrare - sticla pictata, motive egiptene

Cu IPS Teofan, despre casa lui Eminescu de la Varatec

Am vorbit astazi cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, despre casa lui Eminescu de la Varatec. Stia despre ce este vorba si senzatia mea este ca verdictul Sfintiei Sale este dat de multa vreme si, gandindu-ma adanc la acest lucru, tind sa ii dau si dreptate.

IPS Teofan mi-a spus ca nu exista niciun act care sa ateste CU CERTITUDINE ca acolo, in spatele cimitirului de la Varatec, este casa in care poposea Eminescu. Nu a spus insa niciun moment faptul ca este EXCLUS ca acela sa fi fost locul in care tragea poetul atunci cand venea in satul manastiresc, indeosebi pentru a se intalni cu Veronica. Inaltpreasfintitul spune ca maicile batrane, in trecut, au vorbit despre povestea de dragoste dintre cei doi, insa nu trebuie trecut cu vederea faptul ca, fiind vorba despre o manastire de maici, o iubire nelegitima nu avea cum sa se bucure de intelegerea comunitatii. "Maicile trebuie lasate sa isi faca treaba lor, sa se roage. Nu vor ca acolo sa se faca un muzeu, mai ales ca nu exista certitudinea faptului ca acolo a stat Eminescu. De fapt, pentru iubitorii poetului, Eminescu este peste tot, avem poezia lui. Maicile trebuie lasate acolo, sa isi vada de ale lor", mi-a spus IPS Teofan. Are dreptate Mitropolitul, au dreptate si maicile, au dreptate si iubitorii de Eminescu. Am indraznit insa a-i spune Inaltpreasfintitului ca problema trebuie lamurita si incheiata cumva, pentru ca ea starneste patimi, acuzatii si, atata timp cat nu se va discuta public, deschis si lamuritor despre acest subiect, multe dispute se vor amplifica. "Stiu, se spune ca noi nu vrem sa facem nimic", a spus IPS Teofan. "Poate ca ar trebui vorbit mai clar. Poate ca cei care se implica in aceasta disputa nu vor sa faca un muzeu acolo, ci doar atrag atentia asupra starii de degradare in care se afla casa. Daca s-ar conserva casa, pana cand se vor lua alte masuri, probabil ca ar fi un semnal bun", i-am spus Mitropolitului. Vorba ultima a Inaltpreasfintitului a fost: "Sa lasam maicile in liniste".

IPS Teofan, spuneam, are dreptate. Maicile au nevoie de liniste. Dar casa – pentru ca, repet, Sfintia Sa nu a spus niciun moment ca este exclus ca aceea sa fie casa la care tragea Eminescu – trebuie renovata. NU DARAMATA, s-a facut greseala asta la Ipotesti si in consecinta astazi avem o copie a vechii case, asa cum copii sunt mai toate obiectele ce se mai pastreaza pe acolo. E important ca acea casa de la Varatec sa ramana in picioare, chiar si ca simplu monument istoric, ca „chilie”, asa cum s-ar parea ca figureaza in Lista Monumentelor Istorice.

De partea cealalta, iata declaratia directorului Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Neamț, Adrian Alui Gheorghe, aparuta in presa nemteana.

"Sunt tot felul de poveşti referitoare la prezenţa în acel loc a lui Eminescu. Printre declaraţii ar fi cea a lui Augustin Z.N.Pop şi a Zoei Dumitrescu-Buşulenga. Nu există documente care să ateste prezenţa poetului acolo, ci doar legende. În schimb, am descoperit locul în care cu certitudine a fost casa Veronicăi Micle. Această casă a fost demolată în anul 1974; avem poze ale acelei locuinţe, precum şi o schiţă. Am avut o serie de discuţii cu reprezentanţii Consiliului Judeţean Neamţ ai Consiliului Local Agapia şi ai mănăstirii în vederea refacerii Casei Veronica Micle. Locul identificat de noi este în preajma mormântului Veronicăi şi consider că ar fi un perimetru evocator format de Pădurea de argint, Casa Muzeu «Veronica Micle» şi mormântul acesteia", a declarat Adrian Alui Gheorghe, directorul Direcţiei pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Neamţ.

Sa nu uitam ca mare parte din biografia lui Mihai Eminescu s-a realizat TOCMAI pe baza marturiilor ramase de la Augustin Z.N.Pop. Marturii care, iata, au fost valabile in alte situatii, nu si in cazul de la Varatec. Apoi, profesionalismul Doamnei Busulenga – un eminoscolog de calibru – trebuie tratat ca atare. Se stie ca si-a dedicat viata lui Eminescu si ca a tratat cu maxima seriozitate tot ce a avut legatura cu viata si opera poetului. Deci lejeritatea cu care sunt luate in discutie aceste doua marturii nu sunt un semn bun, decat daca se doreste evitarea cu gratie a adevaratei probleme. Apoi, a oferi pe mai departe o atentie "cavalereasca" Veronicai Micle pare o actiune fortata, o deturnare a atentiei si o sfidare a celor care au dreptul sa primeasca un raspuns clar. Se stie ca Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga) a suferit tocmai din cauza ca Veronica Micle (care a sfarsit, se pare, punandu-si capat zilelor, un gest de neiertat in ortodoxie) se bucura de o atentie exagerata, chiar si mormantul fiindu-i asezat in chiar curtea uneia dintre biserici.

Iata o marturie ramasa de la Maica Benedicta, care nu mai are nevoie de nicio lamurire suplimentara:

"Când am venit prima oară (n. la Văratec), trăia încă măicuţa care a fost stareţă înaintea maicii Nazaria, maica Pelaghia, care a trăit 102 ani. Eu am cunoscut-o când avea o sută de ani. Deci, asta era acum 25 de ani, ea trăise cel puţin 30 de ani în secolul trecut, ălălalt. Şi-i aducea aminte pe Creangă şi pe Eminescu, care veneau aici. Ea ne-a povestit cu gura ei, îşi amintea de hainele de şiac ale lui Creangă, tot acelea de care vorbea şi Iacob Negruzzi, în amintirile lui, dacă vă amintiţi. Şi venea cu Eminescu, care, zicea ea, avea de obicei o haină albastră. Asta n-am ştiut niciodată. Măicuţa zicea că era ucenică, tinerică de tot, fetiţă de 14-15 ani, şi ea îşi aducea aminte. Pentru că sus, spre „Schimbare”, dacă vă duceţi într-acolo, spre bisericuţa aia de sus, unde-i şi cimitirul, e o căsuţă. Acolo era casa unde trăgea Eminescu. Pe de altă parte, fireşte, era şi Veronica pe aici, pe undeva. Deci, Creangă şi Eminescu, prezenţe… Cred că mai cu seamă atunci când Eminescu era la Neamţ – că el a fost o vreme bolnav, acolo, la bolniţă la Neamţ. A fost la mănăstirea Neamţ, după ’83, bineînţeles. Şi Creangă era cel care îl vizita, îl aducea. Aceea era!".

(Cristian Curte – "Maica Benedicta Dumitrescu Bușulenga despre "aroma" Văratecului". În "Lumea Monahilor", anul II, nr. 11 (17), noiembrie 2008)

Sustin in continuare Campania Casa de la Varatec, insa cred cu tarie ca este nevoie sa se vorbeasca deschis despre acest lucru, adica Mitropolia, Manastirea Varatec, sa isi expuna clar punctul de vedere. Al meu, dupa discutia cu IPS Teofan, este ca maicile trebuie cu adevarat sa ramana in linistea manastirii, ca nu este nevoie de un muzeu la Varatec. Este insa necesara restaurarea si conservarea acelei case. Chiar si numai ca "chilie"...

Primii comunisti din Romania...

La instalarea comunismului in Romania, partidul avea foarte putini membri. Este foarte important de precizat care au fost cei dintai care au pactizat cu PCR; acestia n-au fost altii decat ungurii, cei care s-au inzestrat cu carnete rosii de partid spre a se pune la adapost in dorinta lor acerba de a pune mana pe Ardeal. Insa, in anul 1946, acestia s-au lovit de rezistenta studentimii din Cluj, care a facut o greva de aproape trei saptamani condusa de un calugar student la Medicina, Bartolomeu Valeriu Anania, ce a facut sa-i aduca la tacere pe unguri prin acest protest pasnic, intreprins numai pentru a arata apartenenta Ardealului la Romania. Dupa unguri si-au facut carnete de partid tiganii, urmati de cei mai corupti oameni ai satelor si oraselor care s-au pus in slujba intunericului, neluand seama daca partidul le cerea sa tradeze si pe cele mai apropiate rude, chiar si pe cei care in timpul vietii le-au facut de multe ori atat de doritul bine. Oricum, primii ministri si primii membri PCR nu erau romani.


Ieromonah Siluan Antoci, in cartea "Monahii ortodoxe purtatoare de lumina in intunericul comunist"

Parintele Arsenie Papacioc: "Preot m-au facut la o manastire de maici, langa Botosani, la Agafton"

"Parintele Petroniu (nota mea: Parintele Petroniu Tanase, traitor multi ani la Sfantul Munte, a trecut la Domnul pe 22 februarie 2011) imi este nas de calugarie. Am evlavie la el. Chiar in noaptea cand m-a calugarit, la Manastirea Antim, in 1948, el a tras la sorti numele de Arsenie. Nici pe mine, nici pe staret - Parintele Benedict Ghius - nu ne-a lasat sa tragem. El a tras sortul din caciula. Iar eu, fiind in biserica in mantie, m-am dus la strana sa vad cand cade Sfantul Arsenie; si l-am gasit pe 8 mai, odata cu Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul. Iar ziua in care am fost calugarit era 26 septembrie. Tot Sfantul Ioan Evanghelistul! Cand am vazut, m-am cam speriat. Exact la un an, tot de Sfantul Ioan Evanghelistul, m-au facut preot. Si-am zis: ma urmareste Apostolul iubirii! Preot m-au facut la o manastire de maici, langa Botosani, la Agafton, pentru ca acolo era slujba arhiereasca".

(Parintele Arsenie Papacioc in dialog cu Arh. Ioanichie Balan)