Constantin Arcu: ”Mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să îmbătrânească”

Născut la 24 februarie 1956, la Flămânzi, în județul Botoșani, Constantin Arcu trăiește și scrie, de o vreme, în București.

Magistrat pe drumul sinuos, dar adânc, al dreptei și, deseori, imprevizibilei Justiții, Constantin Arcu a străbătut hotărât și a urcat asemenea scara ierarhică, ajungând, de la conducerea Curții de Apel Suceava, până la Consiliul Superior al Magistraturii, de unde anii l-au întors îndărăt, spre liniștea scriiturii, a dăruirii întru cuvânt. Mai târziu, în paralel cu activitatea din magistratură, Constantin Arcu a poposit câțiva ani și în amfiteatrele studențești, fiind șef de catedră la Facultatea de Știinte Economice și Administrație Publică, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava.

Dincolo de succesele profesionale, scrisul pare să-l fi împlinit și să-i fi oferit satisfacțiile cele mai mari. A debutat editorial în 1995, cu un volum de povestiri, Cenusa zilei, urmat de romanul Omul și fiara (1996). În 1981 a publicat, în Opinia studențească, povestirea Iluzia. În 2001, scriitorul a publicat romanul Faima de dincolo de moarte, carte foarte bine primită de critică. În 2005 a publicat Ceremonial de despărțire. În 2011 apare, la Editura Paralela 45, Cocteil în cranii mici,  în același an, la aceeași editură, apărând ediția a doua a volumului Faima de dincolo. Romanul Măștile exilului, apare în 2014, la Editura Cartea Românească.
  Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Proză București, și al Societății Scriitorilor Bucovineni. A fost redactor-șef adjunct la revista „Bucovina literară“ (iulie 1999 - decembrie 2006), redactor la revista de cultură „Timpul”, Iași (ianuarie 2009 - februarie 2014), dar și președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni (8 mai 2010 - 8 mai 2012) și redactor șef al revistei "Bucovina literară" (august 2010 - iunie 2012). Este Cetățean de Onoare al orașului Flămânzi.
  Distins cu Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni – acordat pentru volumul Cenușa zilei; Premiul Fundației Culturale a Bucovinei – acordat pentru romanul Omul și fiara; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași – acordat pentru romanul Faima de dincolo de moarte. Primește distincția Crucea de Aur a Sfântului Ștefan cel Mare, acordată de Societatea culturală "Ștefan cel Mare" - Bucovina, pentru romanul Cocteil în cranii mici, dar și Premiul de Excelență acordat de Filiala Iași a USR – pentru întreaga activitate literară.
Constantin Arcu face parte dintre puținii scriitori romani care și-au folosit talentul și în alt scop, fiind chiar premiat pentru volumele Protectia minorilor în dreptul internațional, privat; Dreptul civil. Obligatiile; Adoptia internaționala. Este, de altfel, doctor în drept internațional (2000).

L-am provocat pe Constantin Arcu la o vorbire despre vârste și maturitatea scrisului, despre locul și rolul intelectualului în societate. Mai presus de toate, vă invităm la o clipă de meditație, pe marginea unor teme care și-au făcut cărare către oamenii Cetății.

"Inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta"

  -Vârstele omului. Cum vă regăsiți în propriile vârste?

 Constantin Arcu: Despre vîrstele omului s-a vorbit și s-a scris mult și bine. Filosofi, teologi, scriitori celebri etc. s-au referit la vîrstele omului, încercînd să le identifice la modul general într-o viață. Circulă pe internet o conferință savuroasă și plină de învățăminte susținută de Andrei Pleșu exact pe acest subiect. În esență, se disting trei vîrste - tinerețea, maturitatea și bătrînețea, deși delimitarea rigidă implică și destul arbitrariu. Unii oameni își mențin spiritul tînăr pînă la adînci bătrînețe, în vreme ce alții se acresc și devin nefrecventabili înainte de maturitatea deplină. În ceea ce mă privește, mă bucur nespus să constat că inima mea nu vrea sub nici un chip să îmbătrînească. E în stare de tot felul de năzbîtii, încît o suspectez uneori de frivolitate.

 - Vârstele iubirii. De la inocență la Taină. Există credință în afara Iubirii?

 - Lăsînd la o parte speculațiile care pot fi făcute, iubirea poate fi detectată în toate vîrstele omului, iar înfățișările sub care se manifestă sînt felurite. Nu reușesc să realizez conexiuni între iubire și inocență, dar dacă inocența înseamnă nevinovăție, naivitate ori chiar ignoranță, mi se pare că drumul spre Taină este larg deschis inocenților. Fericiți cei săraci cu duhul...

 Credința implică, în doze diferite, abandon, devotament și speranță. Nu are nevoie de dovezi care să probeze acea convingere. Eu însă am întîmpinat unele dificultăți. Deși dintotdeauna i-am admirat pe marii mistici și i-am considerat cei mai de invidiat oameni, din păcate, n-am reușit să mă cufund necondiționat în credința religioasă. Tot timpul eram bîntuit de îndoieli și nu izbuteam să simt în suflet nici urmă de fior mistic. Nu mă întrebam dacă există Dumnezeu sau nu. Chestiunea nu prezenta însemnătate. Eu speram să-mi liniștesc sufletul prin credință. Numai că nu reușeam să mă scufund în smerenie și cucernicie. Zadarnic mă rugam să mi se înmoaie cîinoșenia din suflet. Nimic, inima mea rămînea împietrită. Iar dacă rugăciunea (adevărată, pînă la abandonul de sine) în fața Domnului este o taină, mă văd silit să recunosc că n-am avut acces la acest miracol. E greu de închipuit o fire mai îndărătnică. Cred în Dumnezeu, dar cu măsură. Numai că adevărata credință e altceva. Iar credința nu se reduce la credința religioasă.

 Totuși, nu confund credința cu iubirea. De iubit, am iubit mult și asta a fost/este/va fi probabil salvarea mea. Dar poate mă înșel și acum. Dacă iubire însemnă, cum scria Albert Camus, să dărui, să sacrifici totul fără speranță de răsplată, atunci nu știu ce să cred. Mă consolez spunîndu-mi că iubirea a fost definită în fel și chip (însuși Camus a articulat cîteva enunțuri diferite), și deci poate căpăta înfățișări variate.

Oricum, cea mai teribilă definiție a iubirii o dă Einstein în scrisoarea către fiica sa, Lieserl. Pe scurt, Einstein scrie că iubirea este cea mai puternică forță din univers, deoarece explică totul și dă sens vieții. El propune faimoasa sa ecuație E=mc2, substituind unul din termeni. Astfel, ecuația devine E (energia lumii, cea mai puternică forță) = Iubirea X viteza luminii la pătrat, în care „iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este iubire”. Nu pot garanta pentru autenticitatea acelei scrisori descoperită pe Internet, însă nu m-aș mira să fi fost scrisă de acel om genial.

 - Vârstele scrisului. Inocență? Maturitate?

 - Există părerea că tinerețea este înaripată și predispune spre poezie, iar maturitatea presupune experiență de viață și ar fi propice prozei. E o regulă cu foarte multe excepții, deși în ultima vreme poeții români se reciclează spre bătrînețe și trec la roman. Unii autori și-au încheiat opera la vîrste tinere (Nicolae Labiș, Serghei Esenin, Arthur Rimbaud etc.), în vreme ce alții au creat pînă la adînci bătrînețe (Homer, Hesiod, Goethe, Tolstoi etc.). Care ar fi deci vîrstele scrisului? E greu de spus. Însă inocența subzistă de-a lungul anilor în personalitatea oricărui scriitor și stilul fiecăruia dă seamă de aceasta.

 - Film, carte, teatru. Ce le-ați recomanda tinerilor de astăzi?

 - Nu știu ce să recomand. La acest capitol sînt deficitar. Eu citesc zilnic și merg frecvent la teatru. Locuiesc în București și am teatre la alegere. Dar cum să recomanzi teatru unui tînăr dintr-un orășel sau din mediul rural? Din păcate, la cinematograf n-am mai fost de-un secol. Ultimul film văzut la un cinematograf (în Suceava, pe la începutul anilor 2000) a fost „Pisica albă, pisica neagră”, o comedie dulce-amară regizată de Emir Kusturica. Însă acum există și alte posibilități de a vedea filme (pe Internet, DVD-uri etc.). De la un timp văd filme pe Netflix și uneori descopăr seriale bune.

 - Cât din opera unui scriitor se "extrage" direct din viață? Mai exact: până unde duce imaginația, în absența unei experiențe, a unor surse biografice?

 - Se spune că scriitorul se scrie pe sine. E un truism repetat de mulți. Să nu uităm de celebra sintagmă a lui Gustave Flaubert - „Madame Bovary c’est moi”, devenită maximă. După cum spune Barthes, pentru Flaubert a scrie și a trăi este același lucru, dar cred că afirmația este valabilă pentru toți scriitorii adevărați. Asta nu înseamnă că imaginația nu-și are rolul ei, însă de obicei chiar fantezia se grefează pe o anumită experiență de viață. Se poate replica aducîndu-se drept argument exemplul lui Karl May, un tip plin de fantezie, care a descris atît de seducător viața indienilor apași și figura lui Winnetou (Legenda lui Old-Shatterhand), deși n-a pus piciorul în America de Nord. Nu știu la ce experiență și surse biografice ne-am putea referi, cînd Karl May a avut ani în șir probleme cu poliția germană și a fost condamnat pentru vagabondaj, furturi și înșelăciuni. Cît din opera lui May s-a „extras” din viața sa? Ca de obicei, lucrurile sînt mai complicate decît par la prima vedere.

 - Unde mai este locul intelectualului în societatea actuală? Dar cel al creatorului?

 - Conform DEX, intelectualul este o persoană care posedă o pregătire culturală temeinică și desfășoară o activitate spirituală în domeniul artei, științei, tehnicii. Mie mi se pare că noțiunea de intelectual implică și altceva. Mă refer la impactul pe care îl are activitatea intelectualului asupra celorlalți indivizi și în viața publică. Dacă pot să admit fără șovăială că Andrei Pleșu, Ioan-Aurel Pop, Liviu Antonesei, Gellu Dorian, Lucian Boia etc. sînt intelectuali în adevăratul sens al cuvîntului, nu același lucru îl pot spune despre profesorul care își ține cursul de tehnologie a materialelor sau a informației, bunăoară, după care se retrage între pereții casei sale. Dintotdeauna intelectualul s-a amestecat în viața cetății, iar Păunescu rămîne un exemplu strălucit pentru vremuri recente. Acesta ar fi locul intelectualului în general și al creatorului, în particular. Dacă în perioada interbelică au existat intelectuali de marcă (Iorga, Rebreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Henri Coandă, Victor Babeș, Nicolae Paulescu, George Enescu, Dinu Lipatti etc.), în zilele noastre numărul și influența lor în societate au scăzut considerabil.

Astăzi sînt promovați în funcții înalte secături care habar n-au de nimic, analfabeți și curve de trei parale, pe baza unor criterii halucinante (apartenența la gașca politică de la putere, sumele de bani plătite în campanii electorale și altele de acest fel). Trăim vremuri ostile pentru intelectual și asta se vede de la mare distanță. Din păcate, nu văd nici o soluție pentru remedierea dezastrului în care ne aflăm. Rămîne speranța unei minuni care, abătîndu-se peste pămîntul românesc, să separe grîul de neghină și să stîrpească avalanșa de buruieni vătămătoare ce ne sufocă. (Mai există o soluție laică și eficientă: dictatura). E nevoie de o mînă forte care să bage în pușcării toți hoții înghesuiți în fruntea țării, indiferent de culoarea politică. Politrucii au produs numai rău țării în ultimele trei decenii. E greu de spus ce se va întîmpla. Vedem însă că, din păcate, estimp, intelectualii se mulțumesc să cîrtească pe la colțuri. Și cam atît.

Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat: "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie!"

Miorcanii familiei Pillat continuă să doară, scriam în urmă cu câțiva ani, după ce am trăit tulburătoarea experienţă a unei vizite pe moşia din Nord. "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie", ne spune astăzi Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat şi fiica scriitorului Dinu Pillat.

Fie că este vorba despre Eminescu sau despre Enescu, fie că rostim Onicescu sau Luchian, numele geniilor au devenit monedă de schimb a perfidiei politice. Miorcanii lui Pillat sângerează. Acei Miorcani care odată adunau elita scriitorimii româneşti, acel conac - devenit apoi spital şi care alina boala şi sărăcia ţăranilor după război şi multă vreme din comunism - se află astăzi într-o stare deplorabilă. În urmă cu niște ani fotografiam pereţii serpuiţi de crăpăturile timpului, străbătând cu uimire încăperile care adăposteau o masă de ping-pong, un atelier de tâmplărie sau, pur şi simplu, devenite depozit de lemne. O clădire monument istoric, abandonată şi doborâtă de ignoranţa omului.
Reluăm semnalul de alarmă, de această dată într-un mod mult mai direct decât în urmă cu doi ani: am invitat-o pe Doamna Monica Pillat, nepoata scriitorului Ion Pillat, să rostească răspicat adevărurile pe care prea mulţi le ignoră. Adevărul despre Miorcani!

"Părinţii m-au avertizat să nu spun la şcoală că familia noastră se înrudeşte cu Brătienii"

-Doamnă Monica Pillat, sunteţi vlăstar al uneia dintre cele mai încercate familii din istoria secolului XX. Pornind de la I.C.Brătianu şi fiica sa, Maria, căsătorită cu Nicolae Pillat (străbunicii dumneavoastră), Ion Pillat, fiul lor (şi bunicul dumneavoastră), căsătorit cu Maria, şi ai lor copii: Pia şi Dinu. Apoi Dinu şi Cornelia Pillat, părinţii dumneavoastră. Alăturând şi "contribuţia" pe care mama, Cornelia Pillat, o adaugă prin istoria propriei familii, destinul lui Gheorghe Ene Filipescu (mort în închisoare şi aruncat în groapa comună). Vă amintiţi când aţi înţeles, copil fiind, că aparţineţi unei familii aparte, cu apăsat destin istoric?

-De foarte timpuriu, părinţii m-au avertizat să nu spun la şcoală că familia noastră se înrudeşte cu Brătienii al căror nume de atunci căpătase rezonanţe înfricoşătoare pentru mine. Nu mi-au dat nici o explicaţie deoarece cred că eram prea mică să înţeleg de ce mi-era interzis să pomenesc acel nume. Apoi, după arestarea tatălui meu, în primăvara anului 1959, nu împlinisem încă 12 ani, mama mi-a dat o lecţie de viaţă pe care n-am putut s-o uit niciodată: "să ştii că familia noastră e pe o listă neagră şi modul în care poţi să te aperi este să treci neobservată şi tot ce poţi spera este să fii tolerată în această lume". Îmi mai atrăsese atenţia că singurul meu atu era să învăţ bine şi să mă port ireproşabil în societate. "Să trăieşti de dimineaţă până seara, bucurându-te de fiecare clipă, fără să te gândeşti sau să îţi faci planuri pentru a doua zi, căci s-ar putea ca pentru tine acel "mâine" să nu existe", mi-a mai spus şi aşa am făcut de atunci şi până azi. Aceste sfaturi au dat existenţei mele o intensitate aparte şi, neaşteptând nimic de la viaţă, am căpătat totul, în chip miraculos: şi durerea şi bucuria care umplu de sens şi de frumuseţe trăirea.

-Pentru Botoşani şi botoşăneni, numele Pillat se aşază strălucitor în destinul Miorcanilor din Nord. Un destin cu rezonanţe brătiene, cu poveşti şi mărturii impresionante, asupra cărora vom reveni. Pentru dvs. ce au însemnat Miorcanii şi cum vă poartă gândul de astăzi către Botoşani? 

-Miorcanii reprezintă pentru mine în primul rând un loc evocat de bunicul meu în poeme ca "Aci sosi pe vremuri", "Scrisoare de la Miorcani" şi în multe alte creaţii lirice care au imortalizat atmosfera romanticã a parcului şi conacului de altădată. Eu am cunoscut mai întâi Miorcanii din lecturi, apoi din povestirile părinţilor mei, Dinu şi Nelli Pillat.

În casa copilăriei mele din Bucureşti mai existau două tablouri "Interior la Miorcani" (foto stânga) şi "Ion Pillat la Miorcani", pictate de bunica mea, artista Maria Pillat-Brateş, soţia poetului. În aceste tablouri mi-era drag să intru, închipuindu-mi că mă pot plimba imaginar într-o lume necunoscută şi totuşi atât de familiară mie. Mult mai târziu, în 1970, am avut ocazia să îl însoţesc pe tatăl meu la o sărbătorire organizată la Miorcani de reprezentanţi ai centrului de cultură din Botoşani. Atunci am fost găzduiţi de poetul Lucian Valea, mare iubitor al poemelor lui Ion Pillat şi prieten cu părintele meu. Când am ajuns pe înnoptate, la Miorcani, ne aştepta o mare de oameni care veniseră să îl întâmpine pe fiul poetului. Din anii 80 până în 90 s-au organizat sărbătoriri anuale ale bunicului meu la Botoşani şi Miorcani, iar în acel interval, mama mea, Cornelia Pillat şi cu mine am adus cărţi, fotografii, mobile, tablouri ale Mariei Pillat-Brates, covoare pentru alcătuirea unui muzeu al familiei Pillat în casa administraţiei de la conac. Pe atunci, conacul fusese transformat în casă de naşteri pentru sătenii din Miorcani.


"Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie"

-V-aţi întors la Miorcani şi după 1990?

-În primăvara anului 1990, când am fost invitate din nou pentru o comemorare a poetului, mama şi cu mine am fost primite cu oarecare ostilitate de către autoritãţile locale, care se temeau ca nu cumva să revendicăm proprietatea. Nici prin cap nu ne trecuse un asemenea gând. De atunci nu s-a mai făcut nici o sărbătorire a poetului Ion Pillat, ba mai mult, după cum aţi aflat, în 2002, într-o noapte, muzeul a fost vandalizat, covoarele şi perdelele au fost furate, cărţile au fost împrăştiate pe câmp. Poliţia, care nu a descoperit nici până azi vinovaţii, a reuşit să recupereze doar o piesă de mobilier, câteva tablouri şi fotografii care se află într-un depozit al Muzeului din Botoşani. Îngrozite de acest fapt, mama mea şi cu mine am hotărât să donăm conacul şi parcul Mitropoliei Moldovei, nădăjduind că Biserica va apăra şi proteja proprietatea, dându-i, conform clauzelor donaţiei, o destinaţie cultural-pastorală.

-O destinaţie care rămâne la fel de îndepărtată astăzi ca în urmă cu 10 ani…

-Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum speram. Conacul e într-o continuă degradare, ploaia pătrunde prin acoperiş, iar înăuntru, preotul satului a îngăduit deschiderea unui atelier de tâmplărie care agravează stabilitatea fizică a clădirii, declarată monument istoric. Pe un perete scorojit, vizitatorii pot vedea câteva poze ale familiei Pillat (foto dreapta). Atât şi nimic mai mult. La insistenţele mele, IPS Mitropolitul Teofan a înaintat Centrului de investiţii din Bucureşti o solicitare de fonduri pentru repararea conacului, solicitare care deocamdată nu a primit nici un răspuns. Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie.

-O imagine ce pare desprinsă din Pateric: Maria Pillat, din neamul Brătienilor, alături de ţăranii din Miorcani. Scrisoarea Piei, mătuşa dumneavoastră, către Cornelia Pillat, este una nu doar puternic şi copleşitor creştină, cât mai ales reprezentativă pentru ceea ce a însemnat această familie pentru Moldova în special. Şi-au amintit oamenii din Miorcani de acest christic sacrificiu? 

-Pia, sora tatălui meu, mi-a vorbit despre schimbările dramatice prin care au trecut Miorcanii, de la atmosfera idilic-pastorală, desprinsă parcă dintr-un roman de Turgheniev, la transformarea parţială, după Primul Război Mondial, a locului în infirmerie pentru bolnavii satului, sub îngrijirea Mariei Pillat, născută Brãtianu. Apoi părinţii mei mi-au povestit despre rechiziţionarea conacului şi a parcului, după cel de al Doilea Război Mondial, după venirea comuniştilor, despre arderea în curte a cărţilor din biblioteca poetului Ion Pillat, focul fiind aprins pentru pârjolirea porcilor. A trecut mult timp de atunci, nu ştiu dacă oamenii satului Miorcani îşi mai amintesc de vremurile trecute. Ar trebui să fie foarte bătrâni acum cei care au fost martorii schimbărilor survenite. 

- În volumul de memorii "Ofrande", mama dumneavoastră aminteşte despre "deosebirea dintre copilăria şi adolescenţa lui Dinu şi acelea ale tatălui". Ce rol au avut Miorcanii în viaţa bunicului, poetul Ion Pillat, şi, mai târziu, în cea a tatălui, Dinu Pillat?

-Ion Pillat mărturisea, în paginile "Unui jurnal de vară" din 1942, că Miorcanii îi dădeau sentimentul statorniciei, împăcându-l cu veşnicia. Impresia lui era întărită de frumuseţea arborilor seculari care îi străjuiau parcul, de liniştea senină a locului unde familia sa şi înaintea lui, bunicii, îşi găsiseră reazemul sufletesc. La Miorcani, Ion Pillat îşi aducea prietenii poeţi, citeau şi scriau, stimulându-se reciproc, în casă se afla o superbă bibliotecă. Proprietarul ei ştia locul fiecărei cărţi pe raft şi în arhiva familiei s-a păstrat lista volumelor din acea bibliotecă, unde se preciza şi poziţia lor. Senzaţia de imuabil, de stabilitate şi dăinuire s-a risipit cu totul în anii războiului şi după, când arborii au fost tăiaţi, biblioteca distrusã, obiectele şi mobilierul – furate. Tatăl meu a cunoscut în copilărie şi adolescenţă farmecul Miorcanilor, al proprietăţii parcă desprinse din timp, care în romanul lui, "Aşteptând ceasul de apoi", apare ca o aşezare fantomaticã. El a trăit drama pierderii şi a distrugerii locului care lui Ion Pillat i se păruse nemuritor.

-Cunoaştem şi recunoaştem Miorcanii, astăzi, şi din picturile bunicii dvs., Maria Pillat-Brateş, soţia poetului Ion Pillat. Un destin la fel de dureros, la fel de chinuitor ca al tuturor celor din familia Pillat. A fost arestată şi întemniţată, apoi obligată la domiciliu forţat. Cum aţi evoca-o pe Maria Pillat-Brateş în faţa unei tinere generaţii pentru care istoria veacului trecut se reduce la cele câteva rânduri (discutabile şi ele!) din manualele de şcoală? 

-Bunica mea a fost ocrotită de pasiunea ei pentru frumuseţe pe care a descoperit-o în natură, în artă, în oameni, dar şi în cele mai umile locuri unde a dus-o viaţa. Talentul cu care a dăruit-o Dumnezeu i-a dat curajul şi puterea să reţină farmecul unor chipuri, peisaje sau flori în tablouri de neuitat. Între pictura ei şi lirica lui Ion Pillat s-a creat în timp o armonie aparte, mărturii rămânând volumele de poeme "Balcic" şi "Povestea Maicii Domnului", pe care artista le-a ilustrat cu inspirată fineţe.


"...nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru!"

-Scrie mama dumneavoastră, Cornelia Pillat, în volumul de memorii: "…ca să ajungă la credinţa în absolut şi în eternitatea eliberatoare, Dinu avea să urce trepte, coborând mai întâi în prăpastia suferinţei". Adâncă prăpastia, cutremurătoare înălţimea, am zice astăzi! Închisoarea a fost, pentru Dinu Pillat şi pentru ceilalţi intelectuali ai vremi, Calea prin care a aflat Adevărul. Care este cea mai frumoasă lecţie pe care aţi învăţat-o de la tatăl dvs.? 

-De la tata am învăţat bunătatea, credinţa şi iubirea. De la el am aflat că suferinţa nu este o pedeapsă, ci o treaptă de unde, odată ajunşi, vedem cum ni se deschide mai amplu orizontul înţelegerii, al compasiunii şi al menirii noastre spirituale. Am mai învăţat că iubirea poate înfrunta şi birui moartea.

-"La Grande faim", de Johan Bojer, cartea care l-a impresionat pe Dinu Pillat. Eroul cărţii (care trăieşte drama pierderii fiului său, omorât de câinii asmuţiţi de vecin) se trezeşte într-o dimineaţă, merge şi ară ţarina vecinului: "Pentru ca Dumnezeu să existe". Aici, Cornelia Pillat aşază în faţa istoriei o scenă cel puţin la fel de revelatoare: "La câteva zile după ce a ieşit din închisoare, Dinu (…) s-a întâlnit cu anchetatorul său care, în cursul a cincizeci de interogatorii, l-a chinuit moral şi fizic şi i-a inoculat, perfid, sentimentul vinovăţiei. Dinu l-a salutat şi l-a oprit pentru a-i spune că l-a iertat". Vi s-a întâmplat să rostiţi în timp, precum eroul acelei cărţi, "afin que Dieu existe"? 

-Din fericire, eu nu am cunoscut abisurile răului, aşa cum le-a trăit familia mea şi în mod special tata. Însă avându-l ca model pe părintele meu, nu mi-a fost greu să vreau să fac bine celor aflaţi în mari restrişti şi cumpene. Când întindem mâna cuiva în suferinţă ori la capătul puterilor, devenim instrumente prin care Dumnezeu alină lumea.

-Destinul familiei Pillat, de la străbunicii Maria şi Nicolae Pillat până la Cornelia Pillat, scrie istoria unui întreg secol românesc. Există astăzi un loc - cu valoare de muzeu, o bibliotecă poate - care tezaurizează însemnele literare, biografice ale familiei? 

-Şi părinţii mei şi eu am donat în timp Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Centrale Universitare şi Muzeului Naţional al Literaturii Române manuscrise şi documente din arhiva familiei. De asemenea, o parte din acuarelele şi desenele Mariei Pillat-Brateş se păstrează la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, o altă parte se află în Arhiva Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, iar câteva desene se păstrează la Muzeul de Artă din Constanţa. Sper că cel puţin trei-patru tablouri se mai află în depozitul Muzeului din Botoşani. În anul 2009, cu sprijinul şefului de secţie de atunci, domnul Corneliu Lupeş, Colecţia familiei Pillat (cuprinzând manuscrise, cãrţi, piese de mobilier, picturi şi desene de Maria Pillat-Brateş, vase de ceramicã, fotografii, obiecte personale etc., donate de mine Muzeului Naţional al Literaturii Române) a fost găzduită temporar într-o cameră dezafectată a Casei memoriale Liviu şi Fanny Rebreanu, din Bucureşti. În acest spaţiu, de la înfiinţare şi până în prezent, s-au organizat mai multe simpozioane şi şezători literare dedicate memoriei familiei Pillat.

-Aţi simţit, după 1989, vreun semn de reparaţie morală din partea statului român pentru cruntele încercări? 

-Nu am primit nici un ajutor din partea statului, după 1989. Până şi muzeul amenajat de mama şi de mine la Miorcani, în casa administraţiei, a fost vandalizat şi jefuit, iar proprietatea donată de noi în 2003 Mitropoliei Moldovei, aşa cum am spus la început, este într-o gravă stare de deteriorare. Dacă aş fi avut bani, aş fi reparat-o singură, fără să cer ajutorul nimănui, şi aş fi făcut acolo un centru cultural "Ion Pillat". Dar se pare că nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru!

"Scurtcircuit" - Viața în România se calculează în economii, statistici, corupție, legi ignorate, instruiri doar pe hârtie

 "O tragedie nu trebuie neapărat să includă sânge şi moarte; este de ajuns să fie străbătută de acea tristeţe maiestoasă care este esenţa tragediei", spune Jean Racine.

În filmul lui Cătălin Saizescu moartea sfâșie fără să se vadă, durerea urlă fără să plângă. Și totuși, tristețea este cea care bântuie fiecare cadru, tristețea produce spaima că, dincolo de moarte, în oamenii vii își va face culcuș pustiul. 

"Scurtcircuit" este despre tristețea de dincolo de moartea tragică a unor prunci "abia vii", prunci născuți prematur și ținuți în incubatoare, într-o maternitate din România. Povestea are la bază tragedia de la Maternitatea Giulești, unde în 16 august 2010 a izbucnit un incendiu în urma căruia au murit mai mulți copii. O tragedie prezentată îndelung, la vremea respectivă, pe toate canalele media.

Dar dincolo de tragedia de la televizor există întotdeauna oameni, cu poveștile lor. Dincolo de moarte există durere care nu se poate descrie. Și totuși, filmul lui Cătălin Saizescu vine să ne extragă din acea nepăsare tragică în care plutim fără a face nimic. Povestea din "Scurtcircuit" îți spune că e timpul să te ridici din fața televizorului și să devii un om care acționează, nu doar privește.

Cătălin Saizescu aduce în prim-plan povestea a doi adolescenți, elevi la un liceu de artă, colegi de clasă. Melania rămâne însărcinată, iar mamele celor doi îndrăgostiți reușesc să îi despartă, punând la cale o tranzacție ilegală pentru a vinde copilul, spre a evita astfel greoaia procedură a unei adopții.

O iubire curată, cu emoție și trăiri adolescentine, o dramă care poate fi foarte bine să intre în seria antologică Romeo și Julieta. Apar în film intrigile adulților, ușor recognoscibile în societatea actuală. Funcționarii corupți, mamele din înalta societate care nu au nici un scrupul atunci când trebuie să își salveze progeniturile, cuplul de români parveniți, cu bani și fără o minimă cultură a vieții.

În februarie 2018, filmul a rulat și la Cinematograful Unirea. Sute de tineri au trăit emoția teribilă, tineri pentru care iubirea a căpătat chip. Mesajul filmului nu a fost așezat pe soclul unei tragedii umane. Dimpotrivă. Viața are cursul ei și, mai presus de toate, își are propriii eroi. Există tragedii care mănâncă vieți, așa cum există dureri care strâng oamenii laolaltă. Doi copii de 15-16 ani își pierd într-un teribil incendiu primul lor copil. O durere care îi maturizează. Împreună este ultima replică din film.

Însă, dincolo de povestea cu aer shakespearian, filmul lui Saizescu este despre responsabilizare și despre asumare.

"Încercăm să producem o scurtcircuitare la nivel mental. Să nu mai aruncăm vina unii pe alții, pentru că problema este a noastră, a fiecăruia. Un alt mesaj al filmului ar fi cel de solidaritate, după cum este și ultima replică din film: Împreună. Cred că numai împreună putem schimba în mai bine societatea. Fiecare poate fi mai responsabil, chiar dacă e vorba de un sistem", spunea regizorul Cătălin Saizescu, atrăgând totodată atenția că în filmul său nu este vorba despre politică. 

"E vorba de un mesaj pe persoană fizică. Dacă vrei să schimbi lumea trebuie să începi cu tine. Noi ne-am asumat, iar cei dintre dvs. care au plătit bilet trebuie să știe că tot profitul din biletele noastre de cinema va fi folosit pentru achiziția de incubatoare care vor ajunge în maternitățile din țară. Pentru că vrem să dăm un semn că ne pasă. Nu vrem să revoluționăm nimic, dar măcar mișcăm o rotiță".

Este un film împotriva uitării. Un film despre prietenie, despre iubire și consecințele ei. Iubirea naște prunci. Dar tot iubirea naște și monștri.

"În 2015 filmam la Scurtcircuit, și la două luni a urmat Colectivul, unde ne-am pierdut și un membru din echipă. Daniel Ciobanu. Cu regret spun că la momentul respectiv nu se înțelesese nimic, pe urmă au început să se mai schimbe lucruri. Dar nu trebuie să uităm, să vedem ce învățăminte se pot trage și cum să prevenim", spunea cu voce strânsă regizorul.

Speranța este fragilă. Este asemenea unui fluture, pe care Cătălin Saizescu l-a adus înaintea publicului, chiar pe afiș.

"Fluturele e o metaforă referitor și la efemeritatea vieții, la viața acelor copii care nu au trăit, unii, decât două ore. Au fost cinci supraviețuitori, care au trăit și datorită medicilor fantastici, care au luat niște decizii în urma cărora copiii au supraviețuit. A fost o minune. Și da, am încercat să vedem și partea pozitivă, pentru că filmul nostru este despre speranță, care chiar trebuie să fie ultima care moare".

Filmul lui Cătălin Saizescu trebuie să ruleze în fiecare minister din România, nu doar în cel al Sănătății. Pentru că este vorba despre un lucru pe care România nu l-a învățat: să respecte Viața.

În România, VIAȚA este ieftină: prizele proaste, detectoarele de fum prea scumpe, personalul subdimensionat pentru că resursa umană costă prea mult, medicii puțini pentru că posturile sunt blocate. Viața în România se calculează în economii, statistici, corupție, legi ignorate, instruiri doar pe hârtie. Și, mai ales, VIAȚA în România înseamnă multe lecții neînvățate...

Scurtcircuit (2017)
Regia Cătălin Saizescu
Cu Oana Ştefănescu, Magda Catone, Georgiana Saizescu, Valentin Popescu, Nicodim Ungureanu, Maia Morgenstern, Maruca Baiasu

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și spital, acolo unde face curățenie și de unde, cu ajutorul unui coleg, obține ilegal pastile pentru soția lui. Mărturisirea vine mai târziu: cei doi au pierdut un copil, iar soția este prizoniera unei depresii devastatoare.

Momentele de tensiune, calmul aparent care își face loc doar pentru a accentua, ulterior, emoțiile și ritmul acțiunii, suspansul care clocotește în replici scurte, aproape încifrate, care construiesc un punct culminant pe care toată lumea îl așteaptă, dramatismul femeii care renaște doar la apariția unui prunc (în fapt, un cadavru pe care soțul îl fură de la morga spitalului) sunt elementele-cheie ale filmului regizat de Carlo Fusco.

Povestea se derulează într-un sat în apropiere de Denver, Colorado. Filmările realizate într-un cătun românesc din zona Moldovei sunt, însă, de departe impregnate de atmosfera moldovenească, și nu doar prin specificul caselor, prin ulițele cu pietriș atât de familiare publicului românesc, dar și prin interioarele care păstrează elemente autentic românești, de la atât de cunoscutul tablou cu chipurile proprietarilor casei până la amenajarea interioarelor, chiar dacă regizorul dovedește o discreție aproape frustrantă în a oferi detalii din viața celor doi tineri. Frustrări care, de altfel, au rolul de a ține spectatorul într-o menghină a presupozițiilor, într-un adevăr relativ care, la final, se va prăbuși spre a face loc unei alte realități.

Michael Martini (interpretat de Vin Bejleri) manifestă față de Esther (soția interpretată de Ieva Lykos) o protecție înduioșătoare. Esther nu își revine după pierderea copilului lor, astfel că soțul recurge la orice pentru a o determina să iasă din disconfortul psihologic și din chinul trupesc în care s-a autoexilat.

Complice devine un coleg de la spital (interpretat de Tom Sizemore), însă riscul ca cineva să afle despre sustragerea medicamentelor devine din ce în ce mai mare. În acest timp, degradarea fizică și mentală a soției nu dă semne de ameliorare. Frământările lui Michael sunt accentuate de drumul repetitiv, pe timp de noapte și sub apăsarea grea a ploii. Sunt elementele, de fapt, care conduc discret către un deznodământ neașteptat. Drumul zilnic pe care Michael îl străbate pare să fie, astfel, spațiul din afara timpului în care ies la suprafață tulburările și natura reală a personajului, al cărui psihic se erodează progresiv spre zona degenerativă. 

După ce soțul plănuiește să fure din morga spitalului cadavrul unui prunc, pe care apoi îl așază în brațele lui Esther, intră în scenă detectivul Wiesel (interpretat excelent de Bruce Davison), care alături de adjunctul său Goro Nagano (în interpretarea lui Hal Yamanouchi) încep o investigație.

 Apariția Marthei (Maia Morgenstern), mama lui Michael, are menirea de a scoate la iveală amănunte din biografia fiului ei, elemente pe care spectatotul le preia și intră, astfel, în jocul impus de regizor. Cu toate acestea, punctul culminant al filmului nu constă în deslușirea furtului cadavrului (furt urmat chiar și de o crimă, anume moartea lui Carol, singurul personaj – interpretat de Daryl Hannah – care duce acțiunea într-o normalitate a vieții), ci în răsturnarea de situație pe care Carlo Fusco o construiește într-un ritm atât de alert și de imprevizbil, încât publicul este nevoit să reconsidere nu doar întreaga acțiune a filmului, ci și rolul fiecărui personaj în parte.

Din acest punct de vedere, filmul The Slider respectă canoanele clasice ale unui thriller psihologic. O luptă interioară care se transferă de la un personaj la altul, deteriorarea psihică și conflictul mental creator de confuzii și de frustrări periculoase. Pentru ca în final întreaga acțiune să se dovedească a fi doar câmpul de desfășurare al unei boli grave, un război psihologic pe care Michael îl poartă de unul singur. Gândurile au propriile lor vieți. Ele sunt ca animalele în pădure, oamenii într-o cameră sau păsările în aer, sunt cuvintele din Carl Gustav Jung care apar pe ecran la finalul filmului.

Este momentul să remarcăm jocul impresionant al actriței originare din Botoșani, Ieva Lykos, care face un rol dificil, rol ce necesită în primul rând o expresivitate corporală și o elasticitate a gesturilor care să se muleze perfect pe replicile partenerului său. Esther reușește, pe întreg parcursul filmului, să atragă atenția asupra sa, trecând cu ușurință de la stările depresiv/maniacale la momentele de duioșie sau aparentă acalmie psihică. Fără să vorbească până spre finalul filmului, Ieva Lykos suprinde tocmai prin această capacitate excepțională de a transmite durere, emoție, zbucium interior.  Impresionează mai ales plânsul chinuit, într-un hohot mut pe alocuri, care are puterea de a conduce și mai mult privitorul spre drama profundă a poveștii. În fapt, este vorba de a menține acțiunea pe o pistă falsă, pentru ca finalul să fie unul cu adevărat neașteptat.



Cronica a beneficiat și de o traducere în limba italiană 

(sursa: https://www.facebook.com/carlofuscodirector/posts/1963527290634598):



Un film che s' insidia e va oltre il carico psicologico profondamente umano, comprendente tutti gli elementi specifici di un giallo, anche se i momenti di suspense non sono così rapidi, creano però sorpresa e incertezza sullo svolgimento della trama, perché gli eventi finali portano ad una conclusione totalmente nuova ed inaspettata, lo spettatore è invitato a rivalutare tutti i personaggi.

The Slider è il film che scorre indipendentemente dall'intuizione dello spettatore. Tuttavia, lo spettatore diventa un complice, s' immedesima con i personaggi, anticipa e cerca soluzioni. Questa è, in effetti, la volontà del regista Carlo Fusco che ha una buona conoscenza della psicologia dello spettatore, uno spettatore che, nel corso del film, si trasforma in un testimone invisibile, silenzioso dietro la telecamera.

"The Slider", tradotto in rumeno "Sul mucchio di unalama", è principalmente il viaggio d'un uomo che percorre ogni giorno la strada tra casa e ospedale, dove con l'aiuto di un collega, ottiene illegalmente delle pillole per la moglie. Il motivo viene rivelato successivamente: i due hanno perso un figlio e la moglie cade prigioniera di una depressione devastante.

Momenti di tensione e di calma apparente, che vengono dipinti solo per sottolineare successivamente emozioni e azione ritmica, suspense spumeggiante in brevi risposte, quasi criptato che costruiscono un climax che tutti aspettano, l'aspetto drammatico rinasce sotto la comparsa di un bambino (infatti, un cadavere che suo marito ruba dall'obitorio dell'ospedale) sono gli elementi chiave del film diretto da Carlo Fusco.

La storia si svolge in un villaggio nei pressi di Denver, in Colorado. Le riprese fatte in un piccolo comune dalla Moldavia sono, tuttavia, suggestive anche per un'atmosfera moldava, e non solo per lo specifico delle case , ma anche per le strade di ghiaia così familiari al pubblico romeno, come anche per gli interni che conservano caratteristiche rumene come il famoso dipinto dei proprietari di casa, anche se il regista dimostra una discrezione quasi frustrante per fornire i dettagli della vita dei due giovani. Frustrazioni che, inoltre, sono progettati apposta, per mantenere il pubblico in una vortice di presupposti, in verità relativa che, alla fine, cadrà per far posto a una realtà del tutto diversa.

Michael Martin (interpretato da Vin Bejleri) mostra a Esther (moglie interpretata da Ieva Lykos) una protezione toccante. Esther non si riprende dopo la perdita del loro bambino e cosi, il marito, si obbliga a ricorrere a qualsiasi cosa per scofiggere il suo disagio psicologico e il tormento del corpo che pare esiliato.

Complice è un collega presso l'ospedale (interpretato da Tom Sizemore), ma il rischio di qualcuno che potrebbe scoprire il furto dei farmaci diventa sempre più grande. Nel frattempo, la moglie trovatasi in un quasi totale degrado fisico e mentale non mostra segni di miglioramento. I guai di Michael sono esacerbati dal modo ripetitivo, di notte e sotto il peso di forti piogge. Gli elementi portano effettivamente ed in modo discreto ad un risultato inatteso, i viaggi quotidiani che Michael compie sembrano ad essere fuori dallo spazio e senza tempo, in cui i disturbi di superficie e la vera natura del personaggio, le cui erode progressivamente verso l'degenerativa psichica.

Dopo che il marito ha intenzione di rubare all' orbitorio dell'ospedale il corpo di un bambino, che poi lo posa tra le braccia di Esther, entrano in gioco detective Wiesel (interpretato ottimamente da Bruce Davison), che assieme al suo vice Goro Nagano (interpretato da Hal Yamanouchi) dovranno indagare.

Martha (Maia Morgenstern), la madre di Michael, ha lo scopo di rivelare i dettagli della biografia di suo figlio, elementi che il pubblico prendono il sopravvento e entrano così nel gioco imposto dal regista. Tuttavia, il climax del film non è il piccolo cadavere rubato (seguito anche un reato, vale a dire la morte di Carol, personaggio - interpretato da Daryl Hannah - azione intesa nella vita normale), ma la sconfitta della situazione che Carlo Fusco costruisce in modo così vigoroso e imprevedibile di modo che' il pubblico debba riconsiderare non solo l'intera azione del film, ma anche il ruolo di ogni personaggio.

Da questo punto di vista, il film "The Slider" segue i canoni classici di un thriller psicologico. Una lotta interiore che traspare da un personaggio all' altro, la psiche e il conflitto mentale che crea confusione e pericolose frustrazioni. Perché, alla fine, tutta questa azione dovrebbe rivelarsi solo il campo della malattia grave, una guerra psicologica che Michael porta da solo." I pensieri hanno le loro vite. Sono come gli animali nei boschi, le persone in una stanza o gli uccelli nell'aria", sono le parole di Carl Gustav Jung che appaiono sullo schermo alla fine del film.

E 'tempo di notare l'attrice con la sua interpretazione impressionante originaria di Botosani, Ieva Lykos, che deve affrontare un ruolo difficile, che richiede in primis una gestualita corporea espressiva ed elasticità per modellarsi perfettamente alle esigenze del partner. Esther riesce in tutto il film ad attirare l'attenzione su di se stessa, passando facilmente da stati depressivi / maniacali a momenti delicati o apparenti momenti di calma psichica. Senza parlare fino alla fine del film, Ieva Lykos riesce proprio in questa eccezionale capacità di trasmettere dolore, emozione, atmosfera interiore straziante. Impressiona in modo particolare il grido tormentato, in un silenzio muto, che ha il potere di guidare ancora di più l'osservatore verso il dramma profondo della storia. In realtà, si tratta di mantenere l'azione su una falsa pista, perché quest'ultima sia davvero inaspettata.

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu poate fi expus, disecat, explicat, secționat sau atomizat după reguli și metode științifice. A scrie trimite la decorul intim al autorului, iar a cunoaște acest proces ascuns ține nu atât de impactul vizual pe care un regizor ni-l oferă, cât mai degrabă de contactul spectatorului de film cu opera, cu personajele create, cu universul literar care stă, până la urmă, la baza realizării cinematografice.

Acțiunea filmului Rebel in the Rye începe în anul 1939. Jerry Salinger, interpretat de Nicholas Hoult, se înscrie la cursul de scriere creativă susținut de ilustrul profesor Whit Burnett (Kevin Spacey), acesta din urmă fiind și editor al renumitei reviste Story. Talentul lui Salinger este o certitudine, însă tatăl său (interpretat de Victor Garber) este cel care, cu o aproape sadică și de neînțeles constanță, îl descurajează ironizând preocupările fiului său. Un moment important, și căruia regizorul îi conferă un spațiu bine plasat în desfășurarea biografică, este întâlnirea dintre Jerry Salinger și Oona O'Neill (Zoey Deutch), fiica încă minoră a dramaturgului Eugene O'Neill. O poveste de dragoste care se clădește inițial pe un tărâm nesigur, pe o atracție bazată mai degrabă pe notorietatea reciprocă decât pe sentimente firești, dar o poveste care va apăsa dureros pe destinul lui Salinger din momentul în care, în război fiind, scriitorul vede în ziar titlul unui articol care anunță căsătoria dintre fiica lui Eugene O'Neill, Oona având la acea vreme abia 18 ani, și celebrul Charlie Chaplin, artist aflat - la 54 de ani - la a patra căsnicie.

Excepțional rolul construit de Nicholas Hoult, un personaj care trece de la imaginea tânărului frustrat, ușor instabil, dar suferind de lipsa validării, a recunoașterii și, în final, a publicării cu orice preț, la determinarea și refuzul de a modifica un cuvânt, de a schimba perspectiva de dragul cititorului. Protecția aspră, dură a profesorului Burnett face din tânărul student un scriitor care învață, în primul rând, să trăiască alături de propriile personaje. 

În toată această poveste, realizată excepțional de regizorul Danny Strong, mai există un personaj care străbate firul de la un capăt la altul. Este vorba despre Whit Burnett, poate cel mai bine conturat, în afara personajului principal, pe o structură profund umană și cu reale calități de mentor. Un personaj care, sub masca bine jucată a profesorului sarcastic, ironic, nonconformist, pitește metode pedagogice care au darul de a dărâma hotarele neîncrederii, de a împinge până dincolo de limite răbdarea și determinarea. 

Filmul ne prezintă un autor care, deși a căutat și forțat (pe alocuri) celebritatea, în aceeași măsură a refuzat mai târziu să devină sclav al popularității devastatoare. Este exact enigma pe care filmul lui Danny Strong o construiește în partea a doua a filmului, provocând privitorul să completeze sau să imagineze biografia neexplorată a lui Salinger.

O iubire care îl prăbușește sufletește și cu un efect aproape la fel de devastator precum experiența războiului. Celebritatea ca formă de viețuire, stopată apoi pentru ca scrisul, sufletul, viața însăși să poată supraviețui. Izolarea, retragerea din lume. Decenii întregi dedicate scrisului fără ca el, scrisul, să mai fie punte către lumea exterioară. Jerry Salinger refuză să mai publice, refuză să mai ofere interviuri, să mai comunice sau să mai întrețină minimele relații sociale. Nu acceptă nici ecranizarea celebrei sale cărți, "De veghe în lanul de secară".

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Validarea ca scriitor trebuie să vină de la public, nu ca rezultat al unei publicități forțate.

Din acest punct de vedere, filmul lui Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești. Însă Jerry Salinger gestionează cu o minuțioasă și o aproape proverbială încăpățânare o decizie care a stârnit în vreme numeroase controverse, chiar și conflicte, și anume retragerea în scris. 

Filmul - scris de Danny Strong și Kenneth Slawenski - are și o linie pedagogică, de artă a educației, dacă îl privim ca pe un curs de scriere creativă util și necesar tinerilor scriitori. 

Rebel in the Rye apare la 7 ani de la moartea lui Jerry Salinger (27 ianuarie 2010, la vârsta de 91 de ani) și la aproape 7 decenii de la apariția romanului "De veghe în lanul de secară", un debut care a zdruncinat și a reconfigurat lumea literară de la mijlocul secolului XX. Romanul lui J.D.Salinger a fost tradus în 30 de limbi și vândut în 65 de milioane de exemplare și continuă și astăzi să fie una dintre cele mai citite cărții (250.000 de exemplare vândute pe an). 

"Pridvoarele cerului", de Margarita Wallmann. Sau despre prăbușirea care înalță!

"Pridvoarele cerului" are tot ce își poate dori un cititor: povești de dragoste, intrigă, personaje fastuoase, călătorii memorabile, o scriitură de înaltă clasă, ironie, culmi ale metaforei.

"De când mă ştiu, din cea mai îndepărtată copilărie, am dorit să fiu dansatoare. Şi călugăriţă. Dacă din întâmplare, plimbându-ne pe străzile Vienei, întâlneam călugăriţele vreunei mănăstiri, o rugam pe mama:
- Te rog, cumpără-mi şi mie o rochie din astea lungi, dar să fie la fel cu ale lor!
Întunecată, mama se mulţumea să comenteze cu un suspin, la înapoierea acasă:
- Tare ciudat mai e şi copilul ăsta! Poftim, i-ar plăcea să umble îmbrăcată ca o bunică!
O „bunică', cel puţin în vremea aceea şi în mediul marii burghezii, era o doamnă foarte, foarte bătrână care purta rochii lungi, cu trenă, măturând podelele. . . Cât despre cei din jurul meu, rude sau prieteni, când îmi aflau îndoitul proiect de viaţă, se apucau să-mi explice, răbdători şi cu tot tactul cuvenit, că viaţa monahală nu se potrivea deloc, dar deloc, cu cea a unei balerine. ..

Şi totuşi, mi-am început cariera într-o biserică.... Să tot fi avut vreo trei ani. La nunta unei mătuşi, se hotărâse că voi păşi în cortegiu înaintea mirilor, împrăştiind în calea lor petale de flori, dintr-un coşuleţ petrecut pe braţ.

Repetiţia a mers fără probleme. Dar în ziua cea mare, când a izbucnit la orgă marşul nupţial din Lohengrin, am început să piruetez prin toată biserica, imprăştiindu-mi petalele la întâmplare. O bătaie zdravănă a pus capăt neaşteptatei reprezentaţii, iar eu, printre lacrimi, încercam să dau vina pe muzică: Ce să fac, dacă a început să cânte! Când se cântă, trebuie să dansezi!"

Întâmplarea de mai sus se petrecea la începutul anilor 1900. Fetița de atunci era Margarita Wallmann, prima regizoare de operă din istorie. Mai înainte, însă, Margarita a fost balerină. Una extrem de determinată, conștiincioasă și, mai ales, foarte talentată. Greu de apreciat, astăzi, dacă Margarita Wallmann ar fi devenit o balerină celebră. Imposibil de încercat o traiectorie în timp care să estimeze succesul sau, dimpotrivă, prăbușirea. Rutina este cel mai cumplit duşman al artei, spunea Margarita Wallmann. Și nu poți să nu pui stavilă gândului că până și cumplitul accident a fost un pas uriaș către excelență artistică!

Întâmplarea – sau destinul? – face ca tânăra balerină să treacă mai întâi printr-o tragedie cumplită. O prăbușire - la propriu! Căderea din înalt într-o trapă rămasă deschisă pe scenă. Corpul a devenit, pentru o vreme, o masă inertă care refuza să mai răspundă la sunetul muzicii. Un trup care aduna durerea și spaima că odată cu el s-a prăbușit și Visul.

Din trupul balerinei a răbufnit atunci una dintre cele mai sclipitoare minți, o creatoare de geniu care avea să rămână drept prima regizoare de operă din istorie. A montat pe scenele din Paris, Viena, Berlin sau Buenos Aires. Dar și în teatrele de operă cele mai mari din lume, la Scala, la Metropolitan, la Covent Garden.

A scris despre toate acestea într-o carte tradusă în numeroase limbi și care s-a bucurat – și se bucură în continuare – de un succes extraordinar. Este vorba despre "Pridvoarele cerului", publicată în România la Editura Muzicală, în 1981. Cea care a tradus cartea, sub pseudonimul Adriana Vlad, era nimeni alta decât Annie Bentoiu.

"Pridvoarele cerului" este despre marea artă a lumii, o carte în cuprinsul căreia întâlnim nume uriașe ale vieții muzicale și literare din Europa, față de care autoarea a manifestat prietenii sincere. A scris despre toți acești “monștri sacri”, dar a făcut-o într-un mod atât de atrăgător, de fascinant, de elevată nostalgie!

Există în teatru un zeu al fericirii, care ne face să uităm tot ce nu este el, scria Margarita Wallmann. Și în acest spirit a realizat întreaga carte!

"...acea Austrie pașnică, atât de obișnuită cu fericirea încât uneori nici nu-și dădea seama că o are. Când se isca un război pe pământul ei, dulcea Austrie îl lua în ușor: situația, se spunea, "e fără îndoială disperată, dar nu serioasă", ne spune regizoarea.

Soprana româncă Virginia Zeani a colaborat cu regizoarea Margarita Wallmann în 1956, la Scala din Milano. “Îmi amintesc cu plăcere de colaborarea cu Margarita Wallmann, o regizoare austriacă foarte bine cunoscută în lumea operei de atunci. Fusese balerina și avea un simț al mișcării deosebit. Era o regizoare de mare bun gust. Aveam o comunicare buna, ca de la temperament feminin la temperament feminin. A lăsat instincul meu să domine interpretarea și atunci a fost foarte placut. Am lucrat foarte bine cu ea’’, mărturisea Virginia Zeani.

Iar Stefan Zweig, bun prieten cu Margarita Wallmann, ne spune: "Totdeauna arta și-a atins apogeul când s-a aflat unită cu viața unui întreg popor. La Viena, cu arta nu se glumea: era în joc însăși onoarea cetății. Era desigur foarte plăcut să fii, la Viena, favoritul mulțimilor, dar era greu să-ți păstrezi locul, căci nu ți se ierta nici cea mai mică delăsare. Această morală se extindea asupra tuturor meseriilor și dădea naștere unui spirit de emulație binefăcător".

Găsim în carte mărturii valoroase despre Viorica Cortez, despre George Enescu și impresionanta sa operă.

O carte care apasă, însă nu destul cât să creeze frustrări sau nesocotințe de alt soi. Este scrisă pentru public și pentru profesioniști, dar scopul este, mai ales, acela de a lăsa mărturie asupra unui timp. Iar timpul se nimerește să fie unul al maximei înfloriri artistice. "Pridvoarele cerului" are tot ce își poate dori un cititor: povești de dragoste, intrigă, personaje fastuoase, călătorii memorabile, o scriitură de înaltă clasă, ironie, culmi ale metaforei.

"Les balcons du ciel", tradus la noi prin "Pridvoarele cerului", este expresia speranței, a forței divine. Artistul are nevoie să trăiască în luminile rampei, acolo își împlinește destinul.

Renato Zanella s-a aplecat asupra acestei fascinante personalități artistice și a creat un film biografic, denumit simplu Wallfrau, acesta fiind numele cel mai cunoscut al regizoarei în lumea artiștilor. Filmul ilustrează mai ales semnificația dureroasă a prăbușirii, de la care pleacă ulterior una dintre cele mai strălucitoare cariere ale secolului XX.

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi de bucurie primordială, de început de lume.

Într-o astfel de lume ne poartă regizorul Aisling Walsh, cel care a realizat filmul Maudie (2016), cu Sally Hawkins și Ethan Hawke în rolurile principale. Un film care prezintă o poveste captivantă și impresionantă în același timp. Despre fragilitatea artistului într-o lume care sfâșie fără scrupule, dar în care tot el, artistul, găsește puterea și forța de a supraviețui. O poveste din lumea oamenilor simpli, pentru care istoria, arta, geniul nu înseamnă nimic mai mult decât imboldul de a înfrumuseța bucățica de lume în care ei își cresc visul, în căldura unei povești de dragoste "ca-n filme"!

Maudie, deși bolnavă și condamnată la o viață lipsită de căldura unei familii adevărate, este o ființă puternică, o femeie hotărâtă și o artistă independentă, cu o inteligență bine camuflată în pliurile naivității afișate chiar și față de morocănosul Everett.

Deformată de boală și lipsită de orice urmă de seducție, Maudie și-a construit în timp o feminitate care înduioșează și care produce schimbări în comportamentul rece, butucănos al soțului ei. Deși se lasă stăpânită de autoritatea bărbatului, Maudie este cea mai independentă femeie tocmai pentru că adevărata libertate este cea a spiritului, a creației, a bucuriei naive. 

Bazat pe o poveste reală, filmul se încadrează scrupulos în linia biografică a artistei, dar lasă totodată firul să se deruleze și după ultimul cadru filmat. Pentru că, dincolo de strania poveste de dragoste, pelicula aduce în atenție un artist de geniu, o femeie înzestrată nu doar cu un talent nativ, dar mai ales cu o capacitate supraomenească de supraviețuire nu doar trupească, ci și spirituală.

Maud Lewis, care a trăit între anii 1903 - 1970 în Noua Soție, Canada, a fost diagnosticată timpuriu cu artrită reumatoidă juvenilă, o boală cu efecte grave asupra trupului. Cu o răbdare și o tenacitate rar întâlnite, Maud se evidențiază prin picturile sale realizate într-un mod surprinzător, de-a lungul unei vieți cu căderi sfâșietoare și cu triumfuri neașteptate.

În anii 30, artista locuia cu mătușa ei, o femeie care, sub masca unei declarate protecții, îi decide o vreme destinul și o împiedică să meargă pe drumul pe care cu disperare Maud încerca să se situeze. Planul bine chibzuit o duce pe Maud în casa unui negustor local ursuz, dezagreabil, morocănos și nu de puține ori mitocan și agresiv. Însă casa negustorului de pește avea să fie ușa către independență artistică. Viața în doi, cu asperitățile și lipsurile ei, îi unește pe cei doi imediat ce vor recunoaște unul în celălalt aceleași suferințe, aceleași dor de libertate. Everett se îndrăgostește sincer de femeia care se deforma de la un an la altul, înlăuntrul unei boli perfide și necruțătoare. Cei doi se căsătoresc. O căsătorie ce avea să dureze mai bine de trei decenii.

Destinul le intră în casă sub chipul unei femei frumoase venite de departe, cea care vede în picturile femeii simple o valoare reală. Viața tuturor se schimbă, Maude devine o artistă cunoscută, admirată, căutată.

Un film de artă care trebuie văzut nu ca un film didactic, ci ca pe o operă de artă în sine. Natura artistului, condiția geniului, posteritatea atent construită devin, odată cu vizionarea acestui film, noțiuni pur teoretice.

În fapt, arta înseamnă VIAȚĂ. Iar acolo unde ea se lasă trăită și consumată în firescul ei, arta mai înseamnă și IUBIRE.

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, și asta nu doar datorită faptului că regizorul (care semnează și scenariul) este preot. Născut pe 24 iulie 1985, Ciprian Mega a absolvit Seminarul Teologic, urmând apoi Facultatea de Teologie, obținând și un doctorat în Marea Britanie (studii la Nottingham și Londra). Hirotonit preot în 2009, ajunge un an mai târziu în Biserica Ortodoxă a Ciprului, unde formează parohia românească și construiește prima biserică românească din Cipru. Biserica, inaugurată în 2012, poartă hramul Sfânta Mare Muceniță Chiriachi și Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (sfântul botoșănean născut la Crăiniceni – Horodiștea).

Preotul Ciprian Mega debutează ca regizor în 2015, cu scurtmetrajul Nunta lui Iov, filmul fiind selectat în același an la Festivalul de la Cannes. În 2016 debutează și în lungmetraj, cu pelicula Dimineața care nu se va sfârși, cu Ela Ionescu, Valeriu Andriuță și Ovidiu Crișan în rolurile principale. "Povestea din Dimineaţa care nu se va sfârşi este reală în întregime. Personajul principal, interpretat de Ela Ionescu, e construit din poveştile mai multor fete, care-au trăit în acest fel, în Cipru", mărturisește preotul regizor, într-un interviu pentru Adevărul. "O parte din aceste amintiri sunt chiar trăite de mine. Şi-am fost sensibilizat într-atât, încât le-am ţinut minte şi le-am dus cu mine. Filmul îmi oferă posibilitatea ca toate stările şi sentimentele astea, pe care le scriu la un moment dat, să le transmit celuilalt prin imagine, prin replici, dar mai ales prin gesturi, prin privire, prin tot de presupune trăirea actorului în acel moment".

Filmul merită văzut și pentru jocul excepțional al actorilor. Valeriu Andriuță, Ovidiu Crisan, Ela Ionescu reușesc, individual și împreună, să dezvolte o poveste care impresionează, cu care spectactorul empatizează și care deschide uși spre meditație.

Valeriu Andriuță, căruia regizorul i-a încredințat rolul preotului, devine una cu personajul său, și nu doar datorită replicilor care dezvăluie dramatismul situațiilor, cât mai ales forței interpretative.

După rolul preotului din După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, Valeriu Andriuță descoperă și construiește un personaj diferit în filmul lui Ciprian Mega. Dacă în După dealuri lupta era la vedere, corp la corp, în Dimineața care nu se va sfârși povârnișul sufletesc este și mai greu de străbătut.

Eva, interpretată de Ela Ionescu, este o prostituată care încearcă, într-un final, să depășească impasul existențial și să iasă din vicleșugul vieții în care este prinsă. Violată în copilărie de tatăl vitreg, pleacă în Cipru, dar cade victimă traficului de carne vie. Se căsătorește pentru a scăpa din viața de infern. Are o fetiță pe care acum o crește mama ei, în România, dar soțul se dovedește a fi un narcoman, care de altfel moare lăsând-o din nou singură, dar cu un copil. Revine la viața de prostituată, află că are SIDA. Când forțele îi slăbesc, ajunge la parohia românească din Cipru. De aici, povestea crește și în verticala ființei. O verticală încă destul de pământeană, de sfârtecată sufletește, dar care pe parcurs capătă o densitate spirituală ce va purta, în final, mesajul întregului film.

Oricât de ispititoare ar fi dezvăluirea celor ce se vor petrece între Eva și preot, vom lăsa spectatorul să parcurgă alături de personaje urcușul, fiecare treaptă din verticala ființei.

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de ce nu, iubirea.

Dacă ar fi să facem o dureroasă paralelă între cinematograf și povestea care se derulează zilnic pe locurile 13,14 din Cinema Curcubeu, fără îndoială că viața bate filmul! "Fata din Curcubeu" poate fi oricine. Poate purta orice nume, în oricare alt timp. Ea este Fata fără nume. Și aici Lia Bugnar, autoarea textului și semnatara regiei, lasă responsabilitatea pe umerii spectatorului. Cine are curaj să dea un nume Fetei din Curcubeu? Când dai cuiva un nume devii responabil pentru viața acelei ființe. Ne spune chiar Fata din Curcubeu: pisica pe care o hrănește în fiecare seară nu are nume pentru că ea nu îi poate oferi un adăpost!

Așezată într-o ecranizare plată, povestea Liei Bugnar poate fi una patetică și atât. În aparență, ea nu aduce nimic nou, nu se așază împotriva conștiinței nimănui, nu acuză, nu antagonizează polemic și nu dărâmă prejudecățile bine înfipte în timpul pe care îl străbatem.

Cu toate acestea, povestea scrisă de Lia Bugnar sfâșie un înveliș de cârpe, de durere, de spaime, în final chiar de carne, și ne lasă să privim înlăuntrul ființei. Acolo e Viața, acolo e trăirea intensă. Pentru că acolo e Actorul. O simbioză perfectă, care duce în final spre un spectacol cum rar poate vedea publicul botoșănean. Și simbioza este atât de completă, de nefisurată artistic, încât cu greu poți să îți imaginezi acest text jucat, de pildă, de Tania Popa sau de Ilona Brezoianu. Și probabil că cei care au văzut acest spectacol în cele două distribuții cu greu ar accepta că Marcela Motoc ar reuși o altă vibrație, ar mai avea forță în interiorul aceluiași text.

Ce a reușit Marcela Motoc la Botoșani? În primul rând, un spectacol complet, un woman show de excepție, cu un efort artistic colosal, o ardere a textului secundă cu secundă, minut cu minut. Marcela Motoc a vorbit, a plâns, a strigat, a hohotit, a cântat. Cu toate acestea, cele mai mari tristeti, cele mai sfâșietoare umbre, cele mai fericite amintiri au fost cele fără cuvinte: privirile.

Cu lacrimi sau fără, umbrite sau împrăștiate înspre lume, privirile Marcelei Motoc au stăpânit sala, au închircit suflete, au eliberat alte priviri rămase captive în propriile povești.

A mai reușit Marcela Motoc să strecoare în spectacol frânturi de atmosferă pariziană prin melodiile exceptional interpretate și cu mesaje bine legate în spectacol. 

Povestea prostituatei care își duce clienții în ultimul rând din Cinematograful Curcubeu începe brutal, de la nivelul ordinar al vieții. Nimic nu anticipează complexitatea textului, intensitatea crescândă a jocului. Personajul se dezvăluie progresiv, urcă de la o clipă la alta. Fiecare amănunt adăugat acumulează senzații noi, îl face pe spectator să se retragă din starea inițială de spectator. Nu mai asiști impasibil, nu te mai mulțumești să treci nepăsător mai departe. Începi să aculți, devii parte a poveștii, primești lacrima din ochii Fetei, preiei suspinul, îl poticnești în coșul pieptului și îl rostogolești până jos, pentru a-l face ghem în stomac.

Mânie, nervi, fericire, surpriză, iubire, tristețe. Multa, uriașa tristețe! Marcela Motoc demonstrează o excelentă capacitate de a stăpâni emoția, de a o lucra milimetric astfel încât să nu patetizeze și, mai ales, să nu cadă în ispita melodramatică a poveștilor de stradă care trebuie musai să impresioneze, să stoarcă lacrima dătătoare de bani sau aducătoare de alte beneficii.

Trecerea de la duritatea vocală la sfredelitoarele nuanțe ale replicilor ține publicul într-o continuă așteptare.

În spectacolul "Fata din Curcubeu", nimic nu rămâne la voia întâmplării, fiecare gest, obiect, manifestare, așezare/ridicare, replică/melodie reprezintă o treaptă pe scară. Scară pe care urcă Fata din Curcubeu, urmată îndeaproape de fiecare dintre spectatorii din sală. Pentru că spectacolul asta face: din sala întunecoasă de cinematograf, de pe locurile 13, 14 de pe ultimul rând, dintr-o existență mizeră și o promiscuitate asumată, povestea urcă în puritatea ființei, până acolo sus, pe un nor unde așteaptă mama, tata, Vera. Acolo este fericire, pace, acolo este liniște. Dincolo de viață, dincolo de moarte, între iad și rai, este Norul. 

Important în textul Liei Bugnar este faptul că nu lucrează cu clișee. În interiorul unui subiect care a stârnit imaginația și inspirația multor creatori, Lia Bugnar are curajul de a străbate drumul îndărăt, situându-se discret înapoia sufletului unei femei decăzute. Cu toate acestea, prezența autoarei de text se face simțită nu doar în fiecare replică rostită pe scenă, ci mai degrabă în jocul Marcelei Motoc. Atât de firesc se derulează acțiunea, într-o curgere spontan-neregizată, încât totul pare irepetabil, aproape că nu poți accepta că, cel puțin la Botoșani, s-a mai jucat o dată, de două, chiar de trei ori.

Și, fiind un spectacol intrat în repertoriul Teatrului pentru Copii și Tineret Vasilache, fără îndoială că se va mai juca la Botoșani. Nu îl ratați, pentru că vă lipsiți de ocazia de a vă redimensiona sufletește, de a vă pune întrebări și de a afla răspunsurile potrivite. Fiecare om, oricât de căzut s-ar afla, are în spate o poveste. Care poate fi și povestea ta. A noastră!

Elena Ferrante, prietena mea genială!

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi.

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.

Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricine, Elena Ferrante putem fi noi, atunci când ne identificăm cu trăirile, cu spaimele, cu furiile personajelor din poveste.

Elena și Lila sunt cele două prietene născute și crescute într-un cartier mărginaș și sărac dintr-un Napoli al anilor 50. Două ființe pe cât de diferite pe atât de complementare, pe cât de apropiate pe atât de îndepărtate una de alta. Două contrarii care se atrag sau, de cele mai multe ori, două suflete-pereche care nu fac decât să se smulgă cu putere – chiar cu agresivitate - de sub influența celeilalte, să rupă carne din carnea celeilalte pentru a-și întregi propria personalitate, pentru a-și construi un destin separat. Cu toate acestea, prin contrarii sau asemănări, cele două fete vor forma pentru totdeauna o singură ființă. Visul uneia se va împlini în destinul celeilalte, eșecul primeia va nărui existența celei de a doua. Lila este înzestrată cu o inteligență naturală, care uimește și pe care fata o poartă de la început ca pe o povară de care nu este responsabilă, fără a o afișa sau expune, dimpotrivă. Este ceea ce s-ar numi astăzi un copil supradotat. În vreme ce Elena stăruiește cu toate puterile asupra lecțiilor, singura motivație fiind aceea de a ține pasul cu prietena ei deșteaptă și capabilă de orice pe tărâmul științei. Surpriza vine spre finalul volumului întâi (volumul fiind publicat sub titlul Prietena mea genială, este firesc să atribui genialitatea Lilei, cea care uimește și impresionează prin inteligență!). Un scurt dialog dintre cele două prietene dărâmă în câteva clipe întreaga percepție asupra poveștii:

"[Lila] A stat tăcută puțin timp privind fix apa care strălucea în vas, apoi a spus:
— Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi.
— Încă doi ani: apoi iau diploma și am terminat.
— Nu, să nu termini niciodată: îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.
Am zâmbit nervos, apoi am spus:
— Mulțumesc, dar, la un anumit moment, școlile se termină.
— Nu pentru tine: tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei". 

Pe câmpul acestei surprize se așază cel de-al doilea volum al tetralogiei, Povestea noului nume, volum în care adolescentele Elena (Lenu) și Lila intră cu un fel de reținere una față de alta, poate chiar cu nevoia tacită de a se desprinde în sfârșit, de a-și consuma individual și asumat trupul și spiritul. Ce reușește magistral Elena Ferrante este tocmai încăpățânarea de a rămâne în centrul cartierului, păstrând în prim-plan toate personajele și atribuind fiecăruia o încărcătură ființială care nu se reduce la bine/rău, dimpotrivă: fiecare personaj are de asemenea centrul său, are rolul său pe care îl expune ciclic, într-un soi de montagnes russes: cu înălțimi catastrofale și căderi mântuitoare. Asistăm la bucle în timp care devin, transpuse într-un flash pictural, fresce în măsura timpului istoric, apoi personal, acele fresce la care cititorul se întoarce din când în când, pe măsură ce paginile tetralogiei napolitane se completează cu noi și noi întâmplări.

Reușește Elena Ferrante, pe întreg parcursul poveștii, o simbioză a personajelor, o întrepătrundere de spirite, de făpturi, de inteligențe care, dacă nu s-ar susține printr-o argumentare literară profundă, ar deveni, poate,  înfricoșătoare. "E posibil ca niciun părinte să nu moară niciodată, e posibil să se cuibărească în fiecare copil? Așadar, din mine chiar s-ar fi ivit mama, cu mersul ei șchiopătat, ca un destin?"

Surprinzător este că, deși cele două fete își continuă parcursul pe drumuri foarte diferite, ele nu vor reuși decât împreună. Firul firav al uneia rezistă doar pentru că el se hrănește din forța celeilalte. Întâmplările comune sunt un bagaj pe care îl poartă împreună, chiar și atunci când povestea se precipită și lucrurile iau întorsături dintre cele mai neașteptate: "În absența Lilei, spune Elena, timpul se liniștește și faptele demne de atenție curg de-a lungul firului anilor ca niște valize pe banda unui aeroport; le iei, le pui pe pagină și gata. Mai complicat e de povestit ce, în aceiași ani, i s-a întâmplat ei. Banda atunci încetinește, accelerează, cotește brusc, iese de pe șine. Valizele cad, se deschid, conținutul lor se împrăștie ici și colo. Lucrurile noastre se amestecă".

Al treilea volum al tetralogiei, Cei care pleacă și cei care rămân, se derulează într-un timp istoric agitat. Comuniști, fasciști, lupte de stradă, crime politice, discursuri care înghit vieți omenești, prieteni care devin dușmani. Prin aceste nisipuri mișcătoare Elena își poartă iubirile, dă frâu liber sexualității, scrie și se expune ca femeie, fiică, prietenă. Într-o lume a bărbaților, Elena străbate un drum al inițierii, pe o pantă deseori periculoasă și aproape fatală. Scrie despre ce înseamnă "să-ți masculinizezi propria minte ca să fie bine primită de cultura bărbaților". O masculinitate din care, odată cunoscând-o și studiind-o, va învăța că forța nu are nimic a face cu bărbații, ci cu îndrăzneala de a fi ceea ce ești, într-o lume dominată de doctrine și ideologii. "Să scuipi pe Hegel. Să scuipi pe cultura bărbaților, să scuipi pe Marx, pe Engels, pe Lenin. Și pe materialismul istoric. Și pe Freud. Și pe psihanaliză și pe invidia față de penis. Și pe căsnicie, pe familie. Și pe nazism, stalinism, pe terorism. Și pe război. Și pe lupta de clasă. Și pe dictatura proletariatului. Și pe socialism. Și pe comunism. Și pe capcana inegalității. Și pe toate manifestările culturii patriarhale. Și pe toate formele de organizare. Să te opui irosirii inteligențelor feminine. Să te deculturalizezi. Începând cu maternitatea, să nu dai fii nimănui. Să te descotorosești de dialectica servitor-stăpân. Să-ți smulgi din creier complexul de inferioritate. Să te redai ție înseți. Să nu ai antiteză".

Ultimul volum al tetralogiei napolitane, Povestea fetiței pierdute, închide ciclul și restabilește echilibrul. Bătrânețea înseamnă întoarcere în sine, recunoașterea propriului eu, purificarea și vindecarea de trecut.

Întregul volum stă sub semnul dramei. Fetița Lilei, Tina, dispare în mod inexplicabil, fără ca trupul ei – mort sau viu – să mai iasă vreodată la lumină. Este, de fapt, sfârșitul Lilei, care nu va supraviețui decât trupește acestei tragedii, nu și sufletește. Este timpul marilor încercări, prietenia dintre cele două femei având nevoie de tot mai dese întoarceri în timp pentru a rezista.

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi. Citind cărțile Elenei Ferrante înțelegi că libertatea nu vine niciodată din afara sinelui și că nimeni, indiferent de timpul pe care îl străbați, nu te poate învăța ceea ce tu nu experimentezi conștient și în final acceptând concecințele.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dacă acțiunea se derulează în aerul hollywoodianului fantastic și misterios, povestea te prinde și aproape că devine credibilă. Un copil care se naște bătrân și care, pe măsură ce anii se scurg, în loc să îmbătrânească, întinerește.

Benjamin, interpretat magistral de Brad Pitt, este personajul care pare să ne arate mai întâi lecțiile pe care le-a învățat și abia apoi greșelile vieții sale. Un bătrân care de la o zi la alta își recapătă puterile și împrăștie în jurul său optimism, voioșie, prospețime. Filmul este, în cea mai mare parte, o poveste de dragoste impresionantă. Întâlnirea cu Daisy (interpretată de frumoasa Cate Blanchett) are loc în condiții nu doar bizare, dar și greu de așezat în spațiul sufletesc al celor două personaje: Benjamin este bătrân, Daisy este o fetiță. La mijlocul vieții, vârstele celor doi se recunosc, se adulmecă, dar apar și conflictele sufletești.

Nașterea lui Benjamin este privită de la început ca pe un blestem, astfel că pruncul-bătrân este abandonat în fața unei uși străine. Mama care îl născuse își dăduse duhul, motiv în plus pentru a nu fi dorit de tată. Este adoptat de o îngrijitoare de la un cămin de bătrâni, care îl primește în viața ei pe Benjamin ca pe un dat al destinului.

De aici, filmul devine straniu și aproape greu de urmărit între limitele firești ale percepției umane. Un prunc de 80 de ani care rămâne, totuși, în aerul tandru, blând și delicat al copilăriei, chiar dacă filmul capătă pe alocuri accente de comedie neagră.

Dramatismul își face loc în acest film, chiar dacă regizorul are grijă să îl îmbrace în imagini cu grad ridicat de emoție. Benjamin întinerește, dar cu un ceas biologic care funcționează invers decât la cei din jurul său. Rând pe rând, persoanele dragi îmbătrânesc și mor. Benjamin, în schimb, merge spre o copilărie a singurătății. 

Ajuns aici, spectatorul nu mai poate da înapoi.

"Strania poveste a lui Benjamin Button" nu este un film cu final fericit. Și totuși, în el se strecoară timpul, noțiunea de trecere, de trăire în viu și în consistența amară a clipei. Acum, aici, nu e niciodată la fel. Clipa care trece aruncă de o parte și de alta a timpului oameni care cred că sunt sortiți să fie pururi împreună. Doar că între ei se pitește, perfid, un lanț care, cu cât îi apropie sau îi strânge, cu atât mai mult îi îndepărtează pe eroii din film.

Regizorul introduce parabola timpului, folosind imaginea unui bătrân care construiește un ceas. Limbile se mișcă în sens invers, ca și cum ar încerca să recupereze viața netrăită a celor care au murit tineri în războiul care abia se sfârșise.

Este extraordinar cum asociază David Fincher neputința bătrâneții cu inocența copilăriei. Viața lui Benjamin nu se bazează aici pe acumularea de experiență, ci pe înțelegerea propriei vieți. Și învățarea nu poate avea loc decât prin asumarea destinului.

Sunt imagini în film care se încadrează excepțional în specificul parabolei, dar nu rămân acolo decât pentru a justifica astfel curgerea nefirească a timpului, pentru a sparge tiparele și tabuurile pe care se bazează în general viețile tuturor.

Ne-am obișnuit să căutăm trecerea în trup, ne-am agățat credințele doar de ceea ce cunoaștem. Și te surprinzi, privind acest film, că vrei ca Benjamin Button să fie real. Să devină posibil și să îi scotocești prin zile și nopți.

Atunci când iubita lui îmbătrânește, Benjamin se îndreaptă spre copilărie. Trupul se erodează, sentimentul, însă, nu curge înapoia timpului. Iubirea, singură, nu se supune niciunei reguli.

În partea de final, filmul devine din ce în ce mai greu de urmărit, de acceptat, de așezat în cadrul firesc uman. Spectatorul asistă la o scenă de dragoste, care se consumă într-o cameră de hotel, între o femeie de 40 de ani și un adolescent. Se amestecă vârstele, amintirile, dar mai presus de toate se simte o abandonare a trupului și o căutare disperată a înlăuntrului, a celui/celei pierdute în timp. Pentru că, dacă Daisy, îmbătrânind, acumulează și păstrează toate amintirile și depozitează dragostea lor, Benjamin pierde tot și se îndreaptă spre o copilărie a inocenței fără memorie, fără nimic din îndelunga viață care să îl apese, să îi provoace suferințe sau regrete.
 
Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button"/"The Curious Case of Benjamin Button" - de David Fincher, cu: Brad Pitt, Cate Blanchett, Taraji P. Henson, Tilda Swinton, Julia Ormond, Jason Flemyng.

"Genius", filmul care ne poartă în culisele creației

În 1936, Mihail Sebastian nota în Jurnalul său: "Mă gândesc la o carte pe care aș putea-o tipări peste un an-doi, care s-ar numi Culise și în care aș strânge toate lucrurile mele scrise în legătură cu creația literară, cu tehnica de lucru, cu viața de scriitor, cu experiențele publicării unei cărți etc., etc." (cf. Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, 1996, pg.62). Gândurile scriitorului român ce avea să trăiască doar 38 de ani (1907-1945) apar în timp ce scria piesa de teatru "Jocul de-a vacanța". Notațiile zilnice referitoare la evoluția piesei de teatru îl fac să constate că acestea seamănă cu un "jurnal de șantier".

Tot 38 de ani viețuiește Thomas Clayton Wolfe (1900-1938), considerat a fi unul dintre cei mai importanti scriitori ai secolului trecut. Dar, "dacă ar fi trăit mai mult, Wolfe ar fi ajuns cu siguranță cel mai mare scriitor american al tuturor timpurilor", aflăm din The New York Times. Admis la doar 16 ani la Universitatea din North Carolina, continuă să studieze la Harvard dramaturgie. Se oprește la proză, pe care o consideră forma de exprimare care îl caracterizează cel mai bine. "Printre contemporanii lui si ai mei, il consider pe Thomas Wolfe primul si cel mai important, pentru ca noi toti am esuat, dar Wolfe a trait esecul cel mai grandios, caci s-a straduit cel mai mult sa spuna totul... A avut poate un talent care il depasea pe al nostru, ar fi putut deveni cel mai mare scriitor american...", avea să scrie mai târziu William Faulkner.

Moartea i se trage de la o tuberculoză meningo-cerebrală, ultimii trei ani din viață fiind o agonie mai mult decât o supraviețuire.

În cei 38 de ani de viață (viață marcată spre final de o boală cruntă) Thomas Wolfe  publică patru cărți: romanele "Look Homeward, Angel" ("Privește, înger, către casă", 1929) și "Of Time and the River" ("Timpul și râul", 1935), culegerea de povestiri "From Death to Morning" ("De la moarte până-n zori", 1935) și eseul cu caracter autobiografic "The Story of a Novel" ("Povestea unei nuvele", 1936). Încă două romane, "The Web and the Rock", 1939 si "You Can’t Go Home Again", 1940, apar postum, lor adaugindu-li-se volumul de povestiri "The Hills Beyond", 1941 și alte antologii de proză scurtă și versuri.

Filmul "Genius" introduce spectatorul-cititor în laboratorul de creație (în "șantier", ca să păstrăm viziunea lui Mihail Sebastian) al autorului, accentuând rolul editorului care – detașat de cuvânt, acțiune, personaje – deține creionul roșu. Sute de pagini, mii de cuvinte, rânduri-rânduri dispar din manuscrisul inițial. "Misiunea mea este să dau publicului o carte bună", spune editorul. Vorbim, însă, de viața literară de acum aproape un secol, într-o Americă amenințată de criza economică. Un timp în care cartea este mai mult decât un pariu pentru editor, autor, public. Max Perkins vede potențialul literar al lui Thomas Wolfe și începe, alături de autor, o muncă asiduă, continuă, epuizantă. Cartea devine, din acel moment, un produs al colaborării autor-editor. Chiar dacă filmul prezintă personalitatea, viața și opera lui Thomas Wolfe, geniul se desprinde de cele mai multe ori din acțiunile, deciziile și asumarea lui Max Perkins. Cel care îi purtase spre glorie și pe Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald.

Michael Grandage, regizor și producător de teatru britanic, începe lucrul la film în anul 2014, urmărind relația dintre scriitorul Thomas Wolfe și editorul Max Perkins, povestea având la bază cartea lui A. Scott Berg, "Max Perkins: Editorul Geniului". Cartea lui Andrew Scott Berg ((născut pe 4 decembrie 1949) – inițial teză de doctorat, a devenit în 1978 o biografie completă, "Max Perkins: Editorul Geniului", carte care primește și Premiul Național de Carte în același an.

Scenariul este realizat de John Logan. Premiera filmului are loc doi ani mai târziu - 2016, la Festivalul de Film de la Berlin. În distribuția filmului îi găsim pe Colin Firth - Maxwell Perkins, Jude Law - Thomas Wolfe, Nicole Kidman - Aline Bernstein, Dominic West - Ernest Hemingway, Guy Pearce - F. Scott Fitzgerald, Vanessa Kirby - Zelda Fitzgerald, Makenna McBrierty - Nancy Perkins.

Un film cu actori de calibrul celor din "Genius" nu are cum să nu devină o atracție, chiar dacă părerile sunt împărțite sau mai degrabă despărțite de multele observații privind ba rolul editorului, ba nesuficienta exploatare a spiritului creator, a numelor pe care filmul le aduce în prim-plan. Personajul lui Wolfe este, de altfel, unul la limita excentricității, dar fără să evadeze – sau o face, dar foarte târziu și doar pentru a se întoarce îndărăt, în clipa finală - în afara regulilor, în afara disciplinei scriitoricești. Un manuscris-fluviu se revarsă din mintea autorului cu o învolburare tulburătoare. Însă aceleași pagini vor dispărea, pentru a păstra doar imaginile concrete, menite să transmită cititorului acțiunea și caracteristicile unor personaje bine definite. Creionul roșu al editorului sau creionul bont al autorului vor arunca în neantul literelor nepublicate mii și mii de cuvinte.

Excelent jocul lui Colin Firth (editorul Max Perkins), care se strecoară discret și în rolul de tată, nu doar de editor. Reușește să își poziționeze diferit atitudinea taciturnă, dar dură și intransigentă, față de Thomas Wolfe, dar și să țină sub control reacțiile iubitei acestuia, interpretată extraordinar de către Nicole Kidman. Desigur, lipsește filmului o anume intrigă, o măreție care se lasă așteptată. Dar privind din perspectiva scriitorului, filmul – chiar plat sau liniar pe alocuri – stârnește curiozitatea, implică spectatorul și îl face părtaș unei anume alchimii care devine, subtil și fără să agreseze emoțional, parte a experienței personale. Pentru că, dincolo de actul creației, autorul are parte de cele mai multe ori de capcana ego-ului, de un autocontrol care uneori este greșit calibrat.

Un film-lecție pentru creatori, un destin care a excelat nu doar prin valoarea pe care a dat-o cuvântului, dar și prin curajul de a-și asuma un fel de a scrie, de a epuiza ideea și de a o întoarce, apoi, în planul uman, existențial. Un scriitor care a ars până în clipa ultimă, pentru a marca, apoi, literatura americană și pe creatorii săi.