PETRU MANOLIU, botoşăneanul prigonit în comunism, ignorat în democraţie

Prigonit sau uitat? La peste 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.

Petru Manoliu s-a născut pe 28 iunie 1903, în Mihăileni, judeţul Botoşani, şi a murit la 29 ianuarie 1976, la Bucureşti. A fost un discret poet, un prozator de forţă, un dramaturg de sertar, gazetar intransigent şi un excelent traducător. Părinţii săi, dascăli în satul natal – Victoria, născută Stavrat, şi Ion Manoliu – i-au dat o educaţie sănătoasă. Petru Manoliu a fost elev al Liceului "A.T.Laurian" din Botoşani, apoi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

În 1945 i se ia dreptul de semnătură pe o perioadă de 5 ani, sub acuzaţia de a fi scris "articole cu caracater antidemocratic". Este apoi arestat şi condamnat de comunişti, dus la Canal şi trecut prin iadul puşcăriilor. Nici după ce iese din închisoare nu se poate bucura de libertate, sistemul comunist "asigurându-i" domiciliu obligatoriu la Costişa, în judeţul Bacău.

Izolat, urmărit, însingurat, Petru Manoliu se refugiază în scris. Se consumă în sute de pagini de jurnal, eseuri, aprofundează texte dramatice sau de roman. Se dedică mai ales traducerilor. În ultimii ani de viaţă rămâne singur. Soţia sa se sinucide, iar scriitorul, copleştit de durere, se retrage la Mogoşoaia.

Petru Manoliu vine din generaţia care nu doar a impulsionat cultura românească, ci i-a dat sens, identitate, forţă. Alături de nume precum Emil Cioran, de care l-a legat o prietenie sinceră, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, a susţinut şi impus un verb răspicat, sonor şi curajos în presa vremii sau în textele furişate mai târziu sub semnături de tot soiul, atunci când numele său fusese interzis.

În anul 1928, la Botoşani, editează publicaţia "Pământul". La Mihăileni scrie în "Revista tinerimii", publică la "Credinţa", unde deţine rubrica "Ţintar" (1933-1937). A colaborat la "Bilete de papagal", "Caiet", "Viaţa de azi", "Bis", "Vestea", "Ştirea", "Informatorul", "Convorbiri literare", "Litere", "Pământ bănăţean", "Azi" (unde a fost redactor), "Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", "Re­vista dobrogeană", "Comuna", "Floarea de foc", "Răboj", "Viaţa literară", "Lumea românească", "Cuvântul", "România satelor", "România literară", "Familia", "Meridian", "România", "Almanahul ziarului «Timpul»", "Teatrul Naţional", "Biruinţa noastră", "Arta nouă", "Dumineca", "Vremea", "Revista Fundaţiilor Regale", "Rampa teatrală şi cinematografică", "Spectator", "Ramuri", "Viaţa românească" etc.

Este un excelent eseist, pamfletar, cronicar al lumii culturale, un atent observator al evenimentelor politice din vreme, expunându-se repercusiunilor care mai târziu aveau să îl ducă în celulă.

Poartă până în ultimii ani de viaţă o emoţionantă corespondenţă cu Emil Cioran, filosoful manifestând la rândul său, pentru botoşăneanul exilat în propria ţară, o duioasă prietenie şi o delicată protecţie sufletească. Polemizează epistolar şi cu Mircea Eliade sau Camil Petrescu.

A publicat "Rabbi Haies Reful" (roman frescă, Bucureşti: Naţionala-Ciornei, 1935), "Tezaur bolnav" (roman, Bucureşti: Cartea Românească, 1936), "Moartea nimănui" (roman, Bucureşti: Cugetarea, 1939), "Domniţa Ralu Caragea" (proză istorică, Bucureşti: Editura Ciornei, 1939), "Creangă" (Bucureşti: Vremea, 1944).

Ca traducător, a lăsat literaturii pagini alese din D. H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley (Bucureşti: 1935), J. London – Rebeliune pe Atlantic (Bucureşti: [19--]), J. Bainville – Istoria Franţei (2 vol., Bucureşti: 1939), I. Blűmchen – Dreptul rasei superioare (Bucureşti: 1940), F.E. Sillanpaä – Silja sau tristeţea unei vieţi neîmplinite (Bucureşti: 1942), A. Chamisso – Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl (Bucureşti: 1956), Th. Mann – Muntele vrăjit (Bucureşti: 1967-1969), J. Linnankoski – Cântec despre învăpăiata floare roşie (Bucureşti: 1969), Nuvela romantică germană (2 vol., Bucureşti: 1968; în colab.), Fr. Kőrmendi – Generaţie jertfită. Aventura la Budapesta (Bucureşti [19--]), J. Racine – Andromaca (Bucureşti: 1997) ş.a.

Pentru traducere, mai exact versiunea românească a romanului "Muntele vrăjit", de Th. Mann, primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Au rămas în sertar Viata poetica a lui Descartes, Exilul poetului (drama in versuri evocind pe Ovidiu la Tomis, publicata fragmentar), Ana Ipatescu si Draculestii, pagini de jurnal, fragmente de memorii.

Are un rol decisiv în apariţia unui mare roman scris de un alt botoşănean, "Fata Moartă", de Ioan Missir, cumnatul său (ultimul primar necomunist al Botoşanilor). Povestea singurei cărţi rămase de la avocatul Ioan Missir este, prin ea însăşi, o parte a istoriei de decenii a comunismului timpuriu şi, apoi, a celui de sfârşit de secol. Scrisă la mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, cartea apare, în primă ediţie, în anul 1937, după un lung periplu prin edituri, care îi refuzau publicarea.

Petru Manoliu lasă mărturie despre viaţa dinainte de tipar a cărţii, dar şi despre autorul acesteia, care "nu vrea să fie scriitor". Ioan Missir aşternuse pe hârtie gânduri culese din amintirile sale de război, fără intenţia de a le publica, spune Petru Manoliu. "Omul acesta nu vrea să strălucească. Nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor. A scris cartea aşa cum pliveşte un butuc de vie. A scris aşa cum priveşte, aşa cum aude, aşa cum respire, terminându-şi cartea şi bătând-o singur la maşină, era gata să-şi încuie manuscrisul, nu jenat că a scris o carte, el, bărbatul şi omul cu simţ real al vieţii, ci convins că de lucrurile tale intime nu este bine, nu este frumos şi nu se cade să vorbeşti" (cf. Victor Durnea, în prefaţa ediţiei 2006 a cărţii "Fata Moartă") Odiseea apariţiei acestui roman începe din ziua în care scriitorul Petru Manoliu preia manuscrisul, în încercarea de a convinge un editor să îl publice. Zadarnice şi crunte deziluzii! Pentru că "Fata Moartă" nu era o carte despre război, ci un discurs despre inutilitatea acestuia. "Fata Moartă" este despre adevăr şi asumare, despre oamenii siliţi să îşi construiască eroismele pe cadavrele semenilor, indiferent că aceştia sunt camarazi sau inamici. Adevărul despre "Fata Moartă" transpare din atitudinea unui editor care acceptă să publice romanul, punând însă o condiţie clară: cartea să beneficieze de o prefaţă scrisă de un general care să "gireze că aşa cum Ioan Missir a descris războiul nu este o închipuire denigratoare, ci o realitate" (Petru Manoliu). Cartea apare, în 1937, nu cu o prefaţă a vreunui general, ci cu o întâmpinare semnată de Nicolae Iorga. În fapt, cartea lui Ioan Missir chiar asta demonstrează: că războiul nu este un act de eroism, ci o monstruozitate devoratoare de vieţi!

Romanul beneficiază de o critică entuziastă după apariţie, "Fata Moartă" primind Premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Române, precum şi Premiul "I. Al. Brătescu Voineşti" al Societăţii Scriitorilor Români.

La peste un deceniu de la moartea lui Petru Manoliu, Paul Cortez publică la Editura Eminescu (1987) volumul de memorii "Înainte de a uita", unde găsim un emoţionant portret al scriitorului botoşănean, conturat în momente de cumplită singurătate, de autoimpusă penitenţă, de scris şi continuu citit. Paul Cortez îl vizitează pe Petru Manoliu "într-o perioadă tristă şi zbuciumată a vieţii sale" şi îl găseşte "într-o mare jenă financiară", când "suferea din cauza bolii soţiei sale, o femeie de o rafinată cultură". "Era slăbit, palid, cu nişte haine ponosite. Locuinţa lui era modestă, întunecoasă, cu mobilă veche şi parţial deteriorată, dar spaţiul era plin de cărţi. Părea resemnat, dar, de îndată ce mă vedea, devenea mai vioi şi chiar pus pe glume. Când plecam se întrista. Îl vizitam des şi îmi povestea multe lucruri interesante privind tinereţea sa, visurile sale, împlinirile şi mai ales neîmplinirile sale", scrie Paul Cortez în memoriile sale.

La 40 de ani de la moartea sa trupească, Petru Manoliu este la fel de izolat, de străin românilor precum se afla atunci când comuniştii îi confiscaseră numele. Cu drept de semnătură sau fără, Petru Manoliu are parte, postum, de o mai mare restrişte: dreptul la memorie rămâne îngropat în istorie, aceeaşi istorie care, vreme de decenii, ne-a indicat ce şi cum să citim, în ce să credem, pe cine să preamărim.

Petru Manoliu, la fel ca Ioan Missir, autorul botoşănean al excelentului roman "Fata Moartă", rămâne închis în sertarul vremii.

"Licu, o poveste românească"

Sentimentul straniu începe din prima secundă. Intri în sala de cinema venind dintr-un prezent zgomotos, desprinzându-te de o lume și intrând conștient într-un univers care îți este familiar în măsura în care l-ai asimilat prin propria experiență sau prin felii de istorie care, în familia ta, poartă nume de bunici, de părinți sau de locuri. 

"Licu, o poveste românească" este un film care nu documentează un timp, ci o poveste. Ana Dumitrescu, o regizoare româncă stabilită în Franța, a venit în România pentru a realiza filmul cu un singur personaj. Chiar dacă în cinematografe este prezentat drept documentar, cinefilii care trec de răceala avertismentului au a vedea, în fapt, un personaj-metaforă, o desfășurare de sentimente, un parcurs al unui destin menit să ne rupă măcar pentru o clipă de haosul încărcat al zilei.

Filmul este o metaforă despre propria condiție și efemeritate, o lecție de viață, dar și un veac de supraviețuire, ne spune Ana Dumitrescu, regizoarea filmului. Timp de 92 de ani Licu a suferit, a iubit, a râs și a plâns. Deportat din Bucovina de Nord, a străbătut comunismul, a simțit în urechi gloanțele la Revoluția din 1989, a fost doborât de capitalismul românesc. Cu toate acestea, Licu deschide și răsfoiește - dimpreună cu fiecare privitor în parte, pe parcursul unei ore și încă jumătate - un manual de Istorie a Vieții (cum ar fi să se predea așa ceva în școala românească?!).

Este blând, cu un râs care îți deschide inima și te lasă să îi pătrunzi în intimitatea atât de așezată, atât de firesc umană. Licu este ceea ce chiar specialiștii numesc istorie vie. Deținători ai unui tezaur încă prea puțin exploatat la noi. Poveștile lor conțin date concrete, mărturii directe ale unor fapte cunoscute. Însă ei, martorii, ne aduc ceva ce nici un manual oficial nu oferă: impactul evenimentelor istorice asupra unui popor, asupra unei comunități. Or Licu presară în film astfel de imagini. Deportarea din Bucovina, fuga în România cu frica bântuindu-le ochii, pașii, gândurile și somnul. Refugiul. Anii comunismului, cu spaima de a nu fi auziți, urmăriți, închiși.

Povești și povești. Înșirate fără patimă, legate între ele cu un umor aristocrat, cu o anume bucurie pe care Licu o exteriorizează cumpătat și reținut.

Dar Licu mai reușește ceva: el populează filmul cu personaje al căror portret îl creionează cu măiestrie. Fratele mai mare, născut fără un rinichi, dar fără ca cineva să își fi dat seama. Ajuns mare inginer, a pus pe picioare combinatul din Hunedoara. Până când, din cauza poluării masive, fratele s-a prăbușit. Spaima comuniștilor că îl vor pierde pe Viorel, inginerul genial de care aveau atâta nevoie, i-a făcut să acționeze cu o rapiditate și o generozitate incredibile. Vorbim de anii 1955, când Securitatea aresta și împușca fără niciun scrupul pe toți cei care se opuneau regimului. Viorel, însă, era un bun de care nu se puteau lipsi. Un avion ministerial l-a transportat la Paris, unde a fost ținut o lună întreagă, pe banii statului, în încercarea disperată de a-l salva. Nu l-au salvat... Comuniștii stăpâneau doar Moartea, nu și Viața...

Aproape în aceiași ani, fratele soției, un avocat cu doctorat în drept, care lucrase la Arhivele Securității, avea să dispară fără urmă. Oricât au întrebat, oricât au căutat, nimeni nu le-a dat nicio explicație. Dispărut în neantul istoriei, o enigmă pe care timpul nu a dezlegat-o nici până astăzi.

Spectatorul are să se mai bucure și de povestea soției lui Licu. O dragoste care a străbătut veacul, fără să se ofilească sau să se tulbure de greul timpurilor. Răpusă de o tumoare la cap, chinuită de suferință, imobilizată trupește și fără a mai putea vorbi, femeia avea să plece în veșnicie într-o noapte de decembrie a anului 2008, dar nu oricum, ci luându-și rămas bun în felul cel mai cinematografic cu putință: “S-a trezit, a deschis ochii și mi-a spus: Adios, muchachos!”.

Despre Licu ar fi greu, de pildă, să scrii un roman. Pentru că este cel mai atipic personaj, iar bruma de credibilitate de care are nevoie autorul s-ar prăbuși într-un soi de suspiciune continuă. Licu trăiește cu porumbeii. La 92 de ani, face cornulețe strașnice, ba chiar și plăcinte la cuptor. Meșterește ore întregi și știe să construiască din nimic tot felul de obiecte. Coase la mașină („toată lenjeria din casă e cusută de mine”, se laudă mustind în colțul gurii o mândrie nestăpânită), bucătărește într-un molcom al zilei pe care îl simți, îl adulmeci, îl furi fără să vrei.

Capcana în care ai putea cădea, după ce ieși din sala de cinema? Să te întrebi cine este Licu. Ce face Licu? Trăiește, doarme, suferă, tânjește după ceva, fericește vreo lume ori scotocește prin timpul rămas, cel cel ce va să vină? Licu este un personaj. Care rătăcește printre amintiri, care își potrivește pendula după propria existență. Dar rămâne o ficțiune, o altfel de realitate, după cum ne avertizează regizoarea filmului. “Este un vis, dacă vreți, un vis de sfârșit de viață. (...) O viață frumoasă nu este o viață perfectă. Nu există. Viața e plină de copromisiuni, înșelare, greșeli, ceartă, supărare, furie, durere. Viața lui Licu este plină de ele, dar am ales să arăt ce ne rămâne, de fapt. O viziune idillică. Cu ce plecăm când închidem ochii. Asta se numește cinema”, mărturisește Ana Dumitrescu.

Venit din trecut, Licu este o proiecție în viitor. Despre cum am putea fi dacă am fi. Despre cum se trăiește și se moare purtând în cârcă o istorie pe care, fărâmă cu fărâmă, începi să o înțelegi doar pe măsură ce te îndepărtezi de lumesc.

"Licu, o poveste românească" este o evadare din cotidianul haotic și bulversant. Este o aromă de viață veche, împrospătată cu bucuria zilelor târzii. Licu este un om normal într-o lume dureros de anormală. Veți constata asta imediat ce veți părăsi sala de cinema și vă veți zdrobi inimile de zgomotul certăreț dimprejur.

Iar pe măsură ce trec minutele, orele, zilele, Licu se transformă în altceva: el rămâne un DOR. 

Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", botoșăneanul care a dăruit poporului român două romanțe tulburătoare!

"Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru".

"Sărmanul Artur Enășescu!", strigă Crevedia, descoperind la câțiva metri de noi silueta poetului cerșetor și nebun. Nicolae Crevedia a scos 100 de lei și i-a dat cerșetorului, care a mulțumit ca un robot și a pus bancnota într-o sacoșă ce îi atârna de gât, fără să privească măcar spre cel care i-a dat banii. "Nu avea nicio cuziozitate. E absent. Ca un mort. Ca un cadavru ambulant". Scena este povestită de către Constantin Virgil Gheorghiu, în cartea sa de Memorii. Prin Artur Enășescu, poetul Nicolae Crevedia îi prezenta tânărului său secretar imaginea cruntă a mizeriei în care poate ajunge un creator: "Poeții sunt ființe fragile. Un poet trăiește la frontiera realității. Dacă face un singur pas greșit, cade de cealaltă parte, în neant. În nebunie. Artur Enășescu e așezat aici ca un panou de semnalizare. Ca un semafor. Artur Enășescu e așezat aici la porunca unui înger, în fața cafenelei artiștilor, ca să-i avertizeze pe poeți că drumul lor spre stele este plin de capcane îngrozitoare…".

Artur Enășescu mai are și astăzi o casă în Botoșani. Pe strada Ion Pillat nr. 28. Este numărul care fixează, într-o economie administrativă, casa în care s-a născut și a locuit poetul. Ca o ironie a sorții, astăzi, pe poarta de la adresa Ion Pillat 28 intră în fiecare zi copii care au nevoie de sprijin terapeutic. Acolo funcționează Centrul de zi pentru copii cu nevoi speciale. Sau poate nici măcar nu este o ironie a sorții, ci mai degrabă un echilibru firesc, pe care timpul îl făurește în măreața-i înțelepciune.

A fost un talent uriaș, a fost un poet cu sclipiri de geniu, fapt recunoscut în vreme de personalități marcante ale literaturii, de la Eugen Lovinescu și Tudor Vianu la Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Perpessicius. Însă, mai presus de toate, Artur Enășescu (1889 – 1942) a rămas în conștiința publică prin două dintre cele mai tulburătoare romanțe, chiar dacă astăzi foarte puțini mai știu că autorul versurilor acestor bijuterii este botoșăneanul care a trăit ultima parte a vieții nemaitrăindu-se pe sine.

S-a născut în anul în care a murit Eminescu (1889) și a trăit 53 de ani. În 1917, la 28 de ani, se afla la Oituz - Măgura Cașinului, ca ostaș în Primul Război Mondial. Mărturia lui Tudor Vianu, care l-a întâlnit pe Artur Enășescu la Botoșani, la Școala de Artilerie, este prețioasă și impresionantă: "Într-o duminică l-am vizitat în casele bătrâneşti ale părinţilor şi am schimbat gândurile noastre de atunci pe prispă, privind către grădina plină de flori. Dar am avut atunci, pentru întâia oară, impresia unei ameninţări în preajma prietenului meu. Artur era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Părăsea frontul, rătăcind cu arma în mână printre fâneţuri şi îşi umplea cartuşiera cu manuscrise. A trebuit să repete stagiul pregătirii sale şi a plecat ca simplu soldat cu unitatea lui, în faţa inamicului".

Nu ca simplu soldat plecase Enășescu, ci cu grad de plutonier, în Regimentul 37 Infanterie. Poezia "Cruce albă de mesteacăn" este datată "Oituz, iulie 1917", fiind publicată pe 1 ianuarie 1919, în Luceafărul. Așezată pe suport muzical de către Ionel Fernic, poezia lui Artur Enășescu avea să devină una dintre cel mai cântate romanțe ale vremurilor, în special în interpretarea lui Jean Moscopol.

Tot Ionel Fernic va așeza pe portativ poezia "Țiganca" (E Rița, fecioara cu ochii sprințari…), romanță pe care vocea Ioanei Radu avea să o consacre definitiv. Cele două melodii – chiar dacă foarte puțini mai știu astăzi că sunt scrise de Artur Enășescu - au intrat în patrimoniul poporului român. "Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru", spunea mai târziu George Potra.

Destinul poetului-filozof merită mai multă atenție, și nu doar din pricina nenorocirii sale, a bolii care l-a măcinat și l-a desprins de realitatea înfiorătoare a anilor interbelici. Artur Enășescu a uimit prin poezie la fel cum a uimit prin manifestarea față de propriul destin neprielnic și fatidic în cele din urmă.

Fiul unui oficiant de poștă, a rămas orfan de mamă la 4 ani. Elev al Liceului Laurian mai întâi, avea să plece la Iași, unde, ca elev al Liceului Național, va sta în gazdă la mătușa sa, Maria Nacu. Mătușa, sora bună a mamei, era căsătorită Manu. Fiul ei, deci văr primar cu Artur, era Ion Manu. Actorul Ion Manu - care se născuse, de asemenea, în Botoșani, la doi ani după Artur Enășescu - este tatăl renumitei regizoare Sanda Manu, cea care mai târziu se va căsători cu un alt mare actor, dorohoianul Ștefan Tapalagă.

Artur Enășescu este denumit adeseori poetul damnat, lovit de soartă, dar și poet-filosof. De la rebelul fără cauză văzut nu de puține ori ca un continuator al spiritului eminescian, la cea mai neagră mizerie. De la aripi de geniu la un Icar cu aripi de ceară, cum îl descrie Nicolae Peneș.

Casa lui Artur Enășescu, din strada Ion Pillat nr. 28, este monument istoric. Ne-au rămas de la el două romanțe, publicistică de o valoare inestimabilă și o poezie de o incontestabilă frumusețe. Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", scria criticul Teodor Vârgolici, completând însă: "un poet de autentic talent, concretizat într-o operă restrânsă din punct de vedere cantitativ, însă plină de virtuţi lirice ce merită cu prisosinţă interesul şi preţuirea posterităţii".

Artur Enășescu s-a născut la data de 12 ianuarie 1889, la Botoșani, și a decedat la data de 4 decembrie 1942, la București. Studii liceale la Liceul "August Treboniu Laurian" și la Liceul Național din Iași. A debutat în anul 1910 cu sonetul Amor în revista Convorbiri critice. A fost redactor la publicațiile Îndrumarea din Botoșani (1918) și Luceafărul din București (1919 - 1920).

SORIN LAVRIC, un cronicar în bolgia comunistă!

Ca autor, Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Și asta pentru că scrisul său emană o intimitate fremătândă, un soi de spontaneitate așezată. Ritmul în care sunt rânduite cuvintele nu lasă loc analizelor stilistice, tocmai pentru că cititorul își însușește mai degrabă înțelesul decât forma, imaginea mai mult decât structura. Cu toate acestea, avem în scriitura lui Sorin Lavric un limbaj spectaculos, o ordonare logică a verbului, dar fără să epateze, fără ca autorul să ceară atenție. Dimpotrivă. Sorin Lavric uimește prin capacitatea de a scormoni în subconștientul amorțit, dar o face fără să se impună. Este suflarea de pe umăr, iar cititorul simte în fiecare rând al cărții această însoțire.
Ca cititor, pe Sorin Lavric îl lecturezi în aceeași intimitate fremătândă. Autorul a citit, a răscolit, a aflat. A trăit propriul exil spiritual pentru ca, într-o zi, să răstoarne anii de învățătură și să se redimensioneze ființial. A urmat două facultăți deloc ușoare – Medicina și Filosofia. A trăit în lume fără ca lumea să îl satisfacă. Până într-o zi, când noianul de informație s-a clătinat. Întreaga strădanie profesională a căpătat altă dimensiune, iar arhitectura emoțională a urcat către etajele superioare ale ființei. Sorin Lavric recunoaște că datorează toate acestea unor oameni veniți din vremuri de demult. Vremuri a căror istorie nouă ni s-a servit în alte coordonate, măsluite și prefăcute de regimul comunist. “Am fost fără Dumnezeu. Până să întâlnesc doi bătrâni, pe Mircea Nicolau și Gavril Vatamaniuc. Ei mi-au trezit din latență această virtute a credinței. Dacă nu i-aș fi întâlnit aș fi rămas cum eram înainte: inert, irațional și logic. Fără să cred în ceva misterios pe care nu-l poți explica, dar există”, mărturisea Sorin Lavric într-o convorbire cu Eugenia Vodă. Parcugând "Glasuri din bolgie", cititorul primește aceeași șansă, dar înzecit mai valoroasă, Pentru că va cunoaște nu doi, ci mai mulți bătrâni care vin cu acest mare dar: trezesc din latență virtutea credinței. Și da, la finalul cărții nu mai poți fi nici inert, nici irațional, nici logic.

"Glasuri din bolgie", publicată de Editura Ideea Europeană în colecția Istoria mentalităților, ni-l prezintă pe Sorin Lavric în postura unui autor-conferențiar, a unui vorbitor prin excelență, un teoretician al Timpului, predând o istorie care nu ține cont de date, ci de trăire. Eroii lui Sorin Lavric sunt reali. “Unii au crăpat ca victime inocente, alții au intrat în pielea torționarilor. Alții au fost partizani, alții sfinți, alții martiri”. Ce carte de istorie ar include oare aceste cuvinte? Vom învăța vreodată la școală că spiritul se află “în răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime”? Sau despre „metamorfoza spiritului în condiții de exterminare”?
Despre literatura penitenciară s-a mai scris. În termeni de tot soiul. Dar mai mult despre faptul că nu ar fi literatură. Memorialistica rămâne și astăzi o Cenușăreasă la curtea bogată a scriitorimii. A acelei scriitorimi care în ficțiune trădează spiritul. Literatura mare, spune Sorin Lavric, „cere ori filosofie, ori o profunzime a gândului pe care nu ți-l dă decât suferința. Literatura penitenciară e din a doua speță”. 
Ce înseamnă, așadar, să împărtășești în spirit, să scrii biciuind cuvintele simțind cum nu hârtia, ci viața însăși sângerează? E de ajuns să citim memoriile celor care au încercat suferința în ungherele ei cele mai ascunse. Și chiar dacă, spune Sorin Lavric, „Sfântul Duh nu face casă bună cu talentul literar”, de multe ori paginile care descriu suferința celor din închisorile comuniste copleșesc și transfigurează. Pentru că întâmplările transcend realitatea imediată și transpun cititorul într-o altă dimensiune a trăirii. Căci “viața personajului e atât de neverosimilă, încât nu doar că face de rușine ideea de ficțiune, dar chiar strecoară în cititor senzația că un element incredibil s-a ascuns sub aparențele unei existențe prozaice”. 

Și pentru a înțelege toate acestea este de ajuns să citim despre preotul Dimitrie Bejan („Crucea de la Oranki”). Preotul din Hârlău rămâne până astăzi personajul real al unei lumi ignorante. Dimitrie Bejan a străbătut veacul suflându-i Morții în creștet. Lăsând mărturii incredibile despre lagărele rusești, contemporan și student al lui Iorga, supraviețuitor al demonicelor pușcării comuniste. Condamnat la moarte de către ruși, părintele Bejan a refuzat oferta Anei Pauker şi a celor care făceau înrolări pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”. Or știm bine cum s-au schimbat destinele celor care au intrat în țară triumfători sub stindardele celebrei Divizii și, mai ales, ce drum li s-a deschis – până astăzi – urmașilor vechilor trădători.
În „Hiperbola cruzimii”, în schimb, autorul volumului „Glasuri din bolgie” ne prezintă o altă față a memorialisticii carcerale. Florin Constantin Pavlovici, autorul cărții „Tortura, pe înțelesul tuturor”, este - în viziunea lui Sorin Lavric - un „erudit cu inteligență caustică, fără coardă emotivă”. Iar cartea este prezentată a fi o scriere „cu timbru sarcastic, care încântă printr-o inteligență corozivă de factură rece”. Și asta pentru că Florin Constantin Pavlovici „nu are imboldul lamentației și nici intenția acuzațiilor”, astfel încât „atenția cititorului se mută de pe cruzimea detaliilor pe savoarea descrierii”. 
Impresionează cu osebire portretul pe care Sorin Lavric i-l face lui Mihai Buracu în „Fiziologia supliciului”. Arestat în 1949, după liceu, pentru vina de a se fi implicat într-o chetă pentru profesoara de română rămasă pe drumuri după arestarea soțului, Mihai Buracu este întemnițat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Primește doi ani de închisoare, „din care a executat 5”.
Cititorul se va reîntâlni, în „Glasuri din bolgie”, și cu Valeriu Gafencu, „Sfântul fără moaște”, martirul hăituit și astăzi de noii persecutori. Dar, ne spune Sorin Lavric, “să nu se îngrijorăm: viitorul lui Valeriu Gafencu este sigur și tocmai acesta este detaliul care îi înnebunește pe supraveghetorii ideologiei”. 
"Glasuri din bolgie" nu ar fi fost o carte întreagă fără unele nume care, chiar dacă încă necunoscute publicului larg, se evidențiază într-o panoplie a spiritului. Este vorba despre Alexandru Mironescu, căruia Sorin Lavric îi dedică „Rețeta capodoperei”. Poposind asupra cărții “Admirabila tăcere”, a lui Alexandru Mironescu, jurnalul apărut în anul 2014, la Editura Eikon, Sorin Lavric realizează, la rându-i, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar. Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".
Sorin Lavric ne aduce aproape, așadar, un intelectual de mare clasă, un gânditor prin excelență, un creștin fără urmă de îndoială. Care a păstrat până la sfârșit filonul divin al ființei. “Spiritul e ce rămâne din tine după ce biografia ți-a intrat în faliment”, ne spune Sorin Lavric, cu condiția să posezi un spirit care nu cedează în fața intemperiilor. Or asta este cea mai grea încercare, și deseori ultima. "Ai stofă, te transfigurezi și îți ridici conștiința peste pragul obișnuit, nu o ai, te abrutizezi și cazi în delăsare". Alexandru Mironescu a fost un purtător de aleasă stofă!

Excelent portret al lui Valeriu Anania aflăm în “Împlinirea unui suflet”, o viață "ca o înlănțuire de răsturnări, urcări și căderi, de peripeții, întemnițări și stigmatizări, de conflicte, împăcări și reabilitări". Sau "un amestec bizar de călugăr fără vocație mistică și de artist cu înclinație de reformator social". 

Să nu uităm că multe dintre figurile despre care Sorin Lavric scrie în "Glasuri din bolgie" au trecut prin Rugul Aprins, mișcare interzisă din anul 1948, întâlnirile căpătând astfel, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Au “ars” în Rugul Aprins personalități precum Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andrei Scrima... În 1958, membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. 
De aceea, paginile lui Sorin Lavric despre acești martiri ai neamului capătă pecetea unui epitaf. Iar paginile despre cei "Doi interbelici" – Mircea Vulcănescu și Constantin Noica – sunt antologice nu doar prin expresivitate, cât mai ales prin tonul aparent antagonic și totuși atât de corelativ.
Lăsăm cititorului bucuria de a descoperi celelalte personaje pe care Sorin Lavric ni le aduce în "Glasuri din bolgie". O carte despre oameni și cărți, dar nu în factura cu care ne-am obișnuit. Pentru că Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Nu dă indicații, doar imprimă o stare, transmite emoția în care să te așezi confortabil astfel încât să asimilezi trăirea, să parcurgi drumul și să îți asumi viziunea despre lume. Acea lume despre care nu ni s-a vorbit, despre care nu am aflat, despre care parcă nici nu prea am vrut să știm.

Și vremurile nu sunt deloc încheiate. E de ajuns să citim “Portretul persecutorului modern”, ultimul capitol al cărții lui Sorin Lavric, pentru a înțelege. Pentru că, ne-o spune răspicat autorul, „trăim suflarea persecutorului în ceafă și numai naivii nu au intuiția supravegherii la care suntem supuși cu asiduitate”, motiv pentru care suntem invitați să parcugem cele paisprezece trăsături “din înmănuncherea cărora fiecare îl poate depista pe supraveghetor în preajma sa”. 

Ne vom opri doar asupra celei de a treisprezecea trăsături, și anume că “persecutorul urăşte atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea persecutorul e cuprins de frenezie când aude de eroi (partizani), de martiri (victimile din închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuieşte câmpul de forţă simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-şi întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea-eroi, sfinţi, martiri-au un damf ,,antidemocrat” ce-l scot din minţi pe persecutor, şi aşa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic”.
Este de ajuns pentru a înțelege pe deplin cartea lui Sorin Lavric, demersul său spiritual. Depinde doar de noi dacă luăm atitudine sau dacă, chiar știind toate acestea, devenim instrumente ale vechilor/noilor ideologii. 

"Urma" lui Adrian Alui Gheorghe

Pentru cititorii familiarizați cu memorialista de detenție postbelică românească, o carte al cărei subiect pătrunde dincolo de poarta unei pușcării comuniste nu mai reprezintă nicio surpriză. La fel cum nu este o surpriză autorul care semnează romanul "Urma", Adrian Alui Gheorghe fiind dintre puținii scriitori care s-au aplecat, în ultimul deceniu, asupra recuperării istoriei de după ziduri.

Scriitor optzecist cu o operă bine definită în dicționarul Poeziei românești, Adrian Alui Gheorghe a avut parte de o întâlnire ce avea să deschidă alte și alte cărări în destinul său literar. Este vorba despre scrierile realizate cu şi despre Părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă ("Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate" – 2005, "Cu Părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire" – 2006, "Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească și creștină" – 2008).

Nu este întâmplător, așadar, că avem în față un roman precum "Urma", publicat în 2013 la Editura Cartea Românească. 

Chiar dacă e construit într-o notă fantastică pe alocuri, cu elemente de ficțiune, subiectul este unul menit să așeze cititorul în mijlocul unor întâmplări reale, cutremurător de adevărate. Un laborator de recuperare și păstrare a memoriei, un act necesar și obligatoriu de divulgare a ororilor, de igienizare spirituală a unui adevăr purtat prea mult în lanțurile istoriei mistificate.

"Am scris Urma dintr-o respirație", ne spune Adrian Alui Gheorghe pe coperta a IV-a a cărții. La fel se și citește "Urma": dintr-o respirație! Odată ce ai trecut de poarta închisorii de la Aiud și prinzi a cunoaște personajele, "Urma" își începe călătoria. Anul 60, noiembrie. Și urmele suspecte pe zăpadă.

"...urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sîrmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor. Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudăţenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe şi varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard. A analizat, a privit jur-împrejur, s-a scărpinat în cap încurcat, dar nu a găsit vreo explicaţie. Urmele arătau de parcă cineva ar fi trecut peste gard din afară spre înăuntru şi apoi ar fi intrat în pavilionul înţesat cu deţinuţi. Urmele erau clare şi erau pe o porţiune aproape neatinsă de alte urme. Lucrul în sine era greu de explicat, mai ales că nimeni de pe lumea asta nu şi-ar fi dorit să fie înăuntru, într-o închisoare de politici".

Dacă vă așteptați ca paginile care urmează să vă desfășoare o istorie a detenției așa cum găsim, de pildă, la Ioan Ianolide, la Dumitru Bordeianu sau Nicolae Purcărea, foști deținuți politici care au trăit pe propria piele torturile din pușcării, e bine să știți de la început că Adrian Alui Gheorghe nu și-a propus să reconstruiască fapte, să contureze personaje cunoscute sau să demaște figuri ale Securității comuniste. Surprinde chiar în acest roman o anume detașare, o eliberare de furiile și de suferințele trecutului istoric. În schimb, reușește Adrian Alui Gheorghe un soi de umor amar, o de/râdere de ideologia comunistă. Asta nu înseamnă că cititorul ar putea ocoli în vreun fel adevărul. Detașarea autorului lasă cititorului libertatea de a pătrunde în toate cotloanele, arată drumuri pe care altfel cititorul nu ar păși, deschide uși și sparge lacăte care altfel ar fi rămas ferecate. Sub masca acestui umor bine strunit iese la suprafață toată mizeria umană pe care comunismul o implanta forțat în lucrătorii săi, cei care aveau misiunea de a făuri omul nou al socialismului.

Găsim în cartea lui Adrian Alui Gheorghe toate personajele unei pușcării comuniste: securiști mari și mici, gardieni, torționari, deținuți (inclusiv cei infiltrați), trădători, reeducați, nebuni ai lui Hristos, pătimitori de voie, asupritori de conjunctură. Și o singură realitate, din care nimeni nu putea fugi. Sau aproape nimeni! "Nu trebuie lăsați nici să doarmă, ca să nu fugă din realitate, era ordinul care îi privea pe cei închiși la Zarcă. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură, pe fund...! Să o simtă, mama lor de tâlhari! Nici să moară nu trebuie lăsați, că și asta e o fugă...!"

Cine citește cele 148 de pagini ale lui Adrian Alui Gheorghe înțelege că în spatele cărții se află o documentare de ani și ani. Or meritul romanului de 148 de pagini este acela de a prezenta, într-o manieră accesibilă, o frântură de istorie care însă, ca într-un scenariu bine construit, aduce în scenă personajele principale ale timpului. Găsim în "Urma", de pildă, un fost ministru condamnat pentru uneltire împotriva Statului și a ordinii sociale. "Nu, Statul mi-a furat mie casa, cariera, familia...! El a uneltit împotriva mea. Eu l-am slujit ca ministru, el m-a sancționat pentru că i-am fost loial".

Autorul strecoară în câteva locuri, fără să accentueze sau să augmenteze în vreun fel, metodele de tortură la care apelau securiștii pentru a scoate de la deținuți declarații de tot soiul. "Le stoarcem tot ce știu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund, le deșirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar știm că rezolvăm cazul".

"Urma" este un roman de ficțiune, ne asigură autorul, însă aici ficțiunea nu face decât să probeze faptele reale, să întărească un adevăr îndelung zdrențuit în istoria ultimei jumătăți de secol.

Desigur, prin această carte, Adrian Alui Gheorghe nu a dărâmat zidurile Aiudului, nici nu și-a propus, probabil, un roman care să șocheze, care să iasă în lume cu burtiera marilor și senzaționalelor dezvăluiri. Dar a creat un prilej, a construit o poveste dincolo de care sufletul îngheață, plânge, urlă, iartă, scotocește, izbește, se roagă, se împleticește, caută, hohotește și tace. "Urma" este un început pentru cei care cred că Aiudul a fost o poveste. "Urma" este o mărturie pentru cei care cred că Securitatea a fost un înger păzitor pentru un popor nevolnic.

Extraordinar, de pildă, raportul gardianului Molnar, cele nici trei rânduri care creionează perfect tipul uman și calapodul profesional în care se înscriau cei care îi păzeau/torturau pe deținuți: "Suptsemnatul Molnar D-tru, gardean la sect 1 bandiți cam 37-43 am anchetat 45 bandiți și am constatat că toți sunt vinovați de înaltă trădare d epatrie și suptminare a economiei naționale drept care suptsemnez..."

Deasupra lor, a acestor gardieni, se aflau adevărații securiști, cei care dădeau ordine, care supravegheau și formau noile cadre comuniste: "Pe intelectuali să nu-i chestionezi prea mult, ăștia sunt în stare să modifice realitatea, să te îmbârlige. Pe ăștia condamnă-i rapid, judecă-i sumar". 

Singurul regret, la finalul cărții? Că cele 148 de pagini ar mai fi îngăduit alte câteva. Că autorul, odată ce a dat deoparte vălul fantastic al poveștii lui Gurii Lovin, pare că se grăbește să iasă din scenă. Da, o întoarcere în realitate încearcă Adrian Alui Gheorghe în ultima pagină a cărții. Care este de fapt prima... Care, de altfel, nu este decât... Dar mai bine citiți cartea, nu veți regreta!

"Inocenții", cartea de amintire care nu se predă în nicio școală

Dacă privim vârsta ca pe o etapă dintre o naștere și o altă naștere, distingem entități cu care ne identificăm și în misterul cărora mai târziu căutăm culcușul. În vârsta copilăriei ne oploșim iubirile mici, scrijelite pe zidurile caselor sau ale cărărilor care ne-au purtat primii pași.

Vârsta numită adolescență, cu obrajii roșii înfășurați în dimineți fremătânde, păstrează fiorii altor iubiri. Vin după ea alte vârste, alte iubiri. Vârste care, înnodate sau deznodate în iubiri vechi sau noi, ne cuprind și ne definesc într-un fel care ne aduce aminte de ce am fost până ieri. Rareori ne gândim că și casele au vârstele lor. Și drumurile au vârstele lor. La fel gândurile, amintirile, lacrimile.

Ioana Pârvulescu a reușit să adune vârstele într-o carte. Excepțional, la "Inocenții" (Editura Humanitas, 2016), este că se dăruiește cu aceeași voluptate tuturor vârstelor. Pentru că ea, cartea, reconstituie nu doar un timp, ci redă sufletului puritatea dintâi.

Avem patru eroi - Ana, Dina, Doru și Matei - și o poveste narată de cea mai mică dintre ei - Ana. Avem o casă a copilăriei care, ca toate casele copilăriilor noastre, împrumută din sufletele tuturor celor care au locuit sau locuiesc în ele. Acolo, în casa copilăriei, se întâmplă toate minunile. Or Ioana Pârvulescu știe să se apropie - cu o candoare aproape nemainîntâlnită în literatura română - de lumea copilăriei, păstrând o percepție a inocenței absolute.

Și totuși, în această absolută inocență, șerpuiește continuu o istorie gravă a tuturor personajelor care străbat timpul și care se hrănesc din timp. Și în acest timp al ororilor comunismului, cartea Ioanei Pârvulescu așază o sensibilitate sufletească, un freamăt de inimă, o dulceață a sentimentelor pe care cu greu le-am mai găsi risipite în vremurile de astăzi.

"În toată copilăria, tot ce am învățat a fost să supraviețuim", spune autoarea chiar în primele pagini. De altfel, Ioana Pârvulescu recunoaște că a scris o carte cu caracter autobiografic, fapt care nu îi știrbește cu nimic din caracterul literar, dimpotrivă, invită cititorul să identifice trăiri, stări, sentimente, personaje, elemente comune ale aceleiași istorii. De aceea, "Inocenții" capătă pe alocuri aspectul unei spovedanii, pentru ca în paginile următoare să ne fie cuminecătură, sfântă împărtășanie pentru a străbate fără ură și fără părtinire un trecut comun, un timp al prăbușirilor care făceau loc reconstrucției prin omul nou.

Cu toate acestea, singurele lucruri cu adevărat reale, ne mai spune Ioana Pârvulescu, sunt casa și niște obiecte din casă. La care adaugă modele ale personajelor.

Casa Ioanei Pârvulescu devine, se transformă, se joacă. O găsim curioasă, îmbufnată, lăcrimată sau pusă pe șotii. În raport cu alte case, dezvoltă relații umane și se lasă purtată de o fermecătoare cochetărie. O casă mai mare, de pildă, "își făcea ocheade cu a noastră, dar a lor avea ochi și la spate. Unul dintre multiplelele lucruri prin care casele le sunt superioare oamenilor".

Casa Ioanei Pârvulescu se bucură sau plânge, la fel ca oamenii. "...nu mă îndoiam că și casa suferă când îi moare un om. Pe-atunci casa noastră era încă foarte fericită: îi trăiau toți oamenii".

Dacă vă hotărâți să citiți "Inocenții", veți avea parte de 335 de pagini de emoție în toate formele ei de manifestare. Întâmplări ale unei copilării din care abia ne-am desprins, amintiri de oameni mari care compun o istorie comună, povești despre un comunism hâd, despre deportări, demolări, urmăriri. Unele despicate de sens în inocența copilăriei, altele încărcate de înțelesuri în înțelepciunea vârstelor târzii.

Pentru cititorii mici, cartea este un studiu atractiv despre un timp care nu se învață la școală. Pentru cititorii adulți, "Inocenții" este manualul de trezire din timp, de ieșire din letargia prezentului continuu și dezolant.

"Inocenții" este casa/carte prin ale cărei ferestre/pagini privești nesătul, ca și cum ai tânji după copilărie. Cartea se citește rând cu rând, pagină cu pagină. E un drum pe care îl faci la pas, adăugând, pe alocuri, propriile amintiri.

Personajele se întâlnesc, se recunosc, se ghicesc. Pentru că, așa cum scrie Ioana Pârvulescu, "pe lângă oamenii ei vizibili, o casă adăpostește și oameni invizibili, care-i fac pe cei care se văd să se simtă ciudat. Foarte multe încurcături dintr-o casă vin de-aici, de la oamenii invizibili".

O infuzie de inocență este cartea Ioanei Pârvulescu. Într-o lume dură, lipsită de sensibilitatea cuvântului rostit, într-un timp care anulează senzorialul pentru a face loc unei gândiri impuse, ideologizante, "Inocenții" te purifică, arzând și imaculând trăirea.

"Un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!", ne spune Ioana Pârvulescu. Un îndemn în plus pentru a nu rata una dintre cele mai frumoase romane din literatura română!

"Carte de identitate" cu Sanda Nicola sau drumul dificil al întoarcerii ACASĂ

Pe Sanda Nicola am urmărit-o stăruitor încă din urmă cu aproape 10 ani, când am aflat că este soția unuia dintre cei mai talentați jurnaliști de pe la noi. Știam pe atunci că, oricât de multe vedete de televiziune am avea în România, Liviu Iolu este unic în cuvânt. Un Liviu Iolu care, iată, făcea ca și Sanda Nicola să devină unică prin această iubire care pe de o parte intriga, pe de alta fascina.

"Cu trei ani mai mic decât mine, dar cu un veac mai înțelept în atâtea privințe", îl descrie Sanda Nicola pe soțul ei, în cartea-tratat-de-sinceritate apărută de câteva zile. "Ce șansă pe mine să mă iubească un asemenea om, cât de insuportabil părea gândul că l-aș putea face să sufere".

"Carte de identitate" este cartea care, pe parcursul a 190 de pagini, face radiografia unui destin. Și dacă ești un obișnuit al subiectelor mondene, e bine să parcurgi aceste pagini. La finalul cărții vei înțelege că mondenitatea nu e nici pe departe ceea ce pare, că în spatele vedetelor există mai mereu un păpușar care creează o poveste cu prinți și prințese pentru că tu, privitor, să aduni angoase, frustrări și, desigur, să alimentezi zilnica nevoie de admirație pentru cei care merită mai mult decât tine, pentru că, nu-i așa, ei au reușit în viață, tu nu!

Dar, mai presus de toate, "Carte de identitate" este calea către împăcare și iertare. Este despre rănile trecutului care ies la suprafață. Răni care pot provoca uneori frici, alteori un atac de panică. Sau cancer. Și atunci totul se zdruncină din temelii. Meritul cel mai mare al acestei cărți este tocmai generozitatea cu care autoarea te determină pe tine, cititor, să te identifici cu traumele ei, să te regăsești în fericirile ei, să te adăpostești în aceeași tihnă cu ea. Și te lași zguduit de lacrimă atunci când faci o-împreună-călătorie la capătul căreia găsești iertarea pentru cei dragi. E important să o faci la timp. Dar trebuie să știi și că niciodată nu e prea târziu. "Abia după 30 de ani, o sarcină pierdută, un divorț și un cancer de col uterin, am înțeles că iertând nu le fac alor mei o favoare, ci îmi dau mie șanse reale să mă vindec și să fiu în sfârșit fericită", scrie Sanda Nicola în Prologul cărții.

O carte care se citește de dimineață până seara, cu necesare pauze de acumulare afectivă, este "Carte de identitate". Și, chiar dacă în pagini sunt dezvăluite amănunte biografice pe care mulți dintre noi nu am avea curajul să le expunem cu atâta brutal/confesivă sinceritate, Sanda Nicola face acest lucru într-un firesc ce te învăluie și te surprinde deopotrivă. Este ca și cum ea, ca autor, investește încredere în fiecare cititor în parte. Știe că un amănunt aparent nesemnificativ poate fi ușa spre autocunoaștere, spre salvarea altcuiva.

Cartea Sandei Nicola ne ajută să înțelegem câte ceva din mersul lumii. Pentru că jurnalista nu dă lecții, ci învață lecțiile la care ea însăși acumulase prea multe restanțe. În 2001 pierde un copil născut prematur. Născut viu, pe care nu a apucat să îl vadă. Declarat în final născut mort, la propunerea medicului. "Sunteți tineri, veți mai avea alți copii, nu vă fac eu așa ceva să vă pun pe drumuri după certificat de naștere și certificat de deces", povestește autoarea, care mărturisește mai departe: "...în timp, am ajuns să-l urăsc pentru decizia aia. Aș fi vrut să scrie undeva negru pe alb că am avut un băiat, aveam nevoie de asta ca o recunoaștere a dreptului meu de a suferi". Nu a mai avut altă șansă de a deveni mamă, de atunci... vreme de 14-15 ani!

14 ani mai târziu. Seara de 30 octombrie, Colectiv. Lângă Maternitatea Bucur. "Nu cred că pot să vorbesc două ore despre moarte din locul ăla", este mesajul transmis de Sanda Nicola psihologului ei. Răspunsul este unul aproape năucitor: "Te-ai gândit că poate nu rămâi gravidă pentru că în subconștientul tău tu ești în continuare gravidă?".

Morțile de la Colectiv o copleșesc. O zdruncină și o aruncă într-o durere de necuprins. Acolo, în acea noapte, într-o pauză de 7 minute dintre două relatări în direct pentru televiziunea la care lucra, în mașina cu care venise și în care se mai aflau soțul Liviu și Florentina, psihologul ei, Sanda Nicola face ceva ce cu greu își poate imagina cineva de acasă, care urmărește derularea știrilor pe sticla televizorului. Din cartea de rugăciuni primită de la Părintele Alexie (duhovnicul ei), citește înfrigurată rugăciunea pentru cei adormiți. Citește acolo - sub presiunea din cască prin care i se transmite din regie, din minut în minut, că trebuie să între în direct - pentru toți cei care sfârșiseră atât de tragic cu câteva ore înainte, dar și pentru băiatul ei care ar fi avut deja 14 ani. "...ciudat lucru, sufletul meu se dezmorțea", scrie Sanda Nicola. "După ce învățasem să mă rog în inimă, acum îmi dădeam seama că știu să plâng în inimă, Atunci i-am dat cu adevărat drumul să plece băiatului meu".

După numai câteva săptămâni de la Colectiv, cu Sanda Nicola se petrece miracolul așteptat: rămâne însărcinată și va aduce pe lume, cu sacrificii uriașe, o fetiță pe numele Agnes.

"Carte de identitate" este necesară celor care nu au făcut încă pasul către iertare. Este necesară celor care vor să intre într-o profesie dificilă și de cele mai multe ori epuizantă, cea de jurnalist. Este o carte despre șansă, sacrificiu, despre dramele și fericirile fiecăruia dintre noi. Și despre iubire. Mai ales despre iubire! 

"Mulți dintre noi cred că pentru a schimba țara trebuie să ieșim în stradă. Eu cred că mai întâi trebuie să ne întoarcem acasă", scrie Sanda Nicola în finalul cărții, și probabil că acesta este mesajul cel mai important pe care ni-l transmite. Acolo, în acasa fiecăruia, găsim resurse pentru tot ce avem de făcut. Pentru noi și pentru țară deopotrivă.

OSTROV, filmul-oglindă despre prăbușire și înălțare

Regizorul Pavel Lungin ne rupe brutal de tot ce până acum credeam despre noi, ne așază în față o altă oglindă, cea a iubirii făptuite mai mult decât rostite.

Filmul lui Pavel Lungin este, fără nicio urmă de îndoială, cel mai cunoscut film creștin după pelicula "Jesus of Nazareth", din 1977, a lui Franco Zeffirelli. Cu un scenariu semnat de Dmitri Sobolev, un tânăr absolvent al Institutului de Cinematografie de la Moscova, scenariu care este, în fapt, proiectul său de diplomă, filmul "Ostrov", din 2006, are o distribuție de excepție: Petr Mamonov, Viktor Sukhorukov și Dmitri Diuzhev.

Regizorul Lungin nu era deloc un novice al lumii cinematografice la apariția "Ostrovului". În anul 1992 el fusese desemnat cel mai bun regizor la festivalul de film de la Cannes din anul 1992, cu filmul "Taxi Blues".

Filmul din 2006 este o pagină de pateric, o peliculă iconografică având în prim-plan strădania mântuitoare a unor monahi care viețuiesc în nordul Rusiei, într-o mănăstire izolată de lume, dar care este des cercetată de către creștinii aflați în nevoință sufletească sau trupească.

Despre acest film răscolitor, monahul Rafail Noica spunea că "acum, în postmodernitate, începe să aibă niște tâlcuri pe care nu le avea în anii 50… Sunt mult mai adânci, se pun probleme reale, probleme duhovnicești ale omului… Mă întreb dacă nu e omul care a ajuns de-a lungul istoriei la ultimul impas și dacă nu este filmul un mod în care se poate exprima sfâșierea asta a omului, despărțit de Dumnezeu?…".

Filmul lui Pavel Lungin poate fi despre pocăință. Dar la fel de bine poate fi despre iubirea de aproape și despre iubirea de Dumnezeu. Părintele Anatolie (interpretat de către Piotr Mamonov) este marcat de o experiență petrecută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Structurat cinematografic ca o parabolă creștină, filmul prezintă povestea unui om care în timpul războiului, la ordinul unui ofițer neamț, își ucide un camarad pentru a-și salva sieși viața.

Dacă nu obișnuiți să urmăriți filme care au drept subiect viața monahală, nu vă lăsați stăpâniți de prejudecăți. Nu este un film doar pentru monahi, ci mai mult despre cel care privește. În traducere românească, "Ostrov" înseamnă "Insulă". În fapt, filmul asta și reprezintă: lumea sufletească, duhovnicească, intimă a fiecăruia dintre noi, privită ca o insulă pe care – singur sau în mijlocul mulțimii fiind - parcurgi etape de purificare care nu pot duce decât într-un singur punct: împăcarea cu sine și cu Dumnezeu.

Este un film despre rugăciune, în care ne regăsim nu doar în tehnica strădalnică a rostirii de zi cu zi, dar mai ales în neconformismul și în rudimentarul drumului parcurs pas cu pas către verticala îndumnezeită. 

"Nu pot muri, nu pot trăi", spune Anatolie, prins parcă între două lumi, cea a pătimirii trupești și cea a eliberării prin rugăciune nestinsă. Filmul ne învață smerenia, cumpătarea, așezarea fiecăruia în firea ce ni se cuvine, necrâcnirea la rău și nejudecarea aproapelui. Filmul urcă din negura păcatului (cumplita ucidere a camaradului) către o moarte urmată de Înviere. Ne dezvăluie calea împăcării cu sine și cu Dumnezeu.

Este drumul de la nevrednicia umană la Omul lui Dumnezeu și, mai apoi, la Nebunul întru Hristos. Este filmul care ne urmărește până în străfundul sufletului pentru că acolo, în intimitatea trăirii, fiecare cuvânt, fiecare simțire capătă sens. Regizorul Pavel Lungin ne rupe brutal de tot ce până acum credeam despre noi, ne așază în față o altă oglindă, cea a iubirii făptuite mai mult decât rostite. Fiecare cuvânt al Părintelui Anatolie este o întrebare pe care suntem datori să ne-o adresăm nouă. Pentru că, în lume trăind, alegem în cunoștință de cauză dacă vrem să fim Anatolie sau Iov, dacă vrem să fim căutători sau risipitori întru Adevăr.

Petr Mamonov, actorul care l-a interpretat pe Părintele Anatolie, ne spune că avem o viziune deformată despre creştinism. "Sfinţii ne învaţă: Mântuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram… nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul "Ostrovul". (...) Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt…", spune actorul şi muzicianul Petr Mamonov.

Filmul este o icoană cinematografică pe care nu doar că o privim, ci o trăim dimpreună.

"Jurnalul unui țăran de la Dunăre", nevoia de Vintilă Horia. "Toată carnea mea este o memorie deschisă"

28 noiembrie, 1960, Paris. Academicienii francezi se întrunesc pentru a delibera asupra celebrului Premiu Goncourt. Românul Vintilă Horia, alături de Henry Thomas, autorul cărții "John Perkins", așteaptă rezultatul votului. Cei doi scriitori sunt chestionați sub presiunea momentului, întrebările încercând să scoată la iveală nerăbdarea, temerile, speranțele, iluziile sau deziluziile.

"Ați observat că a plouat?", este întrebat Vintilă Horia.
"Da".
"Sunteți superstițios?"
"Nu. La noi se spune că ploaia e aducătoare de noroc. Fiind o țară agricolă, la noi ploaia poartă noroc", răspunde în frumoasă cumințenie românească Vintilă Horia.

Premiul Goncourt îi va fi atribuit lui Vintilă Horia (6 voturi, față de 3 voturi - Henry Thomas), pentru cartea "Dumnezeu s-a născut în exil" ("Dieu est né en exil"). Vestea pune în mișcare aparatul de propagandă comunistă din țară, Vintilă Horia este denigrat inclusiv în presa franceză, cu o agresivitate și o constanță uimitoare. Amărât de cele ce se întâmplă, renunță la premiu. Distincția nu i se retrage, dar nu mai este organizată ceremonia pentru decernarea premiului.

În țara lui, un Tribunal al Poporului îl condamnase (februarie 1946) la muncă silnică pe viaţă. Pleacă în Italia, de unde emigrează în Argentina, unde va rămâne până în 1953, când ajunge în Spania. O scurtă perioadă, 1960-1964, locuiește la Paris, însă apoi revine la Madrid, unde va și muri, în 1992.

Vintilă Horia obținuse licența la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Catolice din Paris, era doctor în Drept al Universităţii din Valladolid, cu o bogată activitate de publicist, profesor și conferenţiar.

Tradusă destul de târziu în limba română, de Doina Jela (2016, la Editura Vremea), cartea "Journal d'un peysan du Danube" a fost publicată în 1966, la Paris, de Editura La Table Ronde. Jurnalul consemnează o perioadă relativ scurtă din biografia scriitorului - 11 noiembrie 1964-21 noiembrie 1965.

"Jurnalul unui țăran de la Dunăre" cuprinde 250 de pagini răscolitoare, cu puseuri nostalgice, dar și pasaje de un sacru scânteietor și un romanstism înduioșător. Rânduri dense, concentrând o metafizică asumată, o percepție asupra ființei care denotă un spirit evoluat, dublat de un simț al realității rar întâlnit.

Dincolo de amarele controverse care încă mai însoțesc numele lui Vintilă Horia, amintind totdată și de interesul crescut al unora de a coborî de pe soclu renumele unui scriitor autentic, rămâne întrebarea: De ce îl citim pe Vintilă Horia? Un posibil răspuns vine de la Cristian Bădiliță: "Vintilă Horia ne-a lăsat o operă întreagă, de nivel mondial, și doar pe urmele unor scriitori ca el ne putem salva de mediocritate, de provincialism, precum și de complexele aferente".

Îl citim pe Vintilă Horia pentru a înțelege de ce suntem creștini. Dar parcurgându-i rândurile aflăm și cum ne pierdem ca neam, ca identitate și cum coborâm treaptă cu treaptă într-un desiș al incertitudinii istorice.

"Churchill este pe moarte. Încă unul dintre marii responsabili ai dezastrului lumii pleacă dintre noi. Dacă pentru propria-i țară a fost un salvator – ceea ce rămâne de demonstrat – pe a mea a ajutat-o să moară. Alături de Stalin și Roosevelt, a clădit acest imens univers subdezvoltat care a luat avânt în 1945 și s-a extins de atunci fără încetare, ca o ciupercă otrăvitoarem pe ruinele unei victorii și ale unei înfrângeri – tot atât de prost clădite amândouă", scria Vintilă Horia în 1965 (sâmbătă 16).

Vintilă Horia reușește să privească în propriul prezent, dar ne oferă, totodată, o perspectivă a existenței pe care nu o putem percepe decât înțelegând regulile, jocurile și implicațiile politice ale momentelor istorice pe care noi înșine le avem de parcurs. "Când toți cei care au făcut cel de-al Doilea Război Mondial vor fi morți, mă refer la cei mari, omenirea va putea să răsufle ușurată și să se gândească la adevărata pace. (...) Cu fiecare zi care trece înțeleg din ce în ce mai bine că pacea nu există la nivelul întregii omeniri și că doar ființa individuală o poate atinge pe planul ascetismului și al credinței. Pacea nu poate fi decât interioară, exact opusul celei de care vorbesc jurnaliștii și politicienii". 

Țăranul de la Dunăre este purtătorul prin veac a ceea ce înseamnă pentru noi înțelepciunea simplă, nealterată, a trăitorului pe pământul țării. Este țăranul care observă, înțelege și tace. "Este vorba aici de o rasă spirituală care acceptă în aparență ordinea asfaltică a ideologiilor, dar continuă să-și practice filosofia și religia, de altfel strâns înrudite". 

"Rătăcesc asemenea unui strigoi, unui nebun inofensiv"

Țăranul a intrat și în închisoare sub comuniști, închisoare pe care a trăit-o cu aceeași demnitate. Generațiile tinere nu concep că libertatea devine un joc al hazardului atunci când ea este instrument ideologic. Un marxism din ce în ce mai prezent și astăzi, un marxism care capătă chip și sub a cărui hidoșenie se ascund aceleași ideologii din urmă cu jumătate și mai bine de veac. "Această perioadă din istoria românească a fost o rușine pentru cei care ne-au impus-o – ocupant străin, ideologie, partid, executanți – și sper că ea s-a terminat pentru totdeauna și că această rană hidoasă se va închide până la urmă. Ea a avut meritul de a scoate din nou în evidență monstruosul paradox care se ascunde în utopiile ce intenționează să proclame un principiu și realizează contrariul lui. În acest sens, marxismul a bătut toate recordurile, la noi ca și în alte țări". 

Scriitorul scrâșnește în propriul destin. Un român fără țară, un scriitor aruncat dintr-un loc în altul, scriind despre propriile doruri neostoite până la sfârșitul vieții. "Rătăcesc asemenea unui strigoi, unui nebun inofensiv, unui câine alungat pe străzile în sărbătoare ale orașului Elvas. Parfumurile acestea mă îmbată; limba, pe care n-o vorbesc, dar o înțeleg, îmi amintește cine sunt și de ce; sunt beat de deznădejde în mijlocul unei frumuseți care ar trebui să mă drogheze și să mă facă să uit. Dar toată carnea mea este o memorie deschisă. Mama, tata, fratele meu, verii mei nu sunt aici. De mai bine de 20 de ani sărbătoresc fără ei Crăciunul și Paștele. De ce această condamnare? Tu, mama, înțelegi? Sărbători însângerate, șiroind a nedreptate/ Pedeapsa asta nu e pământeană". 

Vintilă Horia a scris cu verb aspru. A rostit adevărul până în ultima clipă, iar cuvintele ard și astăzi, dovada că încă stârnește spaime.

"Totul este fals într-un regim ca acesta", scria Vintilă Horia în șaizecii ani comuniști, iar "frica conducătorilor este tot atât de mare ca a celor conduși. O închisoare rămâne întotdeauna o închisoare".

"Jurnalul unui țăran de la Dunăre" nu este doar o carte de citit în timpul liber. "Jurnalul unui țăran de la Dunăre" este o datorie!

"Soluția Schopenhauer", o lecție despre cum să mori înfruntând Viața

Dincolo de aparenta prețiozitate a titlului, cartea lui Irvin D. Yalom este mai presus de toate un tratat despre iertare, iubire, asumare. Sau despre cum înveți să mori, în vâltoarea vieții fiind.

Venind acestea de la Yalom, unul dintre cei mai mari psihiatri ai lumii contemporane, "Soluția Schopenhauer" (Editura Vellant, traducere Ciprian Șiulea) poate fi privită și ca o terapie de câteva sute de pagini. Titlul original al cărții – "The Schopenhauer Cure" - nu face decât să confirme o dată în plus misiunea cu care autorul și-a trimis în lume personajele.

Dacă ar fi să lecturăm strict în spirit literar, avem în față un roman. Irvin D. Yalom stăpânește intriga, creează caractere, construiește conflicte pe care le gestionează cu un talent pe care doar marii scriitori ni-l arată, reușește dialoguri savuroase sau, dimpotrivă, agățate într-un suspans firesc, fără urma de artificiu care să dea în vileag profesionistul-pedagog. Curgerea și desfășurarea acțiunii pun în valoare substratul terapeutic, miza unei profesii care a inspirat de-a lungul timpului scriitori sau cineaști din toată lumea.

Însă parcă mai mult decât toate impresionează la această carte felul în care Yalom l-a strecurat înăuntru pe Arthur Schopenhauer, în fapt o adevărată monografie a filosofului german fără de care înțelesul volumului nu ar fi fost deplin, iar personajele nu și-ar fi împlinit rostul. Esența gândirii lui Schopenhauer este "emoționantă, cuceritoare, jucându-se cu contraste violente, între instinct și rațiune, pasiune și salvare", spune Thomas Mann și, privind din această perspectivă, poveștile-confesiuni din cabinetul de terapie capătă consistență și se desfășoară ca într-un manual de sine stătător.

"Soluția Schopenhauer" dezvăluie de la început faptul că Julius este bolnav de cancer, formă agresivă. Va mai beneficia de "un an bun" de viață, după care boala nu îi va mai oferi răgazul unei vieți sociale sau profesionale. Julius este psihoterapeut. Toată viața, în îndelungi și deseori costisitoare ședinte, îi învățase pe pacienți să își accepte moartea. Devenind propriul pacient, Julius este nevoit să facă o schimbare, dar alege să își continue viața alături de grupul de terapie pe care îl coordona, nu înainte însă de a face un tur în trecutul său profesional. Așa se întoarce la Philip, un pacient în cazul căruia terapia eşuase în urmă cu 15 ani.

Chiar dacă Julius este arhitectul și constructorul metodei terapeutice, personajul în jurul căruia se petrec toate întâmplările și care bulversează, spre a reașeza în altă albie, grupul de terapie, este Philip. Prin Philip grupul se transformă, capătă consistență, analiză, profunzime, chiar dacă toate acestea conduc spre un final neașteptat.

"Lecția numărul 1 de psihoterapie: niciodată ideile – întotdeauna relația", spune Julius. Or relație înseamnă contact, comunicare, "eu-tu", reacție, sentiment, emoție. Un drum greu, cu urcușuri mici și coborâșuri neașteptate. "De fiecare dată când mă deschid față de cineva, ființa mea rămâne diminuată", iar Philip așază în fața-i un zid de autoapărare, găsind argumente care să îi satisfacă refuzul: "să nu ai nevoie de nimeni înseamnă să nu fii niciodată singur".  

Philip devine în ochii celorlalți o "clonă pompoasă a lui Schopenhauer", "acel idiot care stătea acolo rostind absurdități și pretinzând că e om". În fapt, Pam are dreptate. Philip era o postișă, un fals intelectual cu pretenții de geniu. Numai că a imita și a ascunde adevărata personalitate nu înseamnă a deveni acea personalitate. Sau, cum însuși Philip recunoaște, "este regretul de a stăpâni doar marile idei, dar de a nu fi contribuit la ele". 

Irvin D. Yalom accentuează trăirile personajelor sau, dimpotrivă, le exilează în insule filozofice, dar de fiecare dată o face cu rafinament și cu delicatețea unui profesionist care cunoaște nu doar potențialul emoțional al pacientului, ci și limita de suportabilitate la suferință. Julius consimte și încurajează confesiunea, dar lucrează de asemenea la dozarea emoției și a exteriorizării. "Julius le explica întotdeauna studenţilor diferenţa dintre confesiunea verticală şi cea orizontală. Grupul încerca să obţină, cum era e aşteptat, o confesiunea verticală – detalii despre trecut, inclusiv prin întrebări precum aplitudinea şi durata viciului său – în timp ce confesiunea orizontală, adică o confesiune despre confesiune, era întotdeauna mai productivă". 

Impresionant la ilustrul autor-terapeut, profesor emerit de psihiatrie și somitate internațională, este că devine observator al spectacolului vieții, manifestând deseori mefiență față de propriile metode de terapie, dar demonstrând în final eficacitatea și reușita grupului. Însă nu o face la nivel teoretic, ci învățând alături de pacienții săi. Știe să aștepte, să provoace, să oprească la timp un tăvălug ce riscă să distrugă mai mult decât să edifice. "În liniştea totală care urmă acestei izbucniri, Julius se întrebă dacă este bine să continue. Adesea era mai bine să aştepţi – una dintre axiomele lui preferate pentru terapie era bate fierul cît e rece! Julius considera că terapia este o secvenţă de activări emoţionale urmate de integrare, astfel că acum reflecta asupra abundenţei emoţionale care fusese exprimată".

Cartea lui Irvin Yalom este un spectacol al Vieții care înfruntă Moartea. O viață care poate fi descoperită chiar și numai acceptând acest dar al simplei existențe. "Ar trebui să tratăm cu indulgență orice nebunie, eșec sau viciu uman, amintindu-ne că ceea ce avem în față sunt, pur și simplu, propriile nostre eșecuri, nebunii și vicii. Nu sunt altceva decât eșecurile umanității căreia îi aparținem și noi și, în consecință, toți avem ascunse în interiorul nostru aceleași eșecuri. Nu ar trebui să-i înfierăm pe ceilalți din cauza acestor vicii doar pentru că ele nu se manifestă la noi în această clipă", spune Arthur Schopenhauer.

Romanul lui Irvin D. Yalom este scormonitor până la supliciu. Prin suferință și asumare, personajele învață lecție după lecție, dezvelesc straturi și substraturi sub care stau pitite vinovății, spaime, furii, angoase, iubiri sau trădări. O lecție de umanitate pe care fiecare avem a o învăța. Iar soluția, dacă aveți răbdare să citiți cele peste 430 de pagini, nu, nu este Schopenhauer. Secretul terapiei lui Yalom este ascuns în fiecare dintre noi, dar noi în raport cu ceilalți. Singurătatea creează genii, e adevărat, dar spulberă emoția și empatia. Or asta ne definește, asta ne împlinește ca oameni.

Așa-i că ți se face dor?

De dragul nostalgiei, să ne amintim cu ce ne umpleam noi copilăriile, pe când nu exista telefon, tabletă, computer, mall: "Flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi", "De-a v-aţi ascunselea", "Ţară, ţară vrem ostaşi!", "Ţările", "Raţele şi vânătorii", "Împărate, împărate cât e ceasul", "Omul negru", "Şotronul", "Zăresc un prinţ călare", "Telefonul fără fir", "Călcatelea", "Sticluţa cu cerneală", "Batista parfumată", "Ursuleţul doarme", "Fazan", "Bâza", "Cireşica", "Fripta", "O, poni, poni", "Nu te supăra", "Ţomanap".  Așa-i că ni se face dor?

Priviţi copilul ca pe o minune la apariţia căreia aţi avut o contribuţie importantă: aţi fost creatori împreună cu Dumnezeu pentru ca el, copilul, să se ivească. Dar el este o făptură nouă, aparte, cu trupul şi cu sufletul său. Cu conştiinţa cu care a fost înzestrat, cu inteligenţă, cu instincte specifice sieşi. Copilul nu s-a născut pentru noi, nici pentru a ne sluji pe noi. Rostul nostru este de a-i asigura o creştere armonioasă! Pentru asta avem nevoie de apă, hrană, soare, bucurie, adevăr şi deschidere la provocări.

Vedem din ce în ce mai des copii în rol de oameni mari, copii-adulţi, copii-bătrâni. Ne tremură sufletul - la propriu! - când ascultăm o melodie cu "înalte" impecabile, cu voce susţinută aproape supraomeneşte posibil. Doar că melodia - tot la propriu! - doare. Este despre trădare, despre părăsire. Şi trăim, ascultând, drama iubirii distruse sau a pierderii dureroase. Imaginaţi-vă că aceeaşi trăire o simte şi copilul din faţa noastră. Şi facem spectacol din aceşti copii-adulţi, şi ridicăm pe un piedestal aceşti copii-bătrâni. Pentru că nu ne asumăm propriile trădări, propriile neiubiri?

Cum gestionează un copil aceste imense depozite de sentimente? Repetând experienţa de fiecare dată în faţa unui alt public, preluând încărcături imense de stări ce decurg din melodiile tragice... cum va şti copilul să se apere de propriile trăiri?

Ştim, copilul imită, copiază, se transformă zi de zi. Vrea să fie mare, încalţă pantofii cu toc ai mamei, ia pălăria tatei, vorbeşte în limbajul adolescenţilor sau al tinerilor. Dar de la joc la imitaţie nu este, totuşi, aceeaşi distanţă ca de la imitaţie la trăire adevărată şi repetată.

Pe de altă parte, suntem mult prea preocupați de confortul copilului, de frica de plictiseală, de nevoia de a-i ocupa timpul, chiar și forțat/artificial. Ce faceți când copilul umblă târşâind papucii prin casă şi mormăie, la început şoptit, apoi tot mai plângăcios: Mă plictiseeesc! Săriți fuguţa şi vă implicați, scotociți, căutați, creați, vă agitați în jurul lui căutând jocuri, preocupări, idei, propuneri. V-ați gândit vreodată că greşiți? Că îi oferiți copilului soluţia de-a gata şi că, în timp, îi distrugeți spiritul creator, inventiv, care zace latent în fiecare dintre noi?

Plictiseala îi oferă copilului întoarcerea la sinele său, conştientizarea propriei persoane, cunoaşterea intimă a propriilor percepţii. Este o interiorizare profundă, o căutare, o oprire din agitaţia zilei. Desigur, asta nu se întâmplă deodată şi, probabil, nu din prima... plictiseală! Dar se întâmplă!

Un copil plictisit, căruia i se oferă pe tavă modalităţile de a ieşi din stare, va fi un adult disciplinat, care va şti DOAR să asculte ordine, să execute, fără a-şi manifesta în vreun fel personalitatea sau creativitatea, atunci când situaţia o impune.

Studiile au arătat că cei mai mulţi dintre oamenii importanţi ai vremurilor lor, inovatori şi deschizători de drumuri, în copilărie au fost nevoiţi să îşi creeze singuri modalităţi de petrecere a timpului liber, inclusiv jucării originale, pentru a combate... plictiseala, în lipsa unor părinţi-executanţi!

Aşadar, lăsaţi copiii să se plictisească! Iar acolo unde trebuie să înveţe teatru, şah, dans, muzică... alegeţi profesorii care le oferă libertate de interpretare, de creativitate, de inovaţie. Altfel... Copilul va reproduce ceea ce el şi alţi 1000 de copii ştiu să facă, dar nu va fi niciodată un creator!

Avem copii extrem de inteligenţi. Cu o gândire puternică, dar de multe ori direcţionată haotic, pentru că societatea nu le dă răgaz să se ordoneze interior, dar nici să înţeleagă ceea ce gândurile - generate la rândul lor de mediul înconjurător - le transmit în fiecare secundă a vieţii. Fiecare stimul exterior naşte în copil milioane de stări controversate. Singurul element stabil în tot acest haos suntem noi, părinţii, şi profesorii dăruiţi lor.

Lăsaţi copiii să se joace! Îndrumaţi-i spre dans, muzică, pictură, teatru. Dar aveţi grijă ca acestea să aparţină lumii lor!

Când trecutul nu mai poate fi un pretext!

Atunci când structurile superioare au fost un real pericol, societatea şi-a creat propriii eroi. Însă pușcăriile comuniste, cu Experimentul Piteşti (noiembrie 1949 - decembrie 1951), au reușit distrugerea fizică şi morală, anihilarea viitoarei elite intelectuale a României.

Am trăit timp de jumătate de secol ca nişte orfani. Cu o elită decapitată sau înfometată şi torturată în puşcării, cu un sistem opresiv şi o educaţie atent monitorizată, în spiritul omului nou al socialismului, am fost şi noi componente ale aceluiaşi Experiment Piteşti, doar că nu am văzut gratiile temniţelor.

După 1989 am devenit un popor de revoltaţi, dar fără a construi nimic în schimb. Societatea de azi este asemenea unei librării publice din centrul orașului. Important este să învățăm să luăm de pe raft doar ceea ce ne îmbunătăţeşte. Şi cu cât noi vom fi mai numeroşi, cu atât cărţile mediocre se vor împuţina! Până la urmă, nu ne-a promis nimeni o lume perfectă, curată, lipsită de ispite şi de provocări. În fapt, într-o astfel de lume, care ar mai fi fericirea noastră dacă nu chiar bucuria de a căuta - şi găsi - frumuseţea? Excepțional ne învăța, în vremea viețuirii sale pământești, academicianul Solomon Marcus. Știu, spunea Domnia-Sa, că vrei să afli multe de la mine. Vino și caută! Căutarea și efortul sunt trepte ale devenirii. Unul dintre cele mai iubite jocuri ale copiilor, spunea ilustrul matematician, este de-a v-ați ascunselea. Căutarea și efortul. Câți dintre noi mai suntem dispuși, însă, la efort și la căutare?

Societatea de astăzi este imaginea noastră în oglindă, fie că ne place sau nu. Haosul se naşte și din neacceptarea celuilalt, fiecare cu eu-l sau dominator, deseori distructiv. Atitudinea societăţii de astăzi este și răspunsul celorlalţi la faptele şi gândurile mele. Proiecţiile se extind de la mine la ceilalţi şi de la ceilalţi la mine. E uşor să iubești în casa ta, în familia ta, dar în acelaşi timp să îţi blestemi ţara, să te frigid în propriul pământ...

Ce trăim astăzi ca popor, dar și la nivel de comunitate, familie, individ, este și consecinţa răului trăit în anii de comunism, ani în care, conștient sau nu, în absența elitelor care populau pușcăriile comuniste, fiecare dintre noi a contribuit la dezordinea şi la haosul universal. Individual, şi apoi colectiv, am cultivat şi dezvoltat necugetat o formă de iresponsabilitate pe care acum o negăm, transferând-o asupra structurilor superioare – stat, autoritate, şef.

Dar, la trei decenii de la momentul 1989, trecutul nu mai poate fi un pretext!

 E de ajuns să îi privim pe cei care ne conduc astăzi şi ne recunoaştem în fiecare gest, acţiune, plâns, zâmbet. Am ignorat spiritul şi am devenit o societate bazată pe inteligenţă, pe pragmatic, pe informaţie. Dacă am fi destul de lucizi am întelege că, de fapt, cineva ne forţează să privim în sus – spre cei care ne conduc - și să luăm atitudine. 

Eminescu spunea că cei de sus trebuie ca, în primul rând, să merite poziția în care se află. Și că elita poate fi judecată în raport cu neamul său. Adică, spunea Eminescu, atunci când devine vizibilă o detașare între elite și popor apar conflicte în interiorul societății, iar aceste conflicte ne îndepărtează de modernizare, de progres. Dar unde este granița dintre ceea ce ni se cuvine şi ceea ce merităm? Un om vrea ceea ce i se cuvine, deşi societatea deseori îi oferă ceea ce merită. El nu vrea asta, pentru că se hrăneşte din agresivitatea lui "mi se cuvine", nu din blândeţea lui "merit atât". Orgoliul nu te lasă să meriţi, mândria te împiedică să aştepţi pentru că da, ţi se cuvine, vrei ceea ce tu consideri că meriţi. Eşti prea mare, prea important, prea deştept, prea "tu"-ul lumii de azi.

Rolul elitelor este să tragă societatea după ele, spune în cadrul emisiunii "Credință și Cultură azi", de la Trinitas TV, Ovidiana Bulumac, sociolog, "dar ele, elitele, au fost prea complexate pentru că au pornit de la premisa că spațiul românesc trebuie modernizat pentru că tot ce este aici este rău, inferior Occidentului". Așa am ajuns să avem în societatea românească un corp al elitelor negative. Ce înseamnă asta? Chiar dacă vor un bine pentru societate, ele nu reușesc nimic pentru că imaginea lor despre spațiul românesc este alta.

"Elita trebuie să cumuleze două calități: să aibă o răspundere socială supremă față de o comunitate pe care o reprezintă. Apoi ei înșiși să fie competenți, adică să ocupe locul respectiv în virtutea competenței, nu prin consumarea altor canale sau persoane", ne mai spune Ovidiana Bulumac.

Tot Eminescu atrăgea atenția: Nu avem nevoie de inteligențe, pentru că asta avem din plin. Ne interesează caracterul! Este adevărat că, pentru obținerea competențelor, învățământul, educația sunt esențiale. Dar omul competent are nevoie de vocație. Or prin acea vocație elitele vor influența societatea. "La noi, după 89, elitele nu fac decât să ne fure demnitatea națională, respectul de sine. Și atunci când ai de a face cu o populație căreia constant i se spune că suntem la coada clasamentelor, că Europa de abia ne-a înghițit, dar nu meritam să fim acolo, că istoria noastră națională e plină de mituri care nu prea reflectă realitatea... Acest dilematism ne-a destructurat. Și când ai de a face cu o societate care nu se mai respectă pe sine…", spune sociologul. De aceea, într-o societate fracturată, măcinată de corupție și subjugată ideologic, avem nevoie de elite care să îndrume, care să rostească adevăruri nerostite. "Am trecut de perioada comunistă, dar nu ne-am refăcut la nivelul elitelor", concluzionează Ovidiana Bulumac.

Media de astăzi promovează acele elite marcate de complexul eșecului, ceea ce în sociologie se numește fracasomanie - neîncrederea societății în a depăși sau a îmbunătăți situația în care se află la un moment dat, după cum ne explică Hirschman. Este vorba, de fapt, despre un complex de inferioritate al elitei față de Occident, dar în același timp și de superioritate față de cei pe care îi conduce. Această atitudine, revine Ovidiana Bulumac, este foarte nocivă, este o ideologizare.

Și - într-o realitate precum cea pe care o străbatem - se va întâmpla ceea ce s-a mai întâmplat. În absența elitelor, alte ideologii se vor impune în spațiul românesc. De exemplu, un soi de ideologie care făcea istorie (la propriu!) la jumătatea secolului trecut. Prezentat astăzi ca un vizionar, Antonio Gramsci este cel care a pus bazele corectitudinii politice. Pe scurt, Gramsci şi marxismul cultural pe care l-a creat înseamnă, în fapt, "eliberarea" de tot ce e vechi, de tradiţie şi de identitate. Pentru asta, în primul rând, omul trebuie să se elibereze de creştinism. Ce scria el? "Socialismul este religia care trebuie sa distrugă creștinismul, religie în sensul că tot o credință cu martiri și credincioși este; și e religie pentru că a înlocuit pe Dumnezeul transcedental al catolicilor cu credința în om și energiile lui ca singură realitate spirituală". De aceea, pentru italianul Gramsci, "partidul comunist e singura instituție care poate fi comparată în mod serios cu comunitățile religioase ale creștinismului primitiv". Era convins, după revoluţia bolşevică din 1917, că "o revoltă în manieră bolşevică nu va putea fi înfăptuită de către muncitorii occidentali din pricina religiei lor creştine" (cf. Raymond V. Raehn)

E de ajuns să studiem Fenomenul Piteşti, unde lupta cu Dumnezeu s-a purtat pe faţă, ca să înţelegem ce poate face marxismul cultural. "Planul cultural va fi mai ales negativ, de critică a trecutului, încercînd să îi facă pe oameni să-l uite și urmărind să-l distrugă", zice Gramsci, iar cei cărora le revine acest rol sunt intelectualii, care vor crea şi aşa-zisa "hegemonie culturală" (termen lansat de acelaşi Antonio Gramsci). O temă pe care cineva trebuie să o abordeze, pentru că acum are material de studiu cu duiumul, mai ales în privinţa hegemoniei culturale (temă abordată, de altfel, în cartea "Corectitudinea politică", apărută anul trecut la Editura Rost).

Dar avem nevoie de elitele care să susțină și să îndrume societatea, altfel vom redeveni sclavii ideologiilor care macină și distrug spiritul și creativitatea. 

Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți?

Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie, ne îndemna bunul părinte Teofil Pârâian. Un principiu pe care, dacă l-am aplica astăzi în societate, în educație, în relațiile interpersonale, am cultiva nu doar binele, dar și toleranța, îngăduința și smerenia. Este însăși esența învățării, a perseverenței și a dezvoltării sinelui.

O distinsă poetă povestea cu mirare și sinceră admirație despre o persoană care a plecat din România în urmă cu mulți ani. Tânără- dar nu foarte, educată- dar numai în punctele esențiale (cuvântul folosit a fost, de fapt, mediocră!), neinteresată de valorile vieții și de înălțimile ființei. Ajunsă la Paris, persoana respectivă a început, mai întâi dintr-un pur snobism românesc și o declarată cochetărie feminină, să viziteze muzeele. Apoi a mai făcut un pas: a început să caute cu interes orice informație din domeniul artei, să intre în catedrală sau în sala de expoziții mult mai informată decât o făcea înainte, între timp pierzând (sau abandonând conștient!) și snobismul și cochetăria. A mers la cursurile de artă organizate pe lângă muzee. Poeta noastră mărturisea cu uimire cum, dintr-o persoană mediocră în România, a regăsit peste ani o femeie educată, stilată, cu un limbaj ales în tot ceea ce ținea de pictură și istoria artei. Marele merit i se cuvine, fără îndoială, țării care știe să își atragă cetățenii către zona spirituală, culturală, constructivă sufletește.

Un om cultivat va fi un om de o calitate superioară, indiferent de studii.

Nu întâmplător am început acest material cu un îndemn din zona ortodoxiei, alături de care am putea așeza cuvintele unui alt mare duhovnic al României, părintele Justin Pârvu: Dumneavoastră intelectualilor, mult vi s-a dat, mult vi se va cere! Cunoștem, în istorie, rolul covârșitor al intelectualității care a ridicat din genunchi mase întregi, istoria e plină de pagini memorabile pe ai căror autori astăzi i-am încadra, într-un limbaj uzual, la categoria formatori de opinie.

Analfabeții hrăniți cu mărunțișuri electorale

Trăim astăzi într-un timp al intelectualului-dirijor, al intelectualului public, al cuvântului tăietor în carne vie. Atât de multe cuvinte se rostesc în fiecare zi pe ecranele televizoarelor, atât de multe păreri, opinii, în presa tot mai radicalizată… Asta în timp ce poporul privitor ca la teatru a pierdut parcă orice simț al realității, hrănind în schimb o speranță recurentă, un soi de așteptare păguboasă, de ultra-toleranță față de aceiași politicieni pe care îi vedem de aproape trei decenii, bine proțăpiți și susținuți cu asupra de măsură de unii sau alții dintre intelectalii vremii.

Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți? Cât s-a străduit societatea să îi educe? Ce a făcut statul pentru ei, în afară de a le arunca mărunțișul minim garantat, în fapt un laț anume inventat pentru a stăpâni și manipula o categorie socială năpăstuită?

Este interesant de amintit aici de principiile lui Malthus. Robert Thomas Malthus (1776 - 1834) atrăgea atenția asupra legilor adoptate în Anglia anilor 1800 pentru ocrotirea săracilor, legi care au avut un efect major nu doar asupra populației, ci și a economiei țării. Mai exact, legile impuneau colectarea de sume de bani pentru săraci. Efectele acestor legi nu pot avea, pe termen lung, decât două direcții: înmulțirea populației sărace și, deci, un cuantum crescut al ajutoarelor sociale, precum și diminuarea tot mai accentuată a rațiilor de alimente acordate săracilor din azile, plus dependența de ajutorul de la stat.

Alternativa pe care o vedea Malthus era una cu totul diferită, și anume un sistem de educație mult mai bine structurat, la care să aibă acces tot mai mulți săraci. Malthus aducea drept argument situația Scoției, unde un sistem de educație concentrat pe categoria socială cea mai predispusă la sărăcie a dat rezultate (a scăzut numărul de crime, a încurajat moralitatea și a îmbunătățit calitatea vieții în rândul claselor de jos). Aceste rezultate sunt extrem de importante pentru că, în absența revoltelor în rândul clasei de jos și a infracțiunilor mari consumatoare de fonduri publice (vezi cheltuielile din închisori, servicii medicale, servicii juridice etc.), guvernarea se poate canaliza mai ușor spre treburile curente ale statului.

Ce este învățarea?

Desigur, e ușor să acuzăm și să apelăm la invective de tot soiul atunci când caracterizăm o categorie socială așa-zis analfabetă și incapabilă să își depășească propria condiție.

Însă nu degeaba Malthus insista pe salvarea prin educație. Nu degeaba țări dezvoltate economic au consolidat mai întâi educația, au păstrat rigorile și au impus respect maxim față de profesor și școală.

Ce înseamnă învățarea? Spun specialiștii că totul ar porni de la acele prelunguri ale neuronilor care se ating, formând suprafețe de contact numite sinapse. Neuronii comunică între ei prin semnale electrice. Sinapsele sunt fie puternice, fie slabe. Atunci când sunt foarte slabe, nu emit nici acele semnale. Prin învățare, însă, sinapsele slabe se pot transforma în sinapse puternice. Numărul de conexiuni crește și, se știe, neuronul este capabil să dezvolte peste 10.000 de conexiuni.

Un neuron pus la lucru va dezvolta noi și noi conexiuni. Cu condiția, însă, să existe și oportunitățile de a învăța. Și cu cât sunt mai multe provocări cu atât dezvoltarea este mai rapidă și mai solidă, aflăm de la Roxana Marcu, un specialist în domeniu. Și tot Roxana Marcu ne oferă un foarte interesant parcurs al învățării pe niveluri.

Primul nivel este motivația de a învăța ceva nou. Sau ceva ce trebuie învățat ori care vine dintr-un domeniu care mă fascinează. Al doilea nivel este cel al practicii. Încerc, greșesc, o iau de la capăt. Următorul nivel este al practicii avansate, dublate de refleție. Al patrulea nivel este cel al  cunoștințelor noi, al deprinderilor noi, care îmi oferă satisfacție, care mă poartă spre succes. Al cincilea nivel este cel al cunoașterii rafinate, dublate de creativitate. Ultimul și cel mai înalt nivel este cel al măiestriei, plăcerea de a face ceva în domeniul acela, precum și știința de a-i învăța pe alții.

O călătorie în ființa umană. O scară a educației și un excelent criteriu de ierarhizare care iată, ce frumos!, se termină cu maestrul. Învățătorul!

Fără îndoială, cheia dezvoltării și a evoluției unei națiuni este educația. Un popor educat nu va avea conducători analfabeți, un om cultivat nu va putea fi manipulat, nici umilit! Pentru asta avem nevoie de intelectuali care să ne învețe să învățăm. Chiar și pornind de la atât de simplul îndemn al unui bun părinte: Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!